Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Polisemia

in Limba romana

darul

Polisemia reprezintă capacitatea majorităţii cuvintelor dintr-o limbă naturală de a avea mai multe sensuri. Studiile au arătat că aproximativ 80% din lexicul activ al unei limbi este polisemantic. De altfel, între polisemie şi frecvenţa cuvintelor se stabileşte un raport direct: cu cât o unitate este mai frecventă, cu atât are mai multe sensuri diferite. Polisemia este redată în dicţionare prin înregistrarea sensurilor sub cifre sau semne grafice diferite, dar în limitele aceluiaşi articol de dicţionar (cuvânt-titlu). Dezambiguizarea sensurilor cuvintelor polisemantice şi delimitarea contextelor specifice au un rol important în analiza lingvistică.

Stabilirea unor seme comune poate fi mai mult sau mai puţin evidentă în cazul polisemiei, însă ea nu este posibilă în cazul omonimiei. Spre exemplu, verbul a afecta are următoarele sensuri între care se stabileşte o legătură prin componenta psihologică care se regăseşte în fiecare sens: 1. „a mâhni, a întrista” (Supărarea l-a afectat.), 2. „a simula o stare sufletească” (Pare să afecteze tristeţe.), 3. a suferi efectele materiale ale unei stări negative” (Valurile seismice au afectat insulele Java.). Acest verb nu are niciun sem comun cu omonimul a afecta „a destina o sumă de bani cu un scop anume”.

Cercetătorii au propus o serie de criterii pentru a diferenţia sensurile unui cuvânt polisemantic. O distincţie importantă priveşte denotaţia şi conotaţia unui cuvânt. Denotaţia este una singură şi asigură echilibrul cuvântului polisemantic, conotaţiile sunt diverse, eterogene şi se pot defini clar numai în opoziţie cu denotaţia, prin negarea ei (tot ce nu e denotaţie e conotaţie).

Denotaţia este partea reprezentativă a laturii semnificat a cuvântului, care poate fi definită în mai multe feluri:

  1. este sensul conceptual sau cognitiv al unui cuvânt, pur intelectual, fundamental şi relativ stabil. Reuneşte elemente semantice non-subiective, analizabile în afara unui context, a unui discurs sau a unei enunţări. De exemplu, roşu are denotaţia „culoare a spectrului solar, plasată între anumite lungimi de undă”, iar leu are denotaţia „mamifer din familia felinelor, cu talie şi greutate corporală mare, cu gheare retractile ş.a.” Se observă că denotaţia este legată direct, nemediat de realitatea extra-lingvistică, de obiectul real sau de referent.

  2. în sens restrâns, denotaţia este valoarea care acoperă o clasă de obiecte. Spre exemplu, vacă se referă la o clasă particulară de animale, iar animalele individuale din această clasă sunt denotatele sale, care se pot defini prin indicare concretă. În această situaţie, denotaţia corespunde extensiunii conceptului (clasa tuturor referenţilor posibili).

  3. denotaţia unei unităţi lexicale se defineşte în raport cu desemnarea. De exemplu, pentru semnul scaun, care este o asociaţie între un concept „obiect pentru stat, cu patru picioare, cu suprafaţă plană, cu spătar” şi o imagine acustică [scaun], denotaţia va fi a, b, c sunt scaune. Altfel spus, conceptul trimite la un obiect izolat sau la un grup de obiecte care fac parte din ansamblu.

În opoziţie cu denotaţia, conotaţia reprezintă o clasă de valori secundare şi eterogene ale semnificatului unui cuvânt. Datorită funcţionării sociale a semnului lingvistic, pot interveni modificări ale interpretării raportului dintre semn şi unele însuşiri ale obiectului. De asemenea, unele sensuri secundare ale cuvântului pot fi determinate de intenţiile de comunicare ale vorbitorului, exprimate contextual.

Spre exemplu, conotaţia semnului leu presupune referirea la faptul că animalul numit astfel este o fiinţă cu o putere fizică excepţională, cu înfăţişare măreaţă şi nobilă etc., trăsături condiţionate de caracteristicile obiective ale animalului corespunzător. Conotaţia se suprapune denotaţiei ca o reprezentare suplimentară, care constă într-o asociaţie de idei datorată realităţii obiective sau interpretării subiective. Astfel, de la imaginea globală a obiectului se poate ajunge la imaginea atributelor lui, nedetaşate de el, iar apoi aceste elemente se pot exprima reciproc, stabilindu-se asociaţii de idei care reprezintă conotaţii. Spre exemplu, în formularea enunţului Se luptă ca un leu pentru a câştiga, din denotaţia cuvântului leu se selectează numai ideea de „forţă, putere”, iar conotaţia respectivă poate fi considerată socială, pentru că poate fi înţeleasă de majoritatea vorbitorilor.

Într-o interpretare mai largă, conotaţia reprezintă orice sens emotiv, afectiv al unui cuvânt, care se adaugă denotaţiei. În această situaţie, conotaţiile pot fi multiple, datorită caracterului secundar, individual, variabil sau chiar accidental, în funcţie de contexte lingvistice şi extralingvistice. Spre exemplu, cuvântul negru are conotaţii privind tristeţea, cuvântul verde are o conotaţie generală privind codul rutier, unde înseamnă „liber, permis”, însă – în contexte în care desemnează persoane – poate avea o altă conotaţie, „puternic, viguros”.

O importanţă deosebită în existenţa şi dezvoltarea polisemiei o au tropii: metafora, metonimia, sinecdoca.

Metafora se realizează printr-o amalgamare su o intersecţie semică neobiş-nuită între doi termeni diferiţi semantic, intersecţie inteligibilă numai în context. Analiza semică pune în evidenţă deosebirile de sens care asigură expresivitatea metaforei, iar prin context se stabileşte o punte de legătură manifestată printr-un sem comun între termenul metaforizat şi cel metaforic. În exemplul Când noaptea e o regină lunatecă şi brună, pot fi identificate cele trei elemente ale metaforei: (1) noaptea, termenul metaforizat – „unitate de timp, aspect al realităţii fizice, luminozitate”, (2) regină, termenul metaforic – „fiinţă umană, superioară (guvernează un regat)”, (3) brună – „apreciere cromatică de un anumit tip, luminozitate”. Între (1) şi (2) se produce o amalgamare a semelor, o suprapunere semantică ce conduce la o desemnare mai expresivă prin elementul care le devine comun în context, „luminozitatea”.

Metaforele din limba comună se pot repartiza în 4 categorii, în funcţie de sferele semantice pe care le reprezintă:

  1. metafora animat pentru inanimat: capul/ fruntea satului, ochiul geamului, gura cămăşii, cotul râului etc.;

  2. metafora animat pentru animat (transferuri de sens de la om la animale şi invers): a striga, a rage;

  3. metafora inanimat pentru animat: nodul gâtului, fluierul piciorului;

  4. metafora inanimat pentru inanimat (asemănare de formă): lăcrămioare, cerceluşi, năsturaşi etc.

Metonimia este un transfer de nume cu o motivare semantică precisă. Spre deosebire de metaforă, care reprezintă o relaţie între sensuri, metonimia reprezintă o relaţie între referenţi. În exemplul S-abate sub tăiosul fier, metonimia este reprezentată de substituţia termenului sabie cu fier. Se stabileşte astfel o identitate între referenţi diferiţi: fier [+ metal, + corp natural] şi armă, spadă [+ metal, – corp natural]. Observăm că un termen intermediar, metal, a favorizat substituţia.

Schimbarea condiţionată de o corespondenţă calitativă a numelor în relaţie de metonimie se poate ilustra prin câteva tipuri:

  1. metonimia persoană pentru lucru: numele autorului sau al inventatorului este folosit pentru un obiect – A cumpărat un Monet. A călătorit cu un Ford. etc.;

  2. metonimia lucru pentru persoană: nume proprii provenite din nume de obiecte – Baltag, Topor etc.;

  3. metonimia recipient pentru conţinut: A băut un pahar. Merg la facultate. Îl dau în tribunal. etc.;

  4. metonimia cauză pentru efect: a trăi din munca ta (câştig, folos al muncii), a bâzâi la cap (a cicăli, a bate la cap).

Sinecdoca este o schimbare de nume strict condiţionată, dar relaţia antrenată este de tip cantitativ. Se reprezintă prin câteva tipuri:

  1. sinecdoca parte pentru întreg: acoperiş, adăpost [casă], primăvară [vârstă tânără];

  2. sinecdoca întreg pentru parte: poartă aur, se îmbracă în mătase;

  3. sinecdoca singular pentru plural şi cea inversă: Românul s-a născut poet. Vai de bătrâneţele mele.

  4. sinecdoca gen pentru specie sau invers: zburătoare [insecte, păsări].

Analiza contextual-stilistică este utilă şi relevantă pentru explicarea meca-nismului evoluţiei sensurilor sau a dinamicii semantice. Sensul nou, înregistrat în special de mass-media şi nu de dicţionare, este condiţionat de încălcarea registrului stilistic. Se creează astfel o contextualizare specifică noului sens, iar termenul tehnico-ştiinţific îşi pierde caracterul monoreferenţial şi monosemantic. Majoritatea noilor sensuri conotative au luat naştere prin metaforă, însă caracterul lor expresiv este resimţit în grade diferite. Iată câteva exemple: a dezamorsa, a gestiona, a demara, a derula, a eroda, colaps etc.

Verbul a dezamorsa se referea la „bombe, proiectile”. Prin metaforizare, s-a adăugat şi „conflict social”. Pentru a înţelege noul sens dezvoltat, „a face să nu mai aibă loc o situaţie conflictuală”, trebuie să facem analiza semică, din care putem reţine componenta comună „a opri”. Prin utilizare frecventă, noul sens s-a impus în contexte de tipul: dezamorsarea grevei, conflictului, incidentului, situaţiei.

Verbul a gestiona are sensul denotativ „a administra bunuri, valori materiale”. Alături de acest sens, se înregistrează frecvent conotaţii realizate de transferul la alte valori decât cele materiale: a gestiona sărăcia, a gestiona situaţia, a gestiona capacitatea de creaţie.

Verbul a eroda este utilizat izolat cu sensul fizico-chimic, dar apare frecvent cu un sens nou („a scădea popularitatea”) în contexte social-politice: erodarea la guvernare, erodarea electorală. Alături de acestea, amintim şi dezvoltarea unor noi sensuri în cazul cuvintelor a monitoriza, lider, transparent sau transparenţă.

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem.

Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Limba romana

Scrisul de mana

Au existat cândva tocul, stiloul, pixul, creionul. Și foile dictando sau de
LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web