I. Creaţia presupune un autor (artistul) şi o modalitate de realizare (procesul). Artistul poate fi privit în două moduri:
(1) structural-static şi atunci interesează modelul unei construcţii umane, din elemente general valabile, propriu speciei şi (2) dinamic, în manifestarea activităţilor „demiurgice”, şi atunci interesează procesul exprimării sau (auto) proiecţiei lui în opera, cu abilităţile şi mecanismele specifice care îl disting de omul de rând şi îl definesc între creatori.
Privirea dinamică asupra creaţiei, poate proceda la o examinare „separată” a procesului din raţiuni logico-didactice; în fapt, procesul nu este altceva decât aspectul discursiv al unui exerciţiu de facere al unei activităţi înfăptuite de artist, sau altfel spus – procesul este tocmai ipostaza modului de acţiune a artistului în stare de emergenţă (acest subiect va fi încorporat prezenţei primei părţi a psihologiei artei, într-un larg capitol după psihologia artistului, de care tocmai ne ocupăm).
II. Structural, în alcătuirea profilului personalităţii artistice, este obligatoriu a fi invocate cel puţin două laturi constitutive: (1) structura aptitudinală, cu elementele înnăscute şi dobândite, adică latura „înfăptuitoare”, operaţional-instrumentală şi …
I. Structura aptitudinală fundamentală a artistului
Punctul de plecare in tratarea unei specificitati a persorialitatii artistice se afla in raspunsul la intrebarea daca intre artist si omul de rand exista deosebire si, mai ales, care poate fi aceea. „Ceea ce deosebeste fundamental pe artist de omul de rând este puterea expresivă (M. Ralea, 1972. p. 176).
In spiritul unei conceptii profund democratice, asa cum se afirma si astazi privitor la creativitate (creativitatea este o trasatura general umana sau orice om este creativ intr-o masura sau alfa), si M. Ralea si T.Vianu sustin ideea ca distinctia dintre omul de rand si artist este una de grad (altfel zicand, este una preponderent, daca nu exclusiv, cantitativa).
Deosebirea este neindoielnica, argumentul diferentei cantitative este discutabil; aici este nevoie de un criteriu obiectiv, iar acesta nu poate fi decat produsul sau rezultatul-creatie, nu doar in sensul existentei/inexistentei creatului, ci mai ales in sensul valorii acestuia. Or, cel putin in unele cazuri, valoarea (operei) – incontestabila, inalta -este asociata cu genialitatea, cu acea aparitie de o extrema raritate statistica determinativa de schimbari profunde de perspectiva asupra lumii.
In fata acestei realitati, a starui in democratismul neclintit al deosebirilor pur cantitative este a intoarce privirea de la realitate dintr-o pseudo-fidelitate pentru o ideea devenita dogma. Or, chiar in aceasta problema, T. Vianu nu a putut refuza evidenta: deosebirea implica si un necesar criteriu calitativ. Anume, prin valorile inalte ale creatului (operei) artistul probeaza o creativitate necomuna, exceptionala, o putere demiurgica, rezultat al inzestrarii naturale potenţate de un efort eroic si inalt productiv de autoperfecţionare; opera geniului contine o valoare cruciala.
Discutia asupra genialitatii artistice are o seama de conotatii teoretice care au dezvaluit pozitii contradictorii si care au prilejuit si evidente consensuri, dar aceasta problema ne deturneaza intrucatva de la ordinea de idei propusa. Ni se pare mai productiv sa ne ocupam de acele calitati (artistice) care, pe un fond general uman sunt inalienabile artistului iar in anumite privinte, specifice si definitorii.
Ne vom lasa ghidati de premisele declarat psihologice instantiate de T.Vianu in Estetica sa (1968, p. 224-245) si vom examina succesiv aptitudinile fundamentale ale artistului, circumscriindu-le o perspectivă psihologică.
