Premisele formării statelor medievale româneşti

in Istorie

Odată cu desăvâr­şirea procesului de formare a poporului român şi a limbii române (secolele VIII-IX) în istoria ce se scria în spaţiul Carpato-Danubian-Pontic începe o nouă etapă -constituirea statelor medievale româneşti.

Formarea statelor medievale româneşti este, în primul rând, rezultatul acţiunii mai multor factori interni: formarea relaţiilor feudale, necesitatea protejăriii averii acumulate de diferitele pături sociale, a reglementării relaţiilor dintre aceste pături, a apărării căilor comericiale internaţionale care străbăteau spaţiul românesc şi a centrelor de comerţ intern (iarmaroace, aşezări orăşeneşti), a valorificării economice a noilor terenuri etc.

Premisele interne au fost favorizate de anumite împrejurări externe. Astfel, în perioada care a urmat după invazia tătarilor din 1241 a fost lichidată pentru o vreme hegemonia regatului maghiar la sud şi est de Carpaţi, ceea ce a permis formaţiunilor statale româneşti din această zonă să evolueze spre întărirea propriei organizări interne şi extinderea lor teritorială.

Constituirea statelor medievale româneşti a decurs în câteva etape: unificarea teritorială, formarea structurilor sociale, a instituţiilor centrale statale de guvernare şi obţinerea independenţei, recunoscută de ţările vecine.

Procesul de formare a statelor româneşti şi-a găsit expresie în formula acceptată de istorici despre evoluţia societăţii româneşti de la sat la stat. Această formulă explică esenţa procesului care a avut la bază consolidarea obştei săteşti (în frunte cu juzi sau cnezi) ca formă iniţială de organizare socială şi autoadministrare în perioada de după retragerea legiunilor romane din Dacia.

Interesele comune de apărare şi de valorificare a terenurilor agricole serveau drept bază pentru unirea mai multor obşti în uniuni de obşti cu o căpetenie unică în frunte, numită voievod, cnez, ban. Uniunile de obşte se numeau „ţări” (din latinescul-terra). Marele istoric român Nicolae lorga a numit aceste „ţări”- Romanii populare, în izvoarele istorice străine ele se mai numeau Vlahii, adică ţari ale românilor, deoarece străinii, după cum am demonstrat deja (vezi capitolul 5) îi numeau pe români „vlahi”, cu diferite derivate ale acestei denumiri. Istoricii au atestat circa 20 de asemenea „ţări”, care acopereau întreg spaţiul locuit de români. Romaniile populare erau, astfel, formaţiuni teritorial-politice incipiente şi prezentau o formă de organizare teritorial-administrativă autonomă în condiţiile lipsei unui stat unitar.

Necesităţile de apărare în faţa incursiunilor războinice ale migratorilor au dus la apariţia unei forme mai avansate în comparaţie cu uniunile de obşti. Acestea erau voievodatele, cnezatele şi banatele, formaţiuni, ce întruneau câteva uniuni de obşti, având în frunte un cneaz, voievod (din slavă-conducător de oaste), un ban etc. Faptul că aceste formaţiuni erau preponderent numite în termeni slavi, permite de a conchide că constituirea lor s-a produs în perioada asimilării elementului slav la nord de Dunăre în secolele VII-VIII.

Formaţiuni statale incipiente româneşti. Cele mai vechi informaţii despre voievodatele româneşti se referă la teritoriul Transilvaniei. Aceasta se lămureşte prin faptul că după 896 ungurii au migrat din stepele nord-pontice în Panonia unde au venit în contact cu românii. Pe măsura extinderii lor teritoriale în direcţia Tran­silvaniei, ei s-au ciocnit cu formaţiunile politice locale româneşti, în cronica maghiară „Gesta Hungarorum” („Faptele ungurilor”), scrisă de un notar anonim (numit de istorici Anonymus) al regelui Bela (după opinia majorităţii istoricilor este vorba de Bela al III-lea, 1173-1196) se vorbeşte despre trei voievodate româneşti: voevodatul lui Menumorut (în Crişana, cu centrul la Biharea), voievodatul lui Gelu (pe podişul Transilvaniei, cu centrul posibil la Dăbâca) şi voievodatul lui Glad (în Banat, între Mureş şi Dunăre, cu centrul la Cuvin).

Unii istorici, mai ales maghiari, sunt de părere că detaliile privind luptele băşti-naşilor români cu ungurii, expuse cu lux de amănunte de către cronicar, ar putea fi  imaginare. Dar şi în acest caz cert este faptul că Anonymus se bazează pe tradiţia existentă în mediul maghiarilor despre rezistenţa opusă la venirea lor în Transilvania de către românii băştinaşi (organizaţi în voievodate).

Deşi aceste voievodate au fost supuse de către maghiari, totuşi un secol mai târziu în Transilvania sunt atestate alte două noi formaţiuni statale: una cu centrul la Alba lulia (Bălgrad), în frunte cu Gyla, şi alta în Banat, fiind condusă de Antum,

  • descendent din familia lui Glad, vasal al Imperiului Bizantin. Cu timpul şi aceste voievodate au fost supuse de Regatul maghiar.

Prezenţa compactă a românilor în Transilvania i-a determinat pe regii maghiari să cuate a câştiga loialitatea căpeteniilor locale. Cu acest scop în Transilvania a fost păstrată o autonomie internă. Ea avea în frunte un voievod, fiind numită voievodat.

Dar şi după constituirea voievodatului încă multă vreme s-au păstrat formele româneşti de organizare teritorial-administrativă -„ţările” (Ţara Făgăraşului, Ţara Maramureşului, Ţara Haţegului, Ţara Bârsei etc.).

Între anii 1211-1225 pe teritoriul Ţării Bârsei regele maghiar a dislocat Ordinul cavaleresc religios al loniţilor, strămutat din Palestina. Teutonii, însă, refuzau să se supună autorităţii regale şi la ordinul papei ei au fost din nou strămutaţi, de această dată în Ţinuturile Baltice.

Dacă loniţii n-au contribuit la consolidarea poziţiilor regelui maghiar în Transilvania, apoi acest rol le-a revenit coloniştilor secui (de origine turanică) şi germanici, numiţi saşi (adică saxoni, deoarece o mare parte dintre ei erau originari din Saxonia). Ei aveau o autonomie administrativă (numită „scaune săsesti şi „scaune secuieşti”) şi susţineau politica regelui în voievodat.

Dacă „ţările” române situate în Transilvania au avut de înfruntat expansiunea maghiară, apoi formaţiunile statale de la sud şi est de Carpaţi s-au confruntat cu un nou val de migratori. Pe la mijlocul secolului al Xl-lea în spaţiul românesc s-au deplasat pecinegii, populaţie de origine turanică, apoi în secolul al Xl-lea au urmat cumanii, un alt neam turanic.

Românii au căutat să întreţină relaţii paşnice cu migratorii. Conducerea formaţiunilor statale de la est şi sud de Carpaţi îndeplinea funcţia de mediere în relaţiile rornâno-turanice, organizând colectarea dărilor pentru invadatori.

În secolul al Xl-lea pecinegii de la Dunărea de Jos au întreprins acţiuni antibizantine. Ca urmare, pecinegii, împreună cu populaţia eterogenă din Dobrogea, printre care şi români, au participat la organizarea a trei formaţiuni politice, conduse de Tatos, Sesthlav şi Staza. Unii istorici îi socot pe aceste căpetenii conducători ai unor formaţiuni politice româneşti, în ultimul timp a fost expusă şi părerea că ei puteau fi pecinegi care au colaborat cu populaţia românească locală. Alte triburi de migratori-cumanii, împreună cu o mulţime de aliaţi (inclusiv şi români nord-dunăreni), au colaborat, la rândul lor, cu românii de la sud de Dunăre, care în anii 1185-1186, conduşi de trei fraţi – Petru, Asan şi loniţă, s-au răsculat împotriva Bizanţului. Biruinţa răsculaţilor a pus temeiul Imperiului Româno-Bulgar (sau al doilea tarat bulgar). Românii împreună cu bulgarii au participat la crearea acestei structuri statale, iar loniţă Caloian a fost recunoscut împărat de către papa Inocenţiu al III-lea, invocând originea romană a lui loniţă. în timpul domniei urmaşilor lui loniţă acest stat devine bulgar. Relaţiile lui cu cumanii şi extinderea stăpânirii Imperiului la nord de^Dunăre s-au răsfrânt şi asupra populaţiei româneşti din spaţiul Carpato-Dunărean, în această perioadă la riord de Dunăre se răspândeşte scrisul slav chirilic şi liturghia în limba slavonă. Prin intermediul statului sud-slav pătrund şi anumite elemente bizantine de organizare a instituţiilor statale la români, inclusiv a domniei (după modelul bazileilor bizantini şi ţarilor bulgari).

Astfel, conform ultimelor viziuni ale istoricilor români, asupra procesului de constituire a statelor medievale româneşti, de rând cu tradiţia autohtonă a Romaniilor populare, un anumit rol l-au jucat influenţa bizantino-subslavă şi prezenţa migratorilor turanici. Cumanii au împiedicat expansiunea Regatului maghiar la sud şi est de Munţii Carpaţi, oferind românilor posibilitatea să-şi creeze formaţiuni statale proprii, care plăteau tribut migratorilor.

Formarea Ţării Româneşti. Formarea statului medieval Ţara Românească a cunoscut câteva etape. Formaţiuni politice incipiente – uniuni de obşti – au fost atestate în izvoarele slave sub denumirea de Vlaşca, Codrii Vlăsiei (Ţara Vlăşiei) etc., adică ţări ale românilor.

În deceniile care au urmat după invazia tătaro-mongolă, izvoarele istorice ne comunică despre formaţiuni statale între Carpaţi şi Dunăre cu un caracter mai avansat. Astfel, în anul 1247 regele maghiar preconiza să amplaseze în Banat şi Oltenia Ordinul religios al loniţilor. Printr-o diplomă specială cavalerilor ioniţi li s-au acordat mari privilegii, dar ei aşa şi nu s-au stabilit aici. Din diplomă aflărn că în spaţiul rezervat ioniţilor era situată Ţara Severinului, care includea cnezatele lui loan şi Farcaş (în Oltenia), Ţara Litua, în frunte cu voievodul Litovoi (pe Jiu), şi voievodatul lui Seneslau (pe Argeş).

În a doua jumătate a secolului al XII-lea, conform documentelor maghiare, un urmaş al lui Litovoi (purtând acelaşi nume) pentru anii 1272-1275 a unit la voievodatul său teritoriul din dreapta Oltului şi a refuzat să recunoască suzeranitatea maghiară. Dar în urma expediţiei regelui Ladislau al IV-lea (1272-1290), întreprinsă în 1277-1279 Litovoi este ucis, iar fratele său Bărbat – luat prizonier.

Prima încercare de unificare politică la sud de Crăpaţi denotă faptul că evoluţia societăţii româneşti se dezvolta în direcţia statului medieval unificat.

Crearea unui stat unificat era determinată de mai mulţi factori, în primul rând, era necesară asigurarea securităţii drumului comercial, care lega Europa Centrală cu gurile Dunării. Veniturile căpătate de la asigurarea comerţului pe acest drum au întărit forţa economică a voievodatelor româneşti. Diferenţierea socială din societatea românească aflată pe calea constituirii relaţiilor feudale, determina la rândul ei necesitatea unui aparat administrativ puternic pentru a reglementa relaţiile dintre diferitele pături sociale, pentru a apăra bunurile lor materiale de invazii străine şi infractori interni.

Deşi regii maghiari îşi impuneau suzeranitatea lor la sud de Carpaţi, vecinătatea Hoardei de Aur nu le permitea să-şi extindă stăpânirile în această zonă. Dominaţia mongolă după 1241 era efectivă numai în teritoriile de sud-vest ale Moldovei, în celelalte teritorii româneşti de la sud şi est de Carpaţi dependenţa de mongoli se limita la plata unui tribut, în schimb aceştia stăvileau expansiunea maghiară în zonă. Totodată, în procesul evoluţiei relaţiilor mongolo-române, bazate pe colectarea birurilor de la populaţia autohtonă, s-a constituit aparatul administrativ local, preluat apoi de statul medieval românesc. Astfel, dominaţia mongolă a fost un factor accelerator pentru procesul de unificare politică în spaţiul românesc.

În cronicile munteneşti începutul procesului de unificare este legat de venirea legendarului Negru Vodă din Ţara Făgăraşului, care la 1290 „a descălecat” (întemeiat) Ţara Românească cu centrul la Câmpulung, apoi la Argeş. Legenda se bazează pe tradiţia orală despre strămutarea unor grupuri de români de peste munţi din cauza ofensivei feudalilor unguri împotriva obiceiurilor şi instituţiilor lor tradiţionale, în realitate unificarea a fost înfăptuită de către căpetenii militare locale în decursul unei perioade îndelungate (ceea ce nu exclude şi unele imigrări ale românilor de peste munţi, factor permanent jn acea zonă). Acest proces s-a încheiat sub domnia lui Basarab I (1324-1352). în anul 1330 Basarab I a respins atacul regelui maghiar Carol-Robert, pornit să-i pedepsească pe vasalul său „infidel”, care unise la stăpânirile sale Banatul Severinului (supus regelui).

În localitatea numită Posada oastea maghiară a fost nimicită (9-12 octombrie 1330). Ca urmare, a fost întreruptă dependenţa vasală de rege a voievodului român. Victoria obţinută a demonstrat că statul nou apărut prezintă o realitate politico-militară la sud de Carpaţi. Voievodul Basarab I a fost întemeietorul dinastiei Basara-bilor în Ţara Românească.

Formarea Ţării Moldovei, în secolele IX-XIII, în spaţiul situat între Munţii Carpaţi şi Nistru s-au desfăşurat procese similare cu cele din teritoriile dintre Carpaţi şi Dunăre. Cercetările arheologice ne permit să urmărim concentrarea populaţiei în jurul unor complexe teritoriale, apărate de fortificaţii în mai multe zone pe cursul inferior al Jijiei, Bahluiului şi Prutului, în regiunea dintre Prut şi Bârlad, pe teritoriuldintre Prut şi Nistru – pe valea Ciuhurului, în regiunea codrilor (teritoriul viitorului ţinut Lăpuşna-Orhei) etc.

Izvoarele istorice conţin unele informaţii despre formaţiuni politice în această zonă. în vestitul poem german „Cântecul Nibelungilor” se povesteşte despre o „Ţară românească” în frunte cu ducele Rumunc, nume derivat de la denumirea etnică a poporului-rumân.

În vecinătatea cnezatului Hacici a fost atestată o „ţară a bolohovenilor” (adică a „volohovenilor”), a românilor, între anii 1231-1257 bolohovenii au luptat cu Cnezatul Halici, fiind ajutaţi de mongoli.

Despre trei formaţiuni politice vechi, uniuni de obşti: Vrancea, Câmpulung şi Thigheci a relatat Dimitrie Cantemir. Aceste formaţiuni teritoriale şi-au păstrat specificul lor în decursul întregului ev mediu, formând de rând cu alte „ţări” baza pe care s-a constituit statul medieval moldovenesc.

În lucrările istoricilor au mai fost menţionate „Cnezatul bârladnicilor” şi „Ţara brodnicilor”. Numele primei formaţiuni este legat de cel al cneazului Ivan Rostislavovici din Zvenlgorod, care în 1144 a fugit la sudul pământurilor dintre Nistru şi Carpaţi, stabilindu-se în regiunea Bârladului. Istoricii înclină spre părerea că aflarea cneazului rus şi a tovarăşilor lui de luptă, numiţi „bârtadnici”, pe teritoriul Moldovei a fost un eveniment temporarfără urmări politice semnificative.

În anul 1222, într-un^act emis de regele ungar Andrei al H-lea, la sudul Moldovei este menţionată „Ţara (pământul) brodnicilor”. în 1223, brodnicii conduşi de voievodul lor Ploscânea au participat în bătălia de la Kalka (1223) de partea mongolilor.

Originea etnică a brodnicilor nu este clară. Ei au fost consideraţi slavi semlnomazi, români, sau o populaţie mixtă, alcătuită din români, slavi şi cumani. Unii istorici consideră, că numele brodnicilor ar proveni de la „brod” (în l. slavă – „vad”), acestea fiind băştinaşi români aveau funcţia de podari la trecerea peste râuri. Ultima părere poate fi acceptată, deoarece mai târziu, în secolele XV-XVI, la Dunăre şl Nistru era demult stabilită o populaţie locală, care deservea trecătorile.

Procesul de unificare politică a pământurilor de la est de Carpaţi este însă, legat direct nu de formaţiunile nominalizate, ci de una care a apărut la sfârşitul secolului al XlII-lea, în timpul domniei regelui maghiar Ladislau al IV-lea (1272-1290), în valea râului Moldova, afluent al Şiretului. La 1308, în „Cronica rimată a lui Ottocar de Styria” este menţionat un „voievod român (vlah) de peste munţi”, adică de la est de Carpaţi. Din această zonă au venit la 1325 românii (volohi!) care au participat la o campanie a polonezilor contra Brandenburgului. Voievodatul numit „Valahia”, cu centrul la Şiret, este menţionat în 1340 într-o scrisoare a călugărilor mineriţi către Papa de la Roma.

Cronicile moldoveneşti, ca şi cele ungureşti, leagă constituirea Voievodatului Moldovei de legenda lui Dragos. Aşa cum Negru Vodă sosise în Ţara Românească din Ţara Făgăraşului, şi Dragos a venit din Ţara Maramureşului în timpul vânătorii unui bour la est de Carpaţi, unde în valea râului Moldova a „descălecat” Ţara Moldovei.

Legenda îşi găseşte expresie în stema Moldovei – cap de bour, dar mai mult nu este confirmată de realităţile istorice. Pământurile de la est de Carpaţi erau permanent populate de autohtoni. Deşi între populaţia Moldovei şi a Maramureşului în evul mediu au existat relaţii foarte diverse, constituirea statului independent a fost un proces lăuntric, care s-a desfăşurat similar şi în alte teritorii româneşti în direcţia unificării şi emancipării lor politice.

Cât priveşte personalitatea lui Dragos, date precise despre timpul când a domnit lipsesc. Unii istorici sunt de părere că el s-a situat în fruntea voievodatului din Valea Moldovei încă la sfârşitul secolului al XIH-lea.

Alţi istorici Insistă că voievodul maramureşean Dragos a fost impus la domnie de către regele maghiar după anul 1345, când avuse loc campania sa la est de Carpaţi. Campania a fost reuşită şi voievodatul din Valea Moldovei a devenit vasal al regelui. Ultima viziune este cea mai des acceptată în istoriografia românească; deşi discuţiile controversate continuă. Dragos a fost urmat la domnie de fiul său Sas.

O a doua etapă în constituirea statului medieval moldovenesc este legată de numele voievodului maramureşan Bogdan din Cuhea. După o luptă îndelungată pentru păstrarea libertăţilor românilor din Maramureş, el a trecut munţii împreună cu ceata sa militară, stabilindu-se în Moldova, de unde l-a izgonit pe Bale, fiul lui Sas.

Data la care s-a produs acest eveniment continuă să fie discutată de istorici. Conform unei opinii evenimentul a avut loc la 1359, când a fost concomitent respinsă şi o încercare a polonilor de a pune stăpânire pe voievodatul moldovenesc, fapt relatat de cronicarul polon Ian Dlugosz.

Alţi istorici sunt de părere că momentul alungării lui Bale nu putea fi anul 1359, deoarece această dată nu este în concordanţă cu un document maghiar din 20 martie 1360, în care se menţionează că un alt Dragos – cel din Guleşti, a readus sub suzeranitatea regelui maghiar „ţara noastră a Moldovei”; deci, voievodatul nu reuşise încă să-şi capete independenţa, în alt document din 2 februarie 1365 se menţionează că Bale este despăgubit pentru pierderea posesiunilor sale din Moldova prin miluirea lui de către rege cu domeniile lui Bogdan din Cuhea, care deja plecase în Moldova. Ca urmare. Bogdan a venit în Moldova între anii 1360-1365. Sunt acceptaţi ca fiind verosimi anii 1363-1364.

Este cert faptul că pe la mijlocul secolului al XlV-lea prin acţiunea lui Bogdan a fost înlăturată suzeranitatea regelui maghiar şi Voievodatul Moldovei a devenit stat independent. Chiar la începutul domniei sale Bogdan a unificat voievodatul din Valea Moldovei cu cel de la Suceava-Rădăuţi, apoi cu Ţara Şepeniţului, cu cetăţile ei de la Hmilov, Teţina şi Hotin pe Nistru. Statul constituit – Ţara Moldovei – mai era numit şi Ţara de Sus, deoarece în partea de sud-est a spaţiului Carpato-Nistrean-Pontic, dar şi dincolo de Nistru (în Podolia Mică), exista o altă formaţiune statală, numită Ţara de Jos, care includea teritoriile eliberate de sub dominaţia tătară. La 1386 aici era domn voievodul Costea. în anul următor, 1387, în timpul domniei lui Petru Muşat (1375-1391) Ţara de Sus şi Ţara de Jos au fost unificate. Ţara Moldovei a mai inclus în componenţa sa şi „culuarul unguresc” – o porţiune de teritoriu la Curbura Carpaţilor, care unea stăpânirile ungare cu gurile Dunării şi separa Moldova de Ţara Româ­nească. Contopirea Ţării de Sus cu Ţara de Jos a însemnat încheierea procesului de formare a statului moldovenesc. La sfârşitul secolului al XlV-lea teritoriul Ţării Moldovei ajunge până la Marea Neagră.

Prin Moldova trecea un drum comercial care unea Marea Baltică cu Marea Neagră. Acest drum, numit apoi „drum moldovenesc”, era protejat de statul moldo­vean, care beneficia pe această cale de anumite avantaje economice.

Întemeierea statului dobrogean. Formarea statelor româneşti se încheie cu cea a statului dobrogean situat între Dunăre şi Marea Neagră, în timpul domniei ţarului bulgar loan Asan al H-lea (1218-1241) aici este situată „Ţara Cărvunei”, unitate politică aflată sub autoritatea religioasă a Patriarhiei din Constantinopol.

În anul 1346 este menţionat drept conducător al statului dobrogean – Balica, urmat după 1350 de Dobrotici. Ultimul extinde teritoriul statului său până la gurile Dunării, intrând în conflict cu negustorii genovezi de la Vicina şi Chilia. Urmaşul lui Dobrotici-Ivanco, încheie un tratat de pace şi comerţ cu genovezii, bate monedă proprie, în 1388, Ivanco participă la luptele cu otomanii, căzând în timpul bătăliei.

Tot atunci domnul Ţării Româneşti Mircea cel Bătrân a luat în stăpânire Ţara Dobrogei. Acest eveniment contura începutul unui proces de unificare a Ţărilor Române, care nu s-a desfăşurat din cauza condiţiilor externe nefavorabile. După câţiva ani de viaţă unitară în componenţa Ţării Româneşti, Dobrogea, ca şi alte teritorii balcanice, a fost inclusă în componenţa Imperiului otoman.

Importanţa istorică a constituirii statelor medievale româneşti. Con-stituirea statelor medievale româneşti a fost un proces de lungă durată şi s-a realizat în două etape: unificarea formaţiunilor politice prestatale (a Romaniilor populare) sub autoritatea unuia dintre conducătorii acestora; apoi crearea instituţiilor politice, admi-nistrative şi religioase, necesare afirmării şi apărării statului.

Prima formaţiune statală întemeiată a fost Voievodatul Transilvaniei, integrat teritorial Regatului maghiar în urma expansiunii acestuia spre est. Românii transil-văneni au început să fie obiectul unei politici de discriminare, care va duce în cele din urmă la eliminarea lor din viaţa politică a Transilvaniei.

Celelalte două state româneşti (Moldova şi Ţara Românească) au reuşit să se emancipeze de sub dominaţia mongolă şi ungară, dobândind independenţa politică Procesul de unificare a statelor româneşti n-a atins nivelul creării unui stat unita independent.

Ţările Române au avut drept focare constituitoare teritorii destul de îndepăr-tate unul de altul. Atunci când extinderea lor teritorială a ajuns să se întâlnească (la Curbura Carpaţilor), ele erau deja state constituite, conduse de dinastii domneşti proprii, fiind orientate în relaţiile politice externe în diferite direcţii: Ţara Românească – spre Ungaria, iar Moldova- spre Polonia şi Lituania. Cu timpul s-a format o tradiţie istorică, acceptată de contemporani, o tradiţie a două ţări separate cu propriile lor interese politice, sociale şi economice externe, adică a unui pluralism statal românesc.

Transilvania, datorită aşezării sale geografice şi situaţiei de centru natural al neamului românesc, în urma instaurării timpurii a dominaţiei regilor ungari, a fost exclusă din procesul de unificare politică a românilor. După ce Dobrogea a fost cucerită de Imperiul otoman, Ţara Moldovei şi Ţara Românească au continuat să prezinte cele „două libertăţi româneşti” (după expresia lui N.Iorga), care au creat condiţii politice corespunzătoare pentru o dezvoltare istorică neîntreruptă a societăţii româneşti. Pe baza lor s-a înfăptuit unitatea plitică a spaţiului românesc care s-a desăvârşit la 1918.

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem.

Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.