Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Psihopedagogia sportului de performanta

in Sport

669-handbal

Evoluţia tehnico-ştiinţifică, care face din ştiinţă, într-o măsură tot mai mare, o forţă nemijlocită de producţie, a deschis largi posibilităţi omului, în direcţia afirmării prin sport. Reprezentând o valoare deosebită, care-şi pune într-o măsură apreciabilă pecetea asupra fizionomiei spirituale a omului, a personalităţii sale, sportul de performanţă constituie în prezent obiectul de studiu al diferitelor discipline ştiinţifice : filozofie, sociologie, economie, psihologie, pedagogie, biologie, biochimie, medicină etc.

În epoca noastră, sportul de performanţă a devenit o problemă socială, psihologică, pedagogică şi culturală, care priveşte, în aceeaşi măsură, societatea şi individul. Priveşte societatea, întrucât mersul său înainte şi progresul omenirii depinde de modalitatea de înţelegere a relaţiilor sociale internaţionale, pe care sportul pune o amprentă puternică; priveşte individul, deoarece dezvoltarea lui fizică, psihică, afectivă şi morală este influenţată de timpul folosit în vederea construcţiei propriei persoane. În prezent sportul de performanţă se transformă realmente într-o unitate de măsură a bogăţiei sociale şi reprezintă un mijloc eficient pentru dezvoltarea armonioasă a personalităţii şi pentru asigurarea resurselor financiare.

În ultimii 50 de ani sportul a cunoscut o puternică dezvoltare, în ceea ce priveşte performanţa, bazele sportive, echipamentul, aparatura şi instalaţiile, organizarea structurală, competiţiile, managementul şi nu în ultimul rând cercetarea ştiinţifică.

Progresele tehnice şi economice fac posibilă o ridicare substanţială a nivelului de trai şi creează în consecinţă o posibilitate reală de afirmare a individului, apt astăzi de a participa la o varietate de activităţi sportive în afara orelor de muncă. Este un fapt evident şi, în acelaşi timp, deosebit de important, că omul zilelor noastre nu-şi mai limitează activitatea doar la producţie, şi că are la dispoziţie ore de răgaz cărora le dă întrebuinţarea dorită.

Dezvoltarea impetuoasă a ştiinţei şi tehnicii, face ca ritmul acumulării de noi cunoştinţe, ritmul de dezvoltare a personalităţii să devină alert. Uzura morală şi ştiinţifică a ceea ce s-a dobândit la un moment dat în şcoală era foarte rapidă de aceea s-a impus cu acuitate apariţia unei multitudini de posibilităţi de afirmare sportivă. Acum sportul nu mai este ceea ce a fost cu 100 de ani în urmă, el a devenit o adevărată industrie de obţinere a performanţei sportive, o adevărată economie ce s-a răspândit într-un ritm alert pe întregul glob pământesc. Deci adaptarea antrenorului la cerinţele mereu noi ale performanţei necesită o instruire permanentă în conformitate cu noile informaţii apărute.

Cuantumul de cunoştinţe dat de învăţământul superior şi dobândit în experienţa practică din procesul de antrenament devine insuficient pentru a acoperi fluxul imens de informaţii datorat noilor descoperiri şi noilor evoluţii. Consecinţele ce decurg din această constatare privesc deopotrivă federaţiile/cluburile, antrenorul şi sportivul. Federaţiile/cluburile, pentru că acestea au nevoie de performanţă şi asigură material şi financiar, pentru obţinerea performanţei, antrenorii pentru că aceştia conduc procesul de creare şi dezvoltare şi sportivi pentru că ei sunt cei care produc performanţa şi beneficiază de ea. Deci adaptarea antrenorului la cerinţele mereu noi ale performanţei pe care o practică, necesită o instruire permanentă în conformitate cu noile informaţii apărute, cu noile cercetări realizate, dar şi cu noile opinii, concepţii emise, susţinute.

Din punct de vedere al sistemului contemporan de valori ale societăţii, formarea omului înseamnă în primul rând o activitate psihopedagogică înţeleasă într-un sistem de raporturi cu lumea înconjurătoare (fenomene, evenimente, obiecte), cu grupul social din care face parte, cu propriul organism şi propria activitate.

Procesul de instruire, specific antrenamentului sportiv, este tratat ca proces cu caracteristici, abordări, metodologii, conţinuturi, forme de organizare etc., specifice. Psihopedagogia sportivă, ca latură a educaţiei ce stă la baza instruirii specifice antrenamentului sportiv, este o abordare nouă, care începe să fie prezentată în literatura de specialitate ca ramură nouă la graniţa dintre pedagogie şi psihologie.

Între reperele psihopedagogice, specifice procesului de instruire şcolară, Stoica, M., 1996, pag. 150, include „stadiile dezvoltării intelectuale, mecanismul formării structurilor psihice, motivaţia învăţării, experienţa anterioară a elevilor, activitatea de redescoperire a cunoştinţelor şi factorii succesului şcolar”. Făcând o analogie cu antrenamentul sportiv putem sublinia că reperele psihopedagogice specifice sportului de performanţă se concretizează în:

  • stadiile dezvoltării performanţei sportive;

  • mecanismul formării deprinderilor motrice şi dezvoltării aptitudinilor psihomotrice specifice performanţei sportive;

  • motivaţia practicării sportului de performanţă;

  • predispoziţiile psihice şi fizice pentru un anumit sport;

  • activitatea de pregătire sportivă propriu-zisă;

  • factorii succesului performanţial.

Paul Popescu-Neveanu în „Dicţionarul de psihologie” 1978 prezintă psihologia ca fiind ”ştiinţa ce studiază psihicul şi comportamentul uman” iar pedagogia ca „ştiinţă şi teorie a procesului instructiv educativ”. Plecând de la aceste considerente putem sublinia faptul că „psihologia sportului este ramură a psihologiei aplicate în domeniul sportului având ca obiect principal de studiu adaptarea omului, în planul proceselor psihice, la exigenţele sportului de performanţă, iar pedagogia sportului de performanţă se ocupă de realizarea procesului instructiv educativ specific obţinerii performanţei sportive.

În Dicţionarul de terminologie a educaţiei fizice şi sportului, apărut în 1974, la pag. 225, este prezentat termenul „pedagogia mişcării”, termen ce aparţine domeniului pedagogiei şi care „studiază legile şi principiile procesului instructiv-educativ în învăţarea şi perfecţionarea actelor motrice”. Ca disciplină, ce orientează procesul instructiv-educativ pedagogia mişcării „constituie baza principalelor ramuri ale pedagogiei educaţiei fizice şi sportului”. În acelaşi dicţionar la pagina 189, este prezentat termenul de „psihologia mişcării”, ca termen ce aparţine domeniului psihologiei „care studiază fenomenele subiective ale actelor motrice – motivaţia, dirijarea conştientă, şi voluntară, gândirea imaginaţia mişcării. Studiul psihologic diferenţiat al actelor motrice constituie baza principalelor ramuri ale psihologiei activităţilor corporale (psihologia educaţiei fizice, psihologia sportului), oferind elemente fundamentale pentru activitatea pedagogică a domeniului”.

Am putea delimita psihopedagogia sportului de performanţă ca fiind ramură de graniţă dintre psihologie şi pedagogie şi poate fi definită ca ramură a psihologiei şi pedagogiei ce se ocupă de formarea personalităţii umane capabilă să realizeze performanţe sportive de înalt nivel.

Concepte

Psihologia

Pedagogia

Psihologia este ştiinţa ce studiază

psihicul şi comportamentul uman.

Pedagogia este ştiinţa şi teoria ce direcţionează procesul instructiv educativ.

Psihologia sportului este ramură a psihologiei aplicate în domeniul sportului având ca obiect de studiu principal adaptarea omului în planul proceselor psihice la exigenţele sportului de performanţă.

Pedagogia sportului este ramură a pedagogiei aplicată, în domeniul sportului de performanţă ce se ocupă de procesul instructiv educativ specific activităţilor de obţinere a performanţei sportive.

Psihopedagogia sportului de performanţă poate fi definită ca fiind ramură a psihologiei şi pedagogiei aplicată în sportul de performanţă ce se ocupă de procesul de adaptare şi de formare al personalităţii umane, capabilă să realizeze performanţe sportive de certă valoare.

Fundamentarea teoretică a metodologiei de instruire, specifică procesului de antrenament a devenit posibilă datorită etapei actuale de dezvoltare a ştiinţei pedagogice şi implicit a ştiinţei sportului. În prezent există nu numai necesitatea acută de a rezolva sarcina optimizării procesului de antrenament, dar există şi posibilităţi pentru aceasta. Una dintre posibilităţi este dată atât de potenţialul de idei acumulate de ştiinţele pedagogice în legătură cu procesul instructiv-educativ în ansamblul său, potenţial cu aplicabilitate în procesul de formare şi obţinerea performanţei sportive, cât şi de potenţialul de idei specific sportului de performanţă prezentat de marii specialişti ca: Ardelean T., Bompa T., Epuran M., Dragnea A., Colibaba-Evuleţ, D., Nicu A., Demeter A., Firea E., Mitra G., şi Mogoş Al, Matveev N., Platonov N.V., Manno. R., Tscheine P., Verchoşanschi I,.Waineck J., etc.

Scopul antrenamentului sportiv este, ca prin activităţi motrice diverse să contribuie la dezvoltarea somatică a sportivului , la formarea lui psihică şi intelectuală precum şi la adaptarea şi integrarea acestuia în societate.

Supleţea este o aptitudine psihomotrică ce implică mobilitatea articulară şi elasticitatea musculară. Este considerată ca fiind o calitate a aparatului musculo-articular care condiţionează eficienţa diferitelor acţiuni motrice, asociindu-se de obicei cu o bună performanţă motrică.

Bibliografie:

  1. * * *, 1974 , Terminologia educaţiei fizice şi sportului, Bucureşti, Edit. Stadion, pag. 427.

2. ANTRENAMENTUL ŞI PERFORMANŢA SPORTIVĂ

2.1. Concepte (antrenament, sport, performanţă, sportiv, antrenor, competiţie)

Abordarea conceptuală a câtorva noţiuni cu care se operează în acest curs este concisă, uşor de reţinut şi de explicat. Nu se încearcă să se realizeze o disecaţie privind modalitatea de prezentare a acestor concepte de către marii specialişti ai domeniului, ci se urmăreşte o înţelegere uşoară, clară care să asigure aceeaşi percepere din partea tuturor cursanţilor.

Antrenamentul sportiv organizat şi desfăşurat în scopul obţinerii de performanţă este o activitate specific umană, delimitată de componenta anatomică, fiziologică, psihologică, afectivă, estetică şi socială.

Valoarea deosebită a performanţelor sportive impune perfecţionarea continuă a tuturor laturilor pregătirii sportivilor şi a creat în jurul ei o ştiinţă a sportului, a antrenamentului. Valoarea ridicată, alături de posibilitatea de creşterea viitoare a performanţelor, depinde direct atât de temeinicia şi corectitudinea muncii depuse de sportiv, cât şi de seriozitatea abordării pregătirii de către antrenor ajutat de echipa managerială din instituţie. Ştiinţa antrenamentului sportiv, ca orice ştiinţă de sine stătătoare, operează cu o serie de noţiuni specifice activităţii sportive de performanţă. Face parte din categoria ştiinţelor întrucât are obiect propriu de cercetare şi studiu reprezentat de ramuri, probe, discipline sportive în care se urmăreşte obţinerea de performanţe sportive şi are concepte şi noţiuni proprii, clasificate, acceptate aproape în unanimitate de specialiştii domeniului folosite în conteste diferite şi asemănătoare. Totodată foloseşte metode de cercetare împrumutate din statistică, matematică, pedagogie, psihologie, sociologie etc., cu ajutorul cărora reuşeşte să explice în mod ştiinţific transformările corpului uman sub influenţa practicării exerciţiilor fizice, respectând legităţi şi cerinţe adaptate specificului activităţii, concretizate în principii, reguli, norme, cerinţe determinate de relaţiile dintre obiectivele urmărite şi disponibilităţile sportivului. Fiind o ştiinţă dispune de un sistem larg de cunoştinţe şi date de specialitate cu care operează în activitatea practică şi teoretică, şi are ipoteze de cercetare cu rol de îmbunătăţire a eficienţei muncii desfăşurate. Ştiinţa antrenamentului nu se raportează doar la omul care se antrenează, ci şi la condiţiile externe performanţei sportive (instalaţii, materiale, echipament, factori geografici şi meteorologici, stare de sănătate etc. Este considerată ca ştiinţa multidisciplinară întrucât împrumută cunoştinţe, informaţii din: pedagogie, psihologie, fiziologie, biomecanică, medicină, sociologie, filozofie, informatică, informaţia şi politica sportului, teoria antrenamentului, instalaţii şi echipamentul sportiv, jurnalism sportiv.

Procesul instructiv-educativ este dirijat prin intermediul psihopedagogiei antrenamentului ce reprezintă o ştiinţă pedagogică aplicată ce dezbate problemele legate de obiectivele, principiile, metodele, programarea şi evaluarea procesului de antrenament, dar şi o teorie a competiţiei sportive.

Pentru înţelegerea mai uşoară a procesului de antrenament sportiv încercăm să definim doar câteva noţiuni

Antrenamentul este acţiunea ce constă în activitatea teoretică şi practică ce urmăreşte adaptarea organismului uman în vederea obţinerii rezultatelor sportive de performanţă. Conform dicţionarului de „Terminologia educaţiei fizice şi sportului”, 1974, pag. 132, este considerat ca fiind „proces pedagogic desfăşurat sistematic şi continuu gradat de adaptare a organismului omenesc la eforturile fizice şi psihice intense în scopul obţinerii de rezultate înalte într-una din formele de practicare competitivă a exerciţiilor fizice”.

Antrenamentul sportiv este prezentat de Dragnea A., ca fiind o idee generală despre caracteristicile esenţiale ale antrenamentului sportiv, o abstractizare şi generalizare a experienţelor acumulate în timp.”.

Poate fi înţeles ca o grupare de acţiuni efectuate într-o lecţie sau într-o succesiune de lecţii pentru a produce efecte precise ce determină manifestarea performanţei concretizată în rezultat sportiv sau poate fi înţeles ca ansamblul acţiunilor practice şi teoretice realizate în scopul producerii performanţei sportive. Antrenamentul sportiv are la bază un plan de antrenament ce cuprinde obiectivele (finale, intermediare şi imediate), conţinuturile, metodele, sistemele de acţionare (mijloace/exerciţii) şi probele de control .

Sport este un termen des folosit în activitatea sportivă pe care Epuran M., în 2005, pag. 39, îl consideră ca „incluzând activităţi fizice, exerciţii (fizice) şi jocuri, referitoare la orice mod de angajare, de la sportul recreativ, pentru toţi, la sportul elitelor”. Iar în Enciclopedia educaţiei fizice şi sportului din România, 2002, pag. 355, este definit ca fiind „activitatea motrică de întrecere sau de loissir, spontană sau organizată, în care se valorifică intensiv mişcările naturale şi formele de practicare a exerciţiilor fizice, a jocurilor dinamice şi tradiţionale, în vederea obţinerii de către individ sau de către colectiv (echipă, echipaj), a perfecţionării potenţialului morfofuncţional, psihic şi tehnic (dobândit), concretizat într-un record, într-o depăşire proprie sau a potenţialului de concurs (de întrecere).

Performanţaeste valoarea unei acţiuni”, care poate fi individuală şi colectivă, exprimată prin numere, cifre şi calificative. Conform opiniei lui Popescu- Neveanu, P., prezentată în Dicţionarul de psihologie, 1978, pag. 531, performanţa sportivă reprezintă un „rezultat valoros individual sau colectiv, obţinut într-o competiţie sportivă şi exprimată în cifre absolute după sistemul baremurilor oficiale sau prin locul ocupat prin clasament” , şi chiar prin obligaţia respectării prevederilor regulamentare. În sport, ea reprezintă de fapt indici măsurabili cantitativ cu ajutorul unităţilor de măsură: metrul/kilometrul şi secunda/minutul/ora, număr de repetări, scor, puncte, impresie artistică, etc. Este greu de obţinut, întrucât ea reprezintă modul de realizare al deprinderilor şi priceperilor motrice cu indicii superiori de viteză, rezistenţă, forţă, coordonare, supleţe, armonie, ritm etc., în condiţii impuse de regulamente. Obţinerea performanţei sportive reprezintă obiectivul principal al activităţii de pregătire şi participare la competiţii. Realizarea performanţei sportive este un act complex ce implică factorii somatici, funcţionali, psihologici, afectivi şi sociali.

O precizare clară a factorilor ce determină manifestarea performanţei sportive Cei „patru A”ai performanţei enumeraţi de Epuran , 1990: aptitudini, atitudini, antrenament, ambianţă.

Epuran împarte atitudinile pentru sport în

  • „atitudini de tip cognitiv – se manifestă în procesele perceptive ca stări ale aşteptare şi prevedere:

  • atitudini evaluative ce cuprind pe lângă aspectele de mai sus pe cele privitoare la întreaga activitate sportivă şi nesportivă a sportivului, a echipe, a grupei;

  • atitudinile din structura caracterului – reprezentate de manifestarea faţă de scietate, faţă de muncă, faţă de semeni, faţă de sine:;

  • atitudinile de tip efector – operaţional, sunt predispoziţii, preferinţe de a reacţiona la situaţii-stimul, fiind dependente de experienţa sportivului, şi de montajele perceptive şi preferiţele interpretative – decizionale:

  • atitudini precompetiţionale – dispunere, anticipare, angrenare-modelare, aplicare-adaptare, analiză;

  • motivaţia ca premisă produsă de atitudini.

Sportivul este un cuvânt vechi, dar şi nou: cel vechi îl “desemnează pe cel care se pregăteşte să obţină victorii şi premii în luptă”, iar cel nou are înţelesul de persoană ce se pregăteşte într-un sport, împrumutând specificaţia în funcţie de sportul practicat (exemplu: în atletism = atlet, în gimnastică = gimnast, în handbal = handbalist etc.). Reprezintă instrumentul prin intermediul căruia se obţine performanţa sportivă.

Rezultatul sportiv se obţine cu mare greutate. Pentru ca un sportiv să poată să se pregătească şi să obţină rezultate deosebite este necesar să respecte şi să realizeze următoarele sarcini:

  • să prezinte predispoziţii psihologice, motrice şi aptitudinale pentru marea performanţă;

  • să fie respectuos, ordonat, harnic şi receptiv la indicaţiile antrenorului;

  • să se aprecieze corect din punct de vedere biologic, fiziologic, motric, psihologic;

  • să asimileze cunoştinţele tehnice, tactice, de regulament, specifice probei/postului sau ramurii sportive;

  • să cunoască tipurile de efort şi legităţile antrenamentului sportiv;

  • să înveţe să se controleze, să se stăpânească, să lupte în situaţiile dificile ce apar în antrenament şi în concurs;

  • să aibă interese şi motivaţii pentru practicarea sportului de performanţă..

Antrenorul după dicţionarul „Terminologia educaţiei fizice şi sportului”, 1974, pag. 408, este „persoana calificată în conducerea pregătirii sportivilor”, competentă, care dirijează sportivii în antrenamente şi îi călăuzeşte în competiţie. El trebuie să posede cunoştinţe tehnice, tactice şi de regulament, specifice ramurii/disciplinei şi probei sportive şi multe cunoştinţe privind pedagogia procesului de pregătire. Cunoştinţele necesare unui antrenor, în momentul începerii instruirii unui grup de sportivi, fie de începători, avansaţi sau de performanţă, trebuie să fie foarte multe şi din domenii variate, cum ar fi:

  1. cunoştinţe din domeniul anatomiei şi fiziologiei, întrucât corpul omenesc este format din milioane de celule şi poate fi comparat cu o maşină vie, extrem de complicată, cu mare capacitate de perfecţionare, datorită capacităţii de adaptare a celulei;

  2. cunoştinţe din biomecanică, pentru a putea analiza tehnicile specifice procedeelor şi elementelor de execuţie, pentru a le putea modifica astfel încât sportivii să rezolve acea modificare şi îmbunătăţire a performanţei, de care sunt capabili şi pe care o doresc, pentru a cunoaşte şi înţelege forţele ce contribuie la realizarea mişcării;

  3. cunoştinţe din biochimie, pentru a putea cunoaşte şi înţelege tainele reacţiilor de la nivelul muşchilor, de a cunoaşte reacţiile de producere a energiei ce contribuie la realizarea mişcării;

  4. cunoştinţe din psihologie, pentru a-i ajuta pe sportivi să-şi dezvolte sistemul de gândire şi capacităţile mentale, întrucât performanţa nu se poate realiza în afara participării nervoase;

  5. cunoştinţe din teoria antrenamentului privind evoluţia permanentă a performanţelor, a tehnicilor, a tacticilor, cum se obţine forma sportivă şi condiţia fizică, care sunt legităţile şi principiile antrenamentului, pentru că acum se formează priceperile motrice, se dezvoltă aptitudinile psihomotrice, cum se face despre programarea şi periodizarea antrenamentului, cum se realizează selecţia sportivă, ca de altfel cunoştinţe despre odihnă, oboseală şi refacere, despre organizarea şi desfăşurarea lecţiilor de antrenament;

  6. cunoştinţe despre creşterea şi dezvoltarea omului, despre modificările ce apar pe parcurs, despre aspectele dezvoltării psihice, funcţionale şi diferenţele de sex;

  7. cunoştinţe despre alimentaţia sportivilor, întrucât efortul din timpul antrenamentului este deosebit de intens şi un mare consumator de substanţe energetice ce trebuie recuperate printr-o alimentaţie adecvată;

  8. cunoştinţe de igienă, pentru a putea folosi factorii igienici şi de mediu, factorii de călire şi de altitudine în obţinerea performanţelor;

  9. cunoştinţe din medicină sportivă, pentru a fi capabil să asigure prim ajutor şi să prevină accidentele, să nu facă rău omului în dezvoltare şi în momentul apariţiei traumatismelor;

  10. cunoştinţe de organizare şi administrare atât a fondurilor cât şi a materialelor şi bazelor sportive;

  11. cunoştinţe de filozofie, pentru că nimic nu e mai potrivit pentru antrenamentul sportiv decât o teorie filozofică bine dezvoltată şi adaptată la condiţiilor de viaţă şi de antrenament.

Munca unui antrenor este o activitate complexă, care cuprinde un mare număr de sarcini şi funcţii, unele mai plăcute decât altele, dar toate la fel de importante şi de necesare.

Cei care îşi asumă responsabilitatea de a fi antrenori trebuie să îndeplinească următoarele funcţii:

  1. de profesor, care transmite cunoştinţe şi tehnici de lucru;

  2. de antrenor, care se preocupă de îmbunătăţirea condiţiei fizice şi motrice;

  3. de student, care are capacitatea de a studia, voinţa de a asculta şi dobândi noi cunoştinţe;

  4. de conducător, care programează şi adaptează procesul de pregătire;

  5. de instructor, care organizează şi conduce activităţile practice;

  6. de creator de disciplină, care creează şi găseşte modalităţi noi de practicare;

  7. de motivator, care creează motivaţia clară şi pozitivă pentru practicarea sportului;

  8. de prieten, care susţine la bine şi la rău;

  9. de om de ştiinţă, care creează, analizează, evaluează şi rezolvă ipoteze;

  10. de agent de publicitate, care lucrează cu mass-media;

  11. de consilier care oferă sfaturi şi recomandări, orientează activitatea şi performanţa.

Meseria de antrenor, ca toate celelalte meserii, cere ştiinţă şi pasiune, sacrificii şi dăruirea unei părţi din sufletul tău copiilor şi sportivilor pe parcursul deplasărilor şi tuturor activităţilor cerute de performanţă, dar şi suportarea eşecurilor, a restricţiilor venite din partea semenilor.

Antrenorul nu trebuie să uite sau să neglijeze faptul că are sarcina de a ajuta sportivul să se realizeze în plan sportiv şi social. El trebuie să fie un om pragmatic, înzestrat cu o clarviziune de excepţie. Aşa cum subliniază Colibaba-Evuleţ, D. ‚n 1998, pag. 23, clarviziunea „presupune profunzimea de înţelegere a unui fenomen (situaţie, faptă, problemă, obiectiv, conjunctură etc.) şi luarea celei mai potrivite decizii (măsuri) pentru ameliorarea lui în viitor” iar pragmatismul „se distinge prin capacitatea de a alege întotdeauna numai soluţiile utile (avantajoase, eficiente) în rezolvarea tuturor problemelor care revin antrenorului”.

Competiţia este o confruntare angajată pe baza principiului egalităţii şanselor între indivizi, grupuri, echipe sau naţiuni pentru o miză abstractă, simbolică sau materială, care nu poate fi obţinută decât de una din părţile angajate. Noţiunea de competiţie este întâlnită în toate domeniile vieţii publice sau private atunci când este vorba de a compara performanţele sportive cu cele de avere, putere, consideraţie, frumuseţe etc.

Competiţia are la bază “regula sau regulamentul” care descrie comportamentele sau acţiunile permise sau nu şi determină consecinţele infracţiunilor. Ea poate avea o valoare abstractă atunci când predomină compararea rezultatelor (clasament), o valoare simbolică atunci când rezultatul şi desfăşurarea primesc o semnificaţie particulară (cupa mărţişor) şi o valoare materială atunci când ea este răsplătită sub diferite forme materiale (cadouri, prime). În „Enciclopedia educaţiei fizice şi sportului din România”, competiţia sportivă este definită ca fiind „un sistem de concursuri periodice sau ocazionale, desfăşurate după un calendar sportiv şi după un regulament special întocmit”.

D. Hare, în 1986, subliniază importanţa deosebită a competiţiei în formarea performanţei sportive şi o consideră ca reprezentând pentru sportiv şi antrenor, „un obiectiv şi un mijloc de pregătire şi o formă de realizare”.

Antrenamentul şi competiţia, conform lui Lehman, 1994, şi Thie, 1994 formează un întreg, idee susţinută şi de Hotz, care, în acelaşi an, subliniază faptul că „antrenamentul serveşte la dezvoltarea competiţiei şi la realizarea performanţei sportive”. Matveev, 1982, Thiess şi Rasch în 1978, Schnabel, şi Grosser/Bruggemann/Zintl, 1986, consideră competiţia sportivă ca fiind o caracteristică esenţială a sportului, în care diferite persoane se compară în mod individual şi colectiv cu scopul de a realiza o victorie asupra adversarului pe baza respectării necondiţionate a regulilor.

2.2. Clasificarea activităţilor sportive de performanţă

Activităţile sportive în care se urmăreşte obţinerea de performanţe sportive sunt diverse şi se diferenţiază între ele atât prin tehnicile de execuţie, regulamente, tactici, sistem competiţional, spaţiu de desfăşurare, bază materială, cât şi prin sistemul de abordare a procesului de pregătire. Originea şi evoluţia lor ca sporturi de performanţă este diferită unele fiind considerate tradiţionale şi olimpice, altele fiind considerate moderne şi neolimpice. Au apărut ca rezultat al modificării şi creării de noi exerciţii a căror invenţie a fost determinată de instinctul de conservare manifestat în lupta pentru existenţă, dar şi de setea de creaţie, înnoire şi afirmare. Cu timpul exerciţiile au devenit probe, discipline, ramuri sportive însoţite de regulamente de desfăşurare şi sisteme competiţionale diverse.

Analiza clasificării sporturilor este bine prezentată de M. Epuran în „Psihologia sportului de performanţă”, 2001, analiză realizată din punct de vedere psihologic, pedagogic, sociologic, situaţional, psihosociologic. Din punct de vedere pedagogic Ministerul Tineretului Sportului şi Loisirului din Franţa, în 1967, (citat de Epuran M. 2001, pag. 80- 89) prezintă trei categorii de activităţi sportive astfel :

A. Sporturi ce presupun „ Stăpânire a mediului: atletism, nataţie, confruntarea cu obstacolele, sporturi în aer liber (escaladă, canotaj, schi, patinaj), exerciţii utilitar aplicative”;

B. Sporturi ce presupun „stăpânirea corpului: sporturi, gimnice, dans, activităţi de expresie, culturism, gimnastică acrobatică, haltere”;

C. Sporturi pentru „ameliorarea calităţilor psihologice şi a raporturilor cu ceilalţi: jocuri senzomotorii, (pre-sportive), sporturi de luptă, sporturi colective”.

Interesantă şi aproape de practica sportivă este şi structurarea făcută de B. Cratty (citat de Epuran M. 2001, pag. 80- 89), care împarte activităţile sportive după tipul de solicitare şi de stres caracteristic fiecărui sport, subliniind prin aceasta şi necesitatea selecţionării sportivilor în funcţie de tipul de personalitate. Din acest punct de vedere, sugestivă este tipologia prezentată de literatura est – europeană care grupează sporturile în:

A. Sporturi în care domină „ coordonarea ochi-mână, stabilitatea şi ochirea”. Sunt sporturi în care creşterea solicitărilor se realizează o dată cu avansarea în procesul de pregătire şi o dată cu creşterea nivelului competiţiilor. Crescând solicitarea, anxiosul, emotivul, care se descarcă agresiv nu poate face performanţă, întrucât nu poate să se controleze fizice emoţional şi fizic în situaţii de stres prelungit;

B. Sporturi în care domină „exprimarea artistică, adresa precisă, cu varietate de deprinderi subordonate (subrutine), în care întregul corp este folosit”;

C. Sporturi în care domină „ mobilizarea totală a energiei – rezistenţa, anduranţa, forţă-putere, în care este necesară o bună activare”;

D. Sporturi în care domină „ anticiparea mişcărilor altora”, care la rândul lor se pot împărţi în:

a) „sporturi cu plasă, care nu permit agresiunea directă, care solicită anticiparea şi integrarea mişcărilor proprii în sistem;

b) sporturi cu posibilă agresiune – reacţii la ce intenţionează să facă şi la ce face adversarul;

c) sporturi cu efort paralel – golf, bowling – învingerea unui obstacol şi a adversarului;

d) sporturi cu pericol de moarte sau accident (subiectivă)”.

În ceea ce priveşte sporturile individuale acestea pot fi clasificate astfel:

A . După caracterul acţiunilor:

– executate liber: alergări de viteză, rezistenţă, marş, gimnastică – solul etc.;

– executate cu obiecte: aruncări – atletism, probe – gimnastică ritmică, popice etc. ;

– executate la/cu materiale/aparate, instalaţii speciale: atletism – sărituri, canotaj, caiac – canoe, ciclism, haltere, tir, gimnastică – sărituri, paralele, inele etc.;

B . După condiţii de desfăşurare:

– în aer liber: alergări, sărituri, schi, sanie, bob, pentatlon modern

– în medii special amenajate: înot, sărituri în apă patinaj artistic, patinaj viteză, popice, yahting etc. ;

C . După tipul efortului:

– cu eforturi moderate: alergări de semifond, fond, marş, schi alpin, combinata nordică etc.;

– cu eforturi maxime: alergări de viteză, săriturile din atletism, gimnastică, haltere, patinaj, schi, etc.

Sporturile de echipă au la bază lupta între 2 şi mai multe persoane şi sunt prezente în literatura de specialitate ca jocuri sportive. De multe ori se întâmplă, mai ales în jocurile sportive, ca performanţa sau rezultatul sportiv să depindă şi de subiectivitatea arbitriilor care nu reuşesc să sesizeze, să semnalizeze întotdeauna abaterile de la regulament ale sportivilor.

O interesantă clasificare, a jocurilor a fost realizată, în 1973, de L., Teodorescu care le grupează după criterii:

*caracterul acţiunilor în:

– individuale;

– colective.

* segmentul cu care se joacă :

– cu mâna direct (handbal, baschet, volei);

– cu mâna cu instrument (badminton, tenis);

– cu piciorul (fotbal);

– mixte (rugby).

*cu deplasare: aparatul locomotor, mijloace de locomoţie;

*cu luptă pentru minge;

– cu contact direct cu adversarul;

– cu contact indirect (volei, tenis etc.).

H Dobler, face o sistematizare a jocurilor în 1989 (menţionată de Colibaba E., 1998) şi acceptată în mare parte. Această sistematizare grupează jocurile după cele patru criterii, astfel:

A. Gupa „jocurilor sportive cu tragere la ţintă” (coş, poartă), în care se urmăresc atât acţiuni tehnice, tactice de marcare a ţintei cât şi de stopare a acţiunilor adversarului. Aceste acţiuni presupun:

– contact corporal permis (handbal, hochei, fotbal american, rugby, polo pe apă)

– fără contact corporal (baschet, hochei în sală bandy, polo călare, hochei pe patine cu rotile);

B. „ jocuri cu retur” presupun disputarea mingii, a fluturaşului peste un fileu, o sfoară şi care se joacă 1X1 (individual – tenis de câmp, badminton etc. ), 2X2, (dublu – tenis de masă, badminton etc.), 3X3 (triplu – tenis cu piciorul, beach – volei), 5X5 (baschet), 7X7 (handbal), etc.

C. „Jocuri cu lovirea (percutarea) mingii”, sunt jocuri ce implică prinderea mingii după ce a fost lovită – baseball, cricket, raum (asemănător baschetului).

D. „Jocuri de conducere a mingii la ţintă prin percutări, împingeri şi loviri” – biliard, golf etc.

Cu toate diferenţele ce există între sporturi, ele pot fi structurate în sporturi individuale şi sporturi colective. În fiecare dintre aceste două mari categorii intră sporturi complexe şi mai puţin complexe, dar care se caracterizează prin modalităţi de abordare diferită cu aspecte comune. Performanţa sportivă, în funcţie de caz, poate fi rezultatul muncii şi implicării proprii aşa cum este în sporturile individuale, poate depinde de membrii echipei şi de arbitru, dar şi de adversar aşa cum se întâmplă în jocurile sportive.

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem.

Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Sport

LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web