Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Orientarea în spaţiu

in Sanatate

Vederea reprezintă una din cele mai complexe funcţii. Ochiul este cel mai complex analizator la distanţă, care permite organizarea specifică a mesajelor informaţionale de la alţi analizatori.Vederea ocupă un loc central în reflectarea realităţii, în analiza obiectelor în mişcare, a lumii, culorilor, spaţiului tridimensional.

La nevăzători integrarea imaginii se poate face numai prin analizatorii prezenţi, existenţi. Sub aspect psihologic vederea este ajutată de tact şi pipăit, ca forme de reflectare nemijlocită a realităţii. Se apreciază că 80-85% din informaţiile prelucrate de creierul uman sunt date de analizatorul vizual.

Faptul care face ca lipsa vederii la nevăzători să-i apropie de văzători sub aspectul cunoaşterii constă în antrenarea încă din ontogeneză a celorlalţi analizatori care să suplinească lipsa vederii.

Encefalograma la nevăzători se caracterizează prin dispariţia ritmului alfa şi deplasarea focarului activităţii electrice maxime din zona occipitală în zona centrală unde se află percepţia tactil kinestezică. Acest fapt reflectă compensarea intrasistemică. La nivelul activităţii nervoase superioare au loc modificări care reflectă infirmitatea vizuală şi modul în care deficientul vizual se adaptează la situaţia ca atare.

În orientarea spaţio-temporală un rol important îl au experienţa şi dezvoltarea psihică. Nevăzătorii cu dezvoltare psihică superioară, dacă nu se află în stadiul de regresie îşi formează o serie de abilităţi pentru orientarea într-un anumit timp. experienţa proprie este fundamentală, învăţarea din experienţa altora se realizează doar parţial.

Restructurările funcţionale prin stabilirea unei dominante tactile, motorii sau auditiv-motorii dau o notă specifică orientării spaţiale în funcţie de o serie de factori ce nu au semnificaţie prea mare pentru văzători:

–nevăzătorul îşi dezvoltă o sensibilitate faţă de unii stimuli (mişcarea aerului în spaţii largi, intersecţii sau spaţii închise) – la intersecţii sau în locuri virane percep cu faţa sau cu dosul mâinii diferenţele curenţilor de aer faţă de alte spaţii;

–sensibilitatea faţă de percepţia zgomotelor;

–mirosuri în apropierea obstacolelor;

–obstacolul este perceput cu ajutorul bastonului – acesta face un zgomot diferit când este aproape de un obstacol faţă de atunci când este departe;

–zgomotul făcut de paşi la apropierea obstacolului;

–câini dresaţi – există unele controverse, unii specialişti susţin că nevăzătorul nu-şi mai antrenează celelalte mecanisme compensatorii.

Libertatea de deplasare fiind redusă nevăzătorul trebuie să-şi fixeze un sistem de repere pe care trebuie să-l asocieze cu unele relaţii cauzale şi cu semnificaţia acordată evenimentelor. Pentru orientarea în timp este importantă desfăşurarea ritmică a activităţii sau anumite semnale periodice (mirosuri) sau, cel mai frecvent folosite, ceasurile speciale care se deschid sau cu informatii audio.

A. Notiunea de orientare spatiala

Dintre multiplele consecinte ale deficientei vizuale, una din cele mai grave consta fara îndoiala în dereglarea orientarii spatiale. Daca deficienta vizuala, pe de o parte duce la grave tulburari în orientarea spatiala, pe de o parte, pe de alta parte mobilizeaza în prezenta unor conditii educative adecvate, capacitati compensatorii în aceasta directie.

Cu alte cuvinte nu se manifesta numai o dereglare ci si importante fenomene de restructurare a mecanismelor orientarii în spatiu. Aceasta restructurare nu poate însa egala niciodata orientarea spatiala normala. Restarângerea capacitatiilor de orientare spatiala constitue în conditiile cecitatii una din limitarile impuse de deficienta, având un caracter de permanenta.

Dupa Al. Rosca, prin orientare în spatiu se întelege capacitatea omului de a-si cunoaste si determina pe baza perceptiei pozitia sa în raport cu obiectele înconjuratoare sau a acestor obiecte în raport cu sine, de a localiza si proiecta situatia obiectelor percepute în raport cu sine si unele fata de altele, si de a-si orienta mersul si miscarile fata de aceste obiecte.

Orientarea spatiala este determinarea de catre om a pozitiei (situatiei) sale fata de unele obiecte alese de el, si pozitia acestor obiecte fata de sine. Definind orientarea spatiala, D. Katz evidentiaza trei aspecte distincte care concura la realizarea ei.

1. Astfel orientarea in spatiu inseamna in primul rand capacitatea pastrarii unei anumite pozitii in spatiu si revenirea la aceasta in cazul schimbarii sau perturbarii ei. Este vorba de diferentierea personala a spatiului dupa coordonatele sus-jos, inainte-inapoi, dreapta-stanga precum si directiile intermediare. Acest aspect al orientarii spatiale cuprinde si pastrarea echilibrului precum si acea stare specifica de spatialitate care este inseparabila de schema corporala fiind provocata de totalitatea senzatiilor interne si externe.

In virtutea caracterului tridimensional al spatiului orice corp se poate deplasa in 3 directii diferite . Intr-o acceptiune larga , orientarea spatiala consta in orientarea corpului tridimensional in realitatea inconjuratoare tot tridimensionala.

2. In al doilea rand autorul citat include in notiunea de orientare spatiala, orientarea in apropiere. Este vorba de deplasari intr-un spatiu relativ restrans , iar persoana utilizeaza puncte de orientare prezente in campul perceptiv dat. In aceasta situatie valorifica date senzoriale (vizuale, acustice, olfactive etc.) care apar in urma actiunii stimulilor concreti din spatiul respectiv asupra analizatorilor, semanlele care servesc la orientare fiind prezente. De exemplu persoana aude usa si traversand camera se indreapta spre acest reper.

3. Katz prezinta si o a treia forma a orientarii spatiale, respectiv orientarea la distante mari. In acest tip se include orientarea care consta in directivarea individului spre repere necunoscute si indepartate, care nu pot fi percepute direct. Si in cazul orientarii la distante mari intervine insa ca mijlocitor orientarea de aproape, in sensul ca sunt valorificate succesiv o serie de puncte de orientare perceptibile.

Studiul orientarii in spatiu nu poate fi separat nici de problematica perceptiei spatiului si a reprezentarilor spatiale, dupa cum perceptia insusirilor spatiale ale obiectelor se formeaza prin acumularea cunostiintelor senzoriale despre obiectele lumii inconjuratoare, ci este strans legata de perceptia si reprezentarea spatiala a obiectelor. De la perceptia si reprezentarea obiectelor la perceptia si reprezentarea spatiului si orientarea spatiala exista o trecere continua aproape nesesizabila.

Acumularea de reprezentari spatiale duce treptat la posibilitatea perceperii generalizate a spatiului si creaza premisele orientarii spatiale. Orientarea spatiala este expresia practica a reprezentarilor spatiale; ea poate si trebuie sa serveasca drept criteriu de apreciere a gradului de exactitate a reprezentarilor spatiale la persoanele cu deficiente de vedere.

Tinand seama de toate criteriile prezentate mai sus putem incerca o definitei larga a orientarii spatiale:

Prin orientare spatiala se intelege capacitatea omului de a percepe insusirile spatiale ale obiectelor, dispunerea lor in spatiu si pozitia proprie fata de ele. Orientarea in spatiu consta de asemenea in capacitatea pastrarii si restabilirii unei pozitii in spatiu precum si in directivarea miscarilor de deplasare apropiate sau indepartate.

La persoanele cu alterarea functiei vizuale, elementele care realizeaza orientarea spatiala sunt puternic afectate din cauza pierderii controlului optic. Cunoasterea insusirii spatiale ale obiectelor are loc prin intermediul perceptiei tactile care constitue rezultatul interactiunii dintre senzatiile dermice si motorii.

Cat priveste determinarea pozitiei proprii in raport cu obiectele sau a acestora unele fata de altele, depinde de situatia concreta (distanta, natura obiectelor). Capacitatea pastrarii si restabilirii unei anumite pozitii in spatiu care se bazeaza in primul rand pe senzatiile labirintice si kinestezice nu este afectata la persoanele cu deficiente de vedere. In schimb orientarea la distante mari , bazata in mod normal pe informatii optice, cunoaste o dereglare si restructurare profunda.

Cunoasterea spatiului este posibila cu conditia acumularii unui fond bogat de reprezentari spatiale si asigurarii elementeleor instructive necesare (formarea deprinderilor de masurare si construire, studiul geometriei, etc.)

B. Orientarea spatiala a persoanelor cu deficienta vizuala in functie de marimea spatiului si analizatorii implicati.

Dupa marimea spatiului se pot deosebi urmatoarele tipuri de orientare care poarta denumiri conventionale: orientarea in spatiul caracteristic cunoasterii obiectelor, orientarea in spatiul de lucru si orientarea in spatiul mare.

1. Spatiul caracteristic cunoasterii obiectelor poate fi extrem de restrans, asa incat devine imposibila angajarea senzatiilor cutanate. Un exemplu in acest sens il putem oferi la o lectie de stiinte ale naturii, examinarea a tulpinii si petalelor unei flori naturale. Aceste elemente sunt prea fragile pentru a cunoaste dispunerea lor exclusiv pe baza palparii.

Daca copilul insa urmareste cu un betisor sau sarma subtire asezarea si contururile elementelor, mana lui fiind eventual condusa de un profesor, prin intermediul kinesteziilor isi poate forma o reprezentare adecvata si se poate orienta in acest spatiu foarte limitat. Prin urmare in spatiul foarte mic rolul conducator in orientare ii revine senzatiei proprioceptive.

In spatiul caracteristic cunoasterii obiectelor are loc si orientarea in dimensiuni spatiale ce nu depasesc suprafata tactila a unui deget (asezarea combinatiilor de puncte in grupul fundamental Braille) sau a unui grup de degete, respectiv zona de cuprindere a palmelor celor 2 maini. In spatiul de ordinul acestei marimi se face examinarea tactil kinestezica a celor mai multe obiecte oferite spre palpare.

2. Spatiul de lucru este denumirea conventionala a dimensiunilor incepand cu zona de cuprindere a celor 2 maini, continuand cu spatiul delimitat de bratele complet desfacute si cuprinzand in sfarsit si spatiul care implica interventia unei deplasari a corpului in intregime, de regula in limitele a cativa pasi. Aceasta situatie de orientare se creaza atunci cand persoana cu cecitate examineaza un obiect foarte mare, cand executa o activitate practica sau lucreaza la o aparatura de mari dimensiuni.

Dupa cum este firesc in timpul orientarii in acest spatiu actioneaza modalitatile tactil-kinestezice, iar in afara de kinestezia mainilor si bratelor participa si proprioceptia capului, trunchiului si mai ales a picioarelor. Receptia auditiva are un rol destul de limitat in aceste situatii.

3. Orientarea in spatiul mare are loc in dimensiunile caracteristice unei camere, sali de clasa, atelier sau un spatiu deschis limitat (teren de sport). In aceasta situiatie de orientare pe langa celelalte simturi este antrenat in mod deosebit si auzul.

Dupa criteriul modalitatilor perceptive la care recurg persoanele cu deficienta vizuala in cadrul orientarii spatiale avem orientarea in spatiu cu ajutorul vederii reziduale, orientarea pe baza auzului, olfactiei, simtului static si echilibrului.

Cunoasterea insusirilor spatiale ale obiectelor se realizeaza la persoanele cu cecitate in primul rand prin perceptia tactil kinestezica. Aceasta furnizeaza premise importante pentru realizarea orientarii spatiale. Orientarea in spatiu propriu-zisa, asa cum se manifesta pe deplasari pe un anumit itinerar, se bazeaza pe mecanismele altor analizatori.

Suportul senzorial al deplasarii spatiale are un caracter de sistem si se formeaza prin interactiunea diferitilor analizatori (exteroceptori si interoceptori).

Totodata orientarea spatiala a persoanelor cu cecitate , chiar fiind dependenta de dimensiunile spatiale, de natura obiectelor fata de care se orienteaza si de analizatorii implicati, nu se incadreaza perfect in anumite scheme. Orientarea este un act viu si complex de interactiune a organismului luat ca intreg cu mediul.

Resturile de vedere au un aport extraordinar la orientarea in spatiu, chiar daca este vorba de resturi ale functie optice ce nu depasesc posibilitatea distingerii luminii de intuneric cu pastrarea localizarii corecte a directiei de unde vine lumina.

Persoanele cu acest tip de resturi de vedere reusesc sa determine pe baza diferentelor de luminozitate o serie de elemente din spatiul inconjurator, valorificandu-le in orientare. O conditie pentru utilizarea adecvata a acestor resturi de vedere in orientarea spatiala rezida in posibilitatea interpretarii rapide si cu acuratete a impresiilor optice vagi. Numai in cazul acesta informatiile optice dobandesc o semnificatie si pot fi incluse in rezolvarea unor probleme puse de orientarea spatiala. Deseori interpretarea semnalelor de lumina-intuneric este posibila numai in colaborare cu alta modalitate senzoriala.

Numai în cazul acesta informatiile optice doabândesc o semnificatie si pot fi incluse in rezolvarea unor probleme puse de orientarea spatiala.

Deseori în interpretarea semnalelor de lumina-întuneric este posibila numai în colaborare cu alta modalitate senzoriala. Persoanele considerate cu cecitate, care prezinta însa resturi de vedere de ordinul perceptiei vizuale, sunt mai avantajate fata de cele cu cecitate totala. De exemplu perceperea mirosului de benzina duce la recunoasterea acestui obstacol (masina) si ocolirea lui.

Este cu totul gresita parerea ca orbii isi pot desfasura activitatea în întuneric. În astfel de conditii, persoana cu deficienta vizuala este lipsita si de acele semnale optice auxiliare care ii pot usura orientarea în ambianta sa cotidiana.

Orientarea pe baza restului de vedere prezinta numeroase particularitati individuale, determinate de diferiti factori. Astfel, de exemplu, natura afectiunii vizuale poate afecta profund orientarea. Un scotom central duce la pierderea totala a acuitatii vizuale, ramânând nealterata vederea periferica. Dimpotriva, retinita pigmentara cauzeaza îngustarea centripeta a câmpului vizual (câmp vizual de tip teava de pusca), cu alterarea profunda a vederii periferice si implicit a orientarii spatiale pe baze optice.

Rolul simtului olfactiv în orientarea spatiala este în mod normal destul de redus, manifestându-se numai în unele situatii exceptionale. Câinele se orienteaza în mod esential dupa miros si în acest fapt rezida una din cele mai mari dificultati în dresarea câinilor conducatori pentru orbi, deoarece este necesara o restructurare a dominatei senzoriale. Ei vor trebui sa aprecieze vizual si nu olfactiv o situatie spatiala pentru a face fata cerintelor orientarii persoanei conduse.

Pentru persoanele lipsite de vedere, si mai cu seama pentru cei cu surdo-cecitate, olfactia dobândeste o semnificatie deosebita, furnizând de la distanta o serie de informatii pretioase pentru orientare.Astfel se stie ca persoanele cu cecitate care se deplaseaza într-o localitate gasesc sprijin senzorial în unele repere caracteristice pentru traseul respectiv.

Desigur, toate indiciile olfactive trebuie sa actioneze în strânsa legatura cu informatiile provenite pe calea altor tipuri de sensibilitate, pentru a fi mai exacte si mai eficiente din punct de vedere practic.

În orientarea la distanta sunt implicati si receptorii termici ai analizatorului cutanat, mai ales termoreceptorii pentru caldura. Intensitatea caldurii radiante si directia dinspre care se percepe poate furniza informatii în legatura cu distanta si directia unor repere în orientarea spatiala.

Chiar si în cazul cecitatii totale, pozitia soarelui poate fi determinata pe baza senzatiilor de temperatura, iar localizarea unor obiecte/aparate ce degaja caldura sunt tot atâtea elemente ce concura la usurarea orientarii într-un spatiu necunoscut.

Printre modalitatile orientarii spatiale care au constituit obiectul unor cercetari recente se numara mecanismele vestibulare.

Beritov a efectuat experimente comparative, subiectii fiind copii normali de vârsta prescolara si de vârsta scolara mica, copii surzi cu functia vestibulara intacta sau nu, precum si copii cu cecitate. Probele experimentale care au fost efectuate de catre toti subiectii, legati la ochi, au constat în parcurgerea activa si pasiva a unor itinerarii.

În prima situatie participantii au fost condusi de experimentator, executând singuri miscarile necesare deplasarii, iar în a doua situatie stateau nemiscati, fiind transportati cu un scaun portabil. Ulterior erau pusi sa repete singuri tot drumul sau o portiune din traseu, respectiv sa gaseasca dintr-un punct al itinerarului punctul de plecare, bineînteles tot cu ochii legati.

Traseele au constat în anumite figuri geometrice si alte configuratii (triunghi, dreptunghi, cerc, semicerc, elipsa, etc). care au fost desenate pe dusumea, astfel încât ulterior s-au putut calcula precis toate abaterile.

Rezultatele obtinute au demonstrat ca atât scolarii cât si prescolarii din învatamântul de masa sunt în masura sa repete fara greutati itinerarul, indiferent daca l-au parcurs în prealabil activ ( cu participarea senzatiilor kinestezice ale membrelor) sau pasiv (bazati numai pe proiectie labirintica).

De asemenea într-o alta varianta elevii au vazut în prealabil traseul care trebuia parcurs cu ochii închisi si în acest caz, performantele sunt mult imbunatatite fata de rezultatele obtinute dupa cunoasterea traseului doar pe baza informatiilor vestibulare, de unde reiese ca proiectia optica a acestor raporturi spatiale este mai precisa decât cea labirintica.

Copiii surzi din categoria subiectilor cu functie vestibulara intacta s-au comportat în experiment ca si cei auzitori. Ìn schimb cei cu surditate lipsiti de functia labirintica nu au putut face fata , nereusind sa reproduca traseul. Abia dupa un numar mare de repetari începe sa se manifeste orientarea corecta, însa în aceste cazuri este vorba de interventia altor receptori si a învatarii sociale. Cât priveste rezultatele elevilor cu cecitate, acestea au fost în toate variantele mai bune decât cele obtinute de copiii vazatori, remarcându-se o mai mare fidelitate în mentinerea directiei si respectarea distantelor care trebuiau reproduse în experiment.

Dupa cum este stiut senzatiile auditive se caracterizeaza prin localizare partiala. Sunetele sunt localizate în functie de complexitatea si intensitatea lor la o distanta mai apropiata sau mai indepartata, iar diferenta de timp în receptia sunetelor cu urechea dreapta sau stânga (efectul binaural), precum si intensitatea si complexitatea sunetelor sunt semnale ale directiei sursei sonore.

In aceasta privinta sunt posibile si determinari gresite. De fapt localizarea spatiala nu este conditionata numai de efectul binaural, ci si de întreg complexul de date perceptive care servesc într-o situatie concreta la orientarea spatiala.

Pentru exemplificarea acestei teze, Rubinstein, relateaza datele unor observatii facute în cadrul unei conferinte care a avut loc într-o sala foarte mare, cuvântarile fiind transmise prin difuzoare instalate în stânga si în dreapata de-a lungul peretilor. O persoana cu cecitate prezenta la conferinta a stat tot timpul pe jumatate întors, orientându-se spre difuzor. Ghidându-se excluisiv dupa informatiile auditive, a localizat si masa prezidiului în directia boxelor si a luat aceasta pozitie gresita.

Autorul citat face remarca interesanta ca localizarea vocii vorbitorului era dependenta de perceperea figurii acestuia si nu de reprezentarea locului unde se afla. Era deci necesar sa-l vada si nu numai sa stie unde se afla pentru a avea localizarea exacta a acelei persoane. Cu alte cuvinte, cunoasterea abstracta nu influenteaza de la sine localizarea spatiala nemijlocita a sunetului. Dupa aproximativ doua ore, datorita unor eforturi cognitive, persoana cu cecitate a reusit sa determine singura localizarea vorbitorului printr-o concentrare pe plan mintal asupra situatiei spatiale date.

Prin intermediul auzului, persoanele cu cecitate pot sa identifice unele surse sonore, iar dupa determinarea directiei si distantei acestora, ele devin repere în orientarea spatiala. Tot prin intermediul auzului pot fi localizate însa si alte repere (obstacole), care nu sunt ele însele surse sonore, dar de care se reflecta însa undele sonore emise de anumite surse naturale sau artificiale. În virtutea acestui fapt, sunetul poate actiona ca o sonda, unda sonora întorcându-se modificata dupa reflectarea ei de catre obstacol (efectul radar).

Dupa cum rezulta din cercetarile tiflopsihologice, în ceea ce priveste capacitatea de localizarea a sunetelor, nu exista deosebiri semnificative între persoane cu cecitate si persoane cu vederea nealterata. Valorificarea superioara în orientarea spatiala a informatiilor auditive de catre orbi trebuie pusa pe seama altor factori ca : atentie marita, acordarea unei semnificatii speciale informatiilor sonore, etc.

Persoana cu cecitate apreciaza realitatea înconjuratoare ca un ascultator, asa cum omul normal o cunoaste prin excelenta ca un spectator. Dupa timbrul sunetelor, nevazatorul poate determina daca a intrat într-o încapere care este mare asu mica, înalta sau joasa, plina sau goala etc.

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem.

Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Sanatate

LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web