Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Rolul psihologiei educatiei

in Pedagogie/Psihologie

psihologie

Ce este psihologia? În literatura de specialitate se întâlnesc mai multe definiţii:

  1. definiţia tip butadă: Max Meyer, de exemplu, arăta că psihologia este „ştiinţa studiată de psihologi”. Lăsând la o parte caracterul vicios al definiţiei, întrucât consideră psihologia obiect de studiu al psihologului, iar pe psiholog ca om care studiază psihologia, se poate remarca o oarecare utilitate a ei. Atâta vreme cît concepţiile cu privire la conţinutul psihologiei diferă de la un autor la altul, studierea acestei varietăţi şi diversităţi s-ar putea să nu fie lipsită de interes;

  2. definiţii tip metaforă, îşi au originea în constatările contradictorii ale cercetărilor psihologice. Astfel, investigarea funcţiilor psihice inferioare (senzaţii, percepţii, timpi de reacţie), care sunt relativ uşor observabile, i-au condus pe unii autori spre evidenţierea existenţei unor regularităţi a manifestărilor lor, în timp ce studierea funcţiilor şi proceselor psihice superioare (afectivitate, motivaţia, voinţa) a permis sesizarea caracterului lor unic, singular. În aceste condiţii a apărut dilema: psihologia este ştiinţă sau artă? De aici s-a conturat un al treilea tip de răspuns: “psihologia este o ştiinţă ce trebuie făcută cu artă”.

  3. definiţii prin negare. Psihologul român Vasile Pavelcu oferă însă şi un alt tip de definiţie a psihologiei care s-ar putea denumi definiţie prin negare, într-un studiu intitulat programatic „Ce este psihologia?” (1946—1947), constatând că obiectul psihologiei a fost dezmembrat şi trecut în sarcina altor ştiinţe, cum ar fi fizica, fiziologia, sociologia etc. Astfel, Pavelcu afirma: „psihologia nu-i fizică”; „psihologia nu-i fiziologie”; „psihologia nu-i sociologie”. Rând pe rând sunt analizate tendinţele de „substanţializare” a psihicului, de reducere a lui la un simplu fenomen fizic, cele de „localizare” a psihicului în anumite zone ale creierului, ca şi tendinţele de „absorbţie” a psihicului în social. Pretenţiilor unor autori de a descoperi aptitudinile în cromozomi, prin studierea acestora din urmă la microscop, de a identifica psihicul cu secreţiile unor organe, de a considera că sufletul individului aparţine în întregime societăţii, că Eul, ca realitate primară şi ultimă, este o entitate metafizică ce nu există în sine, li se aduc critici vehemente. Eliminând ceea ce nu este psihologie, Pavelcu se apropie, în final, de o mai clară delimitare a însăşi obiectului propriu de cercetare al psihologiei (Pavelcu, 1982,). El a intuit rolul unor „antidiscipline”, cum au fost numite mai târziu, în constituirea psihologiei ca ştiinţă de sine stătătoare. „Antidisciplinele” sunt cele graţie cărora o disciplină se delimitează mai bine, dar şi cele contra cărora ea trebuie să se constituie. În esenţă, este vorba de elaborarea psihologiei ca ştiinţă cu statut propriu într-un cadru interdisciplinar.

  4. definiţiile comprehensive sunt cele mai complete deoarece încearcă să surprindă elementele centrale, definitorii ale psihologiei ca ştiinţă. W.Wundt : “ştiinţa experienţei imediate, spre deosebire de fizică c este ştiinţa experienţei mediate.” W.James: “este ştiinţa vieţii mentale, a fenomenelor şi condiţiilor reale.” Oswalt Kulpe reformulează în 1899 definiţia dată de Wundt arătând că psihologia este ştiinţa faptelor în măsura în care ele depind de experienţa subiectului, în timp ce fizica porneşte, de asemenea, de la experienţă dar studiază faptele în măsura în care ele sunt independente de individ. Făcând un salt în timp şi apropiindu-ne de zilele noastre, sunt definiţii mai mult sau mai puţin asemănătoare între ele. Piaget definea psihologia ca fiind ştiinţa care studiază ,,ansamblul conduitelor, comportamentelor, inclusiv priza lor de conştiinţa”. Această definiţie are avantajul de a preciza natura problemelor cu care se ocupă psihologia, în schimb, lasă în umbră câteva chestiuni de ordin istoric, metodologic, epistemologic şi chiar ontologic. De exemplu, istoria arată că în timp au fost formulate două definiţii opuse (psihologia-ştiinţa stărilor de conştiinţă; psihologia – ştiinţa comportamentului). Piaget nu face altceva decât să strângă într-o formulare conciliantă cele două definiţii, dar nu arată care este originea mutaţiei de la una la alta. De asemenea, definiţia nu dă răspuns la unele probleme metodologice (este suficientă intuiţia, fie ea şi generală, în explicarea fenomenelor sau se impune şi controlul lor riguros?), şi cum multe dintre problemele metodologice sunt tributare epistemologiei înseamnă că psihologia contemporană este condamnată la eclectism. O definiţie, concisă prin esenţa ei, nu putea cuprinde răspunsuri la atât de multe probleme, în fond, Piaget şi-a propus să redea în definiţia sa obiectul psihologiei, deci problematica studiată de psihologie, ceea ce a şi reuşit. Psihologia este ,,o ştiinţă care se ocupă de fenomene şi capacităţi psihice urmărind descrierea şi explicarea acestora în baza descoperirii unui ansamblu de legi, regularităţi sau modalităţi determinative” (Paul Popescu-Neveanu, 1987). Definiţia cuprinde conţinutul psihologiei şi finalitatea cercetărilor ei. Alţi autori stăruie asupra necesităţii cuprinderii în definiţia psihologiei a unor criterii ce urmează a fi satisfăcute de aceasta. Un asemenea criteriu, specific ştiinţei, îl reprezintă verificabilitatea datelor recoltate. „Psihologia este ştiinţa care descrie şi explică conduita organismului într-o manieră verificabilă” (Maurice Reuchlin, 1988,). Când un psiholog descrie o conduită, discursul său nu va avea sens pentru un alt psiholog decât dacă ambii cad de acord asupra unui criteriu care să le permită constatarea prezenţei, absenţei sau gradului de dezvoltare a conduitei respective. Este necesară, deci, stabilirea unei definiţii sau criteriu care să fie utilizate în acelaşi sens de observatori diferiţi. Sarcina psihologului constă în a observa fenomenele, în a sesiza dacă sînt repetabile, în a descoperi relaţii între ele, a formula legi, a preciza condiţiile în care o lege poate fi generalizată. O conduită astfel descrisă şi explicată permite luarea în considerare în practică a deducţiilor ce decurg din ea. Definiţia psihologiei dată de Reuchlin are o dublă semnificaţie: se referă concomitent la conţinutul şi la metoda psihologiei; precizează atât posibilităţile psihologiei, cât şi limitele (restricţiile) ei. Reiese astfel că dacă psihologia este ştiinţa faptelor observabile şi verificabile, ea nu se va ocupa de investigarea, descrierea şi verificarea faptelor non-verificabile. Această restricţie metodologică nu este chiar atât de rigidă cum apare la prima vedere. Ea permite psihologiei să efectueze cercetări nu doar de laborator ci şi de teren, ba chiar permite utilizarea introspecţiei ca metodă de cercetare. Rămânând în câmpul verificabil, domeniul faptelor studiate de psihologia contemporană este foarte extins, întinzându-se de la faptele individuale la cele sociale, de la investigarea conştiinţei, ca activitate organizată în vederea atingerii unor scopuri, la cercetarea inconştientului care intervine la diferite niveluri în derularea conduitelor.

  5. Americanii preferă să definească psihologia ca ştiinţa comportamentului. Numai că cei mai mulţi dintre ei încercând să explice noţiunea de comportament sunt nevoiţi să-i lărgească sfera. „Psihologia este studiul ştiinţific al comportamentului uman şi animal. … ştiinţa care descrie, cunoaşte, prevede, controlează comportamentul” decretează F.B. McMahon şi J. W. McMahon (1986). Termenul de comportament este însă foarte variat, recunoşteau ei. Acesta include acţiunile şi atitudinile unor grupuri largi de oameni, acoperă comportamentul interior, procesele gândirii, dezvoltarea copiilor, procesele vârstei, răspunsurile emoţionale ca frica şi supărarea, abilităţile cimpanzeului de a rezolva probleme etc. Alţi autori nu se mulţumesc doar cu lărgirea sferei noţiunii de comportament, ci încearcă să surprindă interacţiunea dintre viaţa mentală şi comportament. „Mai nou, psihologia este definită ca studiul vieţii mentale şi al comportamentului, dar chiar în studiul vieţii mentale psihologia observă comportamentul şi trasează concluziile despre procesele mentale care produc comportamentul” (Eoedi-ger, Eushton, Capaldi, 1984,). Sunt şi autori care, deşi pornesc de la ideea că psihologia este ştiinţa comportamentului, se centrează mai direct pe funcţiile şi finalitatea ei. „Psihologia este o ştiinţă, un set de proceduri pentru observarea sistematică a faptelor comportamentale şi pentru organizarea acestora în generalizări şi legi care caută să explice de ce fiinţa umană şi celelalte animale acţionează cum acţionează. Ea este un mijloc de promovare a bunăstării omului, un corp de informaţii care poate fi aplicat pentru a ajuta rezolvarea unei varietăţi de probleme individuale si de grup”(Wortman, Loftus, Marsfeall, 1985).

  6. definiţia etimologică: cuvântul “PSIHOLOGIE” este compus din două particole “psyche” (psihic) şi “logos” (ştiinţă), afirmându-se că “psihologia este ştiinţa psihicului”. Deşi definiţia este oarecum tautologică are mai ales o valoare operaţională orientând cercetătorii spre descifrarea şi detalierea termenului de psihic.

Luând în considerare aceste elemente se poate defini psihologia ca fiind ştiinţa care studiază psihicul (procese, însuşiri, mecanisme psihice), utilizând un ansamblu de metode obiective, în vederea desprinderii legităţilor lui de funcţionare, cu scopul cunoaşterii, optimizării şi ameliorării existenţei umane.

Din cele de mai înainte rezultă că psihologia este ştiinţa centrală despre psihicul organismelor animale şi umane. Ea studiază funcţiile, procesele, însuşirile, capacităţile şi mecanismele psihice aşa cum s-au format acestea de-a lungul timpului prin asimilarea şi interiorizarea solicitărilor externe, dar şi aşa cum se manifestă ele în dependenţă de contextul exterior. Ea îşi propune să înţeleagă şi să explice de ce un organism reacţionează într-un anume fel, să determine şi să prevadă cum acesta va reacţiona în viitor. Repetabilitatea şi generalitatea conduitelor şi comportamentelor sunt condiţiile esenţiale care permit desprinderea invariabilului, formularea legilor. Astfel, definiţia unei ştiinţe trebuie să conţină informaţii, fie şi într-o formulare generală, despre obiect, metode, legi, finalitate. Luând în considerare aceste elemente se poate defini psihologia ca fiind ştiinţa care studiază psihicul (procese, însuşiri, mecanisme psihice), utilizând un ansamblu de metode obiective, în vederea desprinderii legităţilor lui de funcţionare, cu scopul cunoaşterii, optimizării şi ameliorării existenţei umane. Încă din 1947, Vasile Pavelcu vedea în psihologie un „instrument practic al îndreptării, al redresării şi înălţării omului” (Pavelcu, 1982). Dacă la vremea aceea el considera că acest instrument ,,este încă un deziderat”, astăzi există toate condiţiile ca dezideratul să se transforme în realitate. „A înţelege omul pentru a-l perfecţiona, aceasta este adevărata menire a psihologiei” (Eubinstein, 1962). Zlate afirmă: „Adevărata menire a psihologiei este de a contribui la asigurarea unei existenţe omeneşti, a unei conştiinţe demne, a unui „suflet” înaripat de idealuri nobile şi îndrăzneţe, însoţit de capacitatea de a le traduce în fapt” (Zlate, 1988). Psihologia dispune de asemenea capacităţi, numai că până a ajunge la ele a trebuit să parcurgă un drum lung si anevoios. Ea a trebuit să treacă de la studiul fenomenelor simple la studiul celor complexe, de la stadiul de ştiinţă cu orientări şi curente antinomice la stadiul de ştiinţă ce tinde spre o oarecare unitate, de la utilizarea unor instrumente relativ primitive de cercetare la utilizarea unora tributare celor mai noi cuceriri ale tehnicii (microelectronica, informatizarea), de la studiul izolaţionist a fenomenelor psihice, cu propriile-i forţe, spre studiul deschis altor ştiinţe (biochimia, neurochimia etc.).

  1. Locul psihologiei în sistemul ştiinţelor

Într-un secol şi jumătate psihologia a parcurs drumul de la negarea ei ca ştiinţă până la obţinerea statutului de ştiinţă centrală în rândul tuturor celorlalte ştiinţe.

În 1929 Karl Buhler a propus modelul triunghiular al psihologiei ştiinţifice, aceasta din urmă fiind amplasată la intersecţia ştiinţelor umaniste, ştiinţelor sociale şi ştiinţelor naturale.

Peste 50 de ani, P.E.Meehl (1978) lansează distincţia dintre psihologia “hard” şi psihologia “soft”, potrivit căreia influenţa ştiinţelor naturii a orientat psihologia sper un studiu mai riguros al comportamentului, ştiinţele sociale au accentuat, încurajat mediul social şi valorile, ştiinţele umaniste au direcţionat atenţia spre necesitatea sublinierii importanţei influenţei subiective.

Preluând o sugestie a lui Rosenyweig (1992) se pot grupa ştiinţele în patru categorii:

  1. ştiinţele fundamentale ale omului –biologia, sociologia, filosofia- interpretat ca fiinţă bio-socio-spirituală

  2. + c) include diverse ştiinţe referitoare la principalele tipuri de activităţi îndeplinite de om -educaţionale, manageriale, economice, cultural-artistice, sportive, militare;

d) strânge la un loc ştiinţele maximal preocupate de asigurarea integrităţii fizice şi psihice a omului –medicina, neurologia, psihiatria.

La confluenţa cu fiecare dintre aceste ştiinţe psihologia generală şi-a delimitat propriile ei ramuri aplicative.

Poziţia deosebită a psihologiei în sistemul ştiinţelor, la intersecţia celorlalte, în centrul sau în vârful lor favorizează, “pendulaţia spectaculoasă a interpretărilor între psihologizare a numeroase discipline, la o extremă, şi depsihologizare a psihologiei la cealaltă extremă. (Pavelcu 1972).

Criterii de clasificare a ramurilor psihologiei:

  1. în funcţie de metode, în raport cu care se poate diferenţei psihologia experimentală, psihologia dezvoltării –axată pe abordarea ontogenetică, psihometria, psihologia diferenţeială, psihologia patologică, psihologia comparată;

  2. în funcţie de metode împreună cu obiectul specific, se constată că psihologia diferenţială, psihologia patologică sau psihologia dezvoltării se definesc la fel de bine prin interesul pentru un obiect particular, cât şi prin metoda care le caracterizează;

  3. d.p.d.v. al decupării unui a unit aspect al realului spre a fi cercetat, putem distinge, la graniţele cu disciplinele biologice, psihobiologia (sau biopsihologia), termen generic care cuprinde numeroase discipline de frontieră (psihofiziologie, psihofarmacologie, psihoendocrinologie, psihoimunologie, genetică comportamentală);

  4. d.p.d.v. al determinărilor sociale ale psihicului uman şi al interacţiunii cu ştiinţele sociale, constatăm psihosiciologia.

!!!! O caracterizare a tuturor ramurilor psihologiei o găsiţi în lucrarea: Introducere în psihologia educaţiei”, A.Hudiţean.

2. Introducere în psihologia educaţiei:

  1. Psihologia educaţiei (şcolară); schiţă istorică a constituirii şi dezvoltării acesteia în ţara noastră

Psihologia şcolară s-a dezvoltat în ţara noastră în cursul sec.XX prin contribuţii semnificative ale cunoscuului psiholog român Constantin Rădulescu-Motru.

Nestor Iacob-Marius (1901-1989) este un psiholog şi un psihopedagog reprezentativ din pleiada de psihologi formaţi la Universitatea din Bucureşti sub influenţa lui C.R.Motru, punând bazele unei psihologii şcolare, preconizând tratarea în învăţământ a fiecărui şcolar, conform “structurii sale totale”. A proiectat pregătirea psihologilor şcolari într-un centru special –Institutul de Bio-tipologie şi Eugenie şcolară. A avut contribuţii riguroase la optimizarea antropometriei şcolare, a docimologiei, a metodologiei orientării şi selecţiei profesionale. A pus la punct profesiograme psihologice. Între lucrările sale cu referire la psihologia şcolară pot fi amintite: “Laboraturul psihologic şcolar” (1939), “Examenul evoluţiei psihologice a copilului de la o zi la şase ani” (1940); “Carnet bio-tipologic” (1941); “Probleme de psihologie şcolar” vol I (1942) etc.

În perioada celui de-al doilea război mondial s-au reluat preocupările în domeniul psihologiei şcolare şi ale psihologiei educaţiei.

În anii 60 sub conducerea Catedrei de Psihologie din Cluj s-a editat un curs de psihologie pedagogică (foarte frecvent consultat).

În 1974, profesorul I.Radu, a publicat o amplă şi valoroasă psihologie şcolară, destinată studenţilor secţiilor de psihologie existente atunci.

În 1987 Catedra de Psihologie a universităţii din Bucureşti a conceput o foarte elaborată lucrare de Psihologie şcolară care a fost însă mai puţin difuzată şi care nu era accesibilă studenţilor de la specialităţile neumaniste având şi un volum mare (430 pg)

În 1983 a apărut “Psihologia educaţiei şi dezvoltării” cu un colectiv de redacţie I.Radu (coordonator), P.Golu, U.Şchiopu, S.Teodorescu, incluzând ca autori cele mai reprezentative personalităţi ale psihologiei din ţara noastră.

  1. Definirea termenului de psihologia educaţiei

Una din primele specializări ale psihologiei au constituit-o studiile consacrate psihicului infantil. Psihologii au intuit existenţa unor deosebiri importante între felul copilului de a înţelege lumea şi cel al adultului. Urmărind sistematic modificările de comportament ale copiilor de diferite vârste s-a ajuns la elaborarea “psihologiei copilului”. Dar copiii au fost observaţi şi în condiţiile vieţii şcolare. Au putut fi înregistrate în acest fel reacţiile lor la diverşi factori educativi, la atitudinea profesorilor, la metodele şi materialele utilizate, la conţinutul diferitelor discipline, etc. Astfel, s-a constituit ceea ce se numeşte psihologia educaţiei.

Orice disciplină ştiinţifică are ca obiect de studiu, cercetare şi cunoaştere o arie de probleme. Obiectul psihologiei îl constituie studiul activităţii psihice a omului, adică fenomenele subiective, procesele lui psihice, comportamentul uman (ca procesualitate internă şi ca manifestare externă), precum şi personalitatea şi trăsăturile acestuia.

Problemele care constituie obiectul psihologiei educaţiei nu diferă în mod esenţial de problemele psihologiei. Aceasta întrucât psihologia educaţiei este un domeniu aplicat al psihologiei. Diferenţele rezultă din considerentul că problemele psihologiei educaţiei sunt abordate în contextul procesului instructiv – educativ din şcoală care, exercită asupra lor o influenţă pedagogică, mai corect, o acţiune de educaţionalizare.

Termenul de psihologia educaţiei sau cel de psihologie pedagogică are o sferă mai largă, el se referă şi la psihologia copilului mic, a celui de vârstă antepreşcolară şi a celui de vârstă preşcolară; are în vedere, de asemenea, psihologia adulţilor, când este activată „educaţia permanentă”. Psihologia educaţiei constituie o ştiinţă psihopedagogică atât prin obiectul ei, prin metode, cât şi prin caracteristicile rezultatelor obţinute

Psihologia educaţiei studiază, d.p.d.v. psihologic, procesul instructiv-educativ desfăşurat în şcoală cu scopul de a spori eficienţa acestuia. Ea formează partea esenţială a psihologiei pedagogice care studiază şi educaţia copilului înainte de şcoală, dar şi la vârsta adulţilor.

Termenul de psihologia educaţiei sau cel de psihologie pedagogică are o sferă mai largă, el se referă şi la psihologia copilului mic, a celui de vârstă antepreşcolară şi a celui de vârstă preşcolară; are în vedere, de asemenea, psihologia adulţilor, când este activată „educaţia permanentă”. Psiholoiga educaţiei constituie o ştiinţă psihopedagogică atât prin obiectul ei, prin metode, cât şi prin caracteristicile rezultatelor obţinute.

Orice disciplină ştiinţifică are ca obiect de studiu, cercetare şi cunoaştere o arie de probleme. Obiectul psihologiei îl constituie studiul activităţii psihice a omului, adică fenomenele subiective, procesele lui psihice, comportamentul uman (ca procesualitate internă şi ca manifestare externă), precum şi personalitatea şi trăsăturile acestuia.

Problemele care constituie obiectul psihologiei educaţiei nu diferă în mod esenţial de problemele psihologiei. Aceasta întrucât psihologia educaţiei este un domeniu aplicat al psihologiei. Diferenţele rezultă din considerentul că problemele psihologiei educaţiei sunt abordate în contextul procesului instructiv – educativ din şcoală care, exercită asupra lor o influenţă pedagogică, mai corect, o acţiune de educaţionalizare.

Problema fundamentală a învăţământului este aceea a învăţării. Este firesc ca psihologia educaţiei să fie preocupată de studierea psihologică în primul rând a acestui proces. În sens larg, prin învăţare se înţelege orice achiziţie comportamentală, relativ stabilă, care are ca scop o mai bună adaptare la mediu.

În acest înţeles, învăţarea este o activitate comună omului şi animalelor. Rezultă că şi animalele dobândesc o anumită experienţă care le mijloceşte adaptarea la mediul natural. Omul însă nu trăieşte numai în mediul natural. El trăieşte şi îşi desfăşoară activitatea cu precădere în mediul social şi cultural. De aceea, prin învăţare, omul ia cunoştinţă de achiziţiile din aceste medii, pe care şi le însuşeşte prin descoperirea, decodificarea şi asimilarea informaţiei sociale. În acest scop, societatea organizează un sistem specializat care este învăţământul, un sistem foarte rentabil. Specialiştii, au ajuns la concluzia că „… rentabilitatea investiţiei în domeniul învăţământului (deci în resursele umane) este mai ridicată decât rentabilitatea investiţiei economice (în capital real)”.

Şcoala, procesul instructiv educativ reprezintă cel mai important mijloc prin care se urmăreşte formarea şi dezvoltarea personalităţii, socializarea activă şi integrarea individului în societate.

Învăţământul reprezintă aşadar, cel mai important instrument prin care se realizează învăţarea şcolară.

Învăţarea şcolară, cu particularităţile ei specifice, semnifică încorporare de informaţie şi dezvoltare a personalităţii psihice. Ea constă în activitatea special organizată de asimilare a informaţiilor (teoretice) şi a abilităţilor (practice) acumulate de omenire de-a lungul evoluţiei sale social-istorice şi prezentate selectiv şi rezumativ în obiectele de învăţământ, precum şi de formare a unor capacităţi şi deprinderi care permit o adaptare mai nuanţată la mediu.

Psihologia educaţiei studiază învăţarea în strânsă corelaţie cu dezvoltarea psihică. Prin dezvoltare psihică se înţelege trecerea de la nivelurile psihice primare la nivelurile psihice superioare, formarea unor noi seturi de procese, însuşiri, funcţii şi structuri psihice, continua devenire a structurilor psihocomportamentale.

Învăţarea şcolară, ca formă particulară a activităţii general umane, prezintă o importanţă specială pentru dezvoltarea psihică a elevului. La rândul ei, dezvoltarea psihică condiţionează şi face posibilă învăţarea. De aceea, dezvoltarea psihică este un alt proces fundamental pe care îl studiază psihologia educaţiei. Ea urmăreşte traseul dezvoltării psihice de la intrarea copilului în şcoală până spre anii studenţiei, acumulării cantitative şi calitative în structurile psihice pe parcursul vârstei şcolare mici, al vârstei şcolare mijlocii şi al vârstei şcolare mari.

Psihologia precizează că, în situaţia de învăţare, elevul nu este condiţionat numai din exterior, prin tehnologia educaţională. Influenţele din afară se exercită prin intermediul condiţiilor interne: trebuinţele şi interesele, aspiraţiile şi idealurile, atitudinile, emoţiile lui etc. Influenţe pozitive asupra actului instructiv – educativ şi în mod nemijlocit asupra învăţării, exercită natura şi varietatea motivelor care se manifestă prin mobilizarea energetică, dinamizarea şi direcţionarea activităţii de studiu.

Psihologia educaţiei cercetează astfel de aspecte, pornind de la faptul că elevul nemotivat este un elev inactiv, pasiv şi indiferent faţă de sarcinile şcolare. Subiectul nemotivat sau de motivat face inoperant însuşi actul instructiv – educativ.

Una din preocupările esenţiale ale psihologiei educaţiei o reprezintă studiul dezvoltării, în condiţiile procesului de învăţământ, a structurilor psihice superioare, care asigură instrumentarea raţional – cognitivă a învăţării. Avem în vedere structurarea proceselor gândirii şi ale memoriei cu mare pondere în realizarea procesului de predare – învăţare.

O contribuţie importantă la explicarea şi înţelegerea acestor procese psihice centrale o aduce, mai nou, psihologia cognitivă.

Rezultatele studiilor referitoare la dezvoltarea inteligenţei şi comportamentului creator întregesc contribuţia psihologiei educaţiei la formarea şi dezvoltarea, în condiţiile învăţământului, a personalităţii elevilor. De fapt, bazele personalităţii se pun de timpuriu. Elevii învaţă ca treptat să nu manifeste indiferenţă faţă de sarcinile şcolare. Şi tot treptat ei adoptă o atitudine participativă faţă de acestea. Astfel, învăţarea se transformă din ce în ce mai mult în autoînvăţare, în studiu individual aprofundat, înţeles ca o necesitate imperioasă.

Problema formării şi dezvoltării poersonalităţii se află în centrul preocupărilor educatorilor. Comportamentele acesteia, în special aptitudinile şi caracterul trebuie modelate la elevi cu toată atenţia. Şi în volumul de faţă acestor probleme ale personalităţii li s-a rezervat un loc aparte.

Competenţa didactică se exprimă în principal prin capacitatea profesional – ştiinţifică a profesorului, prin capacitatea lui psihopedagogică şi prin cea psihosocială. Ea asigură transmiterea optimă a sistemului de informaţii şi abilităţi, iar dezvoltarea operaţiilor intelectuale ale elevilor face posibilă activitatea adecvată a grupului de elevi pe care profesorul o conduce, o îndrumă, o coordonează. Efectele aşteptate ale învăţării şi ale dezvoltării, produsele finite ale actului instructiv – educativ, achiziţiile psihocomportamentale ale elevului sunt nemijlocit dependente de competenţa didactică a profesorului. Din acest motiv şi studiul competenţei didactice din perspective psihologice este una din preocupările majore ale psihologiei educaţiei.

Având în vedere cercetările de până acum, considerăm că obiectul psihologiei edcuaţiei îl constituie studierea, sub aspect psihologic, a procesului instructiv – educativ din şcoală, având ca scop creşterea eficienţei acestui process în raport cu obiectivele unui învăţământ modern.

Probleme fundamentale atât pentru pedagogie, ca ştiinţă a educaţiei, cât şi pentru psihologia şcolară sunt învăţarea şi dezvoltarea psihică a tineretului şcolar. Dar acestea sunt abordate din perspective diferite: pedagogia indică cu precizie metodele didactice şi mijloacele de învăţământ prin care învăţarea şi dezvoltarea psihică se pot realiza efectiv, în timp ce psihologia educaţiei explică doar cum se pot realiza acestea. Informaţiile privind psihologia învăţării şi mecanismele dezvoltării psihice facilitează elaborarea ştiinţifică a cerinţelor instructiv – educative, evaluarea corectă a rezultatelor activităţii şcolare şi a calităţii activităţii cadrelor didactice, precum şi adoptarea corectă a măsurilor ce se impun pentru eliminarea disfuncţiilor care se manifestă.

O importanţă deosebită reprezintă psihologia educaţiei pentru cunoaşterea elevilor şi a particularităţilor lor de vârstă şi individuale, comunicarea adecvată cu aceştia şi stimularea activităţii lor, de învăţare, pentru cunoaşterea aspectelor psihologice ale tuturor acţiunilor educaţionale. „Formarea posibilităţilor de a acţiona în cunoştinţă de cauză, de a dovedi înţelepciune şi plasticitate în conduita noastră faţă de elevi este favorizată de cunoaşterea aspectului psihologic al influenţelor de ordin educativ. Aceasta constituie importanţa practică a psihologiei şcolare”.

2.3. Raporturile psihologiei educaţiei cu ştiinţe socio-umane şi comportamentale.

Urmărind optimizarea instruirii şi educaţiei, psihologia şcolară este o ramură aplicată, practică, a psihologiei.

Cele mai importante concluzii obţinute în cadrul psihologiei generale, psihologiei infantile şi al psihologiei diferenţiale sunt utilizate de către psihologia educaţiei. Dar această ramură practică a psihologiei nu se poate baza numai pe simple deducţii dintr-o serie de generalizări. Pentru a face consideraţii specifice procesului de învăţământ este necesară o studiere amănunţită a învăţării în condiţiile complexe existente în clasă, în cadrul unei comunităţi de elevi. De aceea s-au făcut investigaţii speciale care ne pot duce la un mai înalt grad de certitudine cu privire la influenţa şi valoarea unor metode şi procedee utilizate de profesori, cât şi la soluţionarea altor probleme de ordin instructiv- educativ.

De aceea, psihologia educaţiei este strâns legată de pedagogie, ştiinţa educaţiei, a formării conştiente, intenţionate a individului. Aceasta abordează însă procesul educativ în toate aspectele sale şi din mai multe puncte de vedere. Spre ex., psihologia se ocupă mai puţin de scopurile educaţiei sau de aspectele sale metodice ale educaţiei fizice care sunt abordate pe larg de către pedagog. Apoi, pedagogia studiază acţiunile educative şi rezultatele nu doar din punct de vedere psihologic, ci din p.d.v. igienic (dacă nu dăunează sănătăţii), d.p.d.v. moral şi d.p.d.v. economic (problema costurilor nu poate fi neglijată). De aceea pedagogia stabileşte care să fie structura unei şcoli, ce anume să se predea elevilor, ce metode şi materiale pot fi utilizate. Psihologul nu ia decizii finale, ne face decât constatări şi recomandări necesare pedagogului, ca om de ştiinţă, ori profesorului. Pedagogia are, în schimb un caracter normativ. Ea dă indicaţii precise, unele absolut obligatorii, altele facultative, care constituie un ghid al activităţii instructiv-educative desfăşurate în şcoală.

Psihologia educaţională au luminat progresele pedagogiei, au modificat atitudinile teoretice şi practice în pedagogie începând cu modul de a considera copilul şi a de a adecva metodele faţă de acesta până la tratarea unor comportamente în lumina altor judecăţi de valoare cum ar fi spre ex. cele care se emiteau asupra lenei ca atitudine a copilului, sau reaua voinţă precum şi la modul de a corecta (adeseori cu nuiaua) aşa numitele “manifestări”, spre a da un exemplu din infinitatea de manifestări în procesele instructiv-educative ale copilului (lenea) ca aversiune faţă de efort.

O altă ştiinţă cu care trebuie să colaboreze psihologul, când cercetează învăţământul, este sociologia, instruirea realizându-se cu mari grupuri de şcolari –clasele. Ca urmare apar fenomene sociale –se creează o mentalitate de grup, apar anumite tradiţii, influenţe. Ele nu pot fi subestimate şi trebuie avute în vedere. Atunci când se face referire la interacţiunea dintre indivizi, la comunicarea dintre elevi, la relaţiile de cooperare sau adversitate, atunci sunt necesare cunoştinţele acumulate de psihologia socială, o ramură a psihologiei care cunoaşte astăzi progrese remarcabile.

2.4. Necesitatea psihologiei educaţionale în activitatea instructiv-educativă

Psihologia şcolară (educaţională) este o disciplină resursă (A.Cosmovicici şi L.Iacob), în sensul că, este nu doar un potenţial rezervor de sugestii şi repere pentru cadrul didactic la începutul carierei, dar şi ulterior şi totodată, ea permite tocmai acea cristalizare profesională a cadrului didactic şi stabilizarea propriei identităţi vocaţionale.

Cadrul didactic lucrează în condiţii de relativă incertitudine, deoarece constată adeseori că efectele, o anumită reacţie sau alta a clasei, nu au întotdeauna măsurarea în timp real, ce şi cât au înţeles elevii din mesajul didactic, nici ce i-a interesat în mod real în acel moment. Pe de altă parte, el este nevoit să adopte decizii în timp real, cu promtitudine, tocmai pe aceste aspecte vag definite ale situaţiilor cu care lucrează, motiv pentru care, numai o bună cunoaştere psihologică poate adecva metodele pedagogice şi metodice, situaţiilor în schimbare.

Astfel, necesitatea cunoaşterii psihologiei educaţionale derivă din necesitatea desfăşurării în bune condiţii a gestiunii şi managementului procesului formării şcolarilor de către cadrul didactic.

Psihologia educaţională ajută cadrul didactic să perceapă conştient:

  1. lacunele existente în capacitatea de percepţie a elevilor;

  2. dificultăţile înţelegerii de către aceştia a unui text ştiinţific;

  3. cauzele abaterilor disciplinare repetate;

  4. complexitatea problemelor adolescentului;

  5. reacţiile uneori neaşteptate ale grupului şcolar.

2.5. Direcţii de intervenţie ale psihologiei educaţiei în interacţiunile procesului instructiv-educativ.

Pornind de la relaţiile dintre profesor şi elev şi profesor şi clasa de elevi, psihologia educaţiei intervine în mai multe direcţii:

  1. o direcţie constructivă, experimentală prin care psihologul şcolar, dar mai ales fiecare cadru didactic la specialitatea proprie, pe baza unei pregătiri psihologice şi psihoeducative, trebuie să aibă un control al metodelor de învăţământ, al creării situaţiilor optime de învăţare, a climatului educaţional, al raporturilor atente cu grupuri de elevi şi cu fiecare elev în part, a măsurării şi valorizării rezultatelor în învăţare, a stabilirii întăririlor, a optimizării proceselor de înţelegere, memorare, de atenţie, de voinţă, a educării complexe a personalităţii.

  2. O direcţie corectivă, care porneşte de la cercetarea a ceea ce nu se împlineşte şi a cauzelor neîmplinirilor spre a le corecta; ea cercetează diferitele carenţe şi deficite pedagogice, concretizate în decalaje ce se pot ivi, la un moment dat între modelul de conduită proiectat prin învăţare şi ceea ce a rezultat efectiv în urma desfăşurării actului educaţional.

  3. O a treia direcţie este cea prospectivă, constând în cunoaşterea particularităţilor psihologice ale elevului, pe baza unei cercetări concrete, pentru a stabili perspectiva, direcţia probabilă a evoluţiei însuşirilor şi capacităţilor lui psihice; în funcţie de aceasta se poate realiza consilierea sau orientarea profesională a adolescenţilor.

Astfel, cu cât se răsfrânge sfera acţiunii variabilelor aleatoare şi se lărgeşte câmpul de intervenţie al variabilelor controlabile, cu atât mai mult se poate sporii calitatea modelelor educaţionale şi instructive şi cu atât mai mult cadrul didactic se adaptează structurilor de posibilitate şi totodată preferenţiale şi opţionale ale elevului în concordanţă cu particularităţile şi aptitudinile lui reale.

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem.

Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Pedagogie

LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web