Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Principiile procesului de invatare

in Pedagogie

invatare-psihanaliza

Procesul de învăţământ a evoluat de la empirism la o ştiinţă aplicată şi urmare a acestui fapt didactica se ocupăacum cu proiectarea, organizarea şi cu metodologia procesuluide învăţământ (I.Radu, 1995)

Educarea-instruirea are caracter teleologic; un ansamblu de norme şi reguli interdependente, care acţionează la mai multe niveluri (macro/microstructural, instituţional/funcţional ş.a.m.d.) pe un interval cuprins între obligativitate şi opţionalitate (C. Cucoş, 1996) circumscriu normativitatea sistemului/procesului de învăţământ.

Principiile procesului de învatamânt mai sunt cunoscute si sub denumirea de „principii didactice”.

Dintr-o perspectivă principiile didactice (pedagogice) reprezintă „normele cu valoare strategică şi operaţională care trebuie respectate în vederea asigurării eficienţei activităţilor proiectate la nivelul sistemului şi al procesului de învăţământ“ (S. Cristea, 2000, p.298).

Principiile didactice sunt norme orientative generale, directoare; intr-o formă sau alta ele au fost prezente totdeauna în educaţie – constant apoi, în toate lucrările cu caracter pedagogic; orice istorie a ideilor pedagogice poate demonstra acest lucru. Ele sunt concepte cu caracter general, sistemic, normativ şi deschis, care stau la baza atingerii obiectivelor educaţionale şi care guvernează proiectarea, organizarea şi desfăşurarea activităţii didactice. Principiile didactice sunt sisteme de norme cu caracter general, care pot fi aplicate la orice tip de activitate instructiv-educativă,

Prezenţa normelor în educaţie a fost mereu conştientizată; ea este o necesitate.

Accepţiunile moderne ale principiilor didactice le transformă în „standarde instrucţionale minimale“ (La Torre) şi le aşează la baza oricărei activităţi de instruire (R. B. Iucu, 2001).

Delimitări conceptuale şi clasificări

Sunt autori care fac diferenţa între principii şi reguli didactice în funcţie de aplicabilitatea (implicit, gradul de generalitate) unei/altei norme; o normă de tip „regulă“ este particulară, acţionează într-o arie mai restrânsă, vizează segmente ale proceselor didactice (latură a educaţiei, moment al activităţii didactice).

Alţi autori nuanţează la nivelul principiilor şi disting „principii pedagogice“ (valabile pentru procesul de învăţământ în ansamblul său) şi „principii didactice“ (valabile pentru activitatea didactică microstructurală); din acest punct de vedere se poate vorbi şi despre „principii ale procesului de învăţământ“ (vezi S. Cristea, 2000, pp.298-299).

Caracterul normativ al principiilor didactice rezultă din rolul de reglare pe care îl au în stabilirea obiectivelor, în conturarea şi structurarea conţinuturilor, în alegerea metodelor,tehnicilor şi strategiilor didactice , în stabilirea mijloacelor de învăţământ şi în realizarea evaluării.

Caracterul logic derivă din modul în care principiile didactice exprimă raporturile esenţiale şi globale care orientează conceperea şi desfăşurarea procesului de învăţământ.

Caracterul obiectiv al acestora asigură o orientare a procesului de învăţământ nefalsificată şi detaşată de impresii, tendinţe şi dorinţe subiective; procesul de învăţământ este orientat în concordanţă cu legile dezvoltării psihice ale individului, precum şi cu legile evoluţiei societăţii.

Caracterul algoritmic este determinat de modul în care principiile didactice

exprimă cerinţe şi soluţii prin utilizarea unui sistem precis de reguli, care se cer a fi cunoscute şi respectate cu exactitate, dacă se doreşte o orientare eficientă a procesului de învăţământ.

Caracterul dinamic exprimă faptul că principiile didactice sunt elemente legice, dar deschise înnoirilor/creativităţii fiind în pas cu schimbările şi mutaţiile care intervin în actul instructiv-educativ.

Caracterul sistematic arată că fiecare principiu (ca entitate în sine) intră în relaţie cu celelalte principii, alcătuind un ansamblu unitar de legităţi ale cărui componente se condiţionează reciproc. Pentru o bună organizare şi desfăşurare a procesului de învăţământ, profesorul trebuie să respecte şi să aplice corect următoarele principii didactice

Principiul unităţii dintre senzorial şi raţional (intuiţie şi

accesibilitate)

Principiul legării teoriei de practică

Principiul însuşirii conştiente şi active a cunoştinţelor

Principiul sistematizării şi continuităţii cunoştinţelor

Principiul însuşirii temeinice a cunoştinţelor

Principiul individualizării şi diferenţierii învăţării

Principiul stimulării motivaţiei

Principiul asigurării conexiunii inverse.

Principiul unităţii dintre senzorial şi raţional (intuiţie şi

accesibilitate)

Învăţarea se produce întotdeauna într-un mediu social, care are asupra subiectului influenţe mediatoare. Subiectul învaţă graţie eforturilor de mediere ale persoanelor din anturajul său, care-i influenţează construcţiile cognitive, prin conferirea de sens activităţilor şi prin medierea experienţelor sale de învăţare. Persoanele din preajmă îndeplinesc roluri precum: selecţionarea, organizarea sau simplificarea stimulilor, denumirea, verbalizarea realităţilor percepute, ghidarea,

oferirea de modele, încurajarea, motivarea copilului, etc.

În realitate, nu se aşteaptă momentul apariţiei capacităţii de asimilare a unor cunoştinţe (acesta ar putea surveni uneori, mult prea târziu), ci acesta trebuie provocat, creat prin mijloace specifice vârstei subiectului. Se induce în acest fel un principiu – al intuiţiei – care presupune necesitatea studierii obiectelor, fenomenelor, proceselor cu ajutorul simţurilor, ţinându-se cont de importanţa realizării unităţii dintre senzorial şi raţional.

Un rol esenţial în succesul demersului didactic îl are concordanţa conţinuturilor cu particularităţile de vârstă şi individuale, cu caracteristicile psihogenetice ale funcţionalităţii intelectuale ale elevilor (principiul accesibilităţii). Conform acestui principiu, respectarea programei şcolare apare ca fiind esenţială. De asemenea, demersul instructiv-educativ trebuie adaptat condiţiilor concrete ale clasei, stabilindu-se un raport optim între efortul solicitat elevului şi ajutorul care i se acordă în procesul de învăţare.

Respectarea particularităţilor psihologice de vârstă nu înseamnă a scuti elevii de efortul intelectual necesar dezvoltării gândirii abstracte, adică de a subordona strict educaţia acestor particularităţi, ci de a impune individualizarea demersului didactic, de a crea fiecărui elev condiţii de dezvoltarea intelectuală în ritmul care i se potriveşte cel mai bine.

Respectarea principiului unităţii dintre senzorial şi raţional conduce la:

motivarea elevului pentru învăţare,

stimularea nevoii de cunoaştere, de explorare,

dezvoltarea emoţiilor şi sentimentelor cognitive (curiozitate, mirare, bucuria descoperirii adevărului, îndoiala, etc.),

dezvoltarea abilităţilor de comunicare şi cooperare,

creşterea gradului de implicare în activitate,

creşterea responsabilităţii faţă de propria activitate sau a

grupului din care face parte.

2. Principiul legării teoriei de practică

Abordarea conţinuturilor specifice disciplinelor de informatică pornind de la „problemă către soluţie” motivează aspectele teoretice care concură la obţinerea soluţiei şi realizează în modul cel mai fericit legătura teorie-practică.

Teoria este privită ca un sistem de principii, legi, cunoştinţe, care guvernează o ştiinţă şi pe baza cărora pot fi interpretate fenomene ale lumii reale şi care trebuie transmise elevului pentru a fi înţelese şi învăţate.

Practica reprezintă totalitatea formelor de aplicare şi verificare în activitatea concretă a cunoştinţelor teoretice.

Raportul dintre teorie şi practică depinde în ultimă instanţă de dificultatea noţiunilor implicate, de mijloacele tehnice de care se dispune, de cunoştinţele anterioare şi capacităţile intelectuale ale elevului, de abilitatea şi experienţa cadrului didactic.

3. Principiul însuşirii conştiente şi active a cunoştinţelor

Instruirea eficientă presupune implicarea directă, conştientă şi activă a elevului în învăţare, prin acţiuni efective de explorare directăsau mijlocită a realităţii, de redescoperire, de rezolvare de probleme, etc.

Acest principiu exprimă necesitatea ca procesul de instruire (acumulare de cunoştinţe) să se facă metodic, cu fixarea unor scopuri, finalităţi şi termene precise. Înţelegerea semnificaţiilor şi conexiunilor esenţiale pentru studiul obiectului vizat trebuie să se realizeze nu numai printr-un efort de gândire, dar şi acţional (de aplicare a cunoştinţelor). Profesorul trebuie să delimiteze exact, încă de la începutul lecţiei, scopul şi utilitatea practică şi teoretică a temei respective, folosind exemple ilustrative. Se urmăreşte, în acest fel trecerea de la intenţie la gândirea abstractă, de la treapta senzorială la treapta raţională, favorizarea formării de noi structuri informaţionale.

Pentru evitarea unei însuşiri mecanice, se va pune accentul pe metodele active de învăţare, pe asigurarea participării permanente şi conştiente a elevilor la desfăşurarea lecţiilor, pe stimularea muncii creatoare şi independente. Însuşirea conştientă şi activă a cunoştinţelor presupune analiză, sinteză, comparare, generalizare, abstractizare, etc. şi determină formarea unor atitudini sau condiţii favorizante pentru învăţare cum ar fi:

obţinerea unei motivaţii favorabile şi a satisfacţiei

învăţării;

asigurarea credibilităţii adevărurilor şi transformarea lor

în convingeri şi deprinderi ştiinţifice;

sporirea posibilităţilor de a utiliza în mod concret şi

profitabil informaţia asimilată, oferind potenţialului

intelectual individual şanse superioare de reuşită, atât pe

plan aplicativ cât şi pe plan creativ

4. Principiul sistematizării şi continuităţii cunoştinţelor

Scopul oricărei activităţi de predare este de a înzestra elevii cu un sistem coerent, logic, armonios şi corect de cunoştinţe. Logica internăa conţinuturilort şi legile generale ale dezvoltării capacităţilor de cunoaştere individuale impun asigurarea continuităţii, dar şi necesitatea sistematizării acestora. Noile informaţii vor fi legate de cele deja introduse şi vor prefigura informaţiile ulterioare (respectându-se \programa şcolară). Principiul sistematizării se concretizează prin expuneri organizate asupra cunoştinţelor de asimilat, respectând un plan, stabilit de către profesor prin planificarea calendaristică, dar sugerat de lectura personalizată a programei şcolare. Pentru a dezvolta continuu gândirea logică a elevilor, pentru a încuraja participarea lor activă, pentru a le crea deprinderi de sistematizare şi generalizare a celor învăţate, profesorul trebuie să-şi folosească la maximum disponibilităţile creatoare şi talentul pedagogic în pregătirea expunerilor.

5. Principiul însuşirii temeinice a cunoştinţelor

Acest principiu evidenţiază necesitatea abordării conţinuturilor şi însuşirii cunoştinţelor esenţiale şi durabile, astfel încât elevii să le poatăreproduce uşor şi utiliza creator în rezolvarea sarcinilor şcolare curente şi în activitatea practică viitoare. Respectarea principiului însuşirii temeinice a cunoştinţelor asigură dezvoltarea capacităţii de autoinstruire şi autoevaluare, a iniţiativei şi contribuie la formarea şi dezvoltarea personalităţii.

O învăţare temeinică presupune însuşirea de cunoştinţe prin efort propriu, conştient şi continuu, în concordanţă cu interesele reale ale elevului. Abordarea conţinuturilor trebuie făcută intuitiv, accentuându-se esenţialul şi evitându-se supraîncărcarea. Fixarea cunoştinţelor nu se realizează printr-o repetare succintă a conţinuturilor, ci printr-o receptarelogică, raţională, care urmăreşte identificarea şi retenţia esenţialului; o memorare de durată.

Învăţarea în salturi, lacunară, discontinuă, nu permite stabilirea legăturilor logice între conţinuturi, creează dificultăţi în memorare şi determină ştergerea rapidă a cunoştinţelor din memorie

6. Principiul individualizării şi diferenţierii învăţării

Exprimă necesitatea adaptării strategiilor instructiv-educative la particularităţile psihologice şi de vârstă ale fiecărui elev sau al unui grup omogen de elevi, în vederea formării deprinderilor şi competenţelor stabilite prin obiective şi a dezvoltării lor ca personalitate.

Individualizarea învăţării se permite valorificarea cât mai eficientă a posibilităţilor şi eforturilor fiecărui elev, indiferent de gradul de înzestrare genetică sau de pregătire de moment. Pentru realizarea individualizării învăţării se poate recurge la:

elaborarea de sarcini instructive (teme, lucrări, etc.) diferenţiate, pentru fiecare elev în parte, în funcţie de aptitudinile, înclinaţiile, opţiunile, nivelul de dezvoltare intelectuală, coeficientul de inteligenţă;

concretizarea sarcinilor prin fişe de lucru individuale, cum ar fi:

– fişe de recuperare (pentru cei rămaşi în urmă);

– fişe de dezvoltare (pentru elevii foarte buni);

– fişe de exerciţii, destinate tuturor, în scopul formării unor priceperi şi deprinderi aprofundate;

– fişe de autoinstruire, destinate în special însuşirii unor tehnici de învăţare individuală şi independentă;

– fişe de evaluare generală, pentru constatarea nivelului general de pregătire.

crearea condiţiilor de învăţare în ritm propriu, pentru fiecare elev în parte;

organizarea de consultaţiile speciale, individualizate, care permit elevului să se exprime fără a fi constrâns de presiunea clasei, a colectivului de elevi din care face parte şi care l-ar putea inhiba.

Diferenţierea învăţării exprimă necesitatea de a adapta conţinutul strategiilor educaţionale în funcţie de particularităţile comportamentului individual (sau de grup) ale elevilor (cum ar fi -promovarea aptitudinilor specifice pentru anumite materii). Această diferenţiere va răspunde atât satisfacerii nevoilor destinate tratării unor particularităţi psihologice individuale, cât şi satisfacerii unor cerinţe sociale privind pregătirea şi utilitatea existenţei unor specialişti.

În acest caz se recomandă:

crearea de şcoli şi profile specializate;

relaxarea învăţământului prin introducerea mai multor discipline opţionale şi facultative;

intensificarea activităţilor de coordonare directă profesor-elev (consultaţii, discuţii, mese rotunde, cercuri de profil, etc.);

7. Principiul stimulării motivaţiei

Starea interioară, motivată psihologic, determinată de interesul faţă de cunoaştere şi susţinută de curiozitatea şi plăcerea de a descoperi şi înţelege fenomene, procese, informaţii despre lume şi societate, constituie motivaţia intrinsecă.

Starea determinată de trebuinţe situate în afara conţinutului procesului de cunoaştere şi învăţare (apreciere, notare, premii, burse, teama de profesor, corigenţa, pedepsele, etc.), constituie motivaţia extrinsecă.

Procesul de învăţare este favorizat de atingerea optimului motivaţional, care declanşează conştiinciozitatea celui care învaţă. Atingerea acestui optim diferă de la elev la elev, de la clasă la clasă, de la grup la grup, în funcţie de particularităţile acestora, de capacitatea cognitivă, de echilibrul temperamental şi emoţional, de trebuinţa de performanţă şi de nivelul de aspiraţie.

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem.

Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Pedagogie

LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web