Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Personalitatea

in Psihologie

Comunicarea-eficienta2

  1. Relaţiile extrapersonale presupun interacţiunile cu realităţi extrapersonale (suprapersonale):

  • Relaţiile cu structurile obiectivate ale culturii;

  • Relaţiile transcedentale, cu alterego-ul divinităţii.

Pentru personalitatea umană este esenţial contactul permanent cu structurile obiectivate ale culturii, care se constituie istoriceşte şi care formează ceea ce se cheamă zestre socială sau ereditate socială. Aceste structuri sunt reprezentate prin:

    • sisteme de norme, reguli, principii şi modele de ordin axiologic, moral;

    • sisteme de instituţii politice, religioase, administrative, educaţionale, militare etc.;

    • sisteme de cunoştinţe;

    • sisteme de produse estetice.

Devenirea personalităţii se desfăşoară sub egida şi semnul aşa numitului proces de aculturaţie, prin acesta înţelegând faptul că individul, intrând în contact cu aceste elemente ale culturii le asimilează, le interiorizează treptat transformându-le în conţinuturi şi elemente componente ale propriei personalităţi. În raport şi faţă de aceste structuri ale culturii se dezvoltă motivaţii, stări emoţional-afective şi atitudini specifice care-şi pun amprenta pe întregul comportament al personalităţii şi pe întreaga dinamică a relaţiilor sale cu cei din jur. Aici orientarea sociocultorală are perfectă dreptate când afirmă că personalitatea este ceea ce face din ea cultura, ceea ce indivizii reuşesc să-şi aproprie, să asimileze şi să interiorizeze din tezaurul obiectivat al culturii.

Structurile care se formmează pe baza asimilării conţinuturilor culturii alcătuiesc ceea ce se cheamă nucleul sociocultural al personalităţii care, din punct de vedere funcţional, tinde să subordoneze şi să regleze nucleul biofiziologic bazal, instinctual. Astfel se vorbeşte de dubla natură a personalităţii umane: natura biologică şi natura socio-culturală. Tendinţa istorică de evoluţie a omului este aceea în care natura socio-culturală se amplifică şi îşi accentuează rolul şi influenţa ei reglatoare asupra naturii biologice primare. Asimilarea produselor culturii nu are însă un caracter omogen şi global, ci unul selectiv şi diferenţiat. De aceea, în pofida comunalităţii conţinuturilor şi structurilor culturii obiectivate, în plan psihologic vom avea de-a face cu profile diferenţiate de personalitate. Fiecare individ are anumite preferinţe, predispoziţii care fac ca el să selecteze cu precădere anumite conţinuturi, anumite elemente din zestrea socioculturală şi să lase de-o parte altele.

Pe orizontală, între indivizii aparţinând unei aceleiaşi culturi şi comunităţi, se stabilesc raporturi de complementaritate, în sensul că fiecare dintre ei realizează interiorizarea anumitor laturi şi anumitor componente ale culturii şi toţi puşi laolaltă asigură acoperirea întregului registru sau tezaur de cultură existent la momentul dat în cadrul comunităţii.

Relaţia cu cultura este considerată pentru devenirea personalităţii la fel de importantă ca şi relaţia cu factorii existenţiali biologici (hrana, apa, aerul). Deci nu se poate concepe un proces de formare şi elaborare a culturii personalităţii în afara contactului permanent al individului cu cultura şi în afara acestui proces de aculturare. De aceea relaţia extrapersonală are statut de relaţie fundamentală pentru definirea personalităţii şi pentru dezvoltarea ei.

Relaţia transcedentală izvorăşte din două laturi care sunt proprii fiinţei umane:

  • Una a conştiinţei de sine, care se asociază cu dimensiunea proiectivă de autoperfecţionare, autodesăvârşire;

  • O alta tot de natură proiectivă, legată de frustraţia profundă care este determinată de conştientizarea faptului că viaţa pe pământ este limitată, are un sfârşit. Din această frustraţie s-a născut tendinţa proiectării existenţei dincolo de cea pământească, într-un tărâm ideal, transcedental. Această tendinţă se fixează în existenţa unei forţe capabile să asigure perpetuarea existenţei noastre dincolo de moarte; această forţă a fost concretizată sau personificată în diferite forme: spirite rele sau bune, duhuri, zeităţi de diferite tipuri şi cu diferite roluri (religiile politeiste) şi personificarea într-o singură fiinţă, cu diferite înfăţişări la diferite religii monoteiste.

Divinitatea reprezintă un cadru de referinţă profund existenţial din care personalitatea umană îşi extrage seva speranţei, diminuează frica de moarte şi îşi dezvoltă încrederea într-o existenţă de dincolo. Alterego-ul divin este dotat de imaginaţia umană cu toate calităţile pozitive posibile, ridicate la rangul valorii supreme (atotputernicie, bunătate absolută, onestitate, dragoste etc.). Prin crearea unui astfel de model, în cadrul intern, intim al personalităţii au loc procese specifice de autoevaluare, de analiză, care contribuie la perfecţionarea şi înnobilarea ei spirituală.

Credinţa religioasă se impune astfel, aşa cum au demonstrat Jung, Mircea Eliade şi alţii, ca o componentă bazală a structurii personalităţii, care îndeplineşte rolul de fanion pe distanţe lungi şi în perspectivă îndepărtată. Chiar în cazul în care avem de-a face cu structuri zise ateiste, de negare a existenţei lui Dumnezeu, în ultimele momente ale existenţei se constată o reevaluare a situaţiei şi o acceptare de ultimă instanţă a compromisului pe care îl propune religia. Marx spunea că religia este un fel de opium pentru popor (un instrument al claselor exploatatoare folosit pentru a ţine în subordine şi a domina masele largi populare – opiumul reprezintă echivalentul ignoranţei: în loc să luminezi cu făclia ştiinţei, infectezi cu reprezentări şi credinţe religioase). Pentru psihologi, în special pentru cei umanişti, religia este un fel de cârjă psihologică, care ajută omul să treacă mai uşor prin această viaţă pământească şi să realizeze o anumită împăcare cu sine şi cu ceea ce ar urma după. În plus, această cârjă reprezintă ultimelor speranţe de care se leagă existenţa individuală, în situaţiile ei cele mai critice şi cele mai dramatice. Ca dovadă, când omul se află într-un impas, îşi îndreaptă gândul către o divinitate şi imploră intervenţia şi ajutorul ei.

Spinoza spunea că religia a fost inventată tocmai pentru alinarea suferinţelor profunde existenţiale ale omului şi pentru a crea iluzia că omul are un aliat mai puternic decât el care îl ajută să depăşească greutăţile vieţii cotidiene. Lucreţiu … , analizând rădăcinile credinţei religioase în structura intimă a personalităţii spunea: „Reuşiţi voi să înlăturaţi teama de moarte a omului şi atunci veţi înlătura şi rădăcinile credinţei în Dumnezeu şi implicit ale religiei”. Dar, cum arăta Freud, teama de moarte este înnăscută, iar un mare savant endocrinolog român, într-o lucrare intitulată „Biologia vârstelor”, demonstra că de fapt moartea începe odată cu naşterea.

Teama de moarte domină, cu intensităţi diferite, pe fiecare dintre noi. Există diferenţe mari, unii ajungând la un soi de paralizie, gândindu-se la ce bun să mai facă ceva în viaţă dacă tot vor muri, alţii se mobilizează gândindu-se că trebuie să facă multe lucruri tocmai pentru că nu au timp nelimitat. Există o întreagă psihoterapie legată de această teamă de moarte şi diminuarea ei, aducerea ei în limitele normale este într-adevăr o cerinţă obligatorie de sănătate psihică.

TIPURI DE LEGĂTURI CARE ASIGURĂ INTEGRAREA ŞI FUNCŢIONAREA SISTEMULUI PERSONALITĂŢII

Personalitatea umană reprezintă sub aspectul mecanismelor sale integrative interne un sistem complex şi ierarhizat care se situează în vârful piramidei evolutive a regnului animal. Având o origine biologică, sistemul personalităţii va include mecanisme integrative care sunt comune, proprii nu numai omului ci şi altor animale dar, pe lângă acestea, sistemul personalităţii presupune apariţia şi dezvoltarea unor mecanisme integrative noi, specific umane, care sunt condiţionate atât de organizarea biologică (şi în primul rând se face referinţă la realităţile structural funcţionale ale creierului) cât şi de caracteristicile mediului existenţial propriu (mediul socio-cultural). Astfel, în interiorul sistemului personalităţii pot fi delimitate 3 tipuri de legături integrative:

Legăturile integrative de ordinul 1 au un caracter înnăscut şi se realizează în raport cu satisfacerea trebuinţelor vitale, biologice primare şi a funcţiilor esenţiale ale vieţii. Ele se realizează în interiorul unor circuite reflexe prestabilite, care sunt proprii anumitor structuri ale SNC şi care sunt gata de funcţionare încă de la naştere. Aceste legături primare (de ordinul 1) constituie zestrea adaptativă de fond cu care se naşte individul uman, în carul cărora se delimitează 3 principale tipuri de integrări reflexe sau funcţionale, şi anume:

  • integrări reflexe biologice specifice, în care intră ansamblul reflexelor alimentare şi metabolice;

  • integrări reflexe nespecifice, subordonate asigurării integrităţii structurale a organismului (aici includem ansamblul reflexelor de apărare, care sunt la rândul lor de două tipuri, reflexe de apărare somatice şi vegetative);

  • reflexele de explorare-orientare, care permit copilului să intre în contact şi în comunicare senzorială cu diferitele surse de stimulare încă din primele zile de la naştere

Aceste legături primare asigură existenţa şi supravieţuirea organismului ca dat biologic în condiţii relativ favorabile de mediu (adică dacă sunt asigurate condiţiile de hrană, de adăpost, de apărare etc.). Aceste legături sunt dominante în decursul primului an de viaţă şi acest fapt se reflectă în existenţa unei dependenţe biologice absolute a copilului de adult, de comportamentul şi tratamentul adultului. Copilul nu poate de unul singur să-şi asigure satisfacerea trebuinţelor biologice primare, acestea trebuind să fie mijlocite şi acoperite de către adult. După primul an de viaţă, când se dezvoltă capacitatea locomotorie şi se afirmă pentru prima dată independenţa şi separaţia parţială a copilului de adult, încep să se constituie legăturile secundare.

Legăturile integrative secundare se realizează după principiul condiţionării şi au la bază funcţia de semnalizare care se dezvoltă prin maturizarea relativă a zonelor senzoriale ale scoarţei cerebrale. Aceste legături secundare se dezvoltă continuu şi esenţa lor constă în stabilirea unor raporturi de reprezentare şi de semnificare cu valoare adaptativă între stimulii biologiceşte necesari şi stimulii indiferenţi sau neutri (culori, sunete, mirosuri, forme etc.). Astfel comportamentul copilului din imediat, cum era în stadiul anterior, devine mediat sau mijlocit, răspunsurile lui, îndreptate spre satisfacerea trebuinţelor biologice primare vor fi mijlocite prin acţiunea unor semnale vizuale, olfactive, gustative etc. care sunt în sine indiferente (nu au valenţe biologice). Sistemul legăturilor secundare, condiţionate, se amplifică în cadrul lui delimitându-se mai multe forme (niveluri):

  • legături condiţionate simple, directe (când avem de-a face cu stabilirea unui raport între un singur stimul indiferent şi un singur stimul biologiceşte necesar);

  • legături condiţionate de diferenţiere (când stimulul indiferent îşi modifică valoarea de semnalizare în funcţie de poziţie, de intensitate, de durată etc.);

  • legături condiţionate de tipul frânelor (acelaşi stimul condiţionat, într-un anumit context declanşează răspunsul, în altul nu);

  • legături condiţionate de tip sistemic (stereotipiile de diferite genuri) – presupun legarea într-o anumită succesiune bine determinată a mai multor stimuli cu răspunsurile caracteristice fiecăruia dintre ei; aceste legături de tip stereotip stau la baza formării sistemelor de deprinderi, care reprezintă o componentă instrumentală esenţială a personalităţii.

Apoi, în cadrul legăturilor condiţionate se face delimitarea între:

– legături care se asociază cu răspunsurile finale, de satisfacere a trebuinţelor biologice, care sunt considerate legături de tip clasic;

  • legături care se asociază cu comportamentele intermediare de pregătire a răspunsului final, care se interpun între răspunsul final şi trebuinţa biologică ce urmează să fie satisfăcută; acestea au fost denumite legături instrumentale.

Sistemul legăturilor secundare reprezintă o achiziţie adaptativă care se elaborează în cursul ontogenezei în funcţie de semnificaţia diferiţilor stimuli externi şi a diferitelor situaţii în care este inclus individul. Ambele tipuri de legături (şi primare şi secundare) sunt proprii atât animalelor cât şi omului. Deosebirea apare odată cu constituirea celui de-al treilea tip de legături integrative:

Legăturile integrative terţiare (de ordinul al 3-lea) se stabilesc pe baza evaluării şi comparării seminificaţiilor de esenţă socio-culturală. Atât situaţiile din natură cât şi elementele din mediul social capătă conotaţii specifice pe baza unor criterii şi unor etaloane elaborate socio-cultural. Elaborarea unor legături de tip comportamental în raport cu aceste semnificaţii socio-culturale reprezintă momentul de detaşare a structurii de personalitate specific umană de structura animală. În cadrul elaborării acestui nou tip de legături integrative rolul principal revine sistemului de stimuli verbali sau de semne verbale. Prin intermediul stimulilor verbali, al cuvintelor, se produce o filtrare, o prelucrare a caracteristicilor şi semnificaţiilor tuturor stimulilor anteriori naturali, fizici, care au stat la baza formării legăturilor condiţionate secundare şi se elaborează noi tipuri de conexiuni între cuvinte şi obiecte şi între cuvinte luate ca atare. Cuvântul încorporează în el o anumită experienţă socio-culturală de cunoaştere emoţional-afectivă, axiologică etc. Fiecare cuvânt este o constelaţie de conexiuni ale subiectului cu diversitatea situaţiilor din afara sa.

Legăturile terţiare sunt aşadar legăturile mediate verbal. De aceea sistemul personalităţii se constituie ca sistem verbalizat. Limbajul face parte integrantă din mecanismele de structurare internă ale personalităţii; prin intermediul acestor legături se produc modificări şi reaşezări de ordin calitativ la nivelul celorlalte două sisteme de legături condiţionate. Procesul de formare şi integrare a personalităţii se va desăvârşi atunci când sistemul legăturilor terţiare va reuşi să subordoneze, să înglobeze şi să controleze dinamica celorlalte două sisteme de legături, primare şi secundare. Gradul pe care-l atinge acest proces diferă de la un individ la altul, diferenţele fiind pe linia impulsivităţii sau reflexivităţii comportamentale (personalităţi directe, sau impulsive, la care predomină primele două sisteme de legături şi personalităţi reflexive, la care predomină sistemul terţiar de legături).

Prin intermediul celui de-al treilea sistem de legături se realizează procesul de asimilare de către indivizi a produselor tezaurizate ale culturii. De aceea personalitatea este un sistem culturalizat, bazat pe legături semantice şi axiologice care se constituie numai şi numai în cadrul unui sistem cultural socio-uman. Din punctul de vedere al dinamicii şi al legăturilor care susţin dinamica comportamentului personalitatea ne apare ca o unitate specifică a celor 3 sisteme de conexiuni: primare (înnăscute), secundare (dobândite prin condiţionare directă) şi terţiare (de ordin semantic şi axiologic).

 

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem.

Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Psihologie

LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web