Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Nomenclaturiştii din perioada lui Nicolae Ceauşescu au vrut toţi să fie oameni cu carte, au fost absolvenţi de facultăţi, aveau diplome, însă, în esenţă, erau analfabeţi funcţionali, oameni cu titluri pompoase, dar goale de conținut

in Curiozitati

Nomenclaturiştii din perioada lui Nicolae Ceauşescu au vrut toţi să fie oameni cu carte. O parte dintre aceştia au fost absolvenţi de facultăţi, la fără frecvenţă, la vârste înaintate. Aveau diplome. În esenţă, însă, aceştia erau analfabeţi funcţionali, oameni cu titluri pompoase, dar goale de conţinut.

Impostura intelectuală a conducerii comuniste din perioada Ceauşescu este o constantă în politica Partidului Comunist Român (PCR). Din simpli cizmari, strungari sau lucrători în industria textilă, cu patru-şase clase, devin membri de partid cu facultăţi, uneori chiar cu doctorate, aproape peste noapte. Uitau originea proletară cu care se mândreau când îşi scriseseră autobiografiile pentru dosarele de cadre, adică CV-ul lor pe rit comunist. Lăsau în spate imaginea de muncitori, bună la încadrarea în partid, pentru a deveni oameni educaţi în urma unor cursuri la fără frecvenţă, uneori cercetători ştiinţifici. Printre cei care au ales acest drum au fost Nicolae şi Elena Ceauşescu, Constantin Dăscălescu, Emil Bobu, Tudor Postelnicu, Lina Ciobanu, Ana Mureşan şi alţii. Lista completă o găsiţi în cele două volume „Apostolii Epocii de Aur“, cărţi pe care le puteţi cumpăra de la chioşcuri, alături de ziarul „Adevărul“.

Cizmarul doctor cu patru clase

Nicolae Ceauşescu, conducătorul suprem al PCR şi al României timp de 25 de ani, corespunde modelului de comunist proletar. Născut într-o familie săracă, devenit cizmar de tânăr, după primele patru clase, Ceauşescu s-a orientat mai mult pe munca de „revoluţionar de profesie“ decât pe meseria învăţată în adolescenţă. Cu rare excepţii, cum sunt cele două perioade în care a mers să studieze la Academia Militară „Mihail Frunze“ din Moscova, Ceauşescu e preocupat de pregătirea sa. O întorsătură vor lua lucrurile după venirea sa la putere. La jumătatea anilor ’60.

In martie 1965, imediat ce a ajuns la conducerea statului român, Ceauşescu a pus mâna pe carte. Se zvonea că ambii soţi iau lecţii private acasă şi sunt elevi conştiincioşi, cu caiete şi cărţi învelite în hârtie albastră, arată Maria Dobrescu  în volumul „La curtea lui Ceauşescu. Dezvăluiri despre viaţa de familie a cuplului prezidenţial“. În decembrie acelaşi an, primul şcolar al ţării a primit o diplomă de Bacalaureat de la Şcoala Medie Numărul 10 „Zoia Kosmodemianskaia“. Se spunea că diploma în alb fusese dinainte solicitată la Ministerul Învăţământului, condus de Ştefan Bălan. Chiar şi aşa, e demn de consemnat: Ceauşescu a fost mai întâi liderul României şi abia apoi şi-a luat Bacalaureatul.

Academicianul

Anul următor, în 1966, studentul Ceauşescu îşi prezenta deja teza de licenţă: „Unele probleme ale dezvoltării industriale în România în secolul al XIX-lea“. Ideile ar fi fost ale lui, iar alţii l-ar fi ajutat numai la aşternerea lor pe hârtie, susţine Paul Niculescu-Mizil în „O istorie trăită“. Cu aceeaşi lucrare a obţinut şi diploma de doctor, şi titlul de preşedinte de onoare al Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice a RSR (20 februarie 1970). Ceauşescu va fi deveni, însă, o personalitate distinsă şi cu alte titluri academice. În perioada 1973-1975, comunistul primeşte nu mai puţin de şapte titluri de Doctor Honoris Causa din partea Universităţilor din Bucureşti (1973), Bogota (1973), Lima (1973), Beirut (1974), Bahia Blanca (1973), Nisa (1975), Quezon (1975) şi Yucatan (1975).

Strungarii

Pantofarul doctor Nicolae Ceauşescu îşi aduce lângă el şi alţi oameni fără prea multă şcoală, din mediul proletar. Două astfel de exemple sunt Constantin Dăscălescu, prim-ministru între 1982 şi 1989, şi Emil Bobu, viceprim-ministru al Consiliului de Stat şi al Guvernului, între 1975 şi 1982. Strungar de meserie, Constantin Dăscălescu face doar şapte clase primare înainte de venirea comuniştilor la putere. Nu contează pentru noii stăpâni ai ţării. În 1949, Dăscălescu e trimis la şcoala de partid de şase luni din Ploieşti, iar după absolvire, rămâne asistent. În 1951, e numit director la cursul de partid de trei luni din Câmpina, iar din ’51 – instructor în Secţia Organelor de Partid a CC al PCR. În tot acest timp, reuşeşte să absolve şi cursurile fără frecvenţă ale Şcolii superioare de partid „Ştefan Gheorghiu“, iar din ’56 e ales secretar pentru probleme economice al Comitetului regional de partid Ploieşti.

Tot acest îndelung proces pedagogic e definitivat în 1962, când Dăscălescu se întoarce de la cursurile de trei ani ale Şcolii superioare de partid de pe lângă CC al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Toate aceste şcoli îl vor ajuta pe Dăscălescu doar să avanseze în partid, nu şi în transformarea sa intelectuală. Va rămâne unul dintre cei care foloseau doar câteva sute de cuvinte. Suficiente pentru Ceauşescu.

Emil Bobu, un alt servant al lui Ceauşescu, era tot un comunist cu şapte clase. Nu va conta, partidul îl va ridica începând din 1949, când e pregătit, atenţie!, pe disciplinele juridice, cu toate că-şi făcuse ucenicia ca strungar.

După absolvirea „Şcolii juridice de la Iaşi“, în 1950, cariera lui Bobu ia un elan spectaculos: tânărul e numit consilier juridic principal la Ministerul Justiţiei, apoi procuror la Parchetul Militar Bucureşti, cu gradul de locotenent major, deşi nu făcuse armata, iar din 1952 – procuror la Procuratura Generală cu gradul de căpitan şi şef al Biroului Supraveghere Judiciară. Îşi va completa studiile la Facultatea de Ştiinţe Juridice între 1954 şi 1957. Bineînţeles, la fără frecvenţă. Nici nu avea cum. Cine îl cunoştea pe Bobu ştia că partidul a fost salvarea sa, cel care l-a scos de la strung. „Gândeau diferit, vorbeau diferit, aş spune chiar că respirau diferit. […] Despre ce ideologie să discuţi cu Bobu, Postelnicu, Dăscălescu sau Lina Ciobanu?“, explica politologul Vladimir Tismăneanu, în „Lumea secretă a nomenclaturii“, diferenţa între comunişti ca Ion Gheorghe Maurer sau Corneliu Mănescu şi cei din apropierea lui Ceauşescu.

Pleşiţă şi educarea prin pumni

Un exemplu al proletarului cocoţat pe funcţii înalte în serviciile de informaţii este Nicolae Pleşiţă, numit şef al Centrului de Informaţii Externe (CIE) al Securităţii, la 22 aprilie 1980. Născut la 16 aprilie 1927, în Curtea de Argeş, Pleşiţă face în adolescenţă doar patru clase primare. Îi vor fi de ajuns până în 1962, când reia cursurile de liceu, în 1970 fiind deja absolvent al Facultăţii de Istorie-Filozofie a Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj. Gata! Devenea un om cu carte. De altfel, cu diplomele la CV, Pleşiţă ajunge în 1967 şeful Direcţiei a VI-a Paza Demnitarilor din Ministerul de Interne (MI), adică cel care asigura paza lui Ceauşescu, ulterior fiind şi prim-adjunct al Ministerului de Interne. În timpul perioadei sale de prim-adjunct, Pleşiţă s-a preocupat şi de anchetarea disidenţilor. În mâinile sale ajunge chiar Paul Goma.

Continuarea articolului AICI

 

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Latest from Curiozitati

LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web