Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Principiile didactice in sport

in Pedagogie

2012-06-28_UNDP_Ukraine

Vom considera principiile didactice ca fiind sistemul normativ care circumscrie activitatea cadrului didactic, indiferent de nivelul la care prestează sau disciplina de predare.

În limba latină, termenul principium înseamnă fie început, fie bază (fundament), fie imperativ. În acest sens, definim principiile didactice ca norme generale care stau la baza proiectării,organizării şi desfăşurării activităţii de predare-învăţare, în vederea realizării optime a obiectivelor educaţionale.

Caracteristici generale

– au la bază raportul de condiţionare dintre: natura copilului, scopul educaţiei şi ştiinţă, efectele instructiv-formative;

– sunt principii didactice fundamentate psihologic;

– servesc drept îndrumar în proiectarea şi realizarea procesului de învăţământ;

– au aplicabilitate largă în toate domeniile educaţiei (= principii fundamentale ale educaţiei).

Funcţiile principiilor

  • Orientează procesul educativ înspre obiectivele propuse de cadrul didactic;

  • Normează practica educativă, prin respectarea unor particularităţi psihologice, pedagogice, deontologice, ştiinţifice;

  • Prescrie moduri de relaţionare în raport cu situaţia de învăţare;

  • Reglează activitatea didactică atunci când rezultatele şi performanţele la care se ajunge nu sunt cele scontate.

Caracterul general- normativ, sistemic, dinamic şi deschis al principiilor

Caracter normativ:

  • vizează toate componentele funcţionale ale procesului de învăţământ;

  • sunt aplicabile în procesul de predare-învăţare la toate disciplinele şi în toate activităţile didactice, pe toate nivelurile de şcolarizare;

  • caracterul normativ este dat de funcţia lor orientativă şi reglatoare în: stabilirea obiectivelor, structurarea conţinuturilor, alegerea formelor de realizare a procesului de predare-învăţare, stabilirea strategiilor, evaluarea ş.a. ;

  • respectarea acestor principii duc la un comportament didactic modelat de norme ştiinţifice, iar proiectarea lecţiei devine un act de creaţie derivat din aceste principii.

Caracter sistemic (interacţionist):

  • ele trebuie aplicate în ansamblu în fiecare formă de activitate, reprezentând sisteme de norme între care există strânse interrelaţii;

  • încălcarea unui principiu poate duce la anularea sau atenuarea celorlalte.

Caracter dinamic, deschis:

  • este determinat de cerinţele noi ale dezvoltării sociale, de progresele realizate în ştiinţele socio-umane (îndeosebi în psihologie- raportate la scopul general al educaţiei şi la idealul educaţional).

Aşa cum am arătat, principiile didactice formează un sistem, stabilind interdependenţe, condiţionări, influenţări reciproce. Numărul, precum şi formularea ca atare a principiilor didactice variază de la un autor la altul, aşa încât vom recurge la prezentarea celor mai frecvent formulate principii în didactică. Acestea sunt:

  • Principiul respectării particularităţilor de vârstă şi individuale;

  • Principiul participării conştiente şi active a elevilor în activitatea didactică;

  • Principiul corelaţiei dintre senzorial şi raţional, dintre concret şi abstract (principiul intuiţiei);

  • Principiul interdependenţei dintre teorie şi practică;

  • Principiul sistematizării şi continuităţii în învăţare;

  • Principiul accesibilităţii cunoştinţelor, priceperilor, deprinderilor.

In educatie fizica, unul dintre cei mai aplicati principii este principiul interdependentei dintre teorie si practica.

Principiul interdependenţei dintre teorie şi practică

Ne avertizează că, deşi învăţarea trebuie să se ridice la forme abstracte, concentrate în idei, simbolizate, ea nu se poate opri aici. Altfel spus, încheierea cunoaşterii odată cu ajungerea la generalizări şi sistematizări, sub forma definiţiilor, legilor, formulelor de tot felul, ar însemna realizarea învăţării doar pe jumătate. Continuarea firească, atât în beneficiul clarităţii, cât şi al temeiniciei, ar trebui să fie aplicarea acestor concluzii abstracte, la situaţii particulare, concrete, incluse în entitatea denumită generic practică. Susţinerea acestei procedări devenise deja loc comun încă din vremea când Comenius şi, respectiv, Herbart propuneau o structură orientativă pentru lecţie, conform etapelor: expositio-explicatio-aplicatio, potrivit lui Comenius (cf. 1975), respectiv, claritatea-asocierea-sistemul-metoda, după Herbart (cf. 1976) pentru amândoi ultima etapă fiind consacrată chiar transpunerii în situaţii concrete.Motivaţiile esenţiale ale acestui principiu s-ar rezuma astfel:

a. aplicarea asigură înţelegerea completă a conţinuturilor învăţate, fie ele transpuse în cele mai variate contexte: să ne gândim, de pildă, că multiplele pronunţii ale literelor (sunetelor) sau grupurilor de litere (sunete) ale limbii engleze nu ar putea fi înţelese şi reţinute decât în contexte practice (ca să ne limităm la un singur exemplu);

b. tot ea asigură transformarea instrumentală a oricăror conţinuturi învăţate: deprinderile de calcul se însuşesc numai după ce regulile au fost puse în aplicare în felurite situaţii;

Deprinderile şi capacităţile de rezolvare de probleme, de măsurare, de experimentare în fizică, sau chimie, sau biologie, deprinderile de analiză gramaticală sau literară etc. nu pot să se însuşească decât tot prin situarea elevului în situaţii concrete de lămurit şi rezolvat. Dar ce trebuie înţeles prin practică? Ne interesează faptul de a depăşi concluzia reducţionistă, împărtăşită frecvent, că practica propriu-zisă s-ar axa pe actul producerii bunurilor materiale. Fără să negăm importanţa acestei laturi a noţiunii, vom opta, însă, pentru cuprinderea şi a altor nuanţe în acelaşi concept: o practică a vieţii cotidiene (sociale, culturale); o practică a vieţii ştiinţifice, adică a cercetării; chiar şi o practică didactică, adică destinată special învăţării. Toate aceste faţete ale practicii trebuie să beneficieze de oglindirea ce li se cuvine, prin acţiuni specifice fiecăreia: practica didactică, fie pe calea exemplificărilor ce urmează enunţului fiecărei definiţii, fie prin rezolvarea de exerciţii, probleme, situaţii de viaţă aferente fiecărui demers teoretic, din cadrul diverselor materii de învăţământ; practica vieţii sociale şi culturale, prin antrenarea elevilor în acţiuni concrete ce aparţin acestei sfere (de pildă, după predarea teoretică a normelor convieţuirii sociale, este normal ca elevului să i se atribuie responsabilitatea practică în microsocietatea pe care o reprezintă deja şcoala; practica ştiinţei, prin continuarea, în laborator sau cabinet de specialitate, a investigării teoretice din clasă, sau chiar predarea sistematică în acest context (vezi predarea fizicii, chimiei, biologiei etc.); practica producerii bunurilor materiale, prin activitatea concretă din cadrul atelierului şcolar.

In breve, acest principiu subliniaza faptul de a nu transforma instruirea in scop de sine, adica de a nu insusi subiectii unele elemente de continut doar de dragul instruirii. Tot ceea ce se insuseste, sau aproape tot, trebuie valorificat in viata, in activitati practice sau special competititve.

Deprinderile si priceperile motrice care se invata trebuie sa fie transferabile in activitatile practice de timp liber special organizate, sa aiba valoare practica, sa poata fi folosite ori de cate ori este nevoie. De aceea in educatia fizica una din componentele modelului structural este capacitatea de generalizare, deci de aplicare in conditii variate, a ceea cea a fost insusit in procesul de instruire.

Aceasta capacitate de generalizare se dezvolta folosindu-se ca principale mijloace jocurile sportive bilaterale, parcursurile sau traseele applicative, unele jocuri de miscare.

Legatura intre principiile didactice

Principiile didactice depind unul de celalalt, fiindca sunt strans legate intre ele. Neglijand, “calcand” un principiu, duce inevitabil la calcarea celorlalte principii, iar respectand unul se respecta si cel din urma, si cel urmator. Principiile didactice au o conexiune bine definite intre ele si sunt inseparabili ( ved. Caracter sistemic ).

Valorificarea acestui principiu in activitatea de predare invatare evaluare

Tipuri de lectii

 1.  Lecţia de transmitere/însuşire de cunoştinţe 

    Prin acest tip de lecţie se urmăreşte atât achiziţia de cunoştinţe (date concrete, noţiuni, principii, legi), cât şi formarea la elevi a capacităţilor de a opera cu acestea (de a le interpreta, aplica, analiza, sintetiza şi evalua).

    Structura generală a acestui tip de lecţie este următoarea:

    1. momentul organizatoric, prezent în orice lecţie şi prin care se asigură condiţiile unei bune desfăşurări a lecţiei;

    2. reactualizarea cuniştinţelor însuşite antrerior, care constă în actualizarea, de regulă prin conversaţie, a unor cunoştinţe anterioare, necesare noii învăţări;

    3. anunţarea subiectului (titlului) şi a obiectivelor lecţiei.

    Acestea din urmă vor fi prezentate elevilor într-o formă accesibilă în vederea motivării şi cointeresării lor pe parcursul lecţiei;

    4. transmiterea cunoştinţelor: este etapa de bază a lecţiei, care ocupă cea mai mare parte a timpului. Prin strategii specifice, profesorul prezintă noul conţinut şi dirijează învăţarea elevilor, asigurând o participare activă a acestora, până la obţinerea performanţei vizate;

    5. fixarea cunoştinţelor, care se poate realiza prin conversaţii sau aplicaţii practice.

6. realizarea feed-backului

7. asigurarea retenţiei şi a transferului

    8. anunţarea şi explicarea temei pentru acasă.

    Variante ale lecţiei de transmitere de cunoştinţe: lecţia prelegere; lecţia dezbatere; lecţia introductivă; lecţia vizită.

 2.   Lecţia de formare de priceperi şi deprinderi 

    Se întâlneşte la o varietate de obiecte de învăţământ care au ca obiectiv formarea şi exersarea deprinderilor intelectuale (matematică, gramatică), deprinderilor motorii (educaţie fizică, tehnologică, lucrări de atelier) sau capacităţilor creatoare (muzică, desen, compunere).

    Structură generală:

    1. momentul organizatoric, care capătă o importanţă sporită în cazul în care exersarea se bazează pe utilizarea unor mijloace de învăţământ specifice (în atelier, laborator etc.);

    2. anunţarea subiectului şi a obiectivelor lecţiei;

    3. actualizarea/prezentarea, prin explicaţii sau conversaţie, a unor cunoştinţe, ce reprezintă suportul teoretic al exersării;

    4. explicarea şi demonstrarea modelului acţiunii de executat, realizate de regulă de cadrul didactic, în vederea formării la elevi a modelului intern al acţiunii respective;

    5. exersarea propriu-zisă, care se realizează mai întâi sub îndrumarea profesorului şi apoi independent, sub forma unor exerciţii variate, dozate şi gradate;

    6. evaluarea rezultatelor obţinute.

    Adesea deprinderile nu pot fi formate într-o singură lecţie, exersarea lor realizându-se pe parcursul mai multor ore, care se pot desfăşura chiar succesiv, în aceeaşi zi.

    Printre variantele acestui tip de lecţie, determinate de natura diversă a deprinderilor de format cât şi de varietatea resurselor materiale implicate, se numără: lecţia în atelier; lecţia în laborator; lecţia de rezolvare de probleme; lecţia de educaţie fizică (lecţia de formare de deprinderi motrice).

   3.  Lecţia de recapitulare 

    Prin acest tip de lecţie se urmăreşte consolidarea, sistematizarea, aprofundarea şi uneori chiar completarea cunoştinţelor şi deprinderilor elevilor. Se organizează la sfârşitul unui capitol, la sfârşitul semestrului şi al anului şcolar (recapitulare finală), înaintea lucrărilor scrise sau la începutul anului şcolar.

    Structura generală

    1. enunţarea subiectului şi a obiectivelor lecţiei;

    2. recapitularea propriu-zisă, care se poate face în următoarele variante: conversaţie pe baza unui plan (anunţat elevilor din timp, care s-au pregătit în prealabil); efectuarea de către elevi a unei teme cu caracter aplicativ (de exemplu, rezolvare de probleme, lucrări de laborator); prezentarea şi discutarea unor referate, proiecte; expunere–sinteză a cadrului didactic;

    3. aprecierea rezultatelor.

  4. Lecţia de evaluare pune în evidenţă în special funcţiile de diagnoză şi de conexiune inversă ale evaluării.

    Structura generală a acestui tip de lecţie este următoarea:

    1. anunţarea obiectivelor;

    2. evaluarea propriu-zisă (în funcţie de metodele folosite, notele sunt anunţate pe loc sau communicate în orele următoare);

    3. Aprecieri generale, concluzii, recomandări vizând ameliorarea activităţii.

    Acest tip de lecţie se concretizează în diferite variante: lecţia de evaluare orală; lecţia de evaluare prin probe scrise; lecţia de evaluare prin probe practice; lecţia de evaluare cu ajutorul calculatorului.

  1. Lecţia mixtă (combinată).

Denumirea este dată de urmărirea concomitentă a mai multor obiective didactice: transmitere de cunoştinţe sau fixare şi evaluare. Este tipul de lecţie cel mai răspândit în practica şcolară, în special la clasele primare şi generale, unde volumul cunoştinţelor de transmis este mai mic.

Structură generală:

    1. momentul organizatoric;

    2. verificarea cunoştinţelor şi deprinderilor anterioare dobândite (şi în primul rând) verificarea temei pentru acasă;

    3. pregătirea pentru tema nouă;

    4. anunţarea subiectului şi a obiectivelor lecţiei;

    5. transmiterea noilor cunoştinţe;

    6. fixarea cunoştinţelor;

    7. anunţarea şi explicarea temei pentru acasă.

    Acest tip de lecţie poate îmbrăca un număr mare de variante, deteminate de: succesiunea etapelor (verificarea poate fi făcută concomitent cu transmiterea cunoştinţelor sau, în etapa de dobândire de cunoştinţe pot fi intercalate momente de fixare parţială), de strategie dominantă, de mijloacele de învăţământ folosite.

    Alegerea, în cadrul fiecărui tip de lecţie, a variantei optime este, în ultimă instanţă, o expresie a creativităţii cadrului didactic.

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem.

Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Pedagogie

LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web