Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Perioada patriarhala evidentiata prin arheologie

in Enciclopedie/Istorie

tumblr_mv9osvJUfr1rui49ao1_1280

Arheologia este ştiinţa care se ocupă cu studierea trecutului istoric al omenirii, pe baza rămăşiţelor materiale ale vechilor culturi scoase la suprafaţă prin săpături. Nu numai inscripţiile, ci chiar şi cioburile au grai pentru arheologi. Ele spun cărei civilizaţii aparţineau.

Biblia e o carte foarte veche. Întrucât ştiinţa aceasta studiază trecutul, voi chema arheologia să depună mărturie dacă Biblia este adevărată sau nu.

Arheologia dă grai pietrelor. Domnul Isus spunea odată duşmanilor Săi, care îi cereau să oprească pe copiii ce cântau laude: „Dacă aceştia vor tăcea, pietrele vor striga” (Luca 19:40). Azi, fiindcă mulţi au încetat de a-L slăvi pe Cristos, iar unii chiar dacă îi cântă laude cu buzele, îl tăgăduesc prin traiul lor păcătos, există pietre care îl mărturisesc, care îl proslăvesc pe Dumnezeu. Da, există pietre care vorbesc despre El şi Cuvântul Lui, mai puternic decât cei mai talentaţi predicatori.

Dovezile pe care le dă arheologia cu privire la Biblie sunt foarte multe. Credeţi-mă, eu personal am rămas uimit de mulţimea lor, când am cercetat îndeaproape acest domeniu. Vă mărturisesc că pentru mine este folositor studiul acesta şi sper că va fi la fel pentru toţi cititorii.

Top

1. Potopul

O relatare a Bibliei pe care foarte mulţi o puneau la îndoială, iar alţii o tăgăduiau şi o ironizau, a fost POTOPUL. Capitolele 6 – 9 din Geneza se ocupă cu descrierea lui. „Cum s-ar putea să fie adevărat aşa ceva?” ziceau scepticii. Cu toate că ne despart câteva mii de ani de acel eveniment, noi vrem să ştim dacă a fost sau nu potopul. Vrem să ne convingem dacă e adevărat ce spune Biblia sau e minciună. Cum putem şti aşa ceva? întrebăm arheologia, ea ne poate lămuri.

Arheologia a scos la lumină o seamă de istorisiri ale potopului. Potopul e pomenit în vechile scrieri caldeene, chineze, mexicane, greceşti, egiptene şi feniciene. Iar la multe popoare, care nu cunoşteau tehnica scrisului, cunoştinţa despre potop a rămas pe cale de tradiţie, adică s-a transmis oral din tată în fiu. În Germania, Dr. Johannes Riem a făcut un studiu aprofundat asupra tradiţiei potopului la multe popoare şi rezultatul l-a consemnat în cartea sa: „Die Sintflut in Sage und Wissenschaft”. în introducere, el zice: „Dintre toate tradiţiile, nici una nu e atât de generală, atât de răspândită pe pământ… ca tradiţia potopului”. Iar Dr. Richard Andree, alt învăţat german, a colectat 88 de tradiţii diferite ale potopului: 20 din Asia, 5 din Europa, 7 din Africa, 10 din Australia şi 46 de la popoarele din America. Faptul că sunt diferite, ar putea obiecta cineva, arată că nu sunt adevărate. Da, ele sunt diferite, spune şi autorul, însă toate au trei lucruri comune: 1) Toate mărturisesc că a fost un potop de ape pe pământ, care a nimicit omenirea. 2) Toate afirmă că mijlocul de salvare a fost o corabie. 3) Toate spun că o sămânţă de oameni a fost salvată de la nimicire; unele chiar precizează cifra de opt.

Arheologia a scos la suprafaţă mai multe tăbliţe de teracotă, un fel de plăci de lut, care erau scrise când erau moi, apoi se puneau la uscat, iar după aceea se aşezau în bibliotecă. După mii de ani, cu ajutorul hârleţului şi a târnăcopului, arheologia a reuşit să scoată de sub dărâmături, tăbliţe pe care sunt relatări în legătură cu potopul.

O expediţie arheologică sub conducere lui A.H.Layard a făcut săpături la Ninive între anii 1845-1847 şi a dezgropat unul din palatele lui Sanherib. Layard a adus mult material arheologic pentru Muzeul Britanic. Camera Comunelor a votat suma de 3.000 lire pentru muzeu şi Layard a fost trimis din nou pentru excavaţii. Între anii 1849-1851, el dezgroapă alt palat al lui Sanherib şi palatul lui Asurbanipal. Un îmbelşugat material arheologic a fost adus la Muzeul Britanic. După mai mulţi ani, un tânăr geniu, George Smith, funcţionar la muzeu şi cunoscător al scrierii cuneiforme, a fost însărcinat cu sortarea materialului şi cu copierea inscripţiilor de pe tăbliţele cele mai importante pentru cercetătorii străini. Lucrând astfel, într-o zi, dădu peste un fragment de tăbliţă pe care erau următoarele cuvinte:

„Corabia s-a oprit pe muntele Nisir. Eu am trimis un porumbel, şi el s-a dus. Porumbelul a mers şi s-a întors şi un loc de odihnă nu a găsit şi s-a reîntors”.

Smith şi-a dat seama de asemănarea acestor rânduri cu relatarea potopului din Geneza. Numaidecât a început să caute după cealaltă bucată ruptă a tăbliţei. Căutând, a găsit alte două tăbliţe, cu alte relatări tot despre potop. El a anunţat marea lui descoperire la 30 dec.1872, înaintea Societăţii Biblice de Arheologie din Londra. Aceasta a fost ceva senzaţional nu numai pentru bărbaţii de ştiinţă, ci chiar şi pentru public în general.

Până atunci se cunoştea o versiune babiloneană a potopului, descrisă de istoricul Berosus, un contemporan cu Alexandru Macedon. Toţi presupuneau însă că Berosus a împrumutat istoria potopului de la evreii care au fost în captivitatea babiloneană. Iată că acum se găsi o descriere a potopului, care era mult mai veche ca perioada captivităţii şi care se asemăna până în cele mai mici detailii cu istorisirea biblică.

Imediat după anunţarea acestei descoperiri, proprietarii ziarului „Daily Telegraph” din Londra au pus la dispoziţia lui George Smith suma de 1.000 lire însărcinându-l să meargă la Ninive să caute celelalte fragmente de tabliţe, spre a întregi această versiune asiriană a potopului.

Conform cu Enciclopedia Americană, 1946, vol. 2 pag. 433, George Smith a mers la Ninive şi a făcut săpături arheologice în anul 1873. Munca lui a fost încununată de succes prin descoperirea fenomenală a unei imense biblioteci cu 30.000 de tăbliţe şi cilindri, care au aparţinut colecţiei împăratului Asurbanipal, 668-626 î.d.Cr. , ultimul mare înpărat al Asiriei. Tot materialul descoperit l-a adus Muzeului Britanic. Această descoperire a dat un imbold deosebit arheologiei. El a fost trimis încă în trei expediţii. Cea din urmă n-a reuşit s-o ducă la sfârşit, căci moare de febră la Alepo în 19 aug.1875.

Între tăbliţele descoperite, mai multe cuprind anumite versiuni ale potopului. O tăbliţă spune că toată omenirea a fost nimicită de potop; se precizează că a fost nimicită din cauza păcatelor, cu excepţia celor care s-au refugiat în corabia unuia numit Phitutroth. Doar acesta împreună cu câteva persoane şi cu câteva animale au scăpat. Deci, este un fel de Noe caldeian. Mai spune că potopul a pustiit şapte zile, iar după ce s-a terminat pustiirea, cei din corabie au dat drumul la trei păsări ca să cerceteze pământul: un corb, o rândunică şi un porumbel. Observaţi cum se aseamănă relatarea caldeiană cu cea biblică?

Să luăm o altă tăbliţă din biblioteca lui Asurbanipal. Tabliţa este înscrisă la Muzeul Britanic sub nr.3375. Ea spune că dumnezeii, la un sfat, au hotărât potopul şi au cerut lui Karitadra să-şi facă o corabie destul de mare pentru el, familie şi animale. Când corabia a fost gata, au intrat în ea, au închis uşa şi îndată a început potopul, care a distrus omenirea.

Pe alte tăbliţe s-a găsit un poem epic, care vorbeşte despre un personaj numit Ghilgameş. Poemul a fost scris pe 12 tăbliţe cu un total de vreo 3.000 rânduri din care noi avem abia vreo jumătate. Acest poem a fost tradus şi în româneşte şi editat la Bucureşti. Poemul a fost scris în cuneiformă cu mult înainte de scrierea Genezei de către Moise. În rândurile 132 şi 133 din acest poem se spune:

„Am privit deasupra apelor, era linişte,
Şi toată omenirea era întoarsă în ţărână”.

Şi în acest poem sunt multe asemănări cu istorisirea biblică: îndrumarea dată, pregătirea corabiei, potopul cu furtună, nimicirea oamenilor, păstrarea vieţii, oprirea corăbiei pe un munte, trimiterea de păsări pentru cercetarea pământului, aducerea unei jertfe de mulţumire şi că această jertfă a fost acceptată, dându-se asigurarea că nu va mai fi un alt potop.

În descrierea potopului de către Berosus apar cam aceleaşi lucruri. Iată o parte din relatarea lui:

În timpul domniei lui Xisutros, al zecelea împărat al Babilonului, a fost un mare potop. Înainte de a veni potopul, zeul Cronos a apărut regelui în vis şi l-a înştiinţat că pe ziua a 15-a a lunii Daisios, toţi oamenii vor pieri prin potop. El i-a spus… să-şi facă o corabie şi să intre în ea cu familia sa, cu prietenii săi cei mai dragi, să depoziteze în corabie provizii de mâncare şi băutură, să determine animale sălbatice, păsări şi patrupede, să intre… Xisutros a ascultat şi a clădit o corabie… A adunat tot ce i s-a poruncit şi s-a îmbarcat cu soţia, cu copiii şi cu prietenii săi cei mai intimi. Potopul a venit”.

Şi în această descriere, corabia s-a oprit pe un munte în Armenia, el a dat drumul la păsări şi a adus jertfă de mulţumire.

Ziarul „Buffalo Courier Express” a descris cum o expediţie recentă a lui Dana şi Ginger, într-o regiune neexplorată din Mexic, au găsit o veche descriere Mayaa potopului. Unele detalii ale acestei istorisiri, ce era cunoscută de vechile triburi de băştinaşi ai Americii Centrale, sunt puţin fantastice, totuşi elementele de bază sunt comune cu cele biblice: că a fost un potop care a acoperit tot pământul; că potopul a nimicit oamenii şi vieţuitoarele; că un om cu familia sa a fost salvat într-o corabie, împreună cu animale şi păsări; că la sfârşitul potopului s-a dat drumul la păsări şi chiar nici frunza de măslin nu a fost omisă.

Povestiri despre potop s-au găsit la vechii locuitori ai Sudanului, Africa, la indigenii din Alaska, din Hawaii din Groenlanda, din Sumatra, Borneo, Polinezia, Micronezia, Melanezia, Noua Guinee, la tribul Batac, la chinezi, la indieni, la egipteni şi la greci.

Apoi potopul se constată din termenii folosiţi în precizarea timpului. Istoricul antic Berosus şi scrierile cuneiforme pomenesc de 10 monarhi, care au trăit „Înainte de potop”, deci se afirmă că a existat potopul.

Cercetătorii Bibliei fac legătură între aceşti 10 monarhi şi cap.5 din Geneza, unde sunt înşiraţi cei 10 patriarhi de la Adam la Noe.

Ceva mai mult, Berosus susţine că scrisul a fost inventat nu după potop ci înainte de potop. Pe o tăbliţă cu scriere cuneiformă se păstrează relatarea cu privire la un împărat, care avea mare plăcere să citească scrierile rămase „dinaintea potopului”. Împăratul Asurbanipal, care a înfiinţat vestita bibliotecă de la Ninive, aminteşte de „inscripţiile din timpul dinaintea potopului”.

Deci, termenii „Înainte de potop”, „scrieri dinaintea potopului”, „inscripţii din timpul dinaintea potopului” găsiţi pe tăbliţele dezgropate de arheologie, dovedesc că a fost potopul.

Ceea ce spune Biblia e confirmat şi de săpăturile făcute de arheologi în solul pământului. Descoperiri deosebit de interesante şi izbitoare, cu mare câştig pentru adevărul Bibliei, au fost făcute în anul 1929, când trei echipe de savanţi în arheologie au făcut săpături în Mesopotamia. Materialul documentar scos la suprafaţă stabileşte că în trecutul îndepărtat, un mare potop de ape a îngropat toată civilizaţia. S-au descoperit sute de scule şi obiecte cu o vechime de circa trei mii de ani înainte de împăratul Dariu.

O expediţie arheologică condusă de Sir C.Leonard Woolley a făcut săpături la vechea cetate Ur în Caldeea, la vreo 18 km depărtare de locul unde se crede că a fost grădina Eden. După ce au coborât cu săpăturile la peste 20 m adâncime, au dat peste un strat de noroi aluvial. Acest strat e de aproape trei metri grosime. În stratul acesta nu s-a găsit nici o urmă de civilizaţie. Până la el s-au găsit cioburi, unelte, obiecte, la fel şi sub el, dar nimic în el. Dr. Woolley, examinând vestigiile civilizaţiei găsite sub depozitul de noroi aluvial, care erau cu totul deosebite de cele de deasupra acestui strat, a exclamat: „Trebuie să fi fost o dezlănţuire năpraznică, grozavă şi definitivă, care a rupt continuarea istoriei anterioare”.

Altă expediţie a făcut săpături la cetatea Fara. Aceasta era sub conducerea lui Dr. E.Schmidt de la Universitatea din Pennsylvania. Cetatea Fara este la vreo 75 km mai la nord pe valea Eufratului. Se presupune că aici a trăit Noe şi şi-a făcut corabia. Expediţia lui Dr. Schmidt la fel a găsit stratul de noroi aluvial, care era compus dintr-o amestecătură de pământ galben şi nisip. Sub strat s-au găsit cărbuni de lemn şi cenuşă, vase decorate artistic, schelete, sigilii cilindrice, unelte de casă, toate având aparenţa că populaţia lovită pe neaşteptate de o mare catastrofă, „a fugit grăbită în dezordine, părăsind case şi toate cele aparţinătoare”.

Cealaltă echipă de arheologi sub conducerea prof.Dr. S.Langdon de la Universitatea din Oxford a făcut săpături la cetatea Chiş, vreo 150 km în sus pe Eufrat. Şi aici s-a găsit stratul de noroi aluvial în grosime de 1,65 m fără nici un fel de obiecte. Astfel, hârleţul şi lopata au dat grai pământului, care mărturiseşte că a existat potopul.

În legătură cu potopul, ing.Theodor Thaut, cercetător ştiinţific la Institutul de Fizică Atomică al Academiei R.S.România, într-un documentar intitulat „Potopul: mit şi ipoteză ştiinţifică” spune: „…şi totuşi potopul biblic a existat. Este vorba nu atât de un „potop” (termenul e incorect, ci de o catastrofă ce a cuprins, la vremea aceea, aproape întreaga suprafaţă terestră; un cataclism cu cutremure şi erupţii vulcanice, cu inundaţii, cu deplasarea uscatului, cu mişcări ale continentelor şi scufundarea unor întregi regiuni ale globului”.

„Numărul argumentelor ştiinţifice, care confirmă potopul biblic, începând cu mitologia comparată şi terminând cu metodele moderne, nucleare, de măsurare a vârstelor diferitelor vestigii ce susţin teza, este din ce în ce mai mare”.

În ce priveşte faptul în sine, (eliberat fireşte de aura mitului) s-ar părea că nu mai există suspiciuni”.

După ce face o analiză a mitologiei comparate, continuă: „Argumentele ştiinţifice care susţin ideea „potopului” pot fi dispuse în mai multe grupe. Una din acestea îl constitue domeniul ştiinţelor exacte: climatologia, hidrografia şi arheologia”.

Deci, ceea ce veacuri de-a rândul a fost tăgăduit de unii, în numele ştiinţei, cu scopul de a compromite Biblia, de a arăta că e o carte cu minciuni ce nu pot fi crezute, azi este confirmat ca adevăr, de ştiinţele exacte ale secolului al douăzecilea.

Biblia este stânca neclintită de la malul mării. Cu cât este mai lovită de valuri, cu atât devine mai sclipitoare în bătaia soarelui. Cu cât unii luptă împotriva ei, cu atât adevărul ei străluceşte mai mult.

Arheologia depune mărturie că potopul a existat, deci Biblia este adevărată.

 

2. Nimicirea Sodomei

Un alt text din Biblie de care scepticii au râs şi şi-au bătut joc, este cel din Geneza 19:12-29, care descrie nimicirea Sodomei şi a Gomorei, împreună cu alte două cetăţi, din pricina păcătoşeniei. Nimicirea afost prin pucioasă şi foc, iar soţia lui Lot, care n-a ascultat de porunca Domnului, ci s-a uitat înapoi, a fost prefăcută într-un stâlp de sare.

Unora li se părea prea de tot această relatare. Cu toate că acest text şi-a primit adeverirea din gura Domnului Isus (Luca 17:28,29,32), pentru ei n-a avut mare importanţă. Dar iată că descoperirile arheologice au înăbuşit sarcasmul lor.

În anul 1928, Dr. Kyle a condus o expediţie arheologică la locul vechilor cetăţi Sodoma şi Gomora. Regiunea este situată lângă Marea Moartă. Făcând săpături au descoperit un zăcământ de sare. Stratul de sare se întinde pe o lungime de 10 km şi are o grosime în unele locuri de 50 cm. Deasupra stratului de sare este un strat de pucioasă. De notat e că toată partea locului are zăcăminte de asfalt, de smoală la suprafaţă. În Geneza 14:10 citim: „Valea Sidim era acoperită cu fântâni de smoală”. Valea Sidim era în partea de sud a Mării Moarte, mai jos de peninsula Lisan, parte acoperită azi de apele mării.

Arheologul Howard F.Vos spune: „E clar că un belşug de material combustibil era în jurul cetăţilor din câmpie. Şi nu există motive de îndoială cu privire la relatarea din Geneza despre foc, fum gros şi ploaia de pucioasă, probabil ca un rezultat al unei explozii, care a aruncat în aer materialul inflamabil şi l-a aprins. Fie că un fulger a atins această regiune şi a aprins-o provocând explozii, fie că un cutremur a creat o reacţie în lanţ.” Având în vedere că zona era bogată în păcură, smoală şi sulf, nu a fost nici o greutate ca Dumnezeu s-o nimicească prin foc.

O altă mărturie despre nimicirea Sodomei e o tăbliţă scrisă în acadiană, descoperită de arheologi. Ea sună astfel: „Din mijlocul adâncimii cerului s-a pogorât furtuna; din mijlocul tăriei se ivi pedeapsa meritată. Sabia fulgerului a tocat pământul ca pe nişte iarbă. În cele patru vânturi, vâlvăia fulgerul, asemenea focului, distrugând totul. El a lovit pe oameni în oraşele lor, a nimicit trupurile lor. În oraş şi în ţară s-a instaurat jalea. Pe cel liber şi pe rob l-a lovit el deopotrivă. El a umplut pământul de durere; în cer şi pe pământ a bântuit el asemenea unei grozave furtuni şi totul a fost făcut scrum”.

Istoricul evreu Iosif Flaviu, în cartea sa „Războaiele iudaice” spune: „Provincia din preajma lacului Sodomei era cândva o ţară binecuvântată prin rodnicia sa şi se împodobea cu multe oraşe, dar acum este cu totul arsă. Se spune că pentru nelegiuirile locuitorilor ei, a fost distrusă de fulger. Chiar şi până azi se pot vedea unele rămăşiţe ale focului ceresc şi urmele a cinci oraşe. Până şi în fructe se arată cenuşa: după exterior şi culoare, ele par adevărate fructe, dar îndată ce le sfărâmi cu mâna, ele se prefac în cenuşă”. Flaviu face aluzie la aşa numitul „măr al Sodomei”, care pe din afară e ca merele, dar miezul e ca un fel de cenuşă.

Istoricul Tacitus la fel confirmă nimicirea descrisă în Biblie. El zice: „Şesul vecin cu Marea Moartă, cândva roditor şi populat cu oraşe mari, a fost nimicit prin fulger, urmele căruia se vede pe pământul ars, azi cu totul neroditor”.

La fel şi geograful Strabo pomeneşte nimicirea Sodomei în lucrarea sa „Geografia” XVII, 2, 44.

Pe vremea lui Iosif Flaviu ruinele nu erau acoperite de apă. Pe vremea stăpânirii romane, un drum trecea din apus înspre răsărit, pe la sudul Mării Moarte pe unde e peninsula Lisan, deci aproape pe la jumătatea ei. Cu vremea apele au crescut şi au acoperit partea de teren dinspre sud. În 1960, Dr. Ralph E.Baney în urma unor cercetări care au durat trei luni, a anunţat că a identificat Sodoma şi Gomora cu rămăşiţele lor sub apele din partea de sud a Mării Moarte”.

Aceste confirmări arată că Biblia este adevărată.

3. Împărăţia hetiţilor

Multă vreme împărăţia hetiţilor a constituit pricină de aprinse discuţii şi controverse. Biblia vorbeşte despre „fiii lui Het”, ei fiind proprietarii peşterii Macpela pe care o cumpără Avram spre a îngropa pe Sara (Geneza 23:3). În Geneza 26:34 ni se spune că Esau s-a căsătorit cu una din „fetele lui Het”. Chiar şi mai târziu avem menţiuni despre acest popor. În armata lui David găsim pe Ahimelec Hetitul şi pe Urie Hetitul. În 1 împăraţi 10:29 ni se spune că Solomon făcea comerţ aducând cai din Egipt „pentru toţi împăraţii hetiţilor”. Deci, poporul era mare şi avea mai mulţi împăraţi. Pe vremea lui Elisei, când sirienii au despresurat Samaria şi au fugit, au zis: „Împăratul lui Israel a tocmit împotriva noastră pe împăraţii hetiţilor”.

Cum în manualele de istorie antică, înainte nu se pomenea nimic despre hetiţi, foarte mulţi necredincioşi râdeau de Biblie că vorbeşte despre un popor care n-a existat şi încă afirmă că avea mai mulţi împăraţi. Împotriva acestora nu aveai cu ce te apăra. Ei afirmau sus şi tare că Biblia nu e adevărată.

În secolul trecut, arheologia a descoperit câteva scrieri asiriene şi câteva scrieri hieroglifice aparţinătoare dinastiei a optsprezecea a Egiptului, precum şi tăbliţele de la Tel-el-Amarna, care pomenesc despre hetiţi.

Tel-el-Amarna e o localitate la aproape 160 mile sud de Cairo. Înainte se numea Aketaton şi a fost capitala Egiptului pe vremea lui Amenhotep IV, care a domnit între anii 1387-1366 î.d.Cr. Aici în 1887, în mod întâmplător, o ţărancă a descoperit 300 tăbliţe cu scriere cuneiformă în limba acadiană, reprezentând corespondenţa diplomatică dintre regii hetiţi şi canaaniţi, care erau tributari Egiptului şi faraonilor. Documentele reflectează condiţiile existente în Palestina, pe vremea cuceririi Canaanului de către evrei sub Iosua.

Cercetări arheologice cu privire la hetiţi au fost făcute între anii 1820-1830, dar fără rezultate. Misionarul William Wright din Damasc şi orientalistul A.H.Sayce au fost primii care, cu ajutorul monumentelor risipite, au reuşit să dea o imagine slabă a acestui popor. Lucrarea lui Wright intitulată „Imperiul hetiţilor” a apărut în 1884.

Săpăturile arheologice făcute sub îndrumarea germanului Hugo Winckler în anii 1906-1907, lângă localitatea numită azi Bogaz-Koi, la răsărit de Ankara, în Turcia asiatică, au scos la suprafaţă ruinele marelui oraş Hattuşaş, fosta capitală a hetiţilor. Aici au dat şi peste arhiva imperială cu vreo 20.000 documente cuneiforme. Dar miile de texte erau într-o limbă necunoscută şi nu puteau fi înţelese. După multă muncă, doi savanţi au reuşit să descifreze acest scris. Unul era elveţian E. Forrer, celalalt ceh, B. Hrozny.

Datorită acestor documente, astăzi se ştie că împărăţia hetiţilor se întindea în regiunea de nord a Siriei. Prin sec. al XVII-lea î.d.Cr. pornesc o serie de războaie şi ajung până înspre Mesopotamia. Ocupă chiar Babilonul prin 1650 şi îl jefuesc. Culmea puterii o ating sub împăratul lor Suppiluliuma, 1388-1347 î.d.Cr. , când forţează chiar pe Egipteni să se retragă din Siria.

Din documente ştim că împărăţia hetiţilor avea în fruntea sa pe marele împărat, iar sub el erau regi mai mici peste provincii. Deci, Biblia avea dreptate când vorbea la plural de „regii hetiţilor”. Dărâmăturile hetiţilor mărturisesc că Biblia e adevărată.

4. Avram nomadul

Multă vreme criticii Bibliei s-au poticnit în Avram, omul care se muta cu cortul din loc în loc. Ei spuneau că Avram nu este un personaj istoric, ci doar mitologic. Deci, toate relatările despre el nu sunt adevărate, ci legende ticluite de mintea omenească. Ei susţineau că nivelul de viaţă şi civilizaţie redat în Biblie în legătură cu viaţa lui Avram, era mult mai ridicat decât cel real în acea vreme. Avram călătoreşte din Ur la Haran, de la Haran la Hebron în Canaan. Aici face afaceri cu hetiţii, face tratate cu filistenii, formează alianţe militare cu amoriţii, se luptă cu împăraţii din îndepărtatul Şinear şi Elam, este întâmpinat de împăratul Salemului, călătoreşte în Egipt, toate acestea arată un nivel mai înalt de civilizaţie decât cel din epoca patriarhală. Afirmând că Avram este o persoană legendară, concluzia logică urmează, că Biblia nu este adevărată. Se poate? Cine are dreptate: Biblia sau criticii? Vrem să cunoaştem adevărul. Dar cum îl putem afla? Recurgem la arheologie şi-i cerem să ne spună ea cum stau lucrurile. Şi ea ne spune. Sapa şi lopata au scos adevărul la suprafaţă şi în legătură cu viaţa lui Avram.

În conformitate cu Geneza 11, Avram s-a născut în cetatea Ur din Caldeea. Aici şi-a petrecut copilăria şi tinereţea până după căsătorie. Deşi Urul a fost oraş de seamă, el a dispărut din istorie, după Cir, adică prin secolul al VI-lea î.d.Cr. , ca rezultat al schimbării albiei fluviului Eufrat. Nu s-a mai ştiut nici locul unde a fost.

În 1854 J.E.Taylor a făcut săpături arheologice la Tell Muquyyar, 150 mile nord-vest de Golful Persic şi a descoperit vechea cetate Ur. În 1918, H.R.Hall, sub auspiciile Muzeului Britanic, a făcut săpături la Ur. Între anii 1922-1934, eforturi comune au fost depuse de Muzeul Britanic şi Muzeul Universităţii din Filadelfia, cu echipe de cercetători sub conducerea vestitului arheolog Sir Leonard Woolley. Cele mai spectaculare descoperiri au fost făcute în mormintele împărăteşti. Sir Woolley a trasat istoria cetăţii Ur de la cel de-al patrulea mileniu înainte de Cr. până către anul 300 î.d.Cr.

Aceste săpături au scos la lumină că cetatea Ur avea o civilizaţie foarte avansată. Templele, palatele, casele şi mormintele dezgropate arată că, cu 2500 de ani î.d.Cr. , ei aveau instrumente muzicale, aveau bijuterii, felurite unelte, căruţe şi animale de povară, arme de aramă. Cunoşteau prelucrarea metalelor, a pietrelor preţioase; făceau comerţ cu aramă, pe care o aduceau din munţii Anatoliei, cu aur, cu fildeş, cu anumite pietre şi cu lemn. Aveau unele fabrici sau ateliere unde produceau textile, metale şi bunuri de consum. Din fericire pentru arheologie, cei din Ur întocmeau documente pentru toate tranzacţiile lor. Astfel s-au găsit facturi sau scrisori de trăsură, acte de împrumuturi, contracte, sentinţe judecătoreşti, dări de seamă, jurnale de casă, precum şi lecţii de şcoală. Educaţia a atins un înalt nivel de dezvoltare. Se cunoştea tabla înmulţirii şi a împărţirii, extragerea rădăcinii pătrate şi a cubului şi se făceau exerciţii de geometrie. Casele erau cu două etaje şi aveau câte 10 până la 20 de camere.

Sir Woolley spune: „Conţinutul mormintelor ilustrează o stare foarte înaltă de dezvoltare a societăţii de tip urban, a societăţii în care arhitectul era familiar, cu toate principiile de bază ale construcţiei cunoscute nouă azi… meşteşugarii în metal posedau o cunoştinţă a metalurgiei şi o dibăcie tehnică căreia puţini îi puteau rivaliza; negustorii îşi purtau mărfurile până departe şi ţineau evidenţe scrise de tranzacţiile lor; armata era bine organizată şi biruitoare; agricultura era prosperă şi marea bogăţie a dat loc luxului… şi cum s-a demonstrat deja… această civilizaţie avea vechime de mai multe secole”.

Astfel aceste descoperiri arheologice, au spulberat obiecţiile criticilor. Avram nu e o persoană legendară, ci istorică. El a crescut în mijlocul unei civilizaţii avansate. În trăirea ca nomad, el aplică totuşi cunoştinţele care şi le însuşise la Ur. A preferat să trăiască în corturi, „mărturisind prin aceasta că e străin şi călător pe pământ”. Discordanţa dintre cort şi civilizaţie a dispărut cu ajutorul târnăcopului şi a hârleţului. Ştiinţa şi-a spus cuvântul. Biblia a spus adevărul despre Avram.

5. Iosif în Egipt

Nici relatarea biblică cu privire la Iosif în Egipt nu a fost crezută de mintea ascuţită a criticilor. Şi aceasta, cu atât mai mult că numele lui Iosif nu e pomenit în scrierile egiptene.

Biblia ne spune că Iosif, fiind vândut de fraţii săi, negustorii ismaeliţi l-au dus în Egipt. Ajuns ca sclav în casa lui Potifar, datorită comportării sale şi binecuvântării lui Dumnezeu, stăpânul îl face şef peste toţi ceialalţi sclavi din casa sa. Fiindcă nu consimte să trăiască în adulter cu stăpâna, e aruncat în închisoare.

Arheologia recunoaşte că asemenea cazuri s-au petrecut în Egipt. Soţia lui Potifar nu a fost singură în felul acesta. Povestirile egiptene arată multe cazuri asemănătoare. Unul similar e redat într-un document arheologic ce poartă denumirea „Istoria celor doi fraţi”. Asemănarea e atât de remarcabilă, încât crezi că e exact acelaş caz.

Biblia spune că Iosif în închisoare s-a întâlnit cu „mai marele paharnicilor” şi cu „mai marele pitarilor” lui Faraon; că mai marele paharnicilor visase că înaintea lui era o viţă cu trei mlădiţe, pe care erau struguri, că paharul lui Faraon era în mâna lui şi că a luat struguri pe care i-a stors şi a dat paharul lui Faraon.

Criticii au râs zicând: „Nu vedeţi că nu se potriveşte? Cine storcea strugurii chiar în faţa faraonului? Datoria lui era să aducă paharul cu băutură, nu să stoarcă acolo strugurii”.

Dacă întrebăm arheologia, ea ne dă lumină şi asupra acestui caz. Egiptologii au constatat exactitatea obiceiurilor din Egipt cu cele relatate în Geneza cap. 45-50. Profesorul Yahuda, care a făcut un studiu special al acestor asemănări din literatura egipteană şi Biblie, le consemnează în două lucrări: „The language of the Pentateuh în its Relation to Egyptian” apărută la Londra în 1933 şi „The Accuracy of the Bible” (Exactitatea Bibliei), apărută tot la Londra în 1934. În Egipt era titlul de „căpetenie a străjerilor”, rang pe care îl avea Potifar. La fel era „mai marele paharnicilor” şi „mai marele pitarilor”.

Apoi inscripţiile egiptene spun că mustul era băutura preferată a faraonilor din acea epocă, iar paharnicul trebuia să stoarcă strugurii nu într-un vas, ci direct în pahar înaintea lui Faraon. S-au găsit chiar şi anumite scene desenate pe mai multe pietre de mormânt, care îl arată pe paharnic storcând mustul înaintea lui Faraon, deci exact cum spune Biblia.

În Geneza 41:14 citim că „Iosif s-a ras”. Inscripţiile egiptene spun că nu era îngăduit să te prezinţi în faţa Faraonului nebărbierit. Amănuntul e mic, dar de mare importanţă.

Biblia spune că în urma explicării visurilor lui Faraon, Iosif a fost ridicat la cea mai înaltă treaptă. Arheologia confirmă că în Egipt, visurilor li se dădea mare importanţă. Între scrierile egiptene s-a găsit un papirus care spune: „Un străin a fost ridicat la rangul cel mai înalt în Egipt”. Cei mai mulţi cercetători susţin că relatarea e făcută cu privire la Iosif. În colecţia M.Allemant este un inel de iaspis negru, gravat cu un şarpe înaripat şi două semne semitice; pe partea opusă este o inscripţie evreiască. Datează din vremea hicşoşilor. Se susţine că ar fi inelul lui Iosif.

Biblia vorbeşte despre cei şapte ani de foamete din Egipt. O inscripţie descoperită de arheologi menţionează foametea de şapte ani. La fel în mormântul El Kab este o inscripţie a guvernatorului Baba, care se crede că însuşi faraonul Apepi III, domnitorul din timpul lui Iosif, a poruncit să fie scrisă: „Am adunat grâu, ca prieten al Dumnezeului secerişului, după ce fusesem foarte băgător de seama la timpul semănatului. Şi acum în timpul foametei, care durează de mai mulţi ani, eu împărţesc grâu prin oraş, fiecărui lovit de foamete”. Bingsch susţine că este vorba de foametea pomenită în Geneza. La fel crede şi profesorul Kittel. Iar în 1947, mai multe reviste anunţau o nouă descoperire arheologică în Egipt. S-a găsit un templu pe a cărui lespezi erau menţionaţi cei şapte ani de foamete din Egipt şi se spune că s-a datorat lipsei de inundaţii a Nilului.

Biblia spune că Iosif şi-a adus fraţii cu familiile şi pe bătrânul Iacov în Egipt, aşezându-i în ţinutul Goşen. Denumirea semitică a unor oraşe din Egipt ca: Sucot, Baal-Ţefon, Migdol, Zilu, confirmă această aşezare. Un papirus, cam fragmentat, are înscris un raport al grănicerilor de prin anul 1210, care au permis unor semiţi să treacă frontiera în Egipt. El spune: „Am permis tranzitul unor beduini din Edom prin fortăreaţa Merneptah… În Teku spre lacurile de la Pitom din Merneptah… ca să-şi susţină viaţa lor şi a turmelor în domeniul lui Faraon, bunul soare al oricărei ţări.” Ceva care ilustrează acelaş adevăr este o sculptură pe mormântul lui Khnumhotep la Beni Hasan. Acesta a fost un dregător sub Senworset al II-lea. Scena reprezintă un grup de imigranţi semiţi coborând în Egipt, sub conducerea „Şeicului ţinuturilor de sus, Ibşe”. Atât numele cât şi feţele îi arată ca semiţi.

În Geneza 50:2 citim că la moartea lui Iacov, Iosif a poruncit doctorilor lui să îmbalsămeze pe tatăl său. Arheologia adevereşte că lucrul acesta se practica în Egipt.

Toate aceste date arheologice mărturisesc că istoria lui Iosif este reală, deci Biblia e adevărată.

Totuşi unora le vine greu să o creadă. Mai ales ridicarea în rang a lui Iosif şi aşezarea evreilor în ţinutul Goşen, cea mai mănoasă regiune din Egipt, le pare absurdă. Dar trebuie ţinut cont de realitatea istorică. Egiptul în această perioadă era condus de dinastia hicşoşilor, a regilor păstori. Ei nu erau de rasă hamită ca egiptenii, ci erau semiţi, care au pus mâna pe tronul Egiptului. Cei şase monarhi care au condus pe rând Egiptul au purtat nume egiptene. Conform analelor egiptene, ei au venit din răsărit sub Salatis, primul lor rege, şi au cucerit Memfisul, supunând Egiptul. Singura dare de seama detailată despre ei, este un pasaj dat de Iosif Flaviu dintr-o lucrare a lui Maneto, scriitor antic, lucrare pierdută azi. Ei vorbeau limba semită, ca şi evreii, aveau fizionomia feţei ca ei şi se ocupau cu creşterea oilor. Din această cauză, egiptenii urau păstorii (Geneza 46:34). Numai cine nu cunoaşte istoria se poticneşte. Biblia este adevărată.

6. Hurianii sau horiţii

Biblia vorbeşte despre horiţi. Prima pomenire a acestui popor o găsim în Geneza 14:6, unde ni se spune că au fost bătuţi de Chedorlaomer şi împăraţii aliaţi cu el. După Geneza 36:20 şi mai ales după 1 Cronici 1:38, la simpla privire, ar părea că horiţii se trag din Esau, dar ei au fost vechii locuitori ai Seirului unde s-a aşezat Esau, iar mai târziu, urmaşii lui au izgonit pe horiţi (Deuteronom 2:12,22).

Câteva mii de ani nu s-a ştiut nimic despre acest popor. Istoria nu vorbea nimic despre ei. Mulţi au râs de Biblie şi spuneau că vorbeşte de popoare care n-au existat, de hetiţi, de horiţi.

În secolul nostru, arheologia a confirmat şi acest adevăr al Bibliei. Între anii 1925-1931, Şcoala Americană de Cercetări Orientale din Bagdad, împreună cu Universitatea Harvard au făcut săpături într-un deal la Yoghlan Tepe, vreo 150 mile nord de Bagdad. Aici au dat peste cetatea Nuzi, care a fost locuită de vechii horiţi sau huriani. Înainte de horiţi, cetatea se numea Gasur şi a fost locuită de subariani. Aici au fost descoperite mii de texte scrise pe tăbliţe cu scriere cuneiformă. Tăbliţele de la Nuzi ne arată că horiţii nu erau semiţi. Ei apar la orizontul istoriei cam pe la anul 2400 î.d.Cr. Din regiunea de sud a Caucazului, ei au migrat în părţile de nord-est a Mesopotamiei. Alte tăbliţe cu texte horite au fost dezgropate la Arrapka, modernul Kirkuk, la vreo nouă mile la est. Toate aceste tăbliţe nu numai că arată existenţa poporului hurian, dar aruncă o lumină deosebită asupra vieţii patriarhale descrisă în Geneza. Ele vorbesc despre posibilitatea de a face pe un sclav moştenitorul averii, cum zicea Avram despre Eliezer; arată că în contractul de căsătorie pe lângă mireasă se dădea şi o sclavă, cum a dat Laban (Geneza 29:24,29); precizează posibilitatea vinderii dreptului de întâi născut, cum făcuse Esau; explică că necunoscuţii „terafimi” erau un fel de zeităţi mici ale familiei, de mărimea bibelourilor de azi; stabilesc că soţia avea dreptul de soră şi că în anumite împrejurări era numită aşa, cum spusese Avram despre Sara. Documentele de la Nuzi sunt de o deosebită valoare pentru confirmarea adevărului biblic.

7. Scrisorile de la Mari şi amoriţii

Un alt popor necunoscut de care vorbea Biblia au fost amoriţii. Săpăturile făcute de Andre Parrot sub auspiciile Muzeului Luvru începute în 1933, întrerupte din cauza războiului şi continuate între 1951-1956, la cetatea Mari, modernul Tell-el-Hariri, pe Eufrat, au scos la lumină temple, statui, palatul regal cu 300 de camere precum şi biblioteca regală compusă din vreo douăzeci mii de tăbliţe. Ele sunt scrisori ale împăraţilor, corespondenţa diplomatică şi cronici. Documentele sunt scrise în vechiul dialect babilonean.

Palatul regal de la Mari, contemporan cu prima dinastie a Babilonului, a fost de o mărime împunătoare. Sala tronului cu specimene de pictură rară, apartamentele împăratului, birourile administrative, şcoala scribilor, toate sunt o minunăţie. E considerat cel mai bine păstrat dintre toate palatele din Orientul mijlociu. Palatul a fost clădit de amoriţi.

Descoperirea arheologică de la Mari, are o deosebită valoare pentru cercetătorul Bibliei. Denumirea „Habiru” (evreul) pe care o avem în Biblie în legătură cu Avram (Geneza 14:13), se întâlneşte frecvent în scrisorile de la Mari. Numele lui Nahor (Geneza 24:10) e menţionat mai de multe ori în aceste scrisori. El era bine cunoscut împăratului. Documentele precizează că împăratul Samşi-Adad I al Asiriei, 1748-1716 î.d.Cr. era contemporan cu împăratul Hamurabi al Marelui Babilon, al cărui cod de legi s-a descoperit la Susa în 1901. Datorită acestor scrisori s-a stabilit că Hamurabi e Amrafel din Geneza 14:1, rezolvându-se astfel o veche enigmă. Descoperirea de la Mari dă multă lumină asupra vieţii din perioada patriarhală şi asupra istoriei amoriţilor. Astfel acest popor mare de care vorbeşte Biblia, este confirmat de arheologie.

8. Textele feniciene de la Ugarit

O altă descoperire importantă s-a făcut la Ugarit, modernul Raş Samra, din Fenicia de altă dată. Cetatea a fost necunoscută până în 1928, când un ţăran arându-şi holda, a scos cu plugul la suprafaţă anumite antichităţi, la Minet el-Beida. Anul următor, la 2 apr.1929, aici au început excavaţiile sub conducerea lui Claude F.Schäffer. După o lună s-au mutat la Ras, Samra şi la 20 Mai au fost dezgropate primele tăbliţe. Săpăturile au continuat între 1929 şi 1937. Între două mari temple, unul dedicat lui Baal şi altul lui Dagon, s-a descoperit o bibliotecă cu sute de tăbliţe cu texte religioase feniciene. Ele arată o mare asemănare între stilul şi vocabularul fenician şi cel evreesc.

Textele de la Ugarit arată imoralitatea în cultul şi viaţa canaaniţilor. Criticii Bibliei spuneau că nu e adevărată afirmaţia, că din cauza păcătoşeniei mari, popoarele canaanite au fost date spre nimicire. Nelegiuirea amoriţilor care nu şi-a atins vârful pe vremea lui Avraam, arheologia arată că a ajuns la culme spre, sfârşitul perioadei patriarhale. Documentele acestea mărturisesc că Biblia este adevărată, deci Dumnezeu este drept în judecăţile Sale.

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem.

Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Enciclopedie

LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web