Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Realităţi şi enigme ale arheologiei

in Religie

dtburials1a-620x400

^tudierea trecutului cu ajutorul textelor a fost folosită din plin şi nu poate oferi mai mult; arheologia capătă acum un rol covârşitor în elaborarea Istoriei, implicând cunoştinţe multiple şi folosirea unor tehnici complexe. Datorită ei, de câteva decenii, s-au realizat mari desco­periri istorice. Secole şi milenii ies din umbra în care au rămas, ignorate de oameni. Chiar dacă epoca este cunoscută, vestigiile dezgropate reprezintă o contribuţie fundamentală la pagina de istorie respectivă, prin valoarea lor concretă şi adevărul incontestabil ai mărtu­riei lor. Arheologia oferă o imagine directă a trecutului, un contact imediat cu el.

în această lucrare am vrut să prezint câteva mari descoperiri arheologice, destul de recente. Ele au fost făcute în ţări depărtate, din punct de vedere geografic, unele de altele, şi se referă la civilizaţii foarte deosebite. Scopul pe care mi l-am propus a fost de a demonstra, pe baza exemplelor alese la voia întâmplării, în decursul secolelor, provenind din teritorii felurite, aportul hotă­râtor al arheologiei la alcătuirea Istoriei.

Autorul

1

Un depozit de capodopere, neobişnuit, sub o stradă din Pireu

-a întâmplat la Pireu, sâmbătă, 18 iulie 1959. în această lună a lui Cuptor, când soarele încingea pământul Greciei şi căldura devenea tot mai apăsătoare, muncitorii veneau la lucru din zorii zilei. Doi dintre ei, Andreas Sakellion şi Niko-laos Kordonoris, apăsând din toate puterile pe ciocanul pneumatic, spărgeau asfaltul, deoarece societatea unde erau angajaţi îşi luase obliga­ţia de a face canalizarea. Şantierul acesta se afla în a-propiere de port, pe latura sudică a străzii Gheorghios l, la întretăierea cu strada Philon. Trecătorii grăbeau pasul, dorind să evite praful ridicat şi zgomotul supărător al ciocanelor. Deodată s-a făcut linişte. Andreas Sake­llion şi Nikolaos Kordonoris lăsaseră lucrul şi se aple­caseră spre pământ, privind cu luare-aminte.

întâmplarea, providenţa arheologilor

fntr-o grămadă de pământ compact se ivise o mână din bronz. Muncitorii l-au înştiinţat imediat pe şeful de echipă, Hippocratis Terzis, care, la rândul lui, a che­mat doi funcţionari de la societate; au hotărât să între­rupă lucrările şi să anunţe neîntârziat serviciile arheologice. Aceştia au fost primii martori ai unei descoperiri senzaţionale, datorată întâmplării, aseme­nea altor descoperiri arheologice…

Multe secole trecuseră fără ca cineva să bănu­iască existenţa unor capodopere minunate ale artei greceşti, îngropate sub pavajul drumului.

Se strânsese lume multă, într-un oraş clocotitor de viaţă cum este Pireul, ştirile de senzaţie se răspândesc cu o uimitoare repeziciune. O mână fusese scoasă la iveală din pământ: nu era ceva deosebit, dar se putea presupune că nu era unicul fragment existent. Era ab­solut necesar să se efectueze o săpătură de protecţie. Muncitorii deveneau acum colaboratorii serviciului ar­heologic. Canalizarea mai putea aştepta; acum sosise clipa cercetării trecutului…

Căldura era înăbuşitoare, dar nimeni nu se plângea; trebuia să se acţioneze fără grabă, cu chibzuială. Toţi lucrau cu acea respectuoasă minuţio­zitate hărăzită numai mărturiilor de Istorie străveche. Au fost scoase la lumină două braţe de bronz, aparţinând unei statui descoperite imediat după aceea, reprezentând un bărbat tânăr, — un Kuros — cu fruntea împodobită de bucle, o statuie de factură pur arhaică. Alături de el, s-a descoperit statuia unei fete de o frumuseţe remarcabilă; peste picioarele ei,

au fost găsite fragmentele unui scut de metal.

Mulţimea creştea; mii de persoane, nerăbdătoare şi curioase, se îngrămădeau pe străzile Philon şi Gheor-ghiosl.

La ora 5 după-amiaza, săpăturile au fost oprite şi s-a dispus încărcarea şi transportarea primelor desco­periri la Muzeul arheologic din Pireu; camionul şi-a croit drum cu greu, despicând mulţimea compactă.

în seara aceea, membrii guvernului s-au prezentat la muzeu, ca să salute, cu tot respectul cuvenit, prezenţa celor două statui de bronz, care îmbogăţeau şi mai mult, patrimoniul naţional grec, datorită întâmplării fericite din 18 iulie.

Săpăturile au continuat în zilele următoare cu aceeaşi participare entuziastă a populaţiei. Conducerea campaniei a fost încredinţată domnului Jean Pa-padimitriu, director al Antichităţilor din Attica.

Pe 25 iulie — după o săptămână de la desco­perirea făcută — au avut o nouă surpriză: într-un şanţ de săpătură s-au ivit faldurile unei draperii din bronz, aparţinând unei statui culcate pe spate. Pe măsură ce se lucra la degajare, dimensiunile ei neobişnuite au uimit; evident, era o statuie uriaşă. E uşor de imaginat neliniştea şi emoţia arheologilor când au văzut cpn-turându-se, din pământul acela secătuit, prăfos, o lu­crare într-adevăr de proporţii impresionante, într-o stare de conservare excelentă.

Săpătorii, cu toată nerăbdarea lor, înaintau încet cu lucrul, cântărindu-şi fiecare mişcare, intervenind cu prudenţă. Discuţiile erau aprinse în privinţa identificării statuii; au fost antrenaţi chiar pe o pistă falsă, când au dezgropat o altă statuie din bronz, de dimensiuni mult

mai mici, la dreapta statuii mari, întoarsă spre ea, părând că o îmbrăţişează. Au tras concluzia că reprezentau un grup. Ca urmare, au lucrat mai intens la degajare; în realitate, au apărut două lucrări diferite, pe care numai întâmplarea le aşezase laolaltă. Era înfăţişată zeiţa Athena cu coif, măsurând doi metri şi treizeci de centimetri şi zeiţa Artemis, mult mai mică — înălţimea acestei statui fiind egală cu o jumătate din cealaltă.

In cursul săpăturilor, braţele de bronz, corodate, ale lui Artemis, au fost sfărâmate (dar restaurarea s-a putut efectua fără greutate).

Extraordinară apariţie! Două zeiţe, pe care soarta le reunise în acest colţ al Atticei! Zeiţa războinică împreună cu zeiţa vânătorii, cea care îl ocrotise mereu pe Ulise şi cea care rămăsese neînduplecată şi aprigă. Nici în panteonul ceresc ele nu se întâlneau prea des, din cauza firilor lor atât de deosebite, dar iată că prin in­termediul oamenilor au stat alături două milenii!…

A opta zi de săpături a dat şi alte roade: a fost găsită o bucată de marmură, aproape de capul Athenei; era umărul unei statui feminine — singura care nu era din bronz. A fost dezgropată, studiată amănunţit, dar şi-a păstrat taina pentru că nu s-a putut preciza pe cine reprezenta.

S-a mai descoperit o mască de tragedie, din bronz, de dimensiuni mari, şi o frumoasă stelă funerară (fără bază şi capitel) cu capul lui Hermes.

Comori aproape la nivelul solului

Câte descoperiri în câteva zile! Cu toate acestea, săpăturile au fost sistate: strada trebuia să-şi recapete aspectul obişnuit, iar automobiliştii grăbiţi nu ar fi putut bănui că dedesubt, pe un tronson al drumului de câţiva metri pătraţi, se aflase, ignorat timp de două milenii, un depozit de o valoare inestimabilă. Statuile se aflau îngropate aproape la nivelul solului: unele doar la 85 cm de pavajul actual, altele, ascunse mai adânc, la 1,50 m. Puţin a lipsit ca vreun târnăcop nedorit să nu le trezească! în plus, spre norocul arheologilor, în cadrul lucrărilor de amenajare a Pireului, se prevedea deschiderea unei străzi pe acest sit. De asemenea, ar fi fost posibil să fie folosit drept temelie a unei case şi bronzurile date la iveală s-ar fi risipit sau, pur şi simplu, ar fi fost luate de cei care urmăreau să recupereze ma­teriale. Cronica arheologiei citează multe comori lăsate în părăsire, aproape la nivelul solului; este cazul tezau­rului de la Vix, descoperit în 1953.

Munca arheologilor nu a constat numai în dega­jarea acestui depozit valoros; ei au studiat cu atenţie modul în care fusese alcătuit odinioară şi au ajuns la concluzia că statuile fuseseră depozitate cu grijă — una lângă alta sau unele peste altele — într-o încăpere cu pereţii destul de subţiri, a cărei temelie, lată de aproxi­mativ 65 cm, fusese degajată pe trei laturi. Această încăpere avea o lungime aproximativă de 6 m; în 1956, fuseseră dezgropate construcţii similare, cu totul întâmplător: se executau lucrări edilitare în vecinătatea unei biserici.

Desigur erau magazine sau depozite, situate în

apropierea portului. Minunatele bronzuri fuseseră îngrămădite în vederea transportării lor pe corabie. Erau acoperite de un strat gros de cenuşă şi de fragmente de ţiglă, de pe acoperiş. Un braţ al statuii reprezentând un Kuros era înnegrit de fum. Probabil survenise o dramă în momentul încărcării lor şi ruinele clădirii incendiate le acoperiseră pentru totdeauna. Evenimentele acestea se petreceau în secolul l î.H, după cum dovedeşte o monedă găsită (s-au formulat ipoteze interesante asu­pra ei).

Un Kuros admirabil din epoca arhaică

Kuros-u\ reprezintă, fără îndoială, lucrarea cea mai importantă pe care a dat-o vreodată pământul Pireului; în afara frumuseţii uluitoare, are privilegiul dea fi cea mai veche statuie de bronz de dimensiuni mari (1,92 m înălţime), care ne-a parvenit. S-a apreciat că aparţine secolului VI Î.H.; unii o datează foarte precis, din anii 530-520 î.H.

Ne aflăm deci în plină perioadă arhaică a artei greceşti. Nu voi insista asupra istoriei şi artei Greciei, dar se cuvine să reamintesc câteva date. Situăm epoca arhaică — acele vremuri străvechi — între începutul secolului V!!! î.H. şi războaiele medice, care au izbucnit în 490 şi au lovit Grecia atât de crunt. Epocă de dezvol­tare artistică extraordinară: se impune arhitectura greacă din piatră, cu ordinele sale clasice; sculptura, prin creaţiile sale originale, ajunge la desăvârşire.

în această epocă se remarcă două modele de

reprezentare umană: Kore (de o discretă feminitate) şi Kuros (avântat şi puternic). Kore înfăţişează o fată tânără în veşmânt drapat, ţinând îr, mână o ofrandă (la Muzeul Acropolei se găsesc exerhplare minunate de asemenea statui); Kuros reprezintă un bărbat tânăr, gol, păşind înainte cu piciorul drept. Multă vreme a fost con­siderat ca o ipostază a lui Apollo, dar în prezent s-a re­nunţat la această interpretare. Kuros şi Kore sunt, cu certitudine, reprezentări ale celor care aduc ofrande, pe care artiştii greci i-au idealizat, înfăţişându-i tineri şi frumoşi.

Kuros-u\ descoperit la Pireu este, într-adevăr, o capodoperă a artei arhaice: este desăvârşită fru­museţea acestui trup însufleţit de mişcarea schiţată, deşi atitudinea este convenţională! Are şi forţă, şi graţie; pe chipul acestui Kuros se citeşte bucuria şi mulţumirea, dovadă a unei trăiri interioare intense. Am fi fost fericiţi să aflăm numele artistului care a creat această operă de un realism tulburător.

Din păcate, tot ce putem spune este că statuia provine, probabil, dintr-un atelier situat la nord-estul Peloponezului; trebuie să ne mulţumim (şi să ne mărginim) cu această vagă indicaţie de apartenenţă… De altfel, sculptura arhaică este categoric anonimă. Noi nu putem cita decât două nume de sculptori pentru această perioadă, lipsindu-ne alte elemente de infor­mare.

Arta greacă îşi va lua revanşa mai târziu, cu artiştii ei celebri, Fidias, Praxiteles şi atâţia alţii.

Athena, protectoarea cetăţilor-stat

Tăinuitul şi nebănuitul depozit din Pireu adă­postise o statuie a zeiţei Athena purtând coiful de războinică, de dimensiuni neobişnuit de impunătoare: cel puţin 2,30 m. Lucrarea aceasta minunată a fost reali­zată la sfârşitul secolului V sau IV Î.H. Valoarea desco­peririi acestea — credem noi — ar fi fost ştirbită dacă nu s-ar fi aflat şi zeiţa care a dat numele său cetăţii pe care a ocrotit-o1). Ea s-a ivit, din solul Pireului, ca un simbol, apărătoare a cetăţenilor, personificând înţelepciunea, prudenţa şi forţa. Războaiele pustiitoare trecuseră de mult. Athena a reapărut în toată măreţia ei senină; buzele uşor întredeschise sunt gata să rostească ceva; agerimea ochilor, din onix, este uimitoare („zeiţa cu ochii albastru-verzui”, cum i se mai spune Athenei).

Regăsim aici predilecţia, am putea spune chiar slăbiciunea artiştilor greci pentru incrustaţiile cu emai­luri, sticlă, diferite pietre, admise de tehnica turnării în bronz. Desigur, putem avea rezerve faţă de folosirea unor astfel de artificii, dar trebuie să recunoaştem că artiştii aceia au ştiut să exploateze la maximum mij­loacele de care dispuneau, izbutind să dea viaţă opere­lor lor, de un realism tulburător, uneori, care nu este câtuşi de puţin incompatibil cu idealizarea urmărităi In

1) este cunoscută disputa dintre Athena şi Poseidon, cu prilejul împărţirii diverselor regiuni ale Greciei. Cu această ocazie consiliul zeilor a făgăduit să dea Attica aceluia dintre ei care-i va dărui bunul cel mai de preţ. Poseidon i-a dăruit calul, iar Athena măslinul, care avea să asigure prosperitatea locuitorilor. Ea a câştigat în felul acesta întrecerea şi a devenit patroana cetăţii Atena, care-i poartă, de atunci, numele.

Cap din marmură al zeiţei Athena

această privinţă să-l luăm drept exemplu concludent pe auriga (conducătorul de car antic) din Delfi. Ochii săi sunt din email alb şi onix, iar genele, din metal incrustat: cine ar condamna aplicarea unei astfel de „tehnici”, când efectul ei este extraordinar? Privirea aţintită în depărtare, pierdută, luminează un chip radios, unul din­tre cele mai frumoase şi mai calde create vreodată de dalta unui artist iscusit.

Reprezentări cunoscute şi statui misterioase

Kuros şi Athena sunt recunoscute drept cele mai valoroase opere de artă ale „depozitului” din Pireu, dar aceasta nu înseamnă că minimalizăm importanţa celor­lalte sculpturi. Una dintre ele a păstrat misterul identităţii sale: o statuie din bronz, descoperită în aceeaşi zi cu Kuros, măsurând 1,94 m. Reprezintă o fată de o rară frumuseţe; cine era oare tânăra aceasta, purtând un centiron de care se putea prinde o armă? Nu există nici un alt detaliu precis care să contribuie la identificarea ei.

Unii au considerat că este Artemis, zeiţa vânătorii.

Alţii, în frunte cu Jean Papadimitriu, au presupus că era Melpomene, muza tragediei; această ipoteză pare mai plauzibilă, deoarece face legătura cu marea mască de tragedie, din bronz, de 45 cm lăţime, descop­erită cu ocazia săpăturilor. Muza o ţinea cu braţul drept întins? Ar fi fost un efort, masca fiind foarte grea, chiar pentru o zeiţă…

După toate probabilităţile această piesă împo­dobea un teatru din Atena sau din Pireu.

Artemis, descoperită în a opta zi de săpături, odată cu Athena, este înfăţişată cu toate caracteristicile ei de zeiţă a vânătorii, a cărei iscusinţă era neîntrecută în folosirea arcului şi a săgeţilor, îndreptate atât asupra cerbilor, cât şi a oamenilor.

Surprinde descoperirea unei singure statui din marmură din ansamblul statuar scos la iveală de săpături; perfect conservată, statuia aceasta, de un metru şi cinci centimetri, asemenea celei din .bronz reprezentând o Kore, nu este identificată. Pe cine înfăţişa tânăra fată? O tunică lungă până la pământ îi acoperea picioarele; vălul fin care-i încadra faţa cădea peste braţele ei îndoite, învăluind-o până la genunchi. Graţia şi dulceaţa expresiei figurii acestei tinere sunt aparte. Era zeiţă? Preoteasă? Cine ştie! Suntem înclinaţi să credem că era o preoteasă oficiantă a unui cult oriental.

Studiind îndeaproape acest lot dezgropat din sub­solul Pireului, constatăm cu uimire caracterul său dispa­rat şi neobişnuit: bronzuri, o singură marmură, o statuie de bărbat, mai multe înfăţişând femei — zeiţe sau alte fiinţe nenumite — scuturi, o mască de tragedie. Evident, cel care a prădat adunându-le, nu se înşela; nu a reţinut decât sculpturile cele mai importante, majoritatea lor fi­ind de dimensiuni mari. Pentru el subiectul reprezentat sau materia din care era executată opera nu aveau nici o importanţă. Luând tot ce putea, şi-a format involuntar o colecţie de obiecte eteroclite de mare frumuseţe; din cauza grabei şi pentru a uşura transportul statuilor, a fost obligat să renunţe la soclurile lor. Un colecţionar adevărat ar fi selectat lucrări analoge, preocupat să alcătuiască un grup unitar, cu o anumită omogenitate.

In cazul de faţă credem că a fost rezultatul unui jaf, deoarece sculpturile au fost adunate în grabă, fără alegere prealabilă. Ele provin, desigur, din mai multe temple şi edificii jefuite fără scrupul. Ne închipuim cum s-a desfăşurat scena: certuri pentru anumite lucrări, de­montarea statuilor de pe soclul lor, încărcarea lor în căruţe, de-a valma, transportarea lor până la port. Câte loturi au fost oare înjghebate astfel? Unele au fost ime­diat îmbarcate, iar altele au rămas depozitate în docuri.

într-o atmosferă dramatică

Moneda găsită odată cu statuile constituia singu­rul indiciu pe care ne puteam baza pentru precizarea datei — chiar aproximativă — când au fost depozitate în acel loc tainic din Pireu. Moneda o înfăţişează pe Athena purtând coiful de războinică şi pe Zeus, stăpânul trăsnetului; se remarcă şi un simbol — o stea între două semilune — cel al lui Mithridate cel Mare, precizând chiar data emiterii ei: 87 – 86 Î.H.

Se putea presupune, aşadar, că ascunderea statuilor avusese loc în secolul premergător erei noas­tre; anul 86 Î.H. se impunea în mod obligatoriu atenţiei noastre: era anul în care Sylla asediase, cucerise şi devastase Atena. Episod dramatic al istoriei Greciei! De şaizeci de ani, ţara se afla sub dominaţia romană. Cioc­nirile dintre cetăţi, rivalităţile lor, lupta lor aprigă pentru păstrarea independenţei, frumoasa lor civilizaţie se stin­seseră de mult; din când în când izbucneau revolte, dar noii stăpâni erau neîndurători faţă de greci, în acest caz. Barbar grecizat, Mithridate cel Mare, rege din Pont

— săpăturile din Pireu scoseseră la iveală moneda cu efigia lui — a ridicat trupe din întreaga Asie împotriva Romei, fiindu-i duşmanul de moarte cel mai aprig. Isto­ricii afirmă că marele rege a ucis toţi romanii care se aflau în Asia, în număr de 80.000. în scurt timp, a cucerit Delosul, apoi Atena.

Grecia era pe punctul de a se elibera de sub dominaţia romană, dar Sylla a intervenit la timp. Era omul hotărârilor neclintite, care nu va şovăi să pună la cale o lovitură de stat pentru a-şi păstra comandamentul suprem, în cadrul campaniei din Orient întreprinse în anul 87 Î.H., a asediat Atena şi Pireul, care au izbutit să-i ţină piept până în primăvara anului următor. Acropola a mai rezistat câteva luni. în 85 î.H. a fost încheiată pacea cu Mithridate, pe baza unui status qud\ dinainte de război. Cum se putea explica această îngăduinţă? Pen­tru că Roma se afla încă în plin război civil, iar Sylla avea nevoie urgentă de libertatea de a acţiona cum dorea în Grecia şi în Orient.

Cucerirea Atenei de către Sylla a fost evocată, după un secol, de Plutarh, în cadrul unei relatări cutre­murătoare. „Soldaţii romani au forţat zidurile, iar dicta­torul a pătruns în cetatea Atenei la miezul nopţii, cu un alai înspăimântător, în sunetele stridente ale trâmbiţelor şi strigătele sălbatice ale armatei, căreia, acordându-i-se toată libertatea de a prăda şi de a ucide, a făcut prăpăd în tot oraşul, omorând cu sălbăticie, în masă. Nu s-a aflat numărul victimelor; nici în ziua de azi nu se poate aprecia decât prin numărul locurilor pline de sânge… Multe per­soane au spus că sângele curgea şiroaie, ajungând

1)în limba latină: stare care a existat mai înainte şi se menţine şi în momentul de faţă.

până la suburbiile oraşului.”

Tiranul1‘ Aristion se refugiase pe Acropolă şi a re­zistat până când, doborât de sete, a fost nevoit să înceteze lupta. Curând după aceea, Sylla a pus stăpânire pe portul Pireu, distrugând multe lucrări de seamă şi, după cum specifică Plutarh, „îndeosebi arsenalul, o admirabilă realizare a arhitectului Filon.”

Depozitul provine din jafurile lui Sylla?

Mărturiile sunt categorice: jafuriie şi contribuţiile la război au caracterizat campania lui Sylla din Grecia. Dictatorul, prin felul său necruţător de guvernare, amin­tea mereu grecilor masacrul celor 80.000 de romani djn Asia, şi-i făcea să plătească scump orice răzvrătire, în plus, campania costa mult si nu se putea conta pe fon­durile Romei, în plin război civil; fidelitatea trupelor era îndoielnică şi pentru a o menţine era cazul să li se ofere bogăţii cât mai multe; de fapt erau mai mult hoarde dezlănţuite decât trupe reglementar organizate.

în consecinţă, Sylla nu a respectat nici măcar co­morile templelor, considerate tezaure inviolabile. Epi-daur, Olimpia, Delfi, au fost pustiite. Citându-l din nou pe Plutarh, „Sylla, vrând să corupă şi să atragă de partea lui oştenii unei tabere ostile, distribuia credincioşilor săi nenumărate bunuri, făcându-le daruri bogate, mânat de dorinţa de a cumpăra trădarea unora şi de a potoli pofta

1) tiran — stăpânilor absolut al unui stat sau al unei cetăţi greceşti.

nemăsurată a celorlalţi. Avea^ nevoie deci de resurse imense”. Nu a cruţat nimic, în Pireu, Sylla şi-a luat partea lui de pradă de război: o bibliotecă bogată, în care figurau operele lui Aristotel şi Teofrast „care nu erau încă foarte cunoscuţi” şi a expediat-o la Roma.

Este clar că minunatul depozit descoperit pe 18 iulie 1959 făcea parte din jafurile romanilor. Statuile au fost depozitate, probabil, într-o magazie a portului, pregătite pentru a fi încărcate pe corabie. Ce s-a întâm­plat, atunci? Sylla a fost obligat să se înapoieze în Roma, pe care a pus din nou stăpânire, cu aceeaşi cruzime calculată cu care a ţinut în frâu Grecia. Sylla avea atunci alte probleme importante de rezolvat, decât strămutarea unor opere de artă. Putem crede oare că numărul bogăţiilor era atât de mare încât îşi putea per­mite să neglijeze unele dintre ele? Lucrăturile în aur şi în argint ar fi trebuit să aibă prioritate, dacă bronzurile şi marmura puteau fi abandonate atât de uşor. E posibil ca pur şi simplu să fi izbucnit un incendiu în magazia unde erau depozitate, acoperindu-le, îngropându-le sub dărâmături. Desigur, războiul cumplit purtat de Sylla, cu jafurile şi prăzile de război formează un halo tragic în ju­rul descoperirii arheologice din Pireu. Mica monedă a lui Mithridate cel Mare, aflată laolaltă cu statuile reamin­teşte neclintit drama petrecută odinioară. Ne-am mărgi­nit să prezentăm ipotezele şi, în privinţa reconstituirii unor pagini de Istorie, preferăm să păstrăm o rezervă prudentă…

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem.

Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Religie

LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web