Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Morfematica

in Limba romana

carti (1)

Conceptele de structură morfologică şi segmentare morfematică, adică de

identificare a componentelor morfologice, sunt compatibile şi aplicabile numai la clasele de cuvinte flexibile.

Acestea se caracterizează prin următoarele trei trăsături:

a. Există şi funcţionează în limbă ca mulţimi de forme, obligatoriu mai mari decât 1.

Notă. Forma de înregistrare în dicţionar, numită uneori formă-tip, este un simbol al mulţimii de forme ale unui cuvânt, convenţie lexicografică, variabilă la nivelul limbilor, dar şi una dintre ipostazele lui formale (unul din membrii paradigmei).

Definiţie. Totalitatea formelor sub care un cuvânt aparţinător unei părţi de vorbire

flexibile apare în comunicare constituie flexiunea sau paradigma lui.

Exemplu. Paradigma cuvântului “destin”- destin, destine, destinul, destinului, destinele, destinelor, un destin, unui destin, nişte destine, unor destine.

b. Cuvintele flexibile au paradigmă.

  1. În sistemul limbii înregistrat activ de vorbitor, aşa-zisa competenţă lingvistică, fiecare

din formele ce constituie paradigma unui cuvânt flexibil coexistă cu celelalte, adică sunt coprezente în conştiinţa vorbitorului, gata construite, asemenea uni dicţionar de termeni. Prin urmare vorbitorul nu le derivă pe unele de la altele.1

Notă. În procesul de comunicare, de alcătuire a unui enunţ, vorbitorul selectează unităţi gata formate, existente în propria-i competenţă lingvistică, le extrage din paradigmă şi le combină cu altele supuse aceluiaşi examen de selecţie, în funcţie de masajul propus spre a-l transmite.2

c. Membrii unei paradigme se află unii cu alţii în raporturi asociative sau paradigmatice, numite şi corelaţii sau raporturi in absentia.

Membrii unei paradigme se presupun şi se exclud reciproc: într-o poziţie dată dintr-un enunţ, adică din planul sintagmatic al succesiunii lineare, poate apărea sau unul, sau altul, dar nu amândoi sau toţi simultan, adică sunt în raport de disjuncţie logică: sau…sau.

Exemplu. În enunţul: “E o minune de copil !” – forma subliniată le exclude pe celelalte din paradigma substantivului ”minune”.

  1. Variaţia formală a cuvântului (paradigma lui) este dictată de exprimarea unor sensuri

logico-gramaticale abstracte, numite categorii gramaticale (caz, număr, gen, mod etc.), sensuri ce complinesc semnificaţiile lexicale, însoţindu-le şi actualizându-le în diferite feluri, în funcţie de cerinţele comunicării.

De aceea, indiferent de forma concretă sub care apare în enunţ, orice cuvânt flexibil este prin definiţie o grupare de unităţi, cel puţin două, numite morfeme.

În concluzie, cuvântul flexibil este o combinaţie, o sintagmă minimală.

Aşadar orice cuvânt flexibil are o structură morfematică, o organizare morfologică a componentelor.

Exemplu. Substantivul derivat “minunăţiile” = “minun- + -ăţi- +- i- + -le”

(= rădăcină + dublu sufix + desinenţă, plural + morfem al determinării definite = radical + flectiv )

Verbul ”recitiră” = ”re- + -cit- + -i- + -ră- + -θ”

(= prefix + rădăcină + sufix de perfect simplu + desinenţă, plural + desinenţă, persoana a III-a = radical + flectiv)

  1. Cuvintele neflexibile

Cuvintele neflexibile se definesc negativ în raport cu trăsăturile menţionate, respectiv:

  1. sunt reduse la o singură formă, adică nu au paradigmă;

  2. posibilitatea selecţiei se anulează, este zero;

  3. nu cunosc raporturi asociative;

  4. nu au structură morfematică.

Observaţie. Nu trebuie confundată structura morfematică cu structura lexicală: unele cuvinte neflexibile pot fi derivate cu sufixe şi/sau prefixe, adică permit o segmentare în componente, dar nu aparţin aceleiaşi paradigme.

Exemplu. Substantivul “român(ul)” faţă de adverbul “româneşte”.

  1. STRUCTURA MORFOLOGICĂ

Prin structura unui cuvânt înţelegem părţile lui constitutive şi relaţiile dintre ele.

În funcţie de nivelul la care se face analiza cuvântului, deosebim mai multe tipuri de structuri:

  • fonologică;

  • morfologică;

  • lexico-semantică;

  • sintactică.

Sintagma “structură morfologică” are două accepţiuni:

  1. una generoasă, în concordanţă cu sensul etimologic al termenului morfologie, potrivit

căreia structură morfologică înseamnă totalitatea elementelor lexicale( rădăcină + afixe derivative: sufixe şi / sau prefixe) + gramaticale( afixe flexionare: sufixe şi desinenţe);

  1. alta restrânsă, restrictivă, actuală, potrivit căreia structură morfologică înseamnă rădăcină + afixe, exclusiv gramaticale (cu relaţiile dintre ele).3

Pentru a defini şi descrie “segmentarea morfematică”, necesară în analizele

morfematice, trebuie mai întâi a înţelege conceptul de “morfem”.

3. MORFEMUL

3. 1. Termen

Termenul morfem a fost impus în lingvistică de I.A.Badouin de Courtenay, în jurul anului 1880, cu înţelesul de „secvenţă fonică minimală dotată cu sens”.

Termenul şi conceptul de morfem au făcut carieră în lingvistica structuralistă a secolului nostru, situându-se printre conceptele fundamentale în morfologie, alături de cuvânt şi uneori chiar depăşindu-l.

În cadrul morfologiei de tip structuralist, acest termen este prezentat în lucrările de sinteză în trei accepţiuni diferite.

3. 1. 1. Accepţiunea cea mai răspândită, inclusiv în lingvistica românească, este şi prima manifestată, cronologic, şi constă în definirea ca „unitate minimală de expresie dotată cu semnificaţie”, indiferent de tipul de semnificaţie (lexicală sau gramaticală).

În sincronie, această accepţiune constituie primul semn lingvistic propriu-zis, cu o expresie şi un conţinut, opunându-se, ca unitate a limbii:

  1. cuvântului, unitate imediat superioară, de regulă analizabil în morfeme, în două sau

mai multe, deci unitate ”non-minimală”;

  1. fonemului, unitate monoplană (= doar expresie), capabilă să diferenţieze, să exprime

sensul, fără a fi ea însăşi dotată cu sens, o unitate minimală a celei de-a doua articulări.

Cu această accepţiune apare termenul morfem la şcoala descriptivă americană, la cei mai mulţi structuralişti praghezi şi la mulţi români, adepţi ai structuralismului, simpatizanţi sau nu.

Observaţie. Trebuie remarcat că, deşi, teoretic, morfemul devine aici sinonim cu “unitate

semnificativă minimală”, deci “expresie + conţinut”, adică “întregul”, cel mai adesea în practică morfemul desemnează doar latura de expresie a unităţii semnificative, nu întregul ei, latura de conţinut fiind lipsită de un nume propriu-zis, riguros şi stabil. Latura de conţinut este numită, de la un autor la altul, conţinut, înţeles, valoare, sens, semnificaţie, funcţie etc.

În general, se poate afirma că latura de conţinut este mai puţin studiată, respectiv analizată şi descrisă, fiind considerată ca “dată”.

3. 1. 2. O accepţiune diferită, opusă celei enunţate deja, aparţine şcolii daneze de glosematică. Reprezentantul de seamă al glosematicii, L. Hjelmslev, numeşte morfem o unitate de conţinut, şi anume o unitate de conţinut gramatical.

După acesta, unităţile de conţinut, numite plesemateme, se împart, în funcţie de

natura semnificaţiei, în morfeme (=unităţi de conţinut gramatical) şi semateme (=unităţi de conţinut lexical).

Criteriul de deosebire a morfemelor de pleseme este cel al selectării, respectiv:

  • morfemele fac parte dintr-o unitate selecţionată;

  • plesemele nu au această calitate.

Prin selecţionare sau selectare a unui element, L. Hjelmslev înţelege facultatea acelui element de a-şi datora prezenţa unui alt element din comunicare4.

Morfemele, ca unităţi de conţinut, se încadrează într-o categorie, pe care o actualizează şi căreia îi sunt subordonate.

Dacă am stabili corespondenţe în gramatica tradiţională, categoriei i-ar corespunde categoria gramaticală (cazul, genul, numărul, modul, timpul etc.), iar morfemelor le-ar corespunde membrii categoriei gramaticale sub aspectul conţinutului5. Am vorbi astfel despre morfemele de NAc ca unităţi incluse în categoria de caz, am vorbi de morfemul de masculin ca unitate a categoriei de gen etc.

Latura de expresie a unităţii minimale semnificative, indiferent că este un morfem sau un plesem, poartă numele de formant, în accepţiunea de organizator, structurant al conţinutului, formant care se clasifică în continuare.

În concluzie, în măsura în care morfologia este ştiinţa morfemelor, obiectul acesteia îl constituie doar latura de conţinut gramatical al unităţilor, nu şi cea de conţinut lexical şi, cu atât mai puţin, planul expresiei, care, în opinia lui L. Hjelmslev, are un rol secundar în cercetarea morfologică, acela de a ajuta, prin proba comutării, la identificarea, definirea şi clasarea unităţilor de conţinut.

3. 1. 3. Într-o a treia accepţiune, termenul morfem reprezintă “unitatea minimală de expresie dotată cu sens gramatical”, în fapt o restrângere a accepţiunii de la 3. 1.1.

Notă. Dacă în accepţiunea de la 3. 1.1., morfemele ar fi, în funcţie de sens, lexicale şi

gramaticale, la 3. 1.3., morfeme sunt considerate doar cele “gramaticale”, numite morfeme, opuse lexemelor, adică morfemelor lexicale în 3. 1.1.

În corespondenţă cu gramatica tradiţională, morfemul acoperă prin urmare afixele flexionare (sufixe gramaticale şi desinenţe), alternanţe, verbe auxiliare, articol ş. a.

Obiectul morfologiei l-ar constitui studiul acestora sub aspectul expresiei şi al conţinutului.

Lingviştii proeminenţi ai secolului nostru folosesc mai cu seamă termenul “morfem” cu accepţiunea dată de A. Martinet.

La acesta, morfemul (cu semn gramatical) şi lexemul (cu semn lexical) se subordonează unităţii numite monem.

Observaţie. Cu accepţiunea de gramatem este definit termenul de morfem şi de D:D:Draşoveanu6, când subliniază că relaţia (= întregul) se defineşte ca solidaritatea dintre un gramatem (=morfem sau conectiv), la nivelul expresiei, şi un sens relaţional, la nivelul conţinutului.

3. 1. 4. Sistemul monemului

Din expunerea de mai sus, în afară de înţelegerea neunitară sau chiar opusă a termenului morfem, mai rezultă, de fapt, că:

  1. morfemul acoperă terminologic fie latura de expresie, fie latura de conţinut a unităţii semnificative, fie, oscilant, pe amândouă în solidaritatea lor dialectică, adică întregul.

  2. Dacă se consideră însă morfemul ca semn lingvistic, apreciat ca solidaritate într-o expresie şi un conţinut, sunt necesari trei termeni pentru a denumi trei entităţi:

(b1) unitatea semnificativă în întregul ei, ca semn lingvistic, cu ambele laturi;

(b2) latura de expresie a semnului (= semnificantul);

(b3) latura de conţinut a semnului (= semnificatul).

Se înţelege astfel că termenul morfem, în ciuda frecvenţei lui, are o sferă mult prea elastică pentru a fi consistent.

El trebuie sau ar trebui folosit cu o singură accepţiune, devenind doar una dintre cele trei entităţi, rămânând ca pentru celelalte două să folosească alţi termeni, bineînţeles specializaţi.

În acest sens, într-un studiu de referinţă, Paula Diaconescu7 a propus o sinteză cu caracter unitar, îndreptăţită a se numi “sistemul monemului”.

Îşi găsesc aici locul perechi de termeni pentru conţinut / expresie, lexical / gramatical, general / particular. Unitatea semnificativă minimală este aici, după A. Martinet, monemul, care denumeşte întregul.

În funcţie de tipul de informaţie pe care o conţin, monemele se împart în lexeme (cu informaţie lexicală) şi gramateme (cu informaţie gramaticală).

Astfel, pentru cele două laturi ale monemului, lexem, respectiv gramatem, se propun ca termeni generici: expresie şi conţinut, FORMANTUL şi SEMANTEMUL, particularizaţi în continuare pe tipuri de moneme.

Analiza în continuare a gramatemelor, de sorginte hjelmsleviană, ca termeni şi concepte, nu ar fi acceptabilă, întrucât dihotomia morfem (=semantem gramatical) / formant propusă pentru cele două laturi ale gramatemului (conţinut şi expresie) nu se poate susţine:

  1. Termenul morfem îşi dezvăluie etimologic semnificaţia, trimiţând spre formă, într-un

sens mai larg, la expresie. Morfem şi morfologie sunt termeni ce trimit deopotrivă la expresie, formă, studiu al formei, al expresiei, nicidecum la conţinut şi nici pentru amândouă.

(a) În acest sens, aşa-numitul şi general acceptatul morfem zero trimite numai la expresie

(= numai expresia poate fi zero, adică negativă), nu şi la conţinut (= nu există semnificaţie zero) şi nici la amândouă ca laturile semnului lingvistic (= nu există semn lingvistic zero, e un nonsens).

(b) În al doilea rând, când se vorbeşte de variantele morfemului (aşa – numitele alomorfe),

tot latura de expresie este avută în vedere (=variaţie în expresie, nu şi în conţinut).

  1. La D.D.Draşoveanu, relaţia este definită ca un raport de solidaritate între un gramatem în expresie (prin care înţelege morfem şi conectiv)şi un sens relaţional în conţinut.

(2) Termenul formant, cu tot câmpul lexical: alomorf, alosem, trimite explicit la formă, la

expresie, şi ca atare înseamnă acelaşi lucru cu morfem.

În consecinţă, morfemul nu poate fi opus formantului, fiind sinonimi.

3. 1. 4. 1. Interpretări “obiective”!

(1) În plan gramatical ar fi de preferat termenul morfem pentru expresie. În plan lexical, poate fi menţinut cel de formant, tot pentru planul expresiei.

(2) Pentru latura de conţinut a gramatemului (=a monemului gramatical) s-ar putea folosi un termen specializat precum sem, semem, care înseamnă trăsătură semnificativă şi / sau unitate de semnificaţie.

Am obţine astfel cuplul: gramatem = morfem / semem gramatical, pentru clase al nivel general, şi gramatem = alomorf / alosem gramatical, pentru variante în realizare, la nivel particular.

Similar, am putea folosi pentru lexeme: lexem = expresie: formem şi aloform;

lexem = conţinut: semem lexical şi alosem lexical.

În schemă, sistemul monemului în această variantă este acceptat ca fiind cel adevărat.

3. 2. Alomorfe8

În condiţiile unui izomorfism perfect între planul expresiei şi cel al conţinutului ar fi de aşteptat ca fiecărei semnificaţii gramaticale sau grup de semnificaţii să-i corespundă, în orice situaţii aceeaşi unitate de expresie (=corespondenţă biunivocă). Comparând însă mai multe paradigme aparţinând aceleiaşi părţi de vorbire şi deci realizând aceleaşi valori, se constată că, la nivelul expresiei le corespund unităţi mai mult sau mai puţin diferite fonematic. Altfel spus: acelaşi morfem se realizează prin mai multe unităţi de expresie. Spunem că respectivele unităţi sunt alomorfe ale aceluiaşi morfem.

Prin urmare, morfemul nu este o unitate concretă de expresie asociată cu un sens, ci o clasă de unităţi semnificative, mai mult sau mai puţin diferite fonematic, dar având aceleaşi valori.

Alomorfele sunt variante la nivelul expresiei ale unuia şi aceluiaşi morfem. Morfemul se realizează în şi prin alomorfele sale.

Notă. La unii lingvişti, în locul termenului “alomorfe” se foloseşte, cu acelaşi sens, termenul “segmente morfematice”.

Conceperea morfemului drept clasă de alomorfe se bazează pe analogia cu conceptul de fonem, clasă de alofone.

3. 2. 1 Aşa după cum realizarea unui fonem printr-un alofon sau altul (fundamental, palatalizat, labializat etc.) depinde de contextul fonetic, la fel şi realizarea unui morfem (flexionar sau gramatical) printr-un alomorf sau altul este determinată de contextul imediat, reprezentat de radical (= morfemul lexical independent).

Alomorfele care reprezintă un morfem sunt în raport de distribuţie complementară: fiecare alomorf apare în contexte din care sunt excluse celelalte şi ca atare nu se pune problema comutării.

Notă. Dacă două alomorfe apar în acelaşi context şi dacă nu sunt comutabile, spunem că sunt în variaţie liberă ( roate – roţi; coale – coli, chibrituri – chibrite). În funcţie de anumite particularităţi fonetice, morfologice sau lexicale ale radicalului, care fac previzibilă apariţia unui alomorf, deosebim trei tipuri de alomorfe: fonetice, morfologice şi lexical.

  1. Când distribuţia unui alomorf poate fi circumscrisă în termeni fonetici, avem un alomorf fonetic.

  2. Când un alomorf caracterizează o clasă de contexte, identice fonetic, avem un alomorf morfologic.

  3. Când un alomorf nu apare decât într-un context unic sau într-un număr limitat de contexte care nu pot fi indicate decât prin enumerare, avem un alomorf lexical.

Spre exemplificare, luăm alomorfele prin care se realizează morfemul de plural, neutru. Acestea sunt: -i, -ă, -e, -uri, -ete. Potrivit celor de mai sus, constatăm următoarele:

  1. Alomorful –i se realizează numai după radical terminat în –i neaccentuat, ca de pildă: domenii, consilii, teritorii, seminarii, fotolii, edificii etc.

Alomorful –ă se realizează după radical terminat în vocală labială: ou/ ă.

Spunem că cele două alomorfe (-i şi –ă) sunt alomorfe fonetice.

(b) Alomorfele –e şi –uri apar în condiţii fonetice similare, fiecare dintre ele caracterizând o clasă de cuvinte: scaun/-e; tren/-uri, templ(u)/-e; titl(u)/-uri.

Ele sunt alomorfe morfologice şi nu sunt previzibile fonetic şi, de altfel, nici altcumva9. Cele mai multe neutre intră în acest context situativ.

3. 3. Clasificarea morfemelor

  1. După natura elementelor fonologice care reprezintă latura de expresie a morfemului:

(a) segmentale, reprezentate prin foneme propriu-zise: cas-ă, lucr-ez-i etc.

  1. suprasegmentale, reprezentate prin accent şi intonaţie.

Intonaţia se manifestă numai asociată cu o secvenţă segmentală (nu este extensivă) şi poate servi independent ca mijloc de exprimare a unei unităţi de conţinut, adică este un morfem de sine stătător.

De exemplu: Vine azi. // Vine azi ? intonaţia descendentă sau ascendentă este morfemul asociat cu ideea de afirmare sau interogaţia:

Accentul se manifestă ca morfem numai în asociere cu unul sau mai multe elemente segmentale, de unde funcţia diferenţiativă a accentului: accent primar / secundar.

De exemplu, cânt / cântă: morfemul de perfect simplu, persoana a III-a singular este alcătuit din elementul segmental –ă şi accent (componentă suprasegmentală); morfemul de prezent se reduce la elementul segmental –ă.

Maria( N)/ Maria ! (V): uneori accentul diferenţiază nominativul de vocativ, în asociere cu o modificare a conturului intonaţional. La fel: indicativ / imperativ: stai! / staţi!

3. 3. 2. După posibilităţile de combinare (relaţiile contractate):

(a) morfeme dependente;

(b)morfeme independente.

Particularităţile acestora constau în:

  1. Morfemele dependente pot apărea numai combinate cu alte morfeme; deci apar

condiţionate de apariţia altor morfeme. Morfemele independente pot apărea singure sau combinate cu un morfem zero( θ ).

De exemplu: tren/ –uţ, -uleţ, -uri, unde –uţ, -uleţ şi –uri apar numai în prezenţa unui morfem de tip “tren”, în timp ce “tren” apare şi fără segmentele evocate anterior. În acest caz, independenţa morfemelor de tip “tren” este una absolută.

Într-alte exemple: strad/ă, cart/e, morfemele strad- şi cart- , deşi nu apar niciodată singure sau cu morfem “zero”, pot fi considerate tot independente, întrucât realizează aceeaşi distribuţie, vizavi de morfemele dependente, ca cele de tip tren:

tren mar/ –e; strad/- ă mar/-e şi tren/-uri mar/-i; străz /-i mar/-i.

Ele apar în aceleaşi contexte. Independenţa lor este una relativă.

(2) Morfemele independente nu sunt comutabile cu zero, dar sunt comutabile cu alte

morfeme independente (copil-aş, băieţ-, scriitor-; tren-uri, vârf-uri, turn-uri, pix-uri; cas-ă, strad-ă, banc-ă etc. Cele dependente pot fi comutabile adesea cu zero: copil-copil- θ; turn-uri/ turn- θ etc.

Această comutabilitate este adevărată numai prin raportare la o clasă de morfeme în care există şi un morfem zero. Spunem că arbitr/u se opune lui arbitr/i aşa cum pom/θ se opune lui pom/i. Morfemele dependente comută şi unele cu altele: cas/ă-cart/e; rup/i-rup/e. Nu comută morfemele independente cu cele dependente, aparţinând unor clase diferite.

(3) Morfemele dependente nu se pot combina între ele, întrucât prin combinare depăşesc

sfera cuvântului. Prin urmare, un cuvânt conţine un singur morfem independent10. Dimpotrivă, morfemele dependente se pot combina între ele, permiţând noi clasificări în funcţie de tipurile de morfeme cu care se combină, de poziţia pe care o ocupă faţă de morfemul independent, precum şi după depărtarea de morfemul independent.

  1. Astfel, de exemplu, după poziţia faţă de morfemul independent, calitate în care sunt numite afixe, ele se împart în sufixe şi prefixe (şi infixe, în unele limbi).

  1. După depărtarea de morfemul independent, se pot clasifica în:

afixe I (=imediat lângă morfemul independent: păt-uţ, fet--ă, des-face;

  • afixe II ( despărţite de morfemul independent printr-un afix I: căs-uţ-ă, ne-des-făcut);

  • afixe III (despărţite de morfemul independent de un afix I şi un afix II: cânt-a-ră-m;

  • afixe IV: cânt-a-se-ră-m.

3. 3. 3. După structură (=modul de succesiune a părţilor componente în corpul morfemului): continue şi discontinue.

  1. Morfemele continue sunt alcătuite dintr-o succesiune neîntreruptă de foneme: tren/uri, pre / face etc.

  1. Morfemele discontinue se împart în:

(b1) întrerupte; de exemplu:

– morfemul de participiu în română: a…a; a…ea; a…e; a-–i/î;

– morfeme ale categoriei ordinii la numeral: a…a( cu varianta: al…lea, pentru opoziţia de gen): a treia, al treilea.

Notă. Descrierea structurilor modurilor şi timpurilor compuse se poate face în termenii morfemelor discontinue întrerupte: am citit am….it.

(b2) repetate: -ă…-ă; -ă…e; -i…-i, în exemplele: casă frumoasă, casă mare, copii frumoşi unde se respectă acordul (prin repetarea morfemului de număr şi gen). Acordul constituie un caz de redundanţă lingvistică (=de repetare a aceleiaşi informaţii).

  1. 3. 4. După conţinutul informat:

  1. morfeme lexicale (=informaţie lexicală): rădăcină şi afixe derivative (sufixe lexicale şi prefixe), ceea ce constituie radicalul;

  1. morfeme gramaticale, subclasificate după categorii, exprimate în:

  1. sufixe (verbale): mod şi timp;

  1. desinenţe verbale: număr şi persoană

nominale: gen + număr + caz

Exemplu:

recitiserăm

recit- -iserăm

re- cit- -ise- -răm

-i- -se- -ră- -m

3. 3. 5. După modul de realizare la nivelul expresiei:

  1. pozitive (prin foneme ca atare; toate exemplele date anterior);

  2. negative sau morfeme zero (în fapt, alomorfe).

Morfemul(alomorful) zero este un caz special de morfem dependent exclusiv

gramatical, purtător al unei semnificaţii gramaticale deduse în cadrul sistemului de flexiune al unei părţi de vorbire. Realitatea morfemului zero poate fi pusă în evidenţă prin opoziţiile:

(a) pe verticală, comparând membrii paradigmei unuia şi aceluiaşi cuvânt.

De exemplu: plimb/; plimb/i, plimb/ă.

Ceea ce realizează pozitiv în expresie prin –i şi –ă, respectiv singular pers.a II-a şi a III-a, se realizează prin lipsa unui element material (θ) în prima poziţie. Deci: plimb- θ.

Formele cu morfemul zero constituie baza opoziţiilor privative (unul din termeni, aici plimbi sau plimbă, se caracterizează prin prezenţa unui element suplimentar (-ă; -i), faşă de celălalt, în cazul de faţă, plimb.

(b) pe orizontală, comparând doi termeni din două paradigme diferite, dar realizând aceeaşi semnificaţie gramaticală.

De exemplu: plimb/; url/ u; intr/ u. Ceea ce se realizeaază în url- u prin –u (pers.I, sg.) se realizează prin plimb/- θ, prin zero.

Similar, segmentăm: creion/θ;/ creioan/-e, fiindcă avem teatr/-u;/ teatr/-e.

Numai morfemele gramaticale pot avea realizarea zero. La cele independente (radical / rădăcină) nu se pune problema, iar în cazul morfemelor lexicale dependente (prefixe şi sufixe lexicale) o descriere în termenii morfemului zero ar fi total neeconomică.

3.3. 6. Segmentele –ez şi –esc11

Segmentele –ez şi –esc, ce apar la indicativ, prezent, singular, în paradigma unor

verbe de conjugarea I, respectiv de-a IV-a, multă vreme li s-au ignorat rolul gramatical, nefiind interpretate nici ca sufixe modal-temporale, nici ca desinenţe de număr + persoană. Alteori au fost numite morfeme cu semnificaţie zero, de altfel o contradicţie în termeni: morfem înseamnă cu semnificaţie, iar semnificaţia zero este un nonsens.

În morfologia actuală, statutul acestor segmente pare a fi clarificat şi se poate prezenta în termenii sufixelor variabile (= al alomorfelor). Ele sunt sufixe de indicativ prezent, se înţelege că şi de conjunctiv prezent, pentru anumite categorii de verbe, care astfel se individualizează faţă de marele rest al verbelor, ce la indicativ prezent singular au sufixul de prezent zero. Segmentele –ez şi –esc sunt singurele care, în întreaga paradigmă de indicativ prezent, au sufixul realizat pozitiv12.

  1. Omonimie şi sincretism morfematic

3. 4.1. Într-un sistem matematic ideal, perfect izomorf, dar total neeconomic, între unităţile de expresie şi unităţile de conţinut ar trebui să existe raportul 1:1, respectiv unei unităţi de expresie să-i corespundă o singură unitate de conţinut şi mereu aceeaşi. Acest raport este însă încălcat atât dinspre conţinut, cât şi dinspre expresie, atât în plan paradigmatic, cât şi în plan sintagmatic.

În plan paradigmatic(= planul unităţilor în corelaţie sau în opoziţie), una şi aceeaşi unitate de expresie poate reda mai multe unităţi de conţinut – ceea ce se numeşte omonimie13.

Omonimia se constituie în planul paradigmatic şi se rezolvă (=dispare) în plan sintagmatic: într-un enunţ dat, o unitate de expresie nu poate avea decât o singură semnificaţie (=se reface raportul 1:1), altfel receptarea ar fi “dezactivată”, nu ar exista o reală comunicare între actanţi.

Sintagmatic (=în simultaneitate), omonimele se exclud.

În funcţie de sfera unităţii de conţinut gramatical (=despre aceasta este vorba, nu despre omonimia lexicală), omonimia gramaticală (=afixală) se împarte în:

  1. heterogategorială (=intercategorială) ca în exemplul: din cântă, din clasă, din

cântăm (= număr + gen + caz, mod + număr). Aceasta este sfera generoasă a conceptului de omonimie gramaticală.

3.4.1.2. homocategorială (= intracategorială), respectiv unităţile de conţinut exprimate

aparţin aceleiaşi categorii şi ca atare sunt direct opozabile în interiorul categoriei: din casă -N şi –ă din (de pe) casă Ac (categoria cazului); din cântă – persoana a III-a, plural şi –ă din cântă – persoana a III-a plural (categoria numărului şi a persoanei).

Aceasta este sfera restrânsă a conceptului de omonimie gramaticală (= sufixe omonime, desinenţe omonime) şi ea constituie obiectul cercetării noastre.

  1. În planul sintagmatic (= planul unităţilor în relaţii bazate pe contraste): o unitate

de expresie, una singură şi indivizibilă (= ireductibilă), poate reda simultan (şi…şi) două sau mai multe unităţi de conţinut, aparţinând unor categorii diferite.

Fenomenul apariţiei împreună a două sau mai multe unităţi de conţinut, redate printr-o singură unitate de expresie se numeşte sincretism.

Sincretismul este o specie de polifuncţionalism real.

Astfel, spre exemplu, genul , numărul şi cazul au în română, pentru nume, o realizare sincretică şi de asemenea numărul şi persoana la verb: din “Am o cabană la munte” semnifică simultan singular, feminin, Ac; -ţi din recitaţi semnifică simultan persoana a II-a + plural; -ea – din citeai semnifică simultan modul şi timpul.

Sincretismul, coocurenţa mai multor unităţi de conţinut ce ţin de categorii diferite, aparţine prin excelenţă sintagmaticului. Sincretismul real, deci sintagmatic, se împarte în:

– sincretism primar sau originar ce caracterizează deopotrivă grupul nominal şi grupul verbal.

De exemplu: cas/ -ă număr + gen + caz; cânt-ă număr + persoană.

– sincretism derivat sau secundar, rezultat al proceselor de pe axa sintagmatică; sincretism întotdeauna mai diversificat decât cel originar. Acesta caracterizează o parte din sistemul grupului nominal şi se datorează în principiu articulării enclitice, fenomen specific românei între limbile romanice.

Deosebim două subtipuri:

  • la nivelul expresiei are loc o combinare de tip fuziune, încât cele două foste unităţi de

expresie nu-şi mai păstrează individualitatea morfematică, gramaticală, fuzionând într-una singură, necoincidentă cu nici una din fostele unităţi.

De exemplu: băieţ/i (nearticulat) > băieţ/ii, în care / i / (=ii) este unitate morfematică nesegmentabilă fonetico-fonologic; la fel în codr/i + -i > codr/ ii [=/ i / ].

În contextul dat există două morfeme distincte: desinenţa –i şi morfemul determinării definite –i, dar s-a obţinut un singur morfem, realizat prin fonemul / i /, nesegmentabil. Acesta este un caz de dublu sincretism: {plural + masculin + NAc}+{Det.}

Notă. Numărul morfemelor în care se poate descompune un cuvânt este egal cu numărul segmentelor de expresie degajate ca minimale şi deci nedivizibile.

  • la nivelul expresiei, are loc eliminarea unuia dintre morfeme, funcţia lui fiind

preluată de celălalt, încât acesta din urmă devine cumulant în conţinut. Întrucât unitatea rămasă nu suferă nici o modificare de expresie şi îşi păstrează şi semnificaţia proprie, cea fundamentală, căreia is e adaugă doar şi alte semnificaţii, cele ale unităţii suprimate, apreciem că unitatea rămasă îţi păstrează individualitatea morfematică şi poate fi tratată în termenii calităţii ei originare.

De exemplu: cas/ a +a > casA – a este morfem al determinării definite (=articol), încorporând şi semnificaţii de gen + număr + caz. În acest exemplu, -a este mai diversificat informaţional decât –a din cartea. Este un caz de bisincretism, în forma unui morfem cumulant.

Sincretismul descreşte de la codul vorbit (oral) la cel scris: în vorbire, inventarul unităţilor morfematice este mai sărac faţă de cel activat la nivelul codului scris, fapt relevant în exemplele:

(a) la nivelul grupului nominal:

elev+i+i = trei morfeme (radical +desinenţă + morfem al determinării definite)

elev+i = două morfeme (radical + / i / )

(b)la nivelul grupului verbal:

cit- i- θ = trei morfeme (radical +sufix temporal + desinenţă de persoana a III-a, singular)

cit- i = două morfeme (radical + varianta fonetico-fonologică /i/ )

1 Doar în manuale, din motive mnemotehnice şi didactice, pot fi obţinute prin adiţionări ssu scăderi de segmente.

2Faptul este relevant în cazul vorbitorilor care se exprimă impecabil fără a poseda nici măcar informaţii lingvistice, cu atât mai puţin o cultură gramaticală. Aceştia utilizează perfect cazurile, timpurile, acordul gramatical fără o verificare teoretico – gramaticală.

3 Este o accepţiune reţinută aici.

4 În terminologia tradiţională, spre exemplu, semnificaţiile sufixelor gramaticale şi ale desinenţelor.

5 De exemplu, N/ Ac / G/ D/ V; sg ./ plr.; masc. / fem. / ntr. ş.a.m.d.

6 D.D.Draşoveanu, Teze şi antiteze în sintaxa limbii române, Ed. Clusium, Cluj-Napoca, 1997, p. 21-35

7 Paula Diaconescu, Sistemul monemelor, SCL, 1962/ 4.

8 După Valeria Guţu-Romalo, Morfologia structurală a limbii române (substantiv, adjectiv, verb), Bucureşti, 1968

9 De aici, pentru străini, dificultatea pluralului pentru neutru !

10 În acest caz, cuvintele compuse rămân “suspendate” !

11ez: lucr-ez, cre-ez, agre-ez; esc: cit-esc, iub-esc, plămăd-esc etc.

12 Compară: verbul a lucra: desen-ez– θ; desen-ez-i, desen-eaz-ă, desen-ă-m, desen-a-ţi, desen-eaz cu verbul a (se) plimba: (mă) plimb- θ– θ, (te) plimb- θ– i, (se) plimb- θ– ă, (ne) plimb-ă-m, (vă) plimb-a-ţi, (se) plimb- θ– ă.

13 De exemplu: = desinenţă de persoana a III-a, singular (învaţă), dar şi desinenţă de feminin, singular (masă), ca şi de masculin singular (în popă), de plural neutru (ouă).

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem.

Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Limba romana

Scrisul de mana

Au existat cândva tocul, stiloul, pixul, creionul. Și foile dictando sau de
LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web