Pădurile boreale

in Geografie

Pădurile boreale

  • Personalitatea pădurilor boreale este pusă în evidenţă de trei superlative:
    • Alături de pădurile tropicale umede, reprezintă biomul cu cea mai mare extindere planetară (6000 km lăţime în Eurasia, între Marea Norvegiei şi Marea Bering şi 3500 km lăţime în America de Nord, unde poartă numele de pădure transcontinentală); ocupă 1/3 dinsuprafaţa împădurită a Globului.
    • în cadrul formaţiilor forestiere ale Terrei, ocupă primul loc sub raportul producţiei de masă lemnoasă;
    • prezintă dispunerea perfectă în cadrul climatului boreal, formând o vastă centură în jurul Polului Nord

Localizarea

  • formează o zonă cvasicontinuă în Eurasia şi America de Nord, între limitele sudice ale tundrei şi cele nordice ale pădurilor nemorale sau, pe alocuri, chiar ale stepei (aproximativ între 750 – 450 N)

Condiţii ecologice

  • se dezvoltă în condiţiile unui climat continental excesiv, cu geruri puternice iarna, cu zăpezi de lungă durată, cu veri relativ calde
  • precipitaţiile, predominante sub formă de zăpadă, variază între 400 – 700 mm/an; ploile, distribuite relativ uniform pe parcursul anului, înregistrează un maxim în sezonul estival
  • durata sezonului de vegetaţie este scurtă (3 – 5 luni/an);
  • la limita sudică a pădurii boreale (la contactul cu pădurile nemorale), intervalul cu temperaturi medii >100C este <120 de zile (anotimpul rece durează peste 6 luni);
  • limita nordică a pădurii, spre Arctica, corespunde unei perioade cu temperaturi medii zilnice>100C, de numai 30 de zile (anotimpul rece durează 8 luni)
  • durata stratului de zăpadă variază între 7-8 luni în Iakuţia şi 5-6 luni în nordul provinciei Quebec.
  • solurile pe care se dezvoltă pădurile boreale sunt slab productive: podzolice, turboase şi de mlaştină, scheletice; caracteristic este podzolul (zola, în limba rusă), cu humus acid de tip mor; importanţă deosebită prezintă şi solurile hidromorfe, respectiv solurile gleice şi turbăriile acide.

Modelul arhitectural şi diversitatea floristică

  • este dominat net de stratul arborilor, care pot atinge 30 – 35 m înălţime
  • fiind veşnic verde, pădurea asigură umbrirea intensă şi continuă a terenului, astfel încât straturile inferioare de vegetaţie sunt rare sau absente, cu excepţia unui strat muscinal, cu caracter discontinuu
  • biodiversitatea stratului arborilor este redusă, numărul genurilor este mic, iar speciile corespunzătoare sunt puţin numeroase; în general, pădurile de conifere nord americane şi cele asiatice prezintă o biodiversitate mai mare (numeroase specii din genurile Pinus, Picea, Abies), comparativ cu cele europene (dominate de Picea abies şi Pinus sylvestris):
  • stratul arbuştilor şi subarbuştilor aparţine genurilor Emperum, Ledum, Vaccinium, cărora li se adaugă seminţişul coniferelor
  • stratul ierbaceu şi muscinal include prin excelenţă plante umbrofile

Spectrul bioformelor

  • este dominat de fanerofite (stratul arborilor, arborescent şi arbustiv), camefite (stratul subarbustiv şi arbustiv şi puţine hemicriptofite (pe turbării).

Faciesuri

  • localizarea geografică şi compoziţia floristică permit individualizarea a două faciesuri:
  1. pădurea boreală nord americană
  2. pădurea boreală eurasiatică (taigaua)

 

  1. pădurea boreală nord americană ocupă teritorii situate în peninsulele Alaska şi Labrador, la sud de formaţiunea de tundră, în regiunea Marilor Lacuri şi pe litoralul atlantic;
  • conservă numeroase specii din genurile:
  1. Pinus (Pinus banksiana, pe solurile poroase, pe material morenaic sau ca specie pionier, pe arsuri, Pinus strobus şi P. resinosa în jurul Marilor Lacuri, Pinus taeda şi P. rigida, pe litoralul estic.
  2. Picea (larg răspândit, din I. Newfoundland până la strâmtoarea Bering, este Picea glauca; pe solurile sărace, la limita superioară a pădurii, spre Arctica, creşte molidul negru, Picea mariana; în Alaska, predomină Picea sitchensis, P. nigra),
  3. Abies (bradul de balsam, Abies balsamea, larg răspândit în Canada),
  4. Larix (Larix laricina, L. americana, specii cu rezistenţă mai mare la frig, frecvente la limita cu tundra)
    • turbăriile şi zonele mlăştinoase cuprind specii hidrofile şi higrofile din genurile Potamogeton, Nuphar, Nymphaea
    • la limita sudică a pădurii, diseminate printre speciile de conifere, apar unele specii de foioase: Betula papyriphera, Populus tremula, P. balsamifera
  5. pădurea boreală eurasiatică se extinde între Peninsula Scandinavia şi Peninsula Kamceatka, pe mai mult de 15 – 250
  • Sub aspectul compoziţiei floristice, tipică este pădurea umbrofilă de molid, cu grad ridicat de monospecificitate, cunoscută sub numele de taiga, dezvoltată pe soluri podzolice, cu un strat de humus brut (orizontul A0, alcătuit din masă organică în care se întrepătrund rizomii şi rădăcinile arbuştilor pitici şi miceliile ciupercilor). – H. Walter, 1974.
  • Modelul arhitectural al pădurii de molid (Piceetum typicum), dominat net de stratul arborilor, include în stratul ierbaceu şi muscinal, afin (Vaccinium myrtillus), merişor (Vaccinium vitis-idaea), măcrişul iepurelui (Oxalis acetosella), în zona mai sudică, Lycopodium annotinum, Linnaea borealis, Listera cordata etc.; pe terenurile cu apa freatică apropiată de suprafaţă, ce favorizează formarea tinoavelor, stratul muscinal este dominat iniţial de genul Polytrichum şi ulterior, de genul Sphagnum.
  • În staţiunile uscate, Pinus sylvestris ia locul molidului; sub pinete, stratul ierbaceu şi muscinal este edificat de iarba neagră (Calluna vulgaris), merişor şi licheni din genurile Cladonia şi Cetraria
  • În staţiunile mai umede, favorabile pentru molid, care au fost incendiate, pinul apare ca specie secundară pionier, precedată de arbori caducifoliaţi cu creştere rapidă, cum sunt mesteacănul şi plopul tremurător (în nordul Suediei, stadiul cu mesteacăn durează 150 de ani, iar stadiul cu pin, 500 de ani).- H. Walter, 1974.
  • Biodiversitatea pădurii boreale creşte în partea siberiană, nord-estul Chinei şi în Japonia; pe valea Amurului, coniferele sunt reprezentate prin specii ca: Picea koraiensis, Abies sibirica, Pinus cembra (zâmbru), Larix sibirica, L. dahurica; în extremitatea chino-japoneză, bradul siberian este însoţit de conifere endemice, ca: Pinus jezoensis, Larix leptolepis

Adaptări ecologice ale speciilor floristice boreale

  • Semperviriscenţa
  • Conformaţia diferită a coronamentului: cu cât condiţiile sunt mai extreme, cu atât coronamentul va avea un aspect mai ascuţit, atenuîndu-se creşterea lăstarilor laterali, în favoarea celui terminal
  • La molid, rădăcini superficiale cu extensiune laterală, rezultat al prezenţei pergelisolului, la adâncimi de 50 – 85 cm.
  • Indicele suprafeţei foliare (ISF = suprafaţa totală a frunzelor unui arboret/suprafaţa de teren ocupată ) este relativ mare, deoarece pe lăstari sunt cel puţin două generaţii de ace (la pinetele din ecotonul de tranziţie boreo-nemoral, indicele este de cca. 9-10, iar la molidişurile din taiga, peste 11.- H. Walter, 1974.
  • La molidul veşnic verde, instalarea pauzei temporare în asimilaţia clorofiliană, după o noapte cu îngheţ şi a repausului permanent, în perioada rece propriu-zisă
  • Valenţa ecologică diferită a speciilor rezidă în răspândirea fiecăreia în cadrul formaţiei vegetale

Lumea animală

  • Pădurea boreală reprezintă loc de refugiu, în perioada de iarnă, al unor animale de tundră: ren, elan; la limita sudică, pătrund şi unele specii din pădurile de foioase sau chiar din stepă
  • Caracteristică este prezenţa unor genuri şi chiar specii comune celor două faciesuri, canadian şi eurasiatic ( Rangifer, Alces, Cervus, Ursus, Felix etc.)
  • În America de Nord sunt specifice: renul caribou (Rangifer caribou), veveriţa americană (Sciurus hudsonus), cerbul canadian (Cervus canadensis), zibelina americană (Martes americana); pentru pădurea litorală pacifică este specific ursul grizzly (Ursus nelsoni)
  • Tipice pădurilor boreale eurasiatice sunt specii ca: renii de pădure (Rangifer sibiricus, R. fennicus), elanul siberian (Cervus elaphus sibiricus), în partea muntoasă a taigalei, ursul brun (Ursus arctos), hermelina (Mustela herminea), iar dintre păsări, cocoşul de munte (Tetrao urogallus), ierunca (Tetrastes bonasia), ciocănitoarea cu trei degete (Picoides tridactylus etc.

Un facies particular al pădurilor de conifere din America de Nord, care, în prezent, nu are  corespondent în nici un alt continent, îl reprezintă pădurile litorale pacifice, denumite şi păduri de coastă sau pluviale, desfăşurate la altitudini ce pornesc de la nivelul mării şi până la 1500 m; au o extindere meridiană, începând din sudul Alaskăi şi până în California, pe o lungime de 3680 km şi o lăţime care variază de la câţiva km, până la 500 km; personalitatea acestora, în raport cu celelalte păduri de conifere, este dată de specificitatea climatului oceanic foarte umed (1000 – 3000 mm precipitaţii/an, distribuite neuniform: veri relativ uscate şi răcoroase, ierni blânde şi mai umede, cu influenţă asupra duratei mari a sezonului de vegetaţie); din punct de vedere floristic, se caracterizează printr-o biodiversitate redusă, compensată de un grad ridicat de endemicitate, conferit de specii ca: Tsuga heterophylla, Thuja plicata, Pseudotsuga taxifolia, relictele terţiare Sequoia sempervirens şi S. Gigantea; local apare bradul (Abies grandis, A. nobilis, A. amabilis); în cuaternar, astfel de păduri se găseau şi pe ţărmul vestic al Europei, însă glaciaţiunea a contribuit la distrugerea lor. 

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem.

Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.