Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Pedagogia comunicarii

in Pedagogie

comunicare1

Temele cursului

1. Comunicarea: definiţii şi atribute ale comunicării; funcţiile comunicării;

2. Perspective teoretice şi modele ale comunicării;

3. Comunicarea didactică; Discursul didactic: precizari conceptuale şi elemente structurale;

4. Reţele de comunicare

5. Fereastra Johari – model de comunicare, interacţiune şi feedback

6. Stilul didactic şi comunicarea; Admonestarea eficientă

7. Ipostazele comunicării, metode şi tehnici de comunicare, tipuri de întrebări şi criterii de formulare a acestora

8. Tipuri de tranzacţii în comunicare: tranzacţii eficiente şi ineficiente în comunicarea educaţională

Introducere

Aptitudinea de a comunica şi capacitatea de a beneficia de efectele acestui proces sunt competenţe extrem de importante într-o lume a comunicării.Cursul urmăreşte familiarizarea cursanţilor cu teoriile şi conceptele specifice pedagogiei comunicării, urmărindu-se operaţionalizarea acestora în termeni care să faciliteze o cât mai bună aplicabilitate practică a conţinuturilor vehiculate.

Este necesară o sensibilizare şi o educare a cadrelor didactice pentru a fi capabile să realizeze o comunicare eficientă.Cursul îşi propune dezvoltarea competenţei de comunicare a cadrelor didactice prin realizarea de aplicaţii, exerciţii, reflecţii cu ajutorul unor metode şi tehnici de comunicare orală şi scrisă. Rolul cadrului didactic este de a informa elevii, de a pune probleme, de a-i încuraja şi de a-i motiva să participe la dialog. Utilizarea adecvată a întrebărilor menite să stimuleze activitatea intelectuală a elevilor, încurajarea întrebărilor din partea acestora, spiritul de cooperare sunt câteva elemente menite să sprijine acest dialog. În acest sens vor fi abordate teme vizând modalităţile de definire a comunicării, teorii şi modele ale comunicării didactice, structura discursului didactic, reţelele de comunicare, feedbackul şi rolul său în comunicarea didactică, stilul didactic, blocajele în comunicare, ipostazele comunicării, metode şi tehnici de comunicare, tipuri de întrebări şi criterii de formulare a acestora, eficientizarea comunicării didactice pe baza analizei tranzacţionale etc. Considerăm că prin parcurgerea temelor anterior menţionate, cursanţii îşi vor dezvolta semnificativ aptitudinile comunicaţionale, fapt în măsură să conducă atât la creşterea randamentului procesului instructiv-educativ cât şi la optimizarea relaţiei profesor-elev.

Cursul include numeroase definiţii sintetice, trimiteri bibliografice clare precum şi sarcini de lucru menite a orienta activitatea cursanţilor înspre atingerea obiectivelor specifice fiecărei teme.

Prin conţinuturile tratate şi prin modul de abordare al acestora, cursul de pedagogia comunicării urmăreşte dezvoltarea următoarelor categorii de competenţe: operarea corectă cu conceptele specifice domeniului teoriei comunicării, stăpânirea conceptelor şi teoriilor privind discursul didactic (comunicarea didactică), familiarizarea cu principalele teorii şi modele ale comunicării precum şi cu implicaţiile de ordin aplicativ ale acestora, abilitatea de proiectare, conducere şi realizare a procesului instructuiv-educativ ca act de comunicare, formarea şi dezvoltarea competenţei comunicaţionale, dezvoltarea capacităţii de a formula argumente şi contraargumente, precum şi de a le structura într-un sistem discursiv coerent, manifestarea comportamentului empatic, planificarea de activităţi didactice care utilizează în mod eficient principiile comunicării (eficienţa reţelelor de comunicare, eficienţa feedback-ului), dezvoltarea aptitudinilor necesare unei comunicări didactice eficiente, înţelegerea conexiunii dintre stitlul didactic, exercitarea autorităţii şi comunicarea didactică, dezvoltarea abilităţilor necesare depăşirii posibilelor blocaje comunicaţionale ce pot surveni în relaţia profesor-elev, înţelegerea rolului jucat de comunicare în construirea stilului didactic propriu, identificarea relaţiilor de autoritate stabilite între profesor şi elev ca premise şi rezultate ale comunicării eficiente etc. Aceste elemente sunt în măsură să aducă un aport substanţial la creşterea eficienţei procesului de predare-învăţare.

Prezentarea temelor şi a sesiunilor de formare. Suporturi de curs

Tema 1. Comunicarea: definiţii şi atribute ale comunicării

Obiective:

– familiarizarea cursanţilor cu cele mai relevante modalităţi de definire a comunicării;

– facilitarea realizării unor abordări comparative relativ la definiţiile comunicării;

– identificarea principalelor caracteristici ale comunicării şi explicitarea implicaţiilor pe care acestea le au în planul activităţii instructiv-educative;

Noţiuni-cheie: comunicare, socializare, semn, simbol, semnificaţie, emiţător, receptor, repertoriu comunicaţional, feed-back comunicaţional, tranzacţie, simetrie, complementaritate, complementaritate rigidă, context comunicaţional, solidaritate comunicaţională.

Definiţii de lucru:

  • Etimologic conceptul comunicare provine din atât din latinescul comunis, însemnând stăpânit în comun, a face ca un lucru să fie comun, cât şi, aşa cum preciza Noica, din latinescul comunico, însemnând a uni, a împărtăşi, de unde şi cuvântul bisericesc cuminecare/împărtăşire.

  • Comunicare – modalitate fundamentală de interacţiune psihosocială a persoanelor, interacţiune ce presupune realizarea unor schimburi informaţionale prin intermediul unor simboluri şi semnificaţii social generalizate în vederea conservării stabilităţii sau, după caz, a obţinerii unor modificări la nivelul unui individ sau a unui grup.

  • comunicarea reprezintă o interacţiune socială prin sistemul de simboluri şi mesaje” Gerbner

  • comunicarea se petrece în clipa în care persoanele atribuie semnificaţie unui mesaj” Mortensen (esse es percepi – existenţa comunicării este legată de existenţa unui receptor al mesajului capabil să-i atribuie un înţeles)

  • comunicarea este dobândirea, transmiterea şi ataşarea unui înţeles informaţiei” Roberts (comunicare înseamnă şi achiziţionare de informaţie)

  • comunicarea este un proces de vehiculare a informaţiei în vederea reducerii incertitudinii” Berger

  • Comunicare – modalitate fundamentală de interacţiune psihosocială a persoanelor, interacţiune ce presupune realizarea unor schimburi informaţionale prin intermediul unor simboluri şi semnificaţii social generalizate în vederea conservării stabilităţii sau, după caz, a obţinerii unor modificări la nivelul unui individ sau a unui grup.

Exemple reprezentative pentru practica didactică:

  • Comunicarea este inevitabilă (orice comportament are o anumită valoare comunicativă);

  • Comunicarea este o trebuinţă imperios necesară (Absenţa îndelungată a comunicării şi condiţiile de izolare pun în pericol integritatea psihică a individului)

  • Comunicarea este simbolică (Comunicarea implică un sistem de semne, sunete şi simboluri, stabilite în mod convenţional şi utilizate conform unor reguli de comunicare)

  • Comunicarea este contextuală

  • Comunicarea se realizează întotdeauna într-un context spaţio-temporal, organizaţional şi socio-afectiv particular, context care, în funcţie de catracteristicile sale, influenţează semnificativ conţinutul, forma şi eficienţa comunicării

  • contextul comunicării este multidimensional: contextul fizic: luminozitate, temperatură, acustică, contextul socio-psihologic: roluri, norme, obiceiuri sociale, contextul temporal: 8-11, 15-18;

  • Comunicarea este tranzacţională Orice proces comunicaţional este caracterizat de existenţa anumitor raporturi de forţă existente între interlocutori, raporturi ce pot îmbrăca fie forma unor relaţii simetrice (comportamentul partenerilor se reflectă unul în celălalt, accentul fiind pus pe minimalizarea diferenţelor dintre ei), fie forma unor relaţii complementare (diferenţele de tip pasiv-activ, superior-inferior, puternic-slab dintre parteneri sunt maximizate astfel încât comportamentul unuia serveşte drept stimul pentru comportamentul complementar al celuilalt)

  • În situaţia relaţiei complementare se poate manifesta aşa numita complementaritate rigidă, concretizată în incapacitatea de a schimba tipul de relaţie chiar dacă raportul de forţe s-a echilibrat, fapt ce pe termen lung poate deveni dezadaptativ (relaţia complementară mamă-copil, vitală la un moment dat, poate deveni, în cazul rigidizării acesteia, un obstacol pentru dezvoltarea ulterioară; idem pentru relaţia generală profesor-elev, unde trebuie nu să-i cultivăm dependenţa şi vasalitatea în raport cu noi ci să-l încurajăm în efortul de a deveni autonom)

  • Comunicarea presupune întreruperea secvenţelor de comunicare pentru procesare (indivizi diferiţi împart secvenţele de comunicare în vederea procesării în mod diferit; 125-150 cuv/min pentru vorbire vs. 400-600 cuv/min procesate de creier)

  • Comunicarea presupune eforturi de ajustare şi acomodare (Acordajul dintre interlocutori este favorizat de eforturile acestora de cunoaştere reciprocă, de înţelegerea obiectivelor şi aşteptărilor acestuia).

  • Comunicarea este ireversibilă (Necesitatea unui autocontrol eficient asupra propriului comportament comunicaţional).

Funcţiile comunicării

  1. funcţia de informare

  2. funcţia persuasivă

  3. funcţia de influenţare de ordin afectiv

  4. ludică sau de amuzament

  5. funcţia contextual-adaptativă

  • funcţia terapeutică

Sarcini de lucru:

  1. să lectureze cursul şi temele referitoare la subiectul tratat din sursele bibliografice indicate;

  2. să identifice specificul şi caracteristicile comunicării;

  3. să exemplifice relevanţa în plan educaţional a principalelor atribute ale comunicării;

Tema 2. Perspective teoretice şi modele ale comunicării

Obiective:

– prezentarea diverselor perspective teoretice asupra comunicării;

– identificarea specificului acestora;

– identificarea implicaţiilor acestora în planul comunicării didactice;

– realizarea unor aplicaţii în scopul dezvoltării capacităţii de a construi argumente necesare întemeierii susţinerilor.

Noţiuni-cheie: sistem, informaţie, cibernetică, funcţionalism, strucruralism, constructivism, deficit lingvistic, tranzacţie

Definiţii de lucru:

Conţinut:

Perspective teoretice asupra comunicării

  1. Perspectiva sistemică

  • are la bază principiul sistemismului, impus la început în biologie de Ludwig von Bertalanffy prin teoria generală a sistemelor

  • viziunea sistemică este o perspectivă explicativă care, dincolo de evidenţierea componentelor unui proces sau fenomen, relevă inclusiv relaţiile, interacţiunile şi intercondiţionările dintre acestea, inclusiv maniera în care modul de funcţionare a unuia dintre elementele sistemului influenţează funcţionarea altora

  • perspectiva sistemică deschide trei categorii de probleme asupra comunicării didactice:

  1. evidenţierea componentelor comunicării didactice (participanţii, scopurile, canalele de comunicare, mesajele şi formele comunicării didactice)

  2. dinamica procesului comunicaţional (ordinea actelor de comunicare, respectiv măsura în care emiterea unui mesaj este urmată de reacţia interlocutorului, prima stabilind cadrul pentru a doua iar a doua validând sau nu înţelesul celei dintâi)

  3. determinaţiile contextuale ale comunicării (măsura în care comunicarea este influenţată de sursele de zgomot/bruiaj şi de normele socio-culturale de interpretare a mesajului)

  • deşi perspectiva sistemică crează cadrul metodologic necesar surprinderii structurii actului comunicaţional şi a relaţiilor dintre componentele acestuia, ea devine însă insuficientă din următoarele puncte de vedere:

  1. induce o perspectivă oarecum mecanicistă asupra proceselor comunicaţionale; cf. M. Drăgănescu, atât materia vie cît şi realităţile complexe ca societatea sau universul, nu sunt sisteme siteme ci arheme, adică “realităţi cu o arhitectură mai bogată decât aceea a unui sistem, realităţi care deşi cuprind în mod necesar şi o structură sistemică, includ şi o componentă neformală, subtilă, care face ca aceste realităţi să fie mai mult decât decât suma componentelor şi interdependenţelor dintre ele; astfel elementele pot cunoaşte modificări rapide de tip structural iar interdependenţele nu sunt definitive ci evoluează odată cu modificarea structurilor”.

  2. nu oferă date suficiente privind răspunsul la întrebări ca:

  • În ce măsură mesajul transmis efectiv este expresia fidelă a mesajului conceput pentru a fi transmis?

  • în ce măsură mesajul receptat se suprapune şi este echivalent cu mesajul emis?

  • În ce măsură mesajul transmis/receptat este procesat şi conştientizat?

  1. Perspectiva informaţională

  • insistă asupra faptului că orice comunicare autentică presupune existenţa unui cod, comun ambilor actori ai comunicării deoarece, cf. M. von Cranach “comportamentul este şi poate fi considerat comunicativ doar în măsura în care participă la un cod”.

  • deşi valoroasă din punctul de vedere al contribuţiei aduse cu privire la aspectele privind codarea, transmiterea şi decodarea mesajelor, perspectiva informaţională abordează comunicarea din punctul strict de vedere al transmisiei informaţionale ca activitate ce urmăreşte reducerea incertitudinii;

  • relaţiile de tip comunicaţional sunt tratate astfel de o manieră neutră, impersonală şi statică, fără a se face referire la caracterul atât de aleatoriu al comportamentului uman şi la spectrul emoţional, atitudinal sau la alte conţinuturi interpersonale ce dau specificitate comunicării interumane.

  1. Perspectiva cibernetică

  • cibernetica a fost definită de părintele său, Norbert Wiener, ca fiind “ştiinţa conducerii în organisme vii şi maşini”

  • accentul principal este pus pe organizarea proceselor de comunicare, având ca punct de plecare premisa conform căreia organizarea este constanta şi fenomenul major al universului

  • Edgar Morin “dacă teoria sistemelor reduce diversul şi concretul la conceptul formal de sistem, cibernetica tinde să facă din noţiunea de informaţie un cuvânt suveran, pretutindeni valabil, cum au fost în secolele precedente noţiunile de materie şi energie

  • abordarea comunicării interumane pe baza analogiei dintre maşina artificială şi “maşina vie” este forţată cel puţin din punctul de vedere al faptului că în cazul fiinţei umane există o capacitate singulară de autoorganizare şi autoreglaj, ambele fiind produsul unei “mişcări interioare”, responsabilă de aceste caracteristici proprii materiei vii

  1. Perspectiva psihologică

  • punctul de pornire în abordarea comunicării este reprezentat de trebuinţele individuale ale persoanei, de faptul că prin comunicare, la care fiinţa umană participă cu întreaga sa personalitate, cu tot ceea ce îi este propriu şi personal şi prin care nu sunt vehiculate doar informaţii neutre şi de o manieră neutră, se realizează:

  1. un proces de dezvăluire (prin comunicare individul se face cunoscut altora) dar şi de autodezvăluire/dezvăluire pentru sine (prin comunicare luăm act de perspectiva celorlalţi asupra propriei noastre persoane şi ne putem corecta anumite percepţii şi atitudini eronate) (imaginea de sine se construieşte şi reconstriuieşte prin permanenta noastră raportare la celălalt şi a celorlalţi la noi)

  2. prin comunicare ne satisfacem trebuinţa de recunoaştere personală, de valorizare din partea altora pentru ceea ce suntem

  3. prin comunicare atenuăm sau eliminăm anumite stări tensionate sau conflictuale care ne lezează confortul psihologic şi siguranţa interioară

– minusul acestei perspective este determinat de minimalizarea dimensiunii sociale a comunicării în favoarea celei de ordin psihologic

  1. Perspectiva psihanalitică

  • reprezintă o extensie teoretică a perspectivei psihologice, construită în jurul premisei conform căreia omul nu poate lua sub control integral conştient toate manifestările sale şi implicit, nici comportamentul de tip comunicativ

  • pornind de la afirmaţia lui Carl Jung din Puterea sufletului conform căruia “personalitatea umană se dezvoltă pe parcursul vieţii dintr-un substrat germinativ greu de desluşit sau chiar nedesluşit” rezultă că orice act comunicaţional, inclusiv cel de tip şcolar, trebuie să angajeze atât studiul aspectelor conştiente şi conştientizate ale interacţiunii dintre interlocutori cât şi cele care se derulează dincolo de repertoriul controlului conştient

  • în aceste condiţii în care subiecţii umani comportă segmente de dezvoltare imprevizibile şi pun în joc o mare diversitate de exprimare, efectul educativ efectiv devine greu de programat şi anticipat în totalitate

  • dilema – în ce măsură prin educaţie modelăm personalitatea în sensul de “forţare a aducerii acesteia la cadrele unui anumit tipar socio-cultural” şi în ce măsură o dezvoltăm în direcţia potenţării elementelor sale constitutive particulare şi individuale?

  • Un posibil răspuns e dat de Jung: “dezvoltarea personalităţii individului înseamnă şi fidelitate şi respect faţă de legile şi cadrele dezvoltării specifice acestuia dar aceste legi şi cadre sunt greu de descifrat”

  • în context şcolar dificultăţile sunt sporite de faptul că în cazul unei lecţii frontale interlocutorul este unul colectiv, fapt ce necesită cf. Adler dezvoltarea capacităţii de a-i înţelege pe ceilalţi, respectiv o deosebită capacitate empatică

  • oferta educaţională a profesorului trebuie să corespundă nu doar aşteptărilor generale ale clasei ci şi aşteptările individuale, ascunse, ale fiecărui elev în parte

  • soluţia poate fi oferită de aşa numita pedagogie a angajamentului care construieşte un context educaţional care permite angajările individuale ale elevilor în sarcinile de lucru oferite de profesor

  • Jean-Jacques Monteuil afirmă că “un comportament angajat este însoţit de un sentiment de libertate” astfel încât pedagogia angajamentului se suprapune cu o pedagogie a libertăţii

  • Important, aşa cum afirmau Joule şi Beauvois, rămâne faptul că “o pedagogie a angajamentului va face mai fluid şi mai puţin conflictual raportul de dominare pedagogică dintre profesor şi elev, cunoscut fiind faptul că autoritarismul excesiv al pedagogiei excluiv prescriptive pot face ca acest raport de dominare să devină insuportabil”

  • “…când au sentimentul libertăţii de exprimare şi de angajare proprie în sarcina de lucru, elevii sunt atraşi în interacţiunea didactică în mod subtil, fără ca ei să conştientizeze în detaliu cum au ajuns să se implice în situaţia educaţională respectivă; astfel se ajunge la atingerea scopurilor educaţionale propuse ocolindu-se eventualele rezistenţe inutile”

  • asemeni perspectivei psihologice, perspectiva psihanalitică se concentrează cu precădere asupra diferenţelor interindividuale, acordând prea puţină atenţie dimensiunii sociale a educaţiei şi elementelor comune ale dezvoltării personalităţii

  1. Perspectiva logică

  • se focalizează asupra articulării coerente şi non-contradictorii a mesajelor educaţionale, asupra legităţilor construcţiei discursului educaţional astfel încât acesta să beneficieze de consistenţă logică internă şi asupra corectitudinii modalităţilor de demonstrare de argumentare utilizate de către interlocutori

  • se concentrează cu precădere asupra principiilor şi regulilor de construcţie a mesajului, fiind interesantă preponderent de valoarea de adevăr a propoziţiilor şi mai puţin de conţinutul şi valoarea intrinsecă a acestora

  1. Perspectiva semiotică

  • se situează în prelungirea perspectivei logice şi se fundamentează pe deosebirea esenţială dintre schimbul de informaţii specific sistemelor ne-vii/maşinilor şi comunicarea interumană unde schimbul de informaţii presupune implicit şi schimbul de semnificaţii

  • Umberto Eco: “Este absolut de subliniat că semnalul vehiculat între două maşini nu are nici o putere semnificantă; aici, chiar dacă există un schimb de informaţii, nu există semnificare”

  • funcţia semiotică a limbajului este specific umană şi se referă la capacitatea noastră de a utiliza semne şi simboluri ca substitute ale obiectelor şi de a opera cu ele în plan mintal conştientizând în permanenţă calitatea lor de înlocuitori (Kant: nu e totuna să ai doi taleri în minte sau doi taleri în buzunar)

  • puterea de semnificare a relaţiilor comunicaţionale interumane este sporită de alăturarea mijloacelor de exprimare orală a mijloacelor de comunicare non-verbale şi ale paralimbajului

  • comunicarea educaţională la rândul său devine astfel nu doar un schimb de informaţii ci şi o negociere de sensuri, negociere realizată concomitent pe două planuri: planul codului interpersonal care operează cu semnificaţii general umane şi planul codului specialităţii, specific fiecărei discipline de învăţământ

  • în procesul comunicării înţelesurile mesajelor sunt în permanenţă create şi re-create de persoanele implicate în comunicare datorită atât implicării psihologice a interlocutorilor cât şi interacţiunilor mesajului cu gândurile şi atitudinile celor care comunică

  • distingem în acest context, chiar şi în cazul limbajului ştiinţific, mult mai precis şi mai riguros, două tipuri de înţelesuri: înţelesul denotativ, care se referă la sensul obiectiv, descriptiv, de dicţionar al termenilor şi înţelesul conotativ, care se referă la dimensiunea emoţional-afectivă a înţelesului termenilor

  • referindu-se la contextul şcolar Noam Chomsky afirmă că deşi profesorul este cel care realizează o anumită iniţiere a elevilor în procesul semnificării şi atribuirii de sensuri, cei doi au tendinţa de a se raporta diferit la mesajul educaţional astfel încât “din perspectiva profesorului mesajul educaţional este preponderent o competenţă iar din perspectiva elevului mesajul educaţional este identificat majoritar cu performanţa

  • Spre exemplu competenţa gramaticală se defineşte prin stăpânirea de către subiect a regulilor gramaticale iar performanţa lingvistică se referă la modul în care subiectul foloseşte aceste reguli gramaticale.

  • Şcolii i se reproşează în acest context că oferă preponderent competenţe în timp ce elevul se simte deficitar la capitolul performanţe

  • se apreciază inclusiv faptul că semnificaţia unui mesaj nu ţine doar conţinutul acestuia ci şi de modul în care acesta este enunţat, astfel încât contează nu doar ceea ce spune profesorul/elevul ci şi cum spune ceea ce spune

  1. Perspectiva sociolingvistică

  • porneşte de la premisa, cf. J. de Vito, că “limbajul este o instituţie socială” deoarece acesta este achiziţionat în contextul existenţei sociale şi mijloceşte integrarea individului în societate

  • se argumentează ideea că apartenenţa la o anumită clasă socială, favorizată sau defavorizată, aduce cu sine anumite particularităţi ale competenţei comunicaţionale

  • este formulată astfel ipoteza deficitului lingvistic conform căreia (De Gerando, 1840) “copilul din mediile bogate înţelege mai multe cuvinte şi mai puţine acţiuni, iar copilul din mediile sărace dovedeşte o mai bună stăpânire a acţiunilor şi mai puţin a cuvintelor”

  • cercetările moderne au demonstrat şi ele că acei copii care provin din mediile sărace manifestă o preferinţă specială pentru a comunica cu ajutorul semnelor expresive, a gesturilor şi demonstraţiilor fizice, demonstraţii care însoţesc de obicei cuvintele sau chiar sunt preferate cuvintelor

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem.

Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Pedagogie

LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web