Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Psihologie sportiva

in Sport

handbal (2)

După Mahonay, rădăcinile conceptuale ale psihologiei sportului si adâncesc până în antichitate, De exemplu, în Grecia timpurie şi în culturile asiatice interdependenţa dintre minte şi trup nu era doar recunoscută dar şi evidenţiată ca având o semnificaţie centrală pentru obţinerea performanţei şi dezvoltarea personalităţii.

Coleman Griffith, un psiholog ce este considerat iniţiatorul psihologiei sportului în America de Nord, a fost primul care a cercetat acest domeniu pe o perioadă întinsă de timp. Griffith a fost angajat de Universitatea din Illinois în 1925 pentru a-i ajuta pe antrenori să îmbunătăţească performanţa jucătorilor.

Lucrările sale, Psihologia antrenorul şi Psihologia atletismului, sunt considerate de referinţă. De asemenea, el a înfiinţat primul laborator de psihologie a sportului în America de Nord şi a predat primul curs în acest domeniu, interesat de procesul formării şi dezvoltării deprinderilor motrice, de studierea timpului de reacţie, al adaptabilităţii şi de aspectele psihologice şi motivaţionale ale antrenamentului.

După 1970 psihologia sportului a început să înflorească în America de Nord şi să fie acceptată în mai mare măsură ca o disciplină separată în cadrul ştiinţelor sportului. Cercetarea sistematică, prin numărul crescând de psihologi în sport, a jucat un rol important în impunerea acestei discipline. De fapt, scopul primar al psihologilor devansa baza cunoaşterii psihologiei sportului prin intermediul cercetării experimentale.

Interesul pentru psihologia cognitivă a sportului se reflectă în progresul înregistrat în domeniul cercetării în psihologia sportului, cercetarea fiind direcţionată pe teme cum ar fi: identificarea celor mai eficace maniere de antrenament pentru optimizarea formării deprinderilor şi dezvoltarea personalităţii, a tehnicilor de armonizare a echipei, a modalităţilor de comunicare, de cunoaştere a caracteristicilor psihologice a sportivilor de perspectivă.

Sprijinul suplimentar pentru recunoaşterea crescândă a psihologiei sportului în cadrul psihologiei de bază vine de la Asociaţia Psihologică Americană (APA), în 1987 APA a recunoscut în mod oficial ramura psihologiei sportului ca Diviziunea 47 care dă membrilor APA cadru ştiinţific pentru a-şi susţine cercetarea.

După anii 1990 se constată creşterea continuă a cercetării în psihologia sportului şi aplicarea cunoştinţelor în domeniul pregătirii în antrenament şi pentru concurs. Psihologia sportului în fostele ţări din Europa de Est s-a dovedit a fi de o importanţă deosebită pentru cei interesaţi de performanţele de vârf. Decurgând de aici, specialiştii psihologi în sport din Europa de Est exercită un rol semnificativ la toate nivelele» de la selectarea, antrenarea şi pregătirea competitivă a sportivilor.

Figura cea mai reprezentativă, sub aspectul preocupărilor teoretice şi a interesului constant pentru dezvoltarea ştiinţei psihologiei sportului la nivel universitar este aceea a profesorului M. Epuran. Psihologia sportului va deveni un domeniu interdisciplinar cu aplicaţii din ce în ce mai diverse cu tendinţa de integrare a antrenamentului mintal în cadrul antrenamentului fizic şi tehnic. De asemenea, instruirea psihologilor în sport continuă să fie o preocupare majoră prin crearea unei baze ştiinţifice riguroase şi formarea competenţelor practicantului psiholog în sport

  1. Problemele psihologiei sportive.

Psihologia activităţii sportive, ca ramură a ştiinţei psihologiei, studiază procesele intelectuale şi educaţionale ale omului angajat în activitatea fizică şi sportivă, comportamentul acestuia, precum şi modalitatea de manifestare motrică a sportivului în scopurile profesionale ale specialităţii.

Această ramură a psihologiei abordează problemele sale specifice în patru direcţii: metoda experimentală dirijată, tema de teren dirijată, tema şcolară dirijată şi conceptele dirijate.

  • abordarea experimentală dirijată se desfăşoară pe baza datelor experimentale ale domeniilor care stau la baza psihologiei activităţii sportive. Datorită unor astfel de cercetări se obţin date asupra timpului de reacţie, evaluarea personalităţii ce vor fi raportate la date informative obţinute prin tehnici speciale;

  • studiul dirijat are o sarcină delimitată şi se desfăşoară într-un cadru de referinţă determinat: cum se joacă hochei, baschet;

  • cel de-al treilea tip de studiu, tema şcolară dirijată, din punct de vedere al sarcinilor primordiale, este similar cu cea de a doua metodă, cu diferenţa că sarcinile sunt grupate în clase. Se studiază şi se intenţionează elaborarea unor observaţii sau diagnoze asupra unui sector sau domeniu de situaţii posibile, de exemplu: jocul cu mingea, jocul în echipă,

  • în studiul centrat pe un concept există intenţia de a identifica variabilele psihice fundamentale ale comportamentului uman care se aplică în diverse situaţii. Aceste concepte fundamentale sunt utilizate pentru a orienta observaţiile sportivului de performanţă şi a spori eficienţa diagnozei şi prognozei: funcţia de comunicare, funcţia de relaxare, motivaţia, stări de limită.

Psihologia activităţii sportive se preocupă atât de factorii psihologici care influenţează participarea şi performanţa în sport şi exerciţii fizice, cât şi de consecinţele psihologice derivate din acestea. Psihologii cercetează motivaţia, personalitatea, agresivitatea şi violenţa, conducerea, dinamica echipei, motricitatea şi forma psihică, procesele intelectuale şi afective, alte dimensiuni ale participării în activitatea sportivă, menite să îmbunătăţească execuţia, să ridice calitatea sportului şi a măiestriei antrenamentului.

Psihologia aplicată a sportului se concentrează asupra identificării şi înţelegerii teoriilor psihologice şi a tehnicilor ce pot fi aplicate în sport şi în exerciţii, în vederea îmbunătăţirii performanţei şi a cultivării capacităţilor celor implicaţi în activitatea fizică. Scopul antrenamentului psihologic este să înveţe să se creeze consecvent tensiunea mentală ideală care impulsionează acele calităţi fizice ce permit sportivilor să dea tot ce este mai bun.

Pentru a răspunde obiectului de studiu sunt aduse în prim-planul interesului ştiinţific o serie de probleme:

  • Caracteristicile psihologice ale activităţii sportive;

  • Caracteristicile psihologice ale antrenamentului; cerinţele antrenamentului faţă de sportiv; contribuţia antrenamentului la dezvoltarea şi educarea psihică a sportivului; aspecte psihologice ale factorilor antrenamentului; P. antrenorului;

  • Caracteristicile psihologice ale concursurilor sportive; psih. sportivului în concurs; pregătirea psihologică pentru concurs;

  • Caracteristicile psihologice ale diferitelor sporturi;

  • Asistenţa psihologică a sportivului;

  • Probleme psiho-sociale ale sportului;

  • Psihopatologia sportului;

  • Refacerea psihică a sportivului.

Scopul cercetării în domeniul personalităţii sportivului este să găsească informaţii corecte şi credibile despre diferenţele individuale în sport şi implicaţiile acestor diferenţe în performanţa şi comportamentul sportiv. în acest sens, discuţiile asupra teoriilor generale despre personalitate, cercetările psihologiei sportive a caracteristicilor personalităţii şi ale comportamentului sportiv sunt de mare actualitate.

O explicaţie biologică a personalităţii cu credibilitate în psihologia sportivă este teoria constituţională a lui Sheldon. Sheldon a dezvoltat un sistem foarte cunoscut pentru evaluarea forţei tipului somatic. Tipurile somatice implică evaluarea fizicului unei persoane în funcţie de cele trei dimensiuni: endomorfă (rotunjime), ectomorfă (liniaritate) şi mezomorfâ (masculinitate). Sheldon a apreciat că fiecare dimensiune este asociată cu un set distinct de caracteristici: endomorfia este caracterizată de afecţiune, sociabilitate şi relaxare; ectomorfia este caracterizată de încordare, introversiune şi o preponderenţă a tipurilor artistic şi intelectual; mezomorful, cu o construcţie tipic atletică, are caracteristici de genul agresivităţii, dominanţă şi îndrăzneală, asumarea riscurilor.

Una dintre cele mai importante curente de abordare ale personalităţii este clasa teoriilor orientate clinic care include teoriile psihodinamice şi teoriile organice. Aceste abordări sunt clase distincte de teorii dar amândouă realizează viziuni clinice primare care implică analiza interioară a unui individ.

Cea mai notabilă abordare psihodinamică este teoria psihanalitică a lui Freud şi a neofreudienilor. Teoria psihanalitică afirmă că rezoluţia conflictelor în faza de început a vieţii reprezintă aspectul fundamental pentru personalitatea adultului În timp ce individul progresează de-a lungul treptelor de dezvoltare, Eu-l arbitrează între dezvoltarea primară inconştientă a identităţii şi valorile, aptitudinile şi conştiinţa Super-Eului.

Teoriile organice, cum ar fi teoria actualizării Eu-lui proprie lui Maslow, sunt mai optimiste şi mai umane decât abordările freudiene. Dincolo de concentrarea asupra instinctelor şi a conflictelor timpurii, teoriile organice concep personalitatea ca fiind format de întregul câmp de forţe şi afirmă schimbarea şi creşterea ca reprezentând trăsături centrale. Faţă de teoriile psihanalitice, teoriile organice oferă puţine predicţii testabile despre relaţiile în cazul comportamentelor sportive specifice. Chiar dacă psihologii care au studiat personalitatea sportivilor au adoptat idei psihodinamice sau organice, aceste abordări, orientate clinic, nu au jucat un rol semnificativ în studiul personalităţii sportive.

Abordarea preferată azi este cea interacţionistă care apreciază rolurile interrelaţionale ale factorilor personalităţii şi a celor situaţionali ca fiind determinanţi ai comportamentului. Caracteristici particulare ale personalităţii sunt considerate a fi relevante sub aspectul prezicerii comportamentului în anumite situaţii.

Formula R = f (P<->S), exprimă abordarea interacţionistă: orice comportament, cum ar fi comportamentul agresiv într-un joc de hochei pe ghiaţă, este în funcţie de particularităţile personalităţii în relaţie cu factori externi: un anume factor, cum ar fi insulta unui adversar, poate provoca un răspuns agresiv la un jucător dar nu la altul într-o situaţie identică, după cum nici la acelaşi jucător într-o situaţie diferită.

Studierea trăsăturilor şi a profilurilor sportivilor este una dintre cele mai importante arii abordate în cercetarea sportivă. O serie de cercetări au fost analizate de Mortens care a clasificat problemele personalităţii sportive în trei categorii: conceptuale, metodologice şi interpretative.

Problemele conceptuale au legătură cu teoria sau judecăţile care fundamentează un studiu, cercetarea fiind concepută pentru a răspunde întrebărilor Importante, pornind de la un cadru teoretic determinant. Cu alte cuvinte, cercetătorul ar trebui, mai întâi, să ia în consideraţie comportamentul sportiv şi, pe baza teoriilor existente şi a rezultatelor empirice, să determine variabilele personalităţii relevante pentru performanţa sportivă.

Probleme metodologice. Odată ce cercetătorul a identificat o problemă relevantă, testabilă, metodologia cercetării poate fi asigurată şi designul şi procedurile trebuie să asigure ca răspunsul cercetării să fie elaborat fără a se introduce variabile confundabile.

Probleme interpretative. Chiar dacă un studiu este conceptual şi metodologic reuşit, cercetătorul trebuie să fie atent în interpretarea rezultatelor. Cea mai comună greşeală de interpretare este generalizarea pripită. Relaţiile găsite la un grup de sportivi nu trebuie generalizate pentru toţi participanţii din alte activităţi sau programe.

Psihologia activităţii sportive o concepem ca o ramură aplicativă a psihologiei, care cercetează caracteristicile personalităţii sportivilor, fundamentele psihologice ale învăţării motrice, ale pregătirii generale pentru concurs, asistenţa psihologică, orientarea şi selecţia sportivilor, psihologia grupurilor, psihologia diferiţilor sportivi, ca şi psihologia şi antrenamentul competiţiei.

  1. Caracteristicile psihologice ale activitatii sportive.

Psihologia aplicată a sportului se concentrează asupra identificării şi înţelegerii teoriilor psihologice şi a tehnicilor ce pot fi aplicate în sport şi în exerciţii, în vederea îmbunătăţirii performanţei şi a cultivării capacităţilor celor implicaţi în activitatea fizică. Scopul antrenamentului psihologic este să înveţe să se creeze consecvent tensiunea mentală ideală care impulsionează acele calităţi fizice ce permit sportivilor să dea tot ce este mai bun.

Psihologia activităţii sportive o concepem ca o ramură aplicativă a psihologiei, care cercetează caracteristicile personalităţii sportivilor, fundamentele psihologice ale învăţării motrice, ale pregătirii generale pentru concurs, asistenţa psihologică, orientarea şi selecţia sportivilor, psihologia grupurilor, psihologia diferiţilor sportivi, ca şi psihologia şi antrenamentul competiţiei.

  1. Psihomotricitatea. Aptitudini motrice. Capacitatea motrica.

În raport cu alte activităţi specific umane, activitatea sportivă are o serie de particularităţi :

  • presupune întrecerea, lupta sportivă ca mijloc de verificare a gradului de pregătire atins de sportiv şi, totodată, ca stimul permanent în activitatea de antrenament, de formare şi educare a aptitudinilor fizice şi psihice necesare obţinerii rezultatelor superioare;

  • are la bază antrenamentul ca principal mijloc al pregătirii tehnice, tactice, fizice şi psihice a sportivului;

  • în activitatea sportivă se manifestă puternic tendinţa tinerilor de a obţine o pregătire superioară în ramura de sport pe care şi-a ales-o; pe această bază evoluează întregul sistem de pregătire tehnică şi tactică, de dezvoltare a capacităţii de a depune eforturi din ce în ce mai mari, de dezvoltare în cel mai înalt grad a aptitudinilor motrice şi a pregătirii fizice;

  • această activitate pretinde o însuşire bună a tehnicii execuţiei diferitelor exerciţii, perfecţionarea deprinderilor motrice în legătură cu tehnica şi tactica ramurii de sport. împreună cu tehnica se dezvoltă calităţile motrice şi psihice ce au rol determinant în obţinerea performanţelor înalte;

  • activitatea sportivă se realizează prin manifestarea preponderent motrică a acţiunilor.

Psihomotricitatea este definită de Lafon R. drept rezultatul integrării educaţiei şi maturizării sinergiei şi conjugării funcţiilor motrice şi psihice, nu numai în ceea ce priveşte mişcările, dar şi în ceea ce le determină şi le însoţeşte (voinţă, afectivitate, nevoi, impulsuri). Psihomotricitatea apare, astfel, atât ca aptitudine cât şi ca funcţie complexă de reglare a comp. individual; ea include participarea diferitelor procese şi funcţii psihice care asigură atât recepţia informaţiilor cât şi execuţia adecvată a răspunsului.

În psihologie, specialiştii folosesc cu precădere două concepte: cel de aptitudine şi cel de capacitate. Sensul atribuit fiecăruia variază după autori. Unii le consideră echivalente, alţii stabilesc între ele o distincţie.

Cuvântul acesta, deseori folosit greşit cu sensul de capacitate, desemnează substratul constitutiv al unei capacităţi, preexistent acesteia, care va depinde de dezvoltarea naturală a aptitudinii, de formaţia educaţională, eventual de exerciţiu; doar capacitatea poate fi obiectul unei evaluări directe, aptitudinea constituind în fapt o virtualitate. Termenul englez de „ability” include, fără nici o distincţie, noţiunile de aptitudine şi capacitate.

Capacitatea denumită în engleză ca ability, în germană ca Făhigkeit, Leistung este concepută, potrivit Vocabularului lui H. Pieron, putinţa de a obţine o reuşită în executarea unei sarcini sau în executarea unei profesii. Ea poate constitui obiectivul unei evaluări directe, sub rezerva de a-1 pune la încercare pe cel a cărui capacitate vrem să o cunoaştem; ea este condiţionată de o aptitudine pe care o relevă indirect, dar depinde de condiţii prealabile între care gradul de maturaţie – sau, în sens invers, de involuţie – al formaţiei educative sau al învăţării şi exerciţiului.

Capacitatea motrică este o reacţie complexă la stimulii ambianţei cuprinzând, într-o unitate caracteristică, mai multe elemente: aptitudinile psihomotrice ca înzestrare naturală psihofizică şi aptitudinile motrico atletice, influenţate, structurate divers şi potenţate, la niveluri diferite de maturizarea firească a funcţiilor, de exersare şi de factori interni motiv aţionali.

Comportamentul individului angajat în activităţi corporale este de tip motric, în multe direcţii măiestria exprimându-se în capacitatea sporită de stăpânire a actelor motrice, de conducere cu viteză şi precizie a propriului corp; dar performanţa sportivă depinde şi de măiestria de a rezolva problemele şi situaţiile pe care le reclamă un comportament agonistic, de luptă cu adversari opozitivi, ei înşişi creativi în dorinţa de a-şi asigura succesul.

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem.

Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Sport

LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web