Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Metodologia cercetarii dezvoltarii umane

in Pedagogie/Psihologie

dezvoltare-personala-proces

Etimologic, metoda reprezintă “drumul spre…” după grecescul meta – spre şi odos – cale, drum.

Metoda este acea îmbinare şi organizare de concepte, metode, ipoteze strategii, instrumente şi tehnici de lucru care dau corporalitate unui proiect metodologic. Ea este operatorul care mijloceşte trecerea, ridicarea treptată de la problema de cercetare, enunţată în plan teoretic, la reconstrucţia ei – observaţională, experimentală, acţionată în vederea corectării, optimizării, potenţării restructurării unui sector sau altul al practicii sociale” (Golu, 1989).

Cu alte cuvinte, metoda este calea, structura de ordine, programul care reglează acţiunile practice şi intelectuale pentru a se realiza un scop.

Metoda dobândeşte putere dacă va fi inclusă în concepţia şi teoria psihologică deci în metodologie. Frecvent se consideră că metodologia ar fi o reuniune de metode, dar un asemenea reducţionism nu e permis, deoarece metodologia este ştiinţa care se referă la organizarea, legalitatea şi finalitatea metodelor.

Metodologia este ansamblul concepţiilor şi principiilor teoretice care ghidează selecţia şi aplicarea metodelor mai ales interpretarea rezultatelor cercetării ştiinţifice.” (M. Zlate, 2000).

Componentele metodologiei atât psihologice cât şi sociologice sunt:

– ansamblul principiilor teoretice referenţiale care reflectă concepţia teoretică despre obiectul investigat;

– ansamblul metodelor, tehnicilor, procedeelor de colectare a datelor empirice;

– ansamblul tehnicilor şi procedeelor de clasificare, sistematizare şi corelare a datelor în scopul confirmării sau infirmării postulatelor teoretice (a ipotezelor);

– ansamblul procedeelor logice de analiză, construcţie sau reconstrucţie a teoriei – scopul îl constituie descrierea, explicarea, interpretarea, elaborarea unor modele teoretice şi integrarea lor într-o teorie mai largă.

Lazăr Vlăsceanu (1982) referindu-se la orientările metodologice le clasifică în:

  1. metodologii obiective, caracterizate prin:

  • conceperea omului după modelul ştiinţelor naturii;

  • studierea omului prin metode obiective;

  • precizarea ipotezelor şi căutarea datelor care să verifice ipotezele;

  • interpretarea datelor după ce au fost descoperite, testate, sistematizate;

  • cercetarea fenomenelor atât pentru explicarea lor cât şi pentru a le influenţa, dirija, manipula ;

  • golirea individului de viaţa sa psihică (gândire, voinţă, personalitate).

2. metodologii subiective practicate de psihologia umanistă, caracterizate prin:

  • descoperirea universului uman, ulterior standardizându-se metoda de cercetare;

  • identificarea datelor şi interpretarea lor ipotetică;

  • precizarea metodelor în procesul cercetării prin participarea cercetătorului;

  • modificarea relaţiei subiect-obiect în cadrul cercetării;

3. metodologii mixte, obiective – subiective, apărute ca urmare a interpretării obiectului psihologiei. Individul uman este considerat obiect şi subiect al cercetării, iniţiatorul propriilor sale acţiuni dar şi cel care suportă efectele acţiunii întreprinse de el;

4. metodologiile coercitive şi non-coercitive – Metodologiile non–coercitive permit cercetătorului să-şi asume întreaga responsabilitate prin introducerea ipotezelor non-verificabile ce cuprind factori mai puţin cunoscuţi ce pot perturba fenomenele studiate, fenomene care trebuie apoi judecate. Trebuie avut în vedere că de fapt metodologii non-coercitive nu există în forma pură pentru că orice metodologie când intră în funcţie devine coercitivă.

Relaţia dintre metodă şi metodologie este o relaţie de interacţiune, dar care trebuie să primeze este metodologia pentru că numai o concepţie teoretică riguroasă poate să orienteze şi să ghideze alegerea şi aplicarea metodelor. Concepţia, teoria, determină cercetătorul să selecteze o metodă, chiar să elaboreze una nouă.

2.2. Clasificarea metodelor

Metodele diferă între ele prin:

– gradul de generalitate, unele fiind generale, comune pentru mai multe ştiinţe (marile metode), iar altele fiind proprii, specifice pentru o singură disciplină;

– gradul de “puritate”, unele aparţin anumitor domenii distincte ale cunoaşterii, iar altele fiind la intersecţia diferitelor ştiinţe (există metode ale psihologiei, metode ale fizicii dar şi metode ale psihofizicii);

– gradul de adecvare, unele acoperă o serie mai largă, fiind utilizate în studiul mai multor forme, iar altele sunt aplicabile doar pentru cercetarea anumitor fenomene.

Studierea metodelor psihologiei presupune trei dimensiuni:

1. Demersul enumerativ: introspecţia, metoda psihanalitică, metoda observaţiei, metoda experimentului, metoda convorbirii, metoda anchetei (pe bază de chestionar şi pe bază de interviu), metoda biografică, metoda analizei produselor activităţii, testele, metoda modelării, metoda simulării, metodele statistice etc. Enumerarea metodelor arată plurivalenţa lor (nu dau informaţii de acelaşi tip, stereotipe) şi complementaritatea (se întregesc unele pe altele, îşi corectează limitele).

2. Demersul clasificator trimite la criteriul de clasificare:

– după criteriul lor, metodele pot fi subiective şi obiective;

– după specificul relaţiilor investigate, metodele sunt cantitative şi calitative;

– după natura relaţiei dintre cercetător şi subiect, metodele sunt directe şi indirecte;

– după scopul (obiectivul) urmărit avem:

  • metode de selectare a informaţiilor şi metode de prelucrare;
  • metode de investigare extensivă (ancheta pe bază de chestionar), metode de investigare intensivă (psihanaliza), metode de diagnoză (testele) şi metode de prognoză ;
  • metode de cercetare şi metode aplicative, de intervenţie (metodele psiho-educaţionale, psihoergonomice, psiho-terapeutice)

3. Demersul istoric presupune clasificarea metodelor în preştiinţifice şi ştiinţifice. În prima categorie se includ metodele bazate pe superstiţii, credinţe, iar în a doua categorie se includ: observaţia sistematică, metoda corelaţională, metoda genetică etc.

2.3. Strategii de cercetare psihologică

Strategia de cercetare reprezintă planul de acţiune realizat pentru atingerea unui scop, astfel: Strategia de cercetare vizează principiile, direcţia generală şi unitară de acţiune” (M. Zlate, 2000).

Strategiile de cercetare pot fi:

a. generale: nomotetice, idiografice, analitice, sintetice, constatative, formative, intraculturale, transculturale etc.

b. particulare:

b.1. strategia cercetării genetice care se referă la geneza şi evoluţia fenomenelor, comportamentelor în plan istorico-filogenetic şi individual-ontogenetic;

b.2. strategia cercetării comparate centrată pe sublinierea deosebirilor dintre psihicul uman şi cel animal, psihicul copilului şi psihicul adultului etc. De exemplu soţii Kellog timp de nouă luni şi-au crescut în condiţii identice propriul copil cu un pui de cimpanzeu.

b.3. strategia cercetării psihopatologice când se studiază psihicul deviant pentru a completa şi preciza legile generale şi particulare de studiere a psihicului normal.

b.4. strategia cercetării longitudinale când se urmăreşte acelaşi individ în decursul mai multor etape ale vieţii şi evoluţiei lui.

b.5. strategia cercetării transversale presu-pune cercetarea mai multor indivizi aflaţi la niveluri diferite de dezvoltare psihică. Astfel, acelaşi obiectiv poate fi studiat prin aceleaşi metode pe populaţii diferite.

b. 6. strategia cercetării de teren presupune studierea unor subiecţi necunoscuţi care reacţionează în situaţii aparent naturale dar de fapt înscenate.

b.7. strategia cercetării-acţiune îmbină ob-servarea şi experimentarea cu scopul ameliorării comporta-mentelor, activităţilor celor investigaţi.

Precizări privind metodologia psihologiei vârstelor

Psihicul uman nu poate fi studiat în mod direct deoarece prezintă forme complexe de manifestare. O seamă de variabile arată caracteristicile de personalitate şi de conduită umană iar cunoaşterea acestor variabile caracterizează individul în ansamblu. Variabilele pot fi studiate în diferite activităţi, dar cele mai multe trebuie să fie provocate. Variabilele pot fi dependente (depind de experimentator, de condiţiile pe care le introduce) şi independente (reacţiile psihice, comportamentale provocate ca urmare a manipulării variabilelor dependente).

Psihologia vârstelor pe lângă metodele prezentate anterior mai vehiculează şi metode şi tehnici de psihoterapie pentru intervenţii calificate.

În psihologia vârstelor, omul concret este subiectul central al studiului, fiind raportat la mai multe condiţionări:

– biologico – ereditară;

– social – economică;

– socio – culturală;

– educaţională;

– profesională;

Din aceste condiţionări se sesizează că psihologia vârstelor se priveşte din perspectivă psihologică, psihosociologică, biologică etc.

În studiul conduitelor vieţii, psihologii au urmărit: vârstele de creştere, de dezvoltare, de educaţia subiectului, de maturizare şi de învăţare.

Psihologia vârstelor în demersul său ia în consideraţie:

– microsistemul, adică interacţiunea dintre individ şi mediul restrâns;

– mesosistemul, adică interacţiunile dintre anturajele individuale care diferă de la o vârstă la alta;

– exosistemul centrat pe modelele instituţionale ale culturii sau subculturii;

Studiile din psihologia vârstelor au fost interesate preponderent pe:

-vârstele tinereţii şi maturităţii raportate la normalitate cu toate că ar prezenta un interes mult mai mare în plan psihopatologic,

– atitudinile în societate şi-n viaţa profesională (abordarea psihosociologică);

– fenomenul educaţional la vârstele copilăriei;

– relaţiile educatori – elevi în procesul de învăţământ;

Psihologia vârstelor arată că dezvoltarea psihică e un proces complex, cu determinări numeroase, ţinând seama de caracteristici ale filogenezei (ţin de specie), ontogenezei (particularităţile psihoindividuale), psihosociale (individul raportat la colectiv).

“Dezvoltarea psihică are un caracter pluridimensional şi multifactorial ce facilitează o multitudine de prefaceri cu echilibrări şi adaptări de o anumită factură calitativă şi cantitativă” Emil Verza, Florin Verza, 2000)

2.4. Modele de cercetare şi modele de studiu în psihologia dezvoltării

Psihologia dezvoltării reprezintă studiul modificărilor psihologice care au loc începând de la naştere şi până în perioada bătrâneţii.” (Ann Birch, 2000).

În cadrul metodelor de cercetare, (A. Birch, 2000) încadrează cercetarea transversală şi cercetarea longitudinală, iar în metodele de studiu include experimentele, tehnicile observaţionale, tehnicile de intervievare, tehnicile corelaţionare, metodele studiului de caz.

a. Metodele de cercetare

a.1. Cercetarea transversală compară grupuri de indivizi aflaţi la vârste diferite în aceleaşi perioade de timp. Metoda are avantaje şi dezavantaje.

– Ca avantaje se menţionează: rapiditatea, uşurinţă în repetarea metodei, uşurinţă în identificarea diferenţelor dintre grupurile de vârstă.

– Ca dezavantaje se apreciază că observaţia se realizează doar o singură dată şi oamenii din grupurile de vârstă care diferă foarte mult au experienţe sociale şi culturale diferite datorate experienţei şi nu vârstei.

a.2. Cercetarea longitudinală se desfăşoară pe parcursul a câtorva ani, iar observaţiile şi evaluările sunt efectuate la anumite intervale de timp.

Avantajele cercetării longitudinale sunt:

– formarea unei imagini generale asupra dezvoltării indivizilor în timp;

– permite formularea unor observaţii privind stabilitatea comportamentului;

– se pot surprinde efectele experienţei timpurii;

Dezavantajele cercetării longitudinale sunt:

– consum mare de bani şi timp;

– subiecţii pot părăsi studiul sau pot muri;

– influenţele şi schimbările rapide din societate pot determina formularea unor concluzii depăşite;

a.3. Cercetarea pe cohorte completează cercetările de tip longitudinal şi transversal. Constă în compararea la aceeaşi vârstă a unor eşantioane de copii în diferite momente ale perioadei de cercetare.

În extensie, putem discuta de cercetare secvenţială pe cohortă. De pildă studiem efectele unor programe psihoeducaţionale asupra unor copii născuţi în 1990, 1995 şi 2000. Fiecare cohortă se studiază longitudinal de la 3 la 16 ani.

b. Metode de studiu

b.1. Experimentul presupune variabila dependentă manipulată de experimentator şi observă efectele sale asupra unei alte variabile, denumită variabilă independentă.

Avantaje:

– controlul strict al variabilelor dacă avem o relaţie cauză-efect;

– experimentul permite obţinerea de informaţii precise şi obiective despre conduita umană;

Dezavantaje:

– experimentul este cel mai adesea de scurtă durată;

– subiecţii în condiţii de laborator sunt conştienţi că sunt observaţi ;

– etica nu permite manipularea unor tipuri de comportamente;

b.2. Tehnicile observaţionale se bazează pe intervenţia cât mai redusă a observatorului. Se menţionează:

Observaţia naturală când comportamentul este observat într-o situaţie naturală. Principalul avantaj este acela de a oferi o imagine realistă a modului natural în care oamenii trăiesc zilnic.

Dezavantajele sunt determinate de absenţa unui control strict al variabilelor astfel că variabilele nedorite pot afecta comportamentul studiat. În tehnicile observaţiei naturale subiectivismul observatorului determină interpretarea eronată a faptelor.

Observaţia controlată presupune observarea comportamentului într-o situaţie care este manipulată şi controlată de observator. De exemplu, vorbim de observaţie controlată când mama şi copilul interacţionează într-o cameră de observaţie ce are o oglindă unidirecţională. Ca principal avantaj se menţionează apropierea de observaţia naturală iar ca dezavantaj faptul că observaţiile sunt nefamiliare subiecţilor, comportamentul nefiind caracteristic celui care se manifestă în situaţii naturale.

b.3. Tehnicile de intervievare implică schimbul de informaţii între subiectul cercetător, în prima fază întrebările sunt puse într-o anumită ordine, ulterior pot varia după răspunsurile date.

Avantaje:

– tehnicile de intervievare sunt eficiente pentru a obţine imagini detaliate privind gândirea, atitudinile, fanteziile;

Dezavantaje:

– absenţa standardizării determină prezenţa unor întrebări care diferă de la o persoană la alta, psihologul poate direcţiona subiectul spre opinii pe care nu la are;

– întrebările pot să nu fie înţelese de subiecţi, deci interviul este ineficient persoanelor cu un coeficient de inteligenţă scăzut.

b.4. Tehnicile corelaţionale urmăresc să stabilească o relaţie între variabile. Se oferă următorul exemplu: s-a înregistrat proporţia de violenţă determinată de TV. la un grup de şcolari. S-a înregistrat şi comportamentul agresiv manifestat la şcoală. Datele au fost corelate pentru a determina dacă acei copii au vizionat emisiunile TV violente (cu copiii respectivi cu comportament violent).

Rezultatele au arătat o corelaţie pozitivă pentru cele două variabile.

Avantaje:

– variabilele sunt măsurate fără a fi manipulate;

– variabilele sunt urmărite în mediul lor natural;

Dezavantaje:

– corelaţia nu permite furnizarea de informaţii despre cauză şi efect;

– pot apare alţi factori necunoscuţi care pot fi responsabili de obţinerea rezultatelor (de exemplu, predispoziţia înnăscută pentru violenţă);

b.5. Studiul de caz permite examinarea precisă a unui singur individ sau a unui grup mic. Se analizează situaţia socioeconomică, istoria familiei, experienţele şcolare, detaliile unor experienţe etc. Informaţiile sunt obţinute prin observaţie şi interviu şi prin testele psihologice.

Avantaje:

– cercetătorul are mari şanse de a înţelege natura comportamentului uman;

– pentru că studiul de caz utilizează predilect măsurătorile calitative nu ignoră alte faţete ale comportamentului uman care sunt greu de evaluat;

Dezavantaje:

– subiectivismul este foarte mare;

– foarte greu se pot generaliza rezultatele deoarece studiile de caz au legătură cu unul sau foarte puţini indivizi;

– nu este posibilă reproducerea studiului de caz datorită naturii sale subiective.

Majoritatea cercetărilor care se preocupă de dezvoltare au în vedere modul de a descoperi şi de a descrie cum persoanele se schimbă de-a lungul timpului. Am considerat că dezvoltarea umană are o serie de proceduri şi tehnici de cercetare ce pot fi reunite în diferite tipuri de desigun- uri experimentale. Metodologia cercetării dezvoltării umane – dacă avem în vedere afirmaţia că dezvoltarea umană include psihologia dezvoltării şi sociologia dezvoltării – reuneşte desigun – urile de cercetare, proceduri şi tehnici de cercetare aparţinătoare studiilor psihologiei dezvoltării, psihologiei vârstelor şi studiilor sociologice. Cunoaşterea metodologiei cercetării dezvoltării umane este necesară nu doar psihologilor, sociologilor dar şi asistenţilor sociali care realizează demersuri aplicative

2.5. Proceduri şi tehnici de cercetare

Problema fundamentală a studiilor legate de dezvoltare este de a realiza inferenţe despre modul de funcţionare psihică a unui individ pe baza unor fapte de comportament. La adulţi şi la adolescenţi inferenţele se pot realiza mai uşor comparativ cu copii de vârste foarte mici (Benga, O., 2004) care sunt lipsiţi de limbaj şi abilităţi motrice. Se recomandă ca în majoritatea cazurilor să se combine metodele şi tehnicile de cercetare în vederea obţinerii cât mai multor informaţii.

a. Biografia şi studiul de caz. Literatura de specialitate menţionează că unii cercetători şi-au studiat proprii copii pentru a obţine informaţii cu privire la achiziţia de comportamente. De exemplu, Charles Darwin în 1877 publica observaţiile realizate pe propriul copil, iar Jean Piaget şi-a fundamentat viziunea teoretică observându-şi cei trei copii ai săi. Evident că principala problemă rămâne generalizarea rezultatelor la alte situaţii şi la alţi indivizi.

Studiul de caz abordează o entitate socială , de la indivizi până la comunităţi sau organizaţii, cu scopul de a ajunge la o imagine cât mai completă despre aceea entitate. Metoda biografică se poate considera drept o specie a studiului de caz. Studiul de caz funcţionează şi la nivelul cunoaşterii comune, în manieră neelaborată, difuză şi spontană, de exemplu, se întâlnesc expresii de genul „nu te lua după cazul lui”. Atunci când examinarea unui caz ia forma riguroasă de descriere, explicaţie şi interpretare globală, ne situăm pe planul cunoaşterii ştiinţifice. În psihologie, asistenţă socială se întâlneşte desigun – ul experimental cu un singur subiect.

b. Observaţia sistematică. Observaţia se poate realiza:

– la nivel cotidian (observaţie spontană, fără intenţie specifică şi observaţia intenţionată, nesistematizată, cu scopul de a înţelege un fenomen sau o situaţie);

– la nivel ştiinţific, cu scopul expres de a culege date cu caracter ştiinţific, cu mijloace specifice, de către persoane cu pregătire specială. Aici delimităm între observaţia nestructurată (calitativă) care este participativă şi observaţia structurată (cantitativă).

Observaţia naturală poate oferi un tablou al capacităţilor copilului, dar problema apare când trebuie să se compare copii diferiţi aflaţi în situaţii variate care nu permit comparaţii. De aceea, se agreează situaţiile standardizate care selectează un singur aspect de comportament ce urmează a fi studiat.

Observaţia utilizând aparatul video este mult folosită în ultima vreme pentru că permite obţinerea unui număr mare de informaţii, evenimentele se pot derula de câte ori este nevoie, se pot sesiza detaliile subtile, se pot sesiza anumite comportamente materne din relaţia mamă – copil etc.

c. Situaţiile test structurate sunt frecvent folosite îndeosebi în primi doi ani de viaţă, fiind centrate pe măsurarea privirii, orientării, suptului etc. Ca şi categorii de situaţii menţionăm:

Manifestarea unor preferinţe naturale pentru anumiţi stimuli vizuali, auditori, gustativi, olfactivi etc. S-a demonstrat experimentul că nou – născuţii ce nu au „gustat” nici un aliment realizează manifestări ale unor preferinţe diferenţiate pentru gusturile dulce, amar, acru, miros de vanilie, peşte crud etc. (Benga, O., 2004). Totuşi, eşecul de a manifesta o anumită preferinţă este ambiguu şi dificil de interpretat la nou – născuţi.

Condiţionarea sau învăţarea copilului să controleze discriminativ anumite comportamente ca apoi să le utilizeze pentru a răspunde la întrebări. De exemplu, întărirea unor comportamente cum ar fi întoarcerea capului la auzul unui sunet oferind o recompensă (activarea unei jucării mecanice deasupra difuzorului), permite testarea răspunsurilor la stimuli de intensităţi şi frecvenţe diferite.

Studiul reacţiei la unitatea stimulilor şi cel al habituării presupune plasarea copilului într-un mediu eterogen. Copilul tinde să se orienteze către un stimul nou; dacă stimulul rămâne în câmpul său vizual mult timp sau dacă se administrează repetat stimulul, atenţia copilului se va diminua, va apărea habituarea. Ulterior, copilul poate fi testat cu acelaşi stimul familiar şi cu un stimul nou. Dacă se neglijează stimulul familiar atunci înseamnă că este recunoscut de copil. Strategia de lucru menţionată este utilă în detecţia stimulilor, discriminarea lor, categorizarea, memoria de recunoaştere etc.

Măsurătorile psihofiziologice sunt necesare pentru a evalua structura şi funcţiile sistemului nervos central. Din punct de vedere bioelectric se studiază patternurile EEG şi ERP (potenţiale evocate), ultimele fiind reprezentate de modificări mici, dar consistente, ale activităţii cerebrale la prezentarea unui stimul (vizual, auditiv). În studiul copiilor foarte mici se utilizează şi măsurători ale parametrilor endocrini. De exemplu, se măsoară nivelul cortizolului ca indicator al stresului (Gunnar, 1986). Atunci când rata cardiacă se modifică instantaneu, secreţia crescută de cortizol la nivel salivar este măsurabilă la 15 până la 45 minute după acţionarea stimulului, de unde se pot obţine informaţii considerabile.

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem.

Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Pedagogie

LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web