Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Psihologie si psihiatrie

in Psihologie

646x404

Psihiatria este ştiinţa care se ocupă cu studiul simptomelor şi al tulburărilor psihice, stabileşte condiţiile, succesiunea, interdependenţa şi dinamica tulburărilor mintale. Intensitatea manifestărilor în psihiatrie cuprinde cîteva forme: nevrotică, psihotică, tulburări datorate nedezvoltării şi demenţe.

Procesele care stau la baza semiologiei sunt:

-procesele de cunoaştere cuprind: senzaţiile şi percepţiile, atenţia, memoria, gândirea, limbajul, imaginaţia;

-procesele afective şi trebuinţele stabilesc raportul subiectiv între individ şi realitatea obiectivă;

-voinţa şi activitatea prin care se realizează acţiunile, în conformitate cu scopurile stabilite în mod conştient.

Semiologia este partea pihiatriei care se ocupă cu studiul semnelor şi simptomelor. Vom începe prin trecerea în revistă a fiecărei funcţii psihice.

SEMIOLOGIA PROCESELOR DE CUNOAŞTERE

Semiologia senzatiei şi a percepţiei

Senzaţia este un act psihic elementar, monomodal, care realizează imaginea singulară a unei însuşiri a obiectelor şi fenomenelor lumii înconjurătoare. Se datorează acţiunii directe a obiectelor sau fenomenelor asupra analizatorilor (organe de simţ: ochi, urechi, tegumente, etc).

Ele evidenţiază proprietăţi elementare ale materiei: formă, mărime, greutate, culoare, miros, gust. Ele reprezintă imagini subiective ale lumii obiective.

Particulărităţile senzaţiilor: sunt instrument de reflectare nemijlocită a lumii materiale prin intermediul analizatorilor asupra cărora acţionează direct, iar o altă particularitate o constituie faptul că senzaţia reprezintă reflectarea pe plan ideal a proprietăţilor separate ale obiectelor şi fenomenelor concrete.

Percepţiile

Percepţiile reprezintă procesul de transferare a realităţii fizice în informaţii psihologice, modalitate prin care stimulii devin conştienţi. Sunt procese senzoriale elementare care se disting prin sintetism, unitate şi integritate. Ele redau realitatea obiectivă în imagini de ansamblu. Însuşirile obiectelor sau fenomenelor sunt reflectate în condiţii de simultaneitate sau succesiune – aspect multimodal. Percepţia presupune raporturi între calităţile obiectului (însuşirile generale şi esenţiale) şi condiţiile subiective ale individului (trebuinţe, interese, experienţă).

Psihopatologia senzorialităţii

Se caracterizează prin două tipuri de tulburări: cantitative şi calitative.

Tulburările cantitative se caracterizează prin modificarea pragului senzorial. Poate apărea o scădere a pragului senzorial ce determină o suprasensibilitate la stimuli subliminali. Fenomenul poartă denumirea de hiperestezie senzorială. De exemplu, picătura apei de la robinet, scârţâitul uşii sunt percepute cu o sonoritate crescută mult mai amplă decât în realitate. Apare în surmenaj, suprasolicitare fizică şi psihică, afecţiuni nevrotice.

Cenestopatiile

Termen introdus de Dupre, reprezintă o formă de hiperestezie caracterizată printr-o tulburare conştientă a senzaţiei şi percepţiei intero şi proprioceptive. Sunt percepute senzaţii penibile, difuze, cu sediul variabil care nu respectă un teritoriu nervos şi care nu sunt declanşate de nici o modificare organică. De exemplu, furnicături sau parestezii (amorţeli) în “mânuşă sau ciorap” care apar pe membrele superioare sau inferioare de la degete până la articulaţia pumnului, cotului sau umărului, respectiv gleznă sau genunchi. De asemenea, cefaleea cu caracter migrator de la regiunea occipitală către zona frontală sau parietală este tot o cenestopatie. Apar în tulburări nevrotice.

Opusul hiperesteziei îl reprezintă hipoestezia care se caracterizează prin ridicarea (creşterea) pragului senzorial astfel încât are loc o scădere a receptivităţii la diverşi stimuli. Pentru a putea fi percepuţi, stimulii trebuie să aibă o intensitate mult mai mare decât normalul. Poate fi întâlnită în cazul leziunii de analizator aşa cum apare în hipoacuzie iar în patologia psihiatrică se întâlneşte în stări reactive, stări conversive (disociative, isterie) schizofrenie. O mai putem întâlni în inducţia hipnotică.

Tulburările calitative

Iluziile reprezintă percepţia deformată a unor obiecte sau fenomene existente în realitate. H. Ey considera că iluzia este în general o “eroare cognitivă sau perceptivă”.

Pot apărea în condiţii de normalitate datorită distanţei, luminozităţii sau stării afective speciale. În fizică vorbim despre iluzii optico-geometrice. Persoanele corectează uşor eroarea şi o corectează.

Iluziile patologice pot fi clasificate după fiecare analizator. Pacienţii nu sunt convinşi de caracterul patologic şi îşi modifică comportamentul. Ele apar în tulburările de intensitate psihotică (schizofrenie), stările confuzive dar şi în sevrajul la alcool. Iluziile întâlnite în afecţiunile psihice sunt: vizuale, auditive, gustative, olfactive, tactile, interoceptive.

Cele mai frecvent întâlnite sunt cele vizuale. Vom enumera câteva tipuri de iluzii vizuale:

Metamorfopsii – impresia de deformare a obiectelor şi spaţiului perceput;

Micropsii (liliputane) – obiectele percepute ca fiind mai mici;

Macropsii (pantagruelice) – obiectele percepute ca fiind mai mari;

Dismegalopsii – obiectele percepute ca fiind alungite sau lărgite;

Porropsia – obiectele percepute mai apropiate sau mai îndepărtate;

Callopsia – obiectele sunt percepute mai înfrumuseţate;

Pareidolia – interpretare imaginativă ce poate oferi percepţiei patologice un mare grad de bogăţie şi vivacitate. Ele sunt intens anxiogene.

Falsele recunoaşteri constau în identificarea greşită a diverselor persoane. Trebuie diferenţiată de confuzia de persoană în care individul remarcă greşeala şi o corectează.

Iluzia sosiilor – impresia că persoane sau fiinţe care seamănă foarte mult încât nu pot fi deosebite, persoane cunoscute au fost multiplicate cel mai adesea în scop ostil. Pot apărea în schizofrenie, demenţe.

Iluziile auditive reprezintă perceperea modificată a unor zgomote.

Impresia că anumite sunete sunt mai apropiate, mai puternice, mai distincte, sau dimpotrivă: discrete, estompate, îndepărtate. Sunete reale (bătăile ceasului, apa de la robinet) sunt percepute drept cuvinte injurioase.

Iluziile gustative şi olfactive se deosebesc greu de halucinaţii.

Reprezintă perceperea eronată a gustului sau mirosului normal al diferitelor substanţe sapide sau odorifice care poartă denumirea de parosmie. Apar mai frecvent în leziunile de lob temporal.

Iluziile viscerale sau interoceptive reprezintă perceperea eronată a funcţiilor unor organe sau aparate.

Modificarea de schemă corporală constă în perceperea denaturată a formei, mărimii, greutăţii şi poziţiei propriului corp.

Se mai poate întâlni transpoziţia părţilor corpului, micşorarea sau mărirea lui. Apare în schizofrenie.

Halucinaţiile

Halucinaţiile reprezintă percepţii fără obiect de perceput (H. Ey).

H. Ey observa că definiţia explică halucinaţia prin eroarea fundamentală de percepţie care o creează. Halucinaţiile se însoţesc de un grad mare de convingere.

Halucinaţiile propriu-zise ( psihosenzoriale)

Caracteristicile halucinaţiilor (după V. Predescu):

Proiecţie spaţială când sunt situate în spaţiul campin sau extracampin.

Convingerea pacientului asupra “realităţii” şi “autenticităţii” acestor tulburări perceptuale.

Perceperea lor prin modalităţile senzoriale obişnuite (exteroceptive, interoceptive, proprioceptive) şi pe căile senzoriale normale.

Grad variabil de intensitate (discrete sau intense).

Claritate diferită (vagi sau distincte).

Complexitate variabilă (simple sau complexe).

Durată (intermitente sau continue).

Rezonanţă afectivă (iniţial anxiogenă, alteori plăcută).

Natura senzorială: exteroceptive – auditive, vizuale, olfactive, gustative, tactile interoceptive – halucinaţii viscerale

Proprioceptive – halucinaţii motorii (kinestezice).

Halucinaţiile auditive

Halucinaţiile auditive sunt cele mai frecvente la adulţi, pot fi elementare foşnituri, ţiuituri, comune sau complexe. În acest caz indivizii pot auzi una sau mai multe voci cunoscute sau necunoscute care monologhează sau dialoghează, ce pot fi situate în spaţiul campin cel mai frecvent, sau extracampin mai rar. Durata este variabilă, de la minute până la zile întregi. Alteori “vocile” pot să-i trezească din somn, sau să îi împiedice să se odihnească.

Rezonanţa afectivă poate fi favorabilă sau cel mai des defavorabilă, anxiogenă. Pot avea caracter comentativ sau imperativ. În acest caz se consideră urgenţă psihiatrică deoarece pacienţii pot deveni auto sau heteroagresivi, pot comite acte suicidare. Halucinaţiile pot fi concordante sau neconcordante cu starea afectivă. Apar mai frecvent în schizofrenie, tulburări afective, demenţe.

Halucinaţii vizuale

Halucinaţiile vizuale sunt pecepţii ale unor obiecte, fiinţe, imagini inexistente în acel moment în realitate.

Sunt mai frecvent întâlnite la copil. Ele pot fi mono sau policromatice, percepute cu unul sau ambii ochi, pot ocupa tot câmpul vizual sau scotom, imagini de mărimi variate: normale, guliverniene, liliputane. După proiecţia spaţială ele pot fi campine sau extracampine, cu o complexitate variabilă: elementare – fosfene – puncte, complexe – figuri, obiecte, fiinţe; scenice – statice (panoramice), cinematografice (mişcare).

Durata: pot fi permanente sau episodice, iar tonalitatea afectivă variabilă.

Halucinaţii autoscopice – pacientul vede propria imagine în faţa ochilor având impresia că are de-a face cu o altă persoană (J. Postel). Caracteristi:

Percepe propriul corp sau părţi din el proiectate în afară. Apariţia poate fi unică (secunde) sau persistentă, continuă. Corpul poate fi identic sau modificat (urâţit, înfrumuseţat).

Halucinaţiile olfactive şi gustative constau în senzaţia de gusturi sau mirosuri neplăcute/plăcute. În general se discută despre ele împreună; sunt greu de separat deoarece substanţele sapide sunt şi odorifice. Apar după alte tulburări de percepţie. Frecvent apar în afecţiuni organice.

Halucinaţiile tactile

Impresia de atingere a suprafeţei cutanate şi sunt percepute continuu ca o reţea sau discontinuu, punctiform. Pot apărea la suprafaţă (halucinaţii epidermice) sau în profunzime (halucinaţii hipodermice).

Halucinaţiile interoceptive (halucinaţiile viscerale): reprezintă senzaţia existenţei unor fiinţe în corp, schimbării poziţiei unor organe în organism sau a obstruării sau perforării lor.

Halucinatiile proprioceptive (motorii sau kinestezice): constau în impresia de mişcare sau deplasare a propriului corp sau a unor segmente.

Pseudohalucinaţiile

Pseudohalucinaţiile (halucinaţiile psihice) sunt autoreprezentări aperceptive caracterizate prin: incoercibilitate (adevăr imposibil de combătut, căruia nu trebuie să i se demonstreze veridicitatea), automatism, exogenitate (V. Predescu).

Caracteristici: se vorbeşte despre “voci sau vedenii” stranii, speciale, nu se proiectează în afară ci se petrec în minte, respectă aceleaşi modalităţi senzoriale dar sunt percepute de analizatori speciali (ochii minţii, urechile minţii), sunt ”făcute, provocate” din afară. Clasificare: pseudohalucinaţii auditive, vizuale, gustative şi olfactive, interoceptive, motorii sau kinestezice. Apar în schizofrenie.

Alte tipuri de halucinaţii:

Halucinaţiile funcţionale sunt generate de excitanţi obiectivi ce determină apariţia unor percepţii false: de exemplu zgomotul de roţi poate fi perceput în două moduri în acelaşi timp (lucru care îl deosebeşte de iluziile auditive): cuvinte injurioase şi ameninţări. Ele persistă atâta timp cât persistă excitantul real.

Halucinozele sunt fenomene halucinatorii cel mai adesea auditive care sunt asociate cu consumul de alcool în mod cronic sunt halucinaţii a căror semnificaţie patologică este recunoscută de pacient. Acesta adoptă faţă de ele o atitudine critică, caută să le verifice autenticitatea. Mai pot fi întâlnite la persoane cu defect de analizator.

Halucinoidele sunt fenomene halucinatorii situate între reprezentari vii şi halucinaţii vagi. Sunt forme prehalucinatorii. Nu izbutesc să convingă pacientul de veridicitatea lor. Pot apărea în perioada de dezvoltare sau ştergere a halucinaţiilor.

Halucinaţiile hipnagogice şi hipnapompice se pot întâlni şi la omul normal se referă la percepţiile care pot apărea în starea dintre veghe şi somn la adormire sau la trezire. Au caracter tranzitoriu.

O altă categorie de tulburări perceptuale pe care dorim doar să le amintim sunt agnoziile. De la început trebuie spus că se întâlnesc în cadrul afecţiunilor neurologice. Agnoziile reprezintă un defect de integrare gnozică (transformarea excitaţiei în senzaţie şi a acesteia în imagine perceptivă) datorită leziunii centrilor de integrare. În acest mod se pierde capacitatea de a recunoaşte obiectele după calităţile lor senzoriale. Tipurile de agnozii sunt următoarele:

Agnozia vizuală: cecitatea psihică, agnozia obiectelor animate, agnozia culorilor, agnozia simbolurilor grafice, cecitatea verbală, agnozia spaţială;

Agnozia auditivă;

Agnozia tactilă.

Semiologia atenţiei

Atenţia este funcţia psihică care realizează orientarea şi concentrarea electivă a activităţii psihice asupra unui grup de elemente, fenomene.

Tipurile de atenţie sunt următoarele:

– involuntară: ţine de stimuli ce apar brusc, de noutate informaţională, organism nepregătit.

– voluntară: susţinută de efort voliţional.

– habituală: de pregătire, de aşteptare.

Tulburările de atenţie poartă denumirea generică de disprosexii.

Distractibilitatea constă în incapacitatea de concentrare a atenţiei, asociată cu atragerea atenţiei de către stimuli irelevanţi. Apare în episoade expansive.

Hiperprosexii: exagerarea orientării selective a activităţii de cunoaştere. Apare în episoadele expansive, intoxicaţiile uşoare, hipocondrie.

Hipoprosexii: diminuarea orientării selective a activităţii de cunoaştere. Apare în surmenaj, anxietate, oligofrenie, demenţă.

Aprosexie: dispariţia oricărei activităţi psihice.

Semiologia memoriei

Proces psihic al orientării retrospective realizat prin fixare (întipărire), conservare (păstrare) şi reactualizare (evocare). Ea oglindeşte experienţa anterioară, constituie rezervorul gândirii şi imaginaţiei, este suportul forţei cognitive a insului şi este strâns corelată cu procesele afective.

Procesele memoriei sunt:

-Memorarea – transformări menite să asigure fixarea informaţiei pe suporturi adecvate; depinde de factori obiectivi: volum, natura materialului, gradul de organizare a materialului, grad de omogenitate, semnificaţie şi de factori subiectivi: stare fiziologică, motivaţie, gradul de tensiune afectivă, vârstă.

-Păstrarea sau stocarea informaţiilor.

-Reactualizarea sau evocarea informaţiilor în situaţia în care se consideră utilă folosirea lor.

Tipurile de memorie sunt: memoria imediată constă în reproducerea sau recunoaşterea unui material până la 10” de la prezentare;

memoria recentă: în care reproducerea sau recunoaşterea are loc la un interval de peste 10” de la prezentarea evenimentelor;

memoria de lungă durată se referă la evenimente trăite de la începutul vieţii până în prezent.

Tulburările de memorie sunt de două tipuri din punct de vedere didactic: cantitative şi calitative.

Dismneziile cantitative cuprind:

-Hipomnezii: scăderea în grade diferite a forţei mnezice. Poate apare în :surmenaj, involuţie, oligofrenii, depresie;

-Amnezii: reprezintă prăbuşirea forţei mnezice; parţiale sau totale; retograde sau anterograde;

Amneziile anterograde (de fixare) se caracterizează prin faptul că pacientul nu poate ftxa evenimente trăite de la îmbolnăvire (debut) spre prezent. Apare în: sindromul amnestic Korsakov, stări confuzive, stări reactive.

Amnezia retrogradă (de evocare): are drept caracteristică de bază uitarea progresivă a amintirilor dinaintea debutului bolii spre trecut. Destructurarea nu este atât de accentuată. Vor fi uitate mai întâi amintirile mai complexe, apoi cele simple, cele mai recente apoi cele mai vechi.

-Hipermneziile reprezintă exagerarea evocărilor care devin tumultoase, îndepărtează individul de la orice preocupări; apare la normali, în intoxicaţii, în episodul maniacal.

Tulburările calitative (paramnezii)

Paramneziile – sunt amintiri deformate, false fie sub aspectul desfăşurării cronologice, fie sub aspectul lipsei legăturii cu realitatea obiectivă trăită de pacient.

Se clasifică în:

Tulburările sintezei mnezice imediate – adevărate iluzii de memorie, evocări eronate ale unor evenimente trăite în realitate, ce nu sunt încadrate în timpul şi spaţiul real, sau nu sunt recunoscute ca trăite sau netrăite;

Tipuri: Criptomnezia – nerecunoaşterea ca fiind străin a unui material citit sau auzit în realitate pe care îl consideră propriu. Apare în schizofrenie, demenţă, TCC.

Înstrăinarea amintirilor – scade capacitatea discriminatorie între evenimentele proprii şi străine, pe care le crede auzite, văzute.

variante: false recunoaşteri, iluzia de nerecunoaştere, paramneziile de reduplicare.

Tulburările rememorării trecutului (alomneziile)

Alomneziile sunt falsificări mnezice retrospective, sau reproduceri ale unor evenimente reale din trecut, pe care le situează în prezent.

Confabulaţiile (halucinaţiile de memorie) – reproducerea unor evenimente imaginare posibile dar ireale care umplu golurile de memorie.

Tipurile de comfabulatii sunt: mnestice, cel mai des intalnite, posibile dar neadevarate,

fantastice,

onirice.

Ecmnezia – tulburare globală de memorie, cu întoarcerea întregii personalităţi în trecut.

Anecforia – posibilitatea reproducerii unor amintiri pe care le crede uitate dacă se sugerează unul sau mai multe elemente; apare în surmenaj, afecţiuni deteriorative.

Semiologia gândirii

Gândirea este un proces central al vieţii psihice ce asigură distincţia între esenţial şi fenomenal în ordinea ideilor şi lucrurilor, dar şi edificarea relaţiilor dintre ele, intercondiţionarea lor.

Operaţiile gândirii sunt:

-analiza – separarea mentală a părţilor componente ale obiectelor, fenomenelor;

-sinteza – reunirea mentală într-un ansamblu unitar a părţilor componente ale obiectelor, fenomenelor;

-comparaţia – distinge asemănările şi deosebirile dintre obiecte şi fenomene;

-abstractizarea – extragerea unei însuşiri esenţiale a obiectului, făcând abstracţie de restul trăsăturilor;

-concretizarea – concepe obiectul în toată varietatea trăsăturilor sale;

-generalizarea – ridicarea de la reflectare a unui obiect la o categorie de obiecte, pe baza unor elemente comune şi esenţiale.

Elementul esenţial în toate operaţiile gândirii este cuvântul. El are capacitatea de a achiziţiona, păstra şi vehicula informaţiile.

Noţiunile se exprimă printr-o varietate de cuvinte.

Judecăţile oglindesc raportul dintre obiecte şi fenomene.

Raţionamentele sunt alcătuite din judecăţi, au o structură şi funcţie logică.

Asociaţiile

Asociaţiile sunt legături temporare între noţiuni, între ideile în permanentă desfăşurare.

Tipurile de mecanisme în formarea asociaţiilor:

-contiguitate – asociaţii pe plan ideativ între obiecte şi fenomene, care sunt reprezentate simultan sau succesiv, ele coexistă în spaţiu şi timp;

-asemănare – pe baza asemănării formei cuvintelor respective (particular: rimă şi asonanţă);

-contrast – asocierea de noţiuni cu caracter opus (bine-rău);

-cauzalitate – cele mai complexe şi cele mai frecvente, se face legătura cauzală între fenomen şi cauza sa.

Tulburările gândirii se clasifică în predominant formale şi predominant de conţinut.

Tulburările gândirii predominant formale

Tulburările ritmului, fluxului ideativ dar şi a coerenţei prin perturbări ale asociaţiilor logice:

-accelerarea simplă a ritmului ideativ: succesiunea rapidă a ideilor, însoţită de exagerarea evocărilor, stil eliptic, scurt-circuitat. Apare în stări normale, surmenaj, intoxicaţii.

-fuga de idei: asociaţii la întâmplare, după asonanţă, pierderea coerenţei, digresiuni multiple, idei lipsite de legătură. Se însoţeşte de creşterea forţei imaginative, a forţei reprezentative, a mobilităţii prosexice. Apare în episoadele expansive, agitaţia psihomotorie.

-lentoarea ideativă: discurs lent, cu multe întreruperi, răspunsuri după repetarea întrebării. Asociază scăderea forţei imginative, slăbirea forţei reprezentative = bradipsihie. Apare în episoadele depresive, schizofrenie.

-vâscozitatea psihică: scăderea ritmului ideativ, aderenţa la temă, scăderea debitului. Se întâlneşte în epilepsie.

-fadingul mental: lentoarea ideativă accentuată progresiv până la epuizarea ritmului şi oprire.

-barajul ideativ: oprirea bruscă a ritmului ideativ. Apare în schizofrenie.

-incoerenţa: asociaţie formală lipsită de conţinut, coerenţă. Incoerenţa poate apare la nivelul: discursului, frazelor, propoziţiilor, cuvintelor.

-salata de cuvinte: nu se păstrează forma gramaticală; amestec de cuvinte, lipsite de înteles logic.

-verbigeraţia: repetarea stereotipă a aceloraşi cuvinte, lipsite de înţeles.

-psitacismul: adaugă tulburări de pronunţie.

Tulburările gândirii predominante de conţinut sunt manifestări de cele mai multe ori anormale ale ideaţiei în opoziţie cu realitatea. În această categorie se încadrează ideile dominante, ideile obsesive, ideile prevalente şi ideile delirante.

Idei dominante – se detaşează la un anumit moment de celelalte idei; sunt tranzitorii. După ce sunt duse la îndeplinire ele sunt abandonate. De exemplu, ideea omului de geniu care îşi propune un anumit ţel pe care atunci când l-a atins îl va abandona şi se va îndrepta către alte lucruri.

Idei obsesive – sunt contradictorii personalităţii insului, vin de la periferia psihismului, asediază gândirea, se impun conştiinţei şi au caracter parazitar. Individul este conştient că îi perturbă activitatea, luptă să le înlăture dar nu reuşeşte. Obsesiile pot fi idei, amintiri, îndoieli privind efectuarea unor acţiuni. O variantă o reprezintă îndoielile obsesive prin care persoana are dubii dacă a efectuat un anumit act (încuiatul uşii, închiderea gazelor) drept pentru care verificş în repetate rânduri – ritualuri de verificare.

În cadrul tulburării obsesiv-compulsive alături de obsesii întâlnim şi compulsii.

Compulsii: tendinţa interioară imperativă care îl determină pe subiect să îndeplinească o anumită acţiune sau să se gândească la o anumită idee, în timp ce o reprobă şi şi-o interzice pe plan conştient. Tentativa de a le rezista duce la apariţia anxietăţii de mare intensitate.

Fobiile: teama iraţională şi continuă de un obiect, de o fiinţă vie sau de o situaţie determinată care în realitate nu prezintă niciun pericol.

Exemple de fobii:

agorafobia – frica de locuri deschise;

claustrofobia – frica de locuri închise;

aihmofobia – frica de obiecte ascuţite;

nosofobia – frica de boală;

misofobia – frica de mizerie;

tanatofobia – frica de moarte.

Idei prevalente – ocupă poziţie centrală în câmpul conştiinţei, în concordanţă cu sistemul ideativ al insului, se află în neconcordanţă cu realitatea, orientează cursul gândirii, celelalte idei vin în jurul ei şi o sprijină, poartă în ea potenţial delirant. Pacienţii acceptă într-o oarecare măsură contraargumentarea raţională.

Idei delirante – sunt convingeri care pleacă de la premize false, reflectă deformat realitatea, au caracter stabil, sunt inabordabile la verificări şi experienţe, impenetrabile la contraargumente şi modifică comportamentul.

Caracteristicile delirului (I. Miclutia):

1. Anastrofa: debut brusc ca o revelaţie sau pregătirea apariţiei printr-o fază predelirantă. Această perioadă este marcată de căutări, neîncredere, retragerea persoanei.

2. Conţinut la limita posibilului, ca în delirul expansiv din episodul maniacal.

-Tematica: monotematică versus politematică.

-Unitate sau articulare în sisteme delirante.

-Sistematizare: -delir sistematizat, monotematic, argumentat aparent logic şi credibil chiar dacă conţinutul este neverosimil;

-delir nesistematizat în care temele delirante sunt disparate, greu de urmărit şi de înţeles prin natura discursului dezlânat.

-Răsunet afectiv – delir congruent: în conformitate cu starea afectivă;

– delir incongruent: starea afectivă este contrară conţinutului delirant.

-Delirul indus (“folie a deux”): inductorul are o putere persuasivă asupra unei persoane puternic implicate afectiv – indusul care preia delirul.

După tematica delirantă întâlnită în conţinutul ideilor acestea se clasifică în idei delirante de tip expansiv, idei delirane de tip depresiv şi idei delirante mixte.

Idei delirante de tip expansiv

-Ideile de grandoare prin care persoana este convinsă că dispune de puteri deosebite, calităţi speciale sau averi, bogăţii nemăsurate. Apar în episoade maniacale.

-Ideile delirante de invenţie în cadrul cărora există convingerea elaborării de planuri pentru aparate sau descoperirea unor invenţii vitale pentru omenire. Apar în schizofrenie, tulburarea delirantă.

-Ideile delirante de reformă socială constau în convingerea pacientului că este creatorul unor planuri filantropice a păcii universale, a lumii perfecte. Apar în schizofrenie.

-Ideile delirante de filiaţie sunt exprimate prin convingerea persoanei că este descendentă din familii renumite.

-Ideile delirante de tip erotoman constau în convingerea că este iubit de o persoană înalt investită, sau cu o poziţie socială deosebită. Apar în schizofrenie.

-Ideile delirante mistice sunt reprezentate de convingerea că este purtătorul unei misiuni religioase, că este mesager divin, înger sau instanţa divină supremă. Apar în schizofrenie.

Idei delirante de tip depresiv

-Ideile delirante de persecuţie constau în convingerea că sunt persecutaţi de persoane cunoscute sau necunoscute.

-Idei delirante de urmărire din partea unor persoane, direct sau prin aparatura, cel mai adesea pentru a li se face rău.

-Idei delirante de otrăvire prin substanţe puse în alimente, în apă, pentru a fi suprimaţi.

-Ideile delirante de relaţie sau referinţă constau în convingerea că atitudinea, comportamentul şi discursul celor din jur fac referiri la el.

-Ideile delirante de gelozie se referă la convingerea că gesturile, expresia mimică, atitudinile partenerului sunt probe de adulter.

-Ideile delirante de prejudiciu reprezintă convingerea că este furat de cei din jur.

-Ideile delirante somatice constau în convingerea că diverse organe au o proastă funcţionare deoarece s-a acţionat asupra lor din afară prin diverse mijloace.

-Idei delirante de vinovăţie: convingerea delirantă că toate relele din jur sunt cauzate de el.

-Ideile delirante hipocondriace constau în convingerea delirantă a existenţei unei boli incurabile sau a unui defect fizic.

-Idei delirante de transformare şi posesiune în care apare convingerea că au fost transformaţi în alte fiinţe sau părţi din corp au fost modificate.

-Idei delirante de negaţie în care există convingerea că organele vitale din corp au petrezit sau le-au fost extirpate. Apar în sindromul Cotard.

Alte tipuri de idei delirante au un aspect mixt datorită ambiguităţii tonalităţii afective pe care evoluează ideile.

-Idei delirante de interpretare: tot ceea ce se petrece are o semnificaţie specială împotriva sa.

-Idei delirante de influenţă: se află sub influenţa unor forţe străine (xenopatie) care acţionează prin unde, radiaţii, sugestie.

-Idei delirante de metafizice (cosmogonice): a elucidat originea vieţii, a lumii, a sufletului.

Semiologia comunicării

Comunicarea verbală

Tulburările comunicării verbale sunt în strânsă legătură cu tulburările de gândire.

Activitatea de comunicare, de realizare a gândirii verbale, noţionale poartă denumirea de limbaj. Este diferit de limbă care reprezintă un sistem de mijloace lingvistice (fonetice, lexice, gramaticale) cu ajutorul cărora se realizează comunicarea.

Tulburările limbajului sunt: dislogii, disfazii, dislalii.

Dislogiile sunt tulburări mentale consecutive modificărilor de formă şi conţinut ale gândirii, care evoluează fără modificări ale funcţiei limbajului şi aparatului logomotor.

Tulburările de formă se referă la intensitate, înălţime, timbru.

Creşterea lor apare în agitaţia psihomotorie, episodul maniacal, catarsis afectiv.

Scăderea apare în depresii, schizofrenie.

Vorbirea declamativă, patetică este întâlnită în tulburarea delirantă, iar cea preţioasă, manierată apare în schizofrenie.

Tulburarile ritmului

Tahifemia constă în accelerarea ritmului cu lipsa de sistematizare a comunicării verbale.

Logoree înseamnă creşterea patologică a ritmului şi fluxului (curgerea verbală nestăpânită). Apare în intoxicaţii uşoare, episod maniacal, schizofrenie hebefrenică.

Hipoactivitatea verbală simplă se întâlneşte la timizi.

Bradifemia reprezintă scăderea ritmului, mai puţin a fluxului, cu vorbirea monotonă, ca în depresie.

Mutism psihic sau absenţa comunicării verbale, dar cu motricitate păstrată poate fi:

-absolut: isterie, demenţă, oligofrenie.

-reactiv: nu comunică verbal, dar comunică prin mimică.

-discontinuu (semimutism): comunică verbal doar în anumite momente: stări confuzive, delirante.

-electiv: comunică numai cu anumite persoane, evită să povestească anumite situaţii: paranoia, isterie.

Tulburările coerenţei verbale

În cadrul tulburărilor coerenţei verbale se încadrează următoarele forme:

-incoerenţa verbală: exprimă în plan verbal incoerenţa tematică la nivelul discursului; incoerenţa ideativă la nivelul propoziţiei, incoerenţa sintactică. Apare în schizofrenie.

-salata de cuvinte: comunicare ininteligibilă, formă gravă de incoerenţă, cuvinte asociate fără nicio legătură şi semnificaţie: schizofrenie, demente.

-verbigeraţia: forma extremă de incoerenţă, asociată cu repetiţia stereotipă a unor cuvinte, cu tendinţa de rimă: demenţe.

-psitacismul: sonorizarea mecanică a unor foneme fără conţinut semantic: demenţe, oligofrenie.

-stereotipii: repetarea în plan verbal în aceeaşi formă a unui cuvânt: schizofrenie catatonică, demenţe.

-ecolalia: repetarea întocmai a cuvintelor auzite la interlocutor: apare în sindromul ecopatic din demenţe, schizofrenie, oligofrenii.

-palilalia: repetarea întocmai a ultimului cuvânt al unei propoziţii/fraze: demenţa Pick.

-onomatomania: repetarea obsedantă a unor cuvinte, expresii (grosolane).

Trăsăturile caracteriale rezultate din analiza limbajului

Persoanele iritate tind să utilizeze în exces verbele la timpul prezent, personalitatea de tip paranoid face abuz de pronume personale la persoana I singular. Timizii în schimb evită singularul de la pronumele personal, persoana I şi folosesc persoana I plural. Obsesionalii şi persoanele cu tulburare de personalitate de tip dependent preferă articolul nehotărât. Opusul lor, fanaticii, preferă articolul hotărât.

Tulburările de conţinut constau în tendinţa de a reda conţinutul ideilor într-o manieră nouă, originală. Se produc alterări ale sensului cuvintelor ce sunt fuzionate, modificate.

-paralogismele – folosirea unui cuvânt cu alt sens decât cel consacrat.

-neologisme – nu se exprimă prin cuvinte obişnuite: active, cuvinte inventate; pasive: cuvinte realizate prin fuzionare.

-jargonofazie: limbaj cu multe neologisme active.

-paragramatisme: frazele au expresii bizare, neoformaţii verbale, nu au semnificaţie.

Disfaziile sunt tulburări ale limbajului care apar în afecţiuni neurologice.

Dislaliile reprezintă imposibilitatea pronunţiei unor sunete, silabe, cuvinte, dar numai atunci cănd se află în context. Apar în rotacism pentru consoana “r”, stigmatism pentru consoana “s”, balbism.

Tulburările limbajului scris

Tulburările activităţii grafice urmează pe cele ale limbajului oral. Mai frecvent întâlnite sunt următoarele:

-hipoactivitatea grafică până la negativism grafic apare în schizofrenie.

-hiperactivitatea grafică apare în episodul maniacal.

-graforeea, corespondentul logoreei, apare în episodul maniacal.

-grafomania: predilecţia pentru manifestare grafică şi disocierea de logoree, respectă rigorile stilistice.

-incoerenţa grafică: cuvinte, fraze lipsite de legătură.

stereotipiile grafice: repetarea unei conjuncţii, cuvânt, fraze.

Semiologia comunicării nonverbale

Aspectul vestimentar, gesturile, atitudinile sunt modalităţi de comunicare importante alături de limbaj.

Ţinuta vestimentară – modul de interrelaţionare şi adaptare a persoanei la normele de convieţuire poate fi:

-dezordonată: schizofrenie, stări confuzive;

-excentrică: episod maniacal;

-rafinament vestimentar: tulburări histrionice;

-travestitism: reprezintă ţinuta inadecvată sexului;

-cisvestitism: ţinuta adecvată sexului, dar inadecvată vârstei.

Privirea poate reda conţinutul afectiv al psihismului individului:

-mobilă, strălucitoare: episod maniacal;

-stinsă, hipomobilă: episod depresiv;

-rătăcită: stări confuzive;

-detaşată: schizofrenie.

Expresia mimică poate îmbrăca câteva aspecte, de la o hiperactivitate mimică (hipermimie) care exprimă satisfacţia şi bucuria, la o mimică imobilă cu comisurile bucale coborate, cu “omega melancolic” la nivelul frunţii aşa cum apare în depresie, sau la mimica artificială, de împrumut, demonstrativă ca în isterie, în patologia psihiatrică putem întâlni o mare varietate de modificări mimice.

Pantomimica reprezintă ansamblul şi frecvenţa gesturilor, atitudinea şi manifestările motorii. În această categorie se încadrează:

Manierismele – comportamentul motor se modifică iar mişcările apar nemotivate, artficiale, bizare. Mişcările sunt în discordanţă cu starea afectivă şi conţinutul ideativ.

Bizarerii – grade diferite de comportare manieristă, gesturile nu au caracter logic.

Semiologia conduitei motorii

Tulburarea conduitei motorii poate fi unul din semnele importante în cazul unor boli psihice. Putem întâlni o exacerbare a activităţii motorii (hiperkinezia) care asociază o pantomimică bogată, cu creşterea activităţii motorii. Forma extremă poartă denumirea de agitaţie psihomotorie care are etiologie polimorfă şi are un caracter dezordonat cu lipsă de scop şi eficienţă. Agitaţia psihomotorie are caracterstici diferite în funcţie de entitatea clinică în care o întâlnim.

În demenţe sau oligofrenie agitaţia apare brusc la incitaţii minime, are caracter stereotip, cu tendinţa la agresivitate verbală în demenţe şi fizică în oligofrenie.

Agitaţia în stările maniacale poate îmbraca aspectul iritabilităţii în stările prodromale, poate asocia polipragmazie (efectuarea mai multor lucruri în acelaşi timp) sau poate îmbraca aspectul extrem – furorul maniacal.

Stările depresive pot include ca semn agitaţia psihomotorie. Ea se caracterizează printr-o stare de nelinişte şi dezordine motorie de mare violenţă, cum ar fi loviri, omucideri, sinucideri sau raptusul melancolic.

În epilepsie poate apare intercritic la incitaţii minime furor epilepticus, de asemenea cu mare agresivitate urmat de amnezie.

În cadrul tulburărilor de personalitate care se pot decompensa putem întâlni uneori alura teatrală cu tendinţa de a impresiona sau şantaja, iar în tulburarea de tip antisocial agitaţia poate deveni suficient de intensă pentru a intra în conflict cu legea.

În stările reactive agitaţia este generată de sentimentul de frustrare şi de paroxismele anxioase. Agitaţia este dezorganizată, discretă, pacienţii se mişcă încontinuu, îşi frâng mâinile, cer compasiune. În schizofrenie apare imprevizibil, are intensitate variabilă de la redusă la extremă, incomprehensibilitatea conduitei, vorbirea şi mişcările au caracter simbolic.

Acatisia este o formă specială de agitaţie care se manifestă prin nevoia de mişcare permanentă, disconfort muscular şi imposibilitatea de a păstra o anumită poziţie o perioadă variabilă de timp. Este generată de tratamentul cu neuroleptice (antipsihotice).

Diminuarea activităţii motorii (hipokinezie)

Reprezintă inhibiţia psihomotorie caracterizată prin lentoarea mişcărilor până la întreruperea activităţii motorii (akinezie). Oprirea bruscă a oricărei mişcări poartă denumirea de baraj. Fadingul motor constă în diminuarea până la dispariţie a amplitudinii oricărui gest, acţiuni. Stupoarea reprezintă imobilitatea completă, pacienţii devin inerţi, nu răspund solicitărilor din afară sau răspund foarte greu cu o mimică împietrită sau inexpresivă.

Entităţi clinice în care întâlnim stuporul:

Stupoarea nevrotică (isterie) apare brusc mai ales după stări conflictuale şi se însoţeşte de mimică anxioasă.

Se poate întâlni stupoarea psihotică în depresie când asociază faciesul melancolic. În schizofrenie stupoarea se însoţeşte de facies amimic, akinetic, apar hipertonii (contracturi musculare) localizate şi variabile, participare pasivă la activitatea anturajului.

Stupoarea confuzivă se caracterizează prin activitate psihică aproape suspendată. Interferă cu stări delirant-oneiroide.

Catalepsia este totala inerţie motorie cu uşoară hipertonie musculară şi păstrarea mult timp a aceleiaşi poziţii (flexibilitatea ceroasă).

Forme ale catalepsiei:

Somnul cataleptic apare brusc, cu îngustarea câmpului conştiinţei, inhibiţie motorie completă, respiraţie imperceptibilă dând impresia morţii aparente. Durata este lungă, de ore până la zile.

Catatonia este o stare de etiologie neprecizată cu manifestări multiple ce interesează activitatea motorie. Datorită polimorfismului simptomatologic catatonia este un sindrom complex în care pe primul plan se află tulburările comportamentului motor. El (comportamentului motor) se desfăşoară pe un fond de inerţie şi catalepsie sau pe o stare de fixare tonică, persistentă a corpului în anumite poziţii. Sindromul catatonic de origine psihică evoluează pe fondul de luciditate a conştiinţei.

Elementele catatoniei sunt următoarele: sugestibilitatea sau influenţarea prin sugestie cu receptivitate extremă a pacientului. Acesta acceptă recomandările interlocutorului, execută automat toate ordinele care i se dau sau are caracter imitativ. Acesta este sindromul ecopatic alcătuit din ecopraxie, ecolalie, ecomomie.

Negativismul reprezintă tendinţa de a nu executa ordinele primite; el este pasiv, opune rezistenţă la ordine, nevoi fiziologice şi activ, când execută invers ordinul primit.

Stereotipiile sunt tendinţa de repetare a uneia şi aceleiaşi manifestări în atitudine, limbaj mişcări.

Stupoarea catatonică sau agitaţia catatonică constă fie într-o poziţie menţinută o perioadă lungă de timp, poziţie incomodă cum ar fi “perna psihică” (stă culcat în pat şi menţine capul ridicat ca şi cum ar avea o perna), fie dintr-o dată fără niciun semn prevestitor se instalează agitaţia extremă asociată cu mare grad de violenţă.

Hipertonia (contractura) musculară generalizată.

Flexibilitatea ceroasă.

Simptomele pot fi întâlnite în asocieri variabile ceea ce nu înseamnă că este obligatoriu să le întâlnim pe toate la un pacient. De asemenea un singur simptom nu poate pune diagnosticul de catatonie.

Alte tipuri de manifestări ale activităţii motorii: ticurile – tulburări ale activităţii motorii cu mişcări cu caracter intempestiv, repetitiv şi rapid date de contractarea unor muşchi scăpată de sub control voliţional. Ele sunt mişcări parazitare.

Semiologia imaginaţiei

Imaginaţia este procesul psihic de prelucrare, transformare şi sintetizare a reprezentărilor şi ideilor, în scopul făuririi de noi imagini şi idei. Formele imaginaţiei sunt următoarele:

-forma neintenţională (pasivă) reprezentată de vis, reverie; toate tendinţele, aspiraţiile şi dorinţele, gândurile intime care se manifestă în vis.

-forma intenţională (activă) se poate clasifica astfel:

Reproductivă: constă în asocierea elementelor verbal-imaginative cu imagini ce vin din experienţa proprie (cum se întâmplă în cazul citirii unei cărţi).

Visul de perspectivă: se referă la proiectarea mentală a dorinţelor, aspiraţiilor şi planurilor de viaţă.

Imaginaţia creatoare: este anticipată imaginativ ideea sau planul viitoarei acţiuni.

Tulburările imaginaţiei sunt strâns legate cu cele ale gândirii.

Tulburările cantitative constau în scăderea imaginaţiei întâlnită în oligofrenii, demenţe, depresie. Exaltarea imaginaţiei apare în intoxicaţii, episoade expansive, deliruri cronice din schizofrenie. Mitomania sau pseudologia fantastică Birnbaum apare în isterie, deliruri de imaginaţie.

Relatarea mitomană se caracterizează prin existenţa a patru etape de elaborare:

a) organizarea romanescă a trăirii ce cuprinde aspectul formal al discursului care nu este adecvat conţinutului şi este sesizat de interlocutor;

b) alibiul existenţial: indiferent de forma şi conţinutul relatării, ideile merg univoc, unidirecţional spre supraestimarea propriei persoane;

c) suprasemnificarea: trecerea de la simpla exagerare la fabulaţia cea mai amplă, pentru a atrage atenţia asupra sa;

d) conduita de teamă care apare în urma posibilei descoperiri a caracterului fabulator al relatării.

Tulburările calitative ale imaginaţiei sunt:

Simulaţia: reprezintă falsificarea adevărului în privinţa stării de sănătate. Fidelitatea simulării depinde de: imaginaţia, inteligenţa şi rezistenţa celui ce simulează.

Metasimulaţia: după un episod psihotic acut real, pacientul refăcut perseverează în acuzele sale anterioare.

Suprasimulaţia: amplificarea simptomatologiei unei afecţiuni somatice sau psihice preexistente.

Disimularea: ascunderea unor simptome psihice sau somatice, ori a unei boli, pentru a se sustrage de la tratamentul obligatoriu; apare în depresia cu risc suicidar.

Semiologia conştiinţei

Are mai mule definiţii în funcţie de domeniul în care este tratată.

Conştiinţa este procesul de reflectare a propriului eu şi a lumii înconjurătoare (psihologic).

Medical, conştiinţa reprezintă capacitatea de apreciere corectă a mediului şi a propriei persoane, capacitate strâns legată de funcţionarea normală a proceselor mentale şi care se manifestă numai în perioada în care subiectul este treaz (MJ Georgescu).

Starea de conştienţă (starea de luciditate) este capacitatea şi claritatea reflectării, cât şi întelegerea realităţii obiective.

Criteriile de clasificare după Jaspers a tulburărilor de conştiinţă:

Detaşarea de realitate cuprinde următoarele aspecte: ridicarea pragurilor senzoriale cu perceperea realităţii în mod estompat, mai puţin distinct, hipoprosexie de fixare, hipomnezie sau amnezia evenimentelor; fixarea evenimentelor este fragmentară, superficială.

Tulburarea memoriei: apare amnezie postcritică, cu dificultăţi în privinţa evocării unor fapte importante din antecedentele insului, chiar dacă sunt foarte bine fixate şi redate în afara stării confuzive; hipomnezia şi amnezia sunt generate de perturbarea profundă a funcţiilor psihice.

Dezorientarea este secundară tulburărilor mnezice şi prosexice, are intetensitate diferită, se poate referi la spaţiul geografic în care se află, spaţiul fizic, la orientarea în timp, în cazuri grave la orientarea autopsihică.

Incoerenţa ideativă şi cea a activităţii evoluează însoţite de semnele enumerate mai sus; incoerenţa ideativă nu urmează direct proporţional intensitatea tulburării de conştiintţă; poate asocia productivitate senzorială psihotică (iluzii şi halucinaţii).

Tulburările cantitative ale conştiinţei apar cel mai frecvent în afecţiunile neurologice.

Starea de veghe: funcţiile psihice se desfăşoară cu claritate, luciditate şi sub controlul raţiunii. Forme:

obtuzie – imprecizie, dificultăţi asociative, pierderea mobilităţii ideative;

hebetudine perplexitate, detaşare, indiferenţă faţă de situaţia în care se află;

torpoare dezorientare uşoară, hipokinezie, reducerea iniţiativei, indiferentism, apatie;

obnubilare – orientare incompletă şi dificilă în spaţiul imediat, bradipsihie, bradikinezie, informaţii vagi despre propria persoană;

stupoare – activitatea psihomotorie pare suspendată, răspunde numai la stimuli foarte puternici;

sopor – reacţiile la stimuli senzoriali foarte reduse, somnolenţă accentuată;

coma – apsihism: pierderea completă a conştiinţei, se realizează prin disoluţia funcţiilor de relaţie, conservarea uneori relativă a funcţiilor vegetative.

Tulburările calitative sunt caracterizate prin modificări de natură organică ale percepţiei realităţii asociate cu destructurări ale funcţiilor cognitive.

Îngustarea câmpului conştiinţei: focalizarea conştiinţei asupra unei idei, amintiri, acţiuni de care nu se poate desprinde, conştiinţa nu poate cuprinde întreaga experienţă prezentă, duce la deformarea relaţiei cu realitatea.

Starea crepusculară constă în îngustarea câmpului clarităţii conştiinţei în diferite grade, cu debut şi sfârşit brusc, menţinerea automatismelor motorii cu posibilitatea de efectuare a unor acte complexe. Are loc alterarea profundă a reflectării senzoriale şi se pot asocia idei delirante, halucinaţii auditive imperative sau halucinaţii vizuale.

Confuzia mintală (starea confuzională, deliriumul) este consecinţa unei afecţiuni organice cerebrale acute ce duce la modificări ale conştiinţei cu caracter tranzitoriu. Debutul este brutal, durează câteva ore. Îmbracă aspectul de ruptură, hiatus faţă de comportamentul avut anterior, are loc o denivelare a conştiinţei în diferite grade (torpoare, obnubilare, coma). Prezintă dezorientare în spaţiu şi timp, tulburări masive de percepţie, terifiante, evoluează pe fondul unei anxietăţi marcate, idei delirante polimorfe şi fragmentare, absurde. Asociază uneori febra şi deshidratare.

Starea oneiroidă este caracterizată prin infiltrarea construcţiilor visului în gândirea vigilă la care asistă, nu participă, amestec între fragmente ale realităţii reflectate şi reprezentări senzoriale plastice, are reminiscenţe halucinatorii şi idei de vis ce au o coerenţă şi sistematizare.

Starea amentivă are o simptomatologie polimorfă. Conştiinţa propriului eu este profund alterată, prezintă dezorientare totală, incoerenţa ideativă este maximă, vorbirea este ininteligibilă, agitaţia este dezordonată, de obicei în limitele patului.

Semiologia afectivităţii

Afectivitatea reprezintă ansamblul de manifestări psihice care reflectă realitatea prin trăiri pozitive şi negative. Ea cuprinde două componente: afectivitatea bazală care include stările afective elementare (starea de afect), emoţiile, dispoziţia, şi afectivitatea elaborată care include sentimentele şi pasiunile.

Starea de afect este o încărcătură emoţională puternică cu debut brusc, desfăşurare furtunoasă şi efecte dezorganizate asupra comportamentului, “expresia observată a emoţiilor” (Kaplan citat de Georgescu). Se însoţeşte de modificări mimico-pantomimice şi neurovegetative şi are o capacitate scăzută de coordonare a răspunsurilor. Afectele sunt în strânsă legătură cu conţinutul gândirii. Ele pot fi adecvate, în concordanţă cu conţinutul gândirii, sau inadecvate când vorbim de neconcordanţă între reacţia afectivă şi conţinutul gândirii.

Emoţia este un sistem motivaţional complex şi reprezintă răsunetul afectiv al raportului dintre subiect şi obiecte, fiinţe, fenomene. Are manifestare spontană şi creează o tensiune afectivă de mai mică amplitudine. Emoţiile pot fi pozitive ca plăcerea, bucuria, satisfacţia sau negative cum sunt neplăcerea, tristeţea, frica. Pe de altă parte emoţiile pot fi stenice când ajută la creşterea capacităţii de efort şi astenice care scad rezistenţa la efort.

Dispoziţia (sau starea timică) este starea afectivă generală, de fond, permanentă, de durată cu o intensitate medie. Este rezultanta tuturor impulsurilor extero, intero sau proprioceptive. Este determinată de gradul de adaptare la ambianţă. Ea oscilează între tristeţe şi bucurie.

Sentimentele sunt trăiri emoţionale comlexe, stabile şi generalizate, sunt interiorizate şi influenţează conduita.

Pasiunile au amplitudine mai mare, au angajare mai puternică din partea individului şi sunt puternic instrumentate voliţional.

Tulburările afective cuprind tulburări cantitative şi aici se încadrează hipotimia cu scăderea în grade diferite a tensiunii afective, expresivitatea mimică redusă (apare în oligofrenii, demenţe); atimia cu scăderea capacităţii de rezonanţă afectivă, inexpresivitate mimico-pantomimică. Apatia este caracterizată prin lipsa de tonalitate afectivă şi interes pentru propria persoană.

Pentru patologia psihiatrică de o importanţă deosebită este hipertimia (după Predescu V). În cadrul ei intră:

Depresia este o hipertimie negativă caracterizată prin tristeţe nemotivată, cu sentimentul durerii morale. Este o trăire puternică cu participare afectivă intensă, ideaţie cu ritm încetinit şi conţinut trist, idei de inutilitate, idei de devalorizare. Activitatea motorie este scăzută până la inhibiţie motorie sau nelinişte anxioasă, mimica este hipomobilă, comisurile bucale căzute, corpul încovoiat, braţele căzute pe lângă corp. În tot ce simte întrezăreşte răul. Apar modificări ale instinctului alimentar, mai ales inapetenţă, iar în privinţa somnului cel mai frecvent sunt insomnii şi/sau somn neodihnitor cu coşmaruri. Instinctul sexual este diminuat. Instinctul de conservare este scăzut .Depresia este întâlnită frecvent în cadrul afecţiunilor psihice.

Anestezia psihică dureroasă constă în senzaţia că nu se poate bucura, întrista, înduioşa, nu mai poate simţi afecţiune pentru cei din jur, pentru persoanele apropiate, în concluzie pierde capacitatea de rezonanţă afectivă. Depresia şi anestezia psihică dureroasă pot culmina prin exacerbări critice cunoscute drept raptusuri melancolice cu risc suicidar.

Euforia este o stare de încărcătură afectivă pozitivă, de exagerare a dispoziţiei cu veselie exagerată. Apare o stare de plenitudine, bine general, sănătate, forţă, putere. Ideaţia se desfăşoară în ritm alert, materializată prin logoree, conţinutul limbajului este presărat de glume şi calambururi contagioase (stârnesc râsul). Mimica este hipermobilă, bogată, gesturile ample, apare tendinţa de supraapreciere. În cadrul dispoziţiei expansive se întâlneşte polipragmazia (implicarea în mai multe activităţi în acelaşi timp). Instinctele se modifică; aici vorbim de scăderea necesarului de somn (nici într-un caz nu vorbim de insomnie), apare exacerbarea trebuinţelor şi tendinţelor în special sexuale. Şi aici este o scădere a instinctului de conservare mai ales datorită neglijării riscului la care se poate expune.

Apare în episodul maniacal.

Disforia este o stare mixtă caracterizată prin dispoziţie depresiv-anxioasă, de rău general, disconfort somatic, nelinişte, ce asociază logoree, excitabilitate crescută, impulsivitate, comportament coleros. Apare în boala afectivă, în epilepsie, dependenţa de alcool.

Anxietatea este teama difuză fără obiect, este desprinsă de concret, nedistinctă. Frica este iraţională, în absenţa unui pericol real, este proiectată în viitor, este mai mult potenţială decât actuală. De cele mai multe ori depresia se însoţeşte de manifestări somatoforme în diverse sfere: cardiovasculară cu tahicardie, palpitaţii, modificarea tensiunii arteriale; gastrointestinală cum ar fi greaţă, vărsături, modificarea tranzitului intestinal. Mai putem întâlni modificări respiratorii cu senzaţia de lipsă de aer, senzaţia de sufocare şi în mod particular senzaţia de “nod în gât” care nu are nici un substrat organic ci este numai o manifestare somatoformă. Alte manifestări care se pot întâlni sunt: tremurături, fatigabilitate, transpiraţii, cefalee, ameţeli etc.

Apare în tulburări anxioase.

Paratimiile (tulburările calitative ale afectivităţii) sunt reacţii aberante şi indecvate, paradoxale faţă de motive, situaţii sau evenimente.

Inversiunea afectivă este o reacţie negativă faţă de persoane pe care le-a iubit înainte de a se îmbolnăvi (părinţi, fraţi, copii). Apare în schizofrenie.

Ambivalenţa afectivă este caracterizată prin prezenţa simultană a două emoţii sau sentimente opuse, contradictorii. Apare în schizofrenie.

Semiologia voinţei.

Voinţa este funcţia psihică prin care se realizează trecerea conştientă de la o idee sau un raţionament la o activitate sau la inhibiţia unei activităţi, în vederea realizării unui anumit scop.

Desfăşurarea actului voliţional cuprinde mai multe etape:

-Formularea scopului: sub raport afectiv tendinţa este trăită ca o dorinţă iar în planul conştiinţei devine motiv.

-Lupta motivelor: motivul apărut se luptă cu alte motive potenţiale sau active. În cazul scopului unic lupta se tranşează spontan.

-Adoptarea hotărârii: constă în definirea scopului şi pregătirea acţiunii.

-Execuţia (îndeplinirea) acţiunii: trecerea la acţiune implică efortul voliţional, predomină aspectul cantitativ al procesului voliţional (răspunde la întrebarea “cât poţi?”).

Tipurile de voinţă:

Voinţa activă: stă la baza peseverenţei, tenacităţii şi îndeplinirii izbutite a unei activităţi. Are rol mobilizator, de susţinere a efortului voliţional şi mai poartă denumirea de voinţă de suport.

Voinţa inhibitorie este responsabilă de stăpânirea de sine, determină reţinerea în anumite situaţii, frânează reacţia imediată. Se opune unor tendinţe impulsive, stă la baza conduitei amânării.

Tulburările de voinţă sau disbuliile

Hiperbulia reprezintă exagerarea forţei voliţionale. Poate apare la normali, iar în patologie apare rar deoarece se dezorganizează suportul motivaţional; o întâlnim în stări obsesivo-fobice, la toxicomanii hiperbulia are caracter unidirecţional şi electiv în sensul procurării drogului. În cadrul tulburării delirante hiperbulia este selectivă şi unilaterală.

Hipobulia este scăderea forţei voliţionale ce se traduce prin scăderea capacităţii de a acţiona.

Pacientul ştie ce trebuie să facă dar nu poate. Este comună unei mari părţi din patologia psihiatrică: depresie, schizofrenie, demenţe.

Abulia: lipsa de iniţiativă, incapacitatea de a acţiona. Apare în catatonie, depresii profunde.

Tulburările calitative ale voinţei

Disabulia reprezintă dificultatea de a trece la o acţiune sau de a sfârşi o acţiune începută, însoţită de perplexitate şi cu o notă afectiv negativă. Apare în schizofrenie.

Parabulia este insuficienţa voliţională însoţită sau determinată de anumite dorinţe, pulsiuni sau acte paralele. Apare în nevroze motorii (ticuri).

Impulsivitatea constă în insuficienţa voinţei pasive, inhibitorii ceea ce duce la lipsa de frână şi comportament impulsiv. Rezultă acte impulsive, intempestive cu un caracter antisocial, reprobail şi dramatic. Apare în tulburările de personalitate.

Depersonalizarea

Situată la “frontiera psihopatologiei conştiinţei şi a personalităţii” (S. Folin).

Depersonalizarea este o stare (nu este un simptom sau sindrom). P. Janet considera că “nu este o stare, ci un moment de evoluţie”. În depersonalizare elementul esenţial este impresia de schimbare.

Depersonalizarea poate viza impresia de schimbare psihică numită desanimare sau schimbare somatică, desomatizare. Este redată prin sentimentul anxiogen al modificării propriului eu: “au impresia că nu mai sunt ei, caută să se regăsească pe ei înşişi, par a fi pierdut simţul unităţii propriei persoane”.

Starea de depersonalizare “se trăieşte” prin impresia de inautenticitate, această modificare atinge forul intim al individului, subiectivitatea sa profundă. Este trăită pe fundalul unei profunde îngrijorări şi reuneşte anxietate, perplexitate şi stranietate.

Derealizarea

Derealizarea reprezintă impresia (sentimentul) de înstrăinare, îndepărtare şi nonfamiliaritate a realităţii trăite anterior. Pacietul are sentimentul iluzoriului, irealităţii, cu un colorit cenuşiu; se exprimă prin pierderea autenticităţii şi a receptivităţii psihosenzoriale a ambianţei.

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem.

Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Psihologie

LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web