Mitologia romanilor

in Istorie

Pentru lichidarea unui popor se începe prin a-i „altera”, a-i şterge memoria: îi distrugi cărţile, cultura, religia, istoria şi apoi altcineva îi va scrie alte cărţi, îi va da altă religie, altă cultură, îi va inventa o altă istorie (de origine latină ori slavică, după momentul politic). Între timp, poporul începe să uite ceea ce este sau ceea ce a fost, iar cei din jur îl vor uita şi mai repede; limba nu va mai fi decât un simplu element de folclor care, mai devreme sau mai târziu va muri de moarte naturală. Noile forme „istorice” vor aduce elemente şi simboluri noi de adoraţie care le vor îndepărta pe cele vechi. Din vechiul start spiritual vor rămâne undeva, la un etaj inferior al cunoaşterii, numai câteva cuvinte, expresii, tradiţii, impresii, fragmente, nume de localităţi, munţi şi ape, fără un înţeles aparent. Formele vechi care cândva au ocupat valenţa transcedentalului vor fi deplasate de formele noi care vor dicta componenţa şi funcţia” noului popor” aşa cum s-a întâmplat cu noi!

varful-omu-busteni-2


ŢARA ZEULUI SAUE

În anul 1961 cercetătorul clujean N. Vlassa săpând cam la 20 de km de comuna Tartaria, la o colină numită Turdaş, găseşte în stratul cel mai de jos al acesteia o groapă umplută cu cenuşă. Pe fundalul ei au fost găsite statuetele unor idoli străvechi, o brăţară de scoici marine şi trei tăbliţe de lut, acoperite cu un scris pictografic, alături de corpul ars şi dezmembrat al unui om matur. Descifrarea tăbliţelor ne aduce în faţa unei scrieri presumeriene şi a unei enigme „mortul copt”. La vechii sumerieni, în cinstea marelui zeu Saue, preotul principal la împlinirea anilor de slujit era ars. Aruncând o privire rapidă pe harta României în zona Tartariei vom descoperi nume ciudate, fără nici un înţeles pentru o persoană neiniţiată, vom găsi ţara zeului Saue. Domnul P.L. Tonciulescu în cartea „De la Tartaria la Ţara Luanei” publică la pagina 22 şi o hartă intitulată „Urmele zeului Saue” din care citez localităţi şi râuri cu rezonanţă care aminteşte de acest zeu străvechi, local: satul Săuleşti pe valea Mureşului, la sud de Turdaş, lângă Tartaria puţin mai la Nord şi tot pe malul stâng al Mureşului, satul Seusa, ceva şi mai la Nord întâlnim Seulia de Mureş, undeva mai sus de pârâul Saulia, afluent al râului Luduş, la confluenţa celor de mai sus avem comuna Seulia şi satul Săuliţa, în judeţul Bihor, comuna Nojorid avem satul Saua-eu. Şi dacă continuăm călătoria pe harta României pe Someşul Mare, pe apele Zalăului găsim zeci de statuete cu nume derivate din ale marelui zeu: satul Ili-Sua, râul Sieu, comuna Siuet, Sieu-Magheruş, Christur-Sieu, Sieu Odorhei, până şi Sieu-Sfânt. De acum 7,000 de ani cam atâta ne-a rămas.

Oare în străfundul acestor aşezări, dacă arheologii ar săpa, ar mai căuta, nu s-ar mai descoperi nimic?
Oare singurele vestigii lăsate de strămoşii iubitori ai zeului Saue să fie numai cele de la Tartaria?

ALEŞII LUMII
Spaţiul carpato-dunărean a fost leagănul civilizaţiei ariene care va da lumii cea mai bogată şi variată societate de zei şi concepţie religioasa, preluată aproape de toate religiile lumii. Domnul Nicolae Miulescu în „Dacia – Ţara Zeilor” – colecţia Trik – va descrie o lume mitologică, necunoscută nouă. În cea mai veche poveste a genezei lumii, cea vedică se spune: „Când zeului suprem i-a plăcut Pământul, el a dat naştere prin a sa respiraţie la şapte zei ai Genezei lumii. Conducătorul acestui grup a fost Daksha. Acesta, după ce s-a uitat peste tot pământul, a găsit cel mai frumos loc pe care-l va popula în timpul nopţii cu primii 10,000 de fii ai săi, fiii lui iubiţi, fiii lui aleşi, aleşii lumii, „the chosen people„. În timpul zilei, el împreună cu ceilalţi zei au creat animalele, păsările, etc. Dar El, Daksha, va realiza că a uitat să-şi înmulţească fiii, aşa că va crea Femeia. După multe încercări, el va găsi felul cum să-i înmulţească. El, Daksha, este considerat ca mare zeu al genezei lumii dar şi zeu al sexului. Fiii lui, dacii, vor trăi pentru un timp în ţara zeilor – Dacia, dar o parte din ei o vor părăsi, pentru a popula lumea. Ei nu o vor uita şi se vor întoarce din când în când pe drumul zeilor, drumul BYK-ului (vezi râul Bicului – Chişinău şi drumul Bicului, Bicului haiducului – Dimitrie Cantemir), descris de Upanishada Kanshitaki – în pelerinaj în ţara Dacia ţara zeilor. Ce ne-a rămas de la ei veţi întreba? Ne-au rămas localităţi, munţi, văi şi ape cu numele vechilor zei vedici:

1. OM – expresie monosilabică exprimând suprema invocare a zeului suprem. În nici un templu vedic nu se începe slujba înainte de a se pronunţa această silabă „OM”. La noi acasă, în Dacia, noi ne chemăm oameni, avem chiar şi un munte „OM-ul”. Aparent muntele păstrează numele OM potrivit credinţei vedice care afirmă că acolo s-ar fi găsit marele sanctuar vedic.
2. NAGAS – reprezintă spiritele rele, un fel de semizei, dragoni. Rămâne păstrat în Nehoi, Negesina, etc. Descrierea acestor dragoni se potriveşte cu şarpele-dragon descoperit la Timiş.
3. KUCEA-CUCEA – zeităţi lunare – vezi sate, nume şi localităţi: Cucea, Cuceu, Cucerdea, etc.
4. ARKA – numele zeului Soarelui la începuturile religiei vedice (mai târziu înlocuit de Mitra, apoi de Surya).
5. MITRA – Zeul Soarelui este unul dintre cei mai vedici zei. A fost preluat de creştini. Sf. Demetries cât şi Mitro sunt patronii lunii Septembrie. Lângă Olteniţa la Mitreni au fost descoperite mâinile unui „păgân” închinate zeului Soarelui.
6. SURYA – Numele zeului Soarelui în lumea vedică de mai târziu. Păstrat în numele muntelui Suryanu – din vatra dacică. Deschideţi harta României şi-l veţi găsi în mijlocul fiilor săi daci – în zona Orăştiei. Surya a fost numită mai târziu şi una din fiicele zeului Solar.
7. TAMASA – zeul întunericului, al ceţurilor dese de pe pământ. Păstrat în Tamaş lângă Bucureşti, Tamaşi-dava, Tamaşi-fava, Tamasfalău (lângă Braşov).
8. TAMASNA – numele celui de al patrulea Manu, unul dintre „domnii” vezi localitatea – Tamaşa, Tamasaşa (lângă Făgăraş).
9. MOCSA – însemnând „Împărăţia lui Mo, principiul dezintegrării – păstrat în numele comunei Mocsa. Zal-mocsa – Zalmoxes – să fie derivat tot din acesta?
10. GURU – nume dat maeştrilor profesorilor, învăţătorilor care fac cunoscute scrierile vedice: comuna Guruieni, Gurustan sau „gurueţii” , piramidele de pământ de la Sona, Făgăraş.
11. DHARMA – zeu al justiţiei şi al principiului dreptăţii; vezi localităţile Dărmăneşti, Darmănesti, etc.
12. CAMA – zeul iubirii – Comăneşti, Comar, Comarzana, etc.

  1. BHARATA (Bhara-ta) este numele eroului carpato-danubian care a condus masele de păstori cucerind valea mijlocie a Indusului. Numele acestuia este păstrat ca Baratau cel mai înalt vârf din munţii Baraolt; avem, de asemenea, localităţile Bara, Barău, Barăşti, etc.
    14. BHUTA – spirit rău – vezi Buta, Butoni, Butanu
    15. AGNI – zeul focului, şi/ori al arderilor, numit şi Pavaka, Pria: vezi aşezările Agni-ta, Pava, Pria
    16. APA (Apaci) – zeiţa apelor binefăcătoare – vezi localităţile Apa, Apalina.
    17. DANU – mama ploilor şi a pajiştilor bogate – Danubiu, apa sfântă a vedicilor carpato-danubieni.
    18. ARA (Arya) – numele ţinutului notat al poporului „Arian” – carpato-danubian. Numele zonei din jurul masivului Rarău, de unde izvorăşte râul Arara numit Siret. În locul unde a fost ARA acum este un loc numit ARAMA.
  2. Această moştenire a vechilor vedici, carpato-danubieni, arieni, reprezintă cadrul sacru, spaţiul carpatic care şi după aproape 7,000 de ani continuă să păstreze nume misterioase pentru văi, munţi şi sate, păstrate din moşi strămoşi şi ale căror înţeles s-a pierdut în negura timpului. Este oare posibil ca o arie geografică determinată, care poartă nume vedice de zei şi urmele acestor zei să nu trezească nici un interes pentru istoricii şi arheologii noştri? Oare asta să fie pentru totdeauna soarta poporului nostru nepăsarea, ştergerea trecutului, uitarea adevăratei lui istorii ? Istoricul grec Herodot spunea despre traci următoarele: „…după indieni, neamul tracilor este cel mai mare dintre toate popoarele lumii. Dacă ar avea o singura conducere şi ar fi uniţi în cuget, ei ar fi, după părerea mea, de neînfrânt şi de departe cei mai puternici dintre toate semeţiile Pământului. Tracii poartă multe nume, fiecare după ţinutul în care locuiesc, dar toţi au în toate, obiceiuri asemănătoare.”
  3. Dacă Herodot cunoştea 19 triburi tracice, Strabon a vorbit de 22. Evident, între o atât de mare varietate de triburi, trebuie că au existat şi unele deosebiri religioase, care nu mai pot fi ştiute astăzi. Neamul tracilor a fost măreţ în antichitate şi vestit atât prin rezistenţa fizică a bărbaţilor, cât şi prin priceperea poporului în general în leacuri ancestrale. Drept dovadă, filozoful Socrate mărturisea că el a învăţat de la un ucenic a lui Zalmoxis un descântec dintre acelea „care-i fac pe oameni nemuritori”. Mai târziu, peste secole, Clement Alexandrinul reproşa grecilor că nu sunt originali în civilizaţia lor şi că aceştia au învăţat de la traci formulele descântecelor pentru însănătoşire: „sanas incantationes a thracibulus accepisti” (Clement Alexandrinul, „Îndemn către neamuri”, Migne, PG t8, col.175).
    DIVINITAŢILE: MARELE ZEU GEBELEIZIS ŞI MAREA ZEIŢA BENDI

Gebeleizis sau Nebeleizis era Divinitatea Supremă a tracilor, fulgerul fiind una dintre armele pe care acesta le folosea. El era reprezentat ca un bărbat chipeş, uneori cu barbă. Gebeleizis provoca tunetele şi fulgerele. În unele reprezentări acesta apare aşezat pe tron, iar în altele, în chip de călăreţ, având în mâna stângă un arc; un şarpe coboară spre capul calului. Mai este însoţit şi de un vultur cu corn. Vulturul ţine în cioc un peşte atunci când simbolizează singur Divinitatea amintită, iar în gheare are un iepure. Acest zeu este stăpânul Cerului şi al Pământului, patronul aristocraţiei militare; el ar putea avea însă atribute Uraniene, solare. Zeul cel mare Gebeleizis mai este cunoscut şi sub numele de cavalerul trac Derzelas sau Derzis (alţii consideră cavalerul trac ca o apariţie mai târzie, un erou şi nu un Zeu). Alteori Zeul apare în ipostaza de călăreţ luptător însoţit de un câine; el poarta o lance pe care o aruncă asupra unui porc mistreţ din fuga calului. Când nu este în ipostaza de luptător ori vânător el are trăsăturile unui călăreţ paşnic purtănd în mână o torţă ori un corn al abundenţei; uneori este reprezentat având trei capete, (tricefal), asemenea câinelui însoţitor, alteori ca un Zeu binecuvântător, având primele trei degete ale mâinii drepte înălţate sau desfăcute iar celelalte strânse către podul palmei. Apare în mărturiile epigrafice şi numismatice de la Histria şi Odesos (Varna) iar la Limanu (jud. Constanta) Derzelas apare calare, ca de altfel în ceramica de la Răcătău şi Zimnicea, tezaurele de la Bucureşti – Herăstrău şi Surcea (jud. Constanta). Îl vom întâlni mai târziu în lumea antică la macedoneni – „călăreţul macedonean”, iar în Mitologia greacă sub numele de Zeus.

Din Tracia, cultul lui Gebeleizis avea a pătrunde în Asia Mică prin secolul VII B.C., unde a fost asimilat de către armeni, devenind Divinitatea naţională a acestora, Vahagn sau zeul războiului, vestit pentru curajul cu care omora dragonii. Vahagn era asociat cu trăsnetele şi fulgerele, fiind reprezentat ca un bărbat cu părul şi barba din flăcări, iar „ochii lui erau ca doi sori”. În sfârşit, Gebeleizis, sau cavalerul trac care se regăseşte în mitologia altor popoare ca Zeus sau Vanagh, a fost asimilat de către creştini drept… Sfântul Gheorghe! Divinitatea supremă bărbătească a geto-dacilor, Gebeleizis, cunoscut mai târziu la tracii sub-Dunăreni sub numele, probabil grecizat, de Zbelsurdos, are o replică feminină, şi anume pe marea Zeiţă Bendis. Reprezentările vechi, descoperite în ultima vreme, ne-o înfăţişează sub chipul unei femei cu faţa rotundă, bucălată, cu pomeţii proeminenţi şi cu părul împletit în două cosiţe ori împărţit în două mari bucle ce-i încadrează faţa. Să fie oare Zeiţa Bendis, cu cele două cosiţe blonde lăsate pe spate, precursoarea Ilenei Cosânzene din basmele de mai târziu ale românilor? În anumite situaţii Zeiţa apare încadrată de două animale sacre cervidee sau de un cerb şi un şarpe. Marea Zeiţă Bendis era adorată de femeile trace, fiind Zeiţa Lunii, pădurilor şi… farmecelor.

La Costeşti a fost descoperit un cap al Zeiţei iar la Sarmizegetusa săpăturile au scos la iveală un medalion de lut ars (10 cm. în diametru şi 1,5 cm. în grosime), având un bust al Zeiţei cu tolba de săgeţi pe umăr; de asemeni, la Piatra Roşie s-a descoperit bustul ei din bronz, înalt de 14,7 cm. şi lat de 13 cm. În afară de marele Zeu Gebeleizis şi marea Zeiţa Bendis, tracii au mai avut şi o Zeitate a focului şi vetrei, păzitoare a casei, respectiv Zeiţa Vesta (Hestia, Histia), în cinstea căreia casele tracilor se construiau dreptunghiulare, cu pereţii din piatră sau de lemn, podeaua din pământ bătătorit şi acoperişul „în două ape”. Nu departe de Tartaria, în zona Crişurilor, au fost scoase la lumină şi urmele primelor locuinţe de suprafaţă datând din mileniul V B.C., deci cu o vechime de 7000 de ani! Aceste tipuri de locuinţe, care se vor răspândi apoi în toata lumea, erau, se pare, rezultatul unui cult închinat acestei Zeiţe, pereţii având la început rolul de a proteja spaţiul sacru în mijlocul căruia se întreţinea focul aprins în vatră. Mileniul IV B.C. nu a fost chiar unul norocos pentru noi, ne spun specialiştii, referindu-se la prăbuşirea punţii continentale ce lega Europa de Asia Mică, aceasta prăbuşindu-se sub apele Mediteranei, făcând loc unei mări noi, Marea Egee, şi generând o mulţime de insule mai mari sau mai mici.

Datorită existentei acestei punţi terestre de legătură, atât istoricii greci, cât şi alţii moderni au admis posibilitatea deplasării populaţiei trace din zona Pontico-Dunăreană spre sudul Peninsulei Balcanice şi de acolo, în Asia Mica, chiar în unele regiuni din jurul Mediteranei Răsăritene: Bytinia, Misia, Frigia, Troada, Lidia, etc. După cum se ştie, soarta acestor populaţii a fost diferită: unele s-au „rătăcit” printre alte seminţii şi s-au „pierdut” cu totul în marea groapă a Istoriei care se cheamă „uitarea” – hitiţii, de exemplu. Alţii au dispărut la mari distanţe, cum este cazul troienilor, supravieţuitori despre care o legendă spune că Aeneas Tracul i-a călăuzit după „Apocalipsul” Cetăţii Troia până pe valea îngustă a Tibrului, unde aveau să preia în stăpânire cele şapte coline „eterne”, dându-le apoi nume tracice, „latine”. Şi tot o legendă spune că, între timp, prin spaţiul Carpatic a apărut un cioban înţelept, Zalmoxis, care urma a prelua de la Zeiţa Hestia (sau Vesta) aşa-numitele ” legi frumoase „- Codul Beleaginilor.

ZALMOXIS – UN ZEU PROFET SAU UN PROFET DIVINIZAT
Iată mărturiile lui Herodot despre Zalmoxis: „Aşa cum am aflat eu de la elinii care locuiesc pe ţărmurile Helespontului şi ale Pontului Euxin, Zalmoxis despre care vorbesc, fiind doar un muritor, a fost în Samos robul lui Phytagoras, care era fiul lui Menesarcos. După aceea, ajungând liber, strânse bogăţii mari şi după ce se îmbogăţi se întoarse în patria lui; aici a clădit o casă pentru adunările bărbaţilor, în care se spune că îi primea şi îi punea pe fruntaşii ţării să benchetuiască, învăţându-i că nici unul din urmaşii acestora nu vor muri, ci vor merge într-un loc anume unde vor trăi pururi şi vor avea parte de toate bunătăţile. În vreme ce săvârşea cele amintite şi spunea lucruri de felul acesta, el a poruncit să i se construiască o locuinţă sub-pământeană. Când a fost gata, Zalmoxis a dispărut din mijlocul tracilor şi, coborând în locuinţa lui de sub pământ, a trăit acolo vreme de trei ani. Tracii doreau mult să-l aibă, jelindu-l ca pe un mort. În al patrulea an el le-a apărut şi astfel, Zalmoxis făcu vrednice de credinţă învăţăturile lui. În privinţa lui Zalmoxis şi a locuinţei sale sub-pământene, nici eu nu resping cele spuse, dar nici nu le dau crezare prea mult; mi se pare însă, că el a trăit cu mulţi ani înainte de Phytagoras. Fie Zalmoxis om, ori vreun demon de-al geţilor, să-i fie de bine „. (Herodot,” Istorii „, IV, 94, 95).
După cum vedem, naiva identificare a Zeului Zalmoxis cu un sclav al lui Phytagoras devenit liber şi bogat o contestă chiar Herodot. Şi atunci de ce să o credem noi?… Relatări asemănătoare sunt făcute şi de Hellanicos din Mitilene, de către Platon, de Mnasea (acesta îl considera pe Zalmoxis chiar un Cronos!), de către Diodor din Sicilia, de Strabon mai ales, de Apulleius, de Lucian din Samosata, de Origen, de către Porphyrius (232-304), Iulian Apostolatul, Enea din Gaza, Hesychios din Alexandria. Toţi aceştia au auzit şi vorbit de Zalmoxis care a rămas în amintirea oamenilor ca un Zeu al împărăţiei sub-pământene, cum de altfel şi Eminescu îl descrie în poezia „Strigoii”.

„Pe un jilţ tăiat în stâncă stă ţeapăn, palid, drept,
Cu cârja lui în mână, preotul păgân şi drept…”

Pe Zalmoxis lituanienii îl preiau ca Zemeuks, acest nume însemnând pământ, ţară. El este Zeul din adâncurile Pământului, vegetaţiei, rodniciei, Zeul plugarilor şi păstorilor. Dacă Gebeleizis le făgăduia nemurirea sufletului (ritul incinerării morţilor aparţinându-i), Zalmoxis le promitea adepţilor săi nemurirea completă, atât a sufletului, cât şi a trupului (ritul înmormântării fiind înhumarea), sufletele credincioşilor continuând să trăiască în regatul Zeului sub-pământean (precum Arald, copilul rege, alături de Maria, regina Dunăreană din poezia „Strigoii”). Ideea nemuririi Zamolxiene era etică tinerilor războinici, „lupii daci” care se bucurau la moarte şi râdeau în faţa acesteia tocmai pentru a-şi arăta nepăsarea faţă de ea şi a ajunge în plaiurile sub-pământene ale Zeului. Aceştia luptau şi mureau veseli sub stindardul „capului de lup”, pe care-l vom întâlni şi la macedoneni, ca de altfel şi mai târziu la legiunile „romane”, formate din tracii din zona ocupată de romani. Sacrificiile umane în scopuri religioase au fost unice în Europa, fiind întâlnite numai la traci. Din acest punct de vedere, interesantă pare asemănarea cu riturile religioase ale civilizaţiei aztece, despre a cărei populaţie Edgar Cayce afirmă că ar fi descendentă directă a atlantizilor (locuitorii fostului continent Atlantis, a cărui ultima porţiune de uscat s-a scufundat în mijlocul oceanului Atlantic în urmă cu 12600 de ani). Să fie oare această asemănare un indiciu, conform sugestiei făcute de o prietenă apropiată, asupra originii comune a indienilor din America Centrala şi a tracilor?…

Odată la cinci ani i se trimitea lui Zalmoxis un „sol” care să-i comunice acestuia dorinţele populaţiei. Acesta era aruncat în suliţele ascuţite ale tovarăşilor săi. Dacă avea ghinionul să nu moară imediat, acesta era insultat, batjocorit şi un alt „sol” era ” trimis „imediat pentru a duce mesajul Zeului sub-pământean.
În timp ce Zalmoxis era un zeu sub-pământean, Gebeleizis era Zeul ceresc. Descoperirile din munţii Orăştiei, cât şi a marelui sanctuar rotund de la Sarmizegetusa cu aşezarea ritmică a stâlpilor săi, presupun efectuarea unor observaţii celeste. Săpăturile arheologice făcute sub conducerea clujeanului Constantin Daicoviciu au scos la iveală în zona Grădiştea Muscelului (munţii Orăştiei) nu numai un complex de sanctuare, dar şi un probabil original calendar dacic, cât şi urmele unei scări care probabil conducea la un loc sub-pământean de cult religios. De la un înţelept ca Socrate citat de un altul ca Platon, aflăm că Zalmoxis a fost pe lângă un medic psiho-terapeut şi un… mag: o persoană căreia strămoşii noştri îi datorează statutul spiritual, ca cea mai dreaptă şi umană orânduire socială pe care a avut-o lumea antică. Am fost un „stat spiritual”, creaţie a celor iniţiaţi de Zalmoxis de către marii preoţi de pe muntele sfânt Kogaion, motiv pentru care hotarele noastre au rămas mereu aceleaşi, chiar dacă de-a lungul timpului au apărut unele suprapuneri de populaţie ori împărţiri teritoriale artificiale. Cum a spus domnul Alexandru Strachina în „Pe urmele strămoşilor uitaţi”: „Apa trece, iar noi… rămânem„. Este de-a dreptul ciudat cum istoricii noştri îşi pot justifica nepăsarea fata de toate acestea. Pentru conturarea unui cult solar la traco-geto-daci, Dr. Mariana Marcu, în „Repere lingvistice arhaice româneşti”, menţionează „călăreţul trac” Heros, pomenit şi în Egipt în unele documente epigrafice (ca Herou, fiul Soarelui), iar unii cercetători au susţinut că această Divinitate n-ar fi decât o nouă ipostază a lui Horus… Mitul cavalerului trac este greu de înţeles. Uneori el are în jurul capului un nimb solar, o rozetă cu patru foi. El a fost asimilat de către populaţia greacă odată cu sosirea acesteia în Peninsula Balcanica între 1900 – 1400 B.C. ca Divinitate supremă, Zeus, cunoscut şi sub alte nume ca Nefelegeretes (de fapt numele grecizat al lui Nebeleizis) – „Cel care adună norii „, Ombrios – „Zeul ploii „, Keraunos – „Cel care fulgeră” şi altele.
Mitul cavalerului trac constituie în tradiţia românească (daco-romană, aromână, macedoneană) un scenariu aproape canonic al colindelor vechi de iarnă, creştine. C. Cinodaru remarca cu surprindere că tracii aveau în Aprilie „serbările păgâne” ţinute în cinstea eroului trac. Odată cu consolidarea creştinismului în spaţiul traco-dac, aceasta sărbătoare a fost înlocuită cu cea a Sfântului Gheorghe, Sfânt a cărui iconografie a fost inspirată de cea a cavalerului trac. În unele colinde numele Sfântului Gheorghe se schimbă cu cel a lui Isus, apărând în felul acesta o totală contradicţie între versurile colindului şi momentul în care acesta se cânta, respectiv anotimpul iernii:

„Pe luncile Soarelui, Flori vineţitoare de mar.
Grădina cu florile lerui Doamne,
Flori dalbe, flori de măr,
Ler de măr, florile-s dalbe”
Sau:
„… Căluţul lui negru pintenog
Luciu ca un corb
Pa chivara lui tăiată în săgeată,
Pe ochi cam plecată
Ba suliţa lui
Duratul de vară,
Fulgerul de seară…”

Oricine poate vedea că în aceasta colindă nu se pomeneşte nimic care ar putea sugera anotimpul iernii, ci dimpotrivă, se aminteşte clar despre cel al verii şi, în plus, de „fulgerul de seară” care era simbolul Zeului trac Gebeleizis. Mai aveţi vreo îndoială?…

Şi în alte cicluri de colinde de Crăciun, alături de Soarele personificat apare şi sora cea mare a Soarelui, Salomina. De asemenea, pe mireasa eroului întors de la vânătoare o chema Ileana Daliana sau Lina Melina. Zeul solar la traco-daci era sărbătorit primăvara, aşa cum de fapt i se precizează ambianţa şi în colindele de Crăciun la vremea renaşterii naturii şi a înfloririi „florilor dalbe de măr”. Iar dacă în acest mozaic mitologic românesc pelasgian, trac, geto-dac, cum vreţi să-i spuneţi, ne-am redescoperit împreună credinţa uitată în Marele Zeu Gebeleizis, Marea Zeiţă Bendis, Zeiţa focului şi a vetrei, Histia, tot nu v-am spus încă nimic dacă nu l-am menţionat pe Marele Zeu al Războiului, Ares. Ovidius (43 B.C. – 17 A.D.) aminteşte pe „getul” care se închină lui Ares, Marte, Zeu al Războiului, iar Vegetiu afirma nici mai mult, nici mai puţin, că „Marte s-a născut în ţara tracilor„. Şi dacă-l mai ascultăm şi pe Iordanes, acesta declară că „geţii l-au adorat întotdeauna printr-un cult foarte sălbatic pe Marte şi jertfele lui erau prizonierii ucişi”. Şi ne mai mirăm că Vlad Ţepes, „Dracula” cum le place americanilor să-l numească”, trăgea în ţeapă” de vii aproape 40000 de turci într-o zi!… Pe de altă parte, pe Columna lui Traian este prezentat probabil cel mai vechi Zeu al Războiului, crunt şi feroce, care-şi cerea sângeroase sacrificii umane. Aici apare scena torturării prizonierilor romani de către… femeile dace!

În Sudul Dunării populaţia tracică mai sărbătorea şi pe Zeul Viţei-de-Vie, patronul băuturii ameţitoare, preluat în fugă din nou de greci, care de asta dată amintesc cu puţin înainte de reîntoarcerea lui Dionysus acasă, în Tracia, el s-a iniţiat în misterele frigiene, la insistenţele bunicii sale! Nu numai viţa de vie era planta favorită a Zeului, ci şi iedera. Frunzele acestei plante, mestecate de adoratori, produceau în aceştia beţia, ba chiar o stare temporară de nebunie, manie. Astfel nu e de mirare faptul că cea mai populară sărbătoare a tracilor era dedicată Zeului Viţei de vie, toamna, la culesul viilor şi la storsul strugurilor. Ea avea loc în fiecare an (unii cercetători susţin că ea ar fi avut loc la trei ani). Când vinul fierbea, noaptea avea loc petrecerea propriu-zisă, la lumina torţelor, cu multă risipă din această băutură, petrecere care ţinea până în zorii zilei. Poate de aceea tracii erau poligami. Herodot descrie că fiecare dintre ei ţinea mai multe neveste; când unul dintre ei murea, apărea o mare problemă pentru femeile lui, respectiv trebuia găsită cea care a fost cea mai iubita de defunct şi apoi sugrumată de cea mai apropiată rudă şi îngropată împreună cu bărbatul ei.

Celelalte femei încercau o mare durere şi ruşine să nu fie alese (Herodot, „Istorii”, Cartea a V-a, 5 şi 8). Opus cultului dezmăţat al Zeului Viţei de Vie, este cultul preotului trac, simbolul vieţii viitoare şi frumoase, dedicat binelui oamenilor şi vieţuitoarelor. Sfinxul de pe platoul Bucegilor reprezenta pentru geţi, „Domnul Nopţii”, preluat mai târziu de către greci sub numele de Orfeus. Pe de altă parte, autorii antici scriau că Misterele Orfeice se celebrau noaptea. Gratie ezoterismului ei, religia geto-tracilor nu era cunoscută profund decât de preoţi şi câţiva iniţiaţi. Neavând acces la misterele Zamolxiene, scriitorii greci şi romani nu ne-au lăsat prea multe ştiri în această privinţă. Dar să revenim la cultul „Domnului Nopţii”, un cult civilizator, un cult al muzicii, care îmblânzea nu numai oamenii, dar şi animalele, potolindu-le pornirile violente, domolindu-le instinctele răufăcătoare. Strabon cunoştea şi alte amănunte despre preoţii sau „profeţii” pelasgi, anume că aceştia erau oameni atotştiutori, pricepuţi la interpretarea viselor şi a oracolelor, a semnelor Divine şi că locuiau în sălaşuri subterane (katagoian sau kagoian). Despre Orfeus legendele elene şi romane, spuneau că era trac, prinţul kycon-ilor, etnonim apropiat de kogoian. Cetatea natală a lui Orfeus era Dion. El venea din legendarul Kogoian, lăcaş al lui Zalmoxis.

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem.

Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.