Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Roma in epoca regala

in Istorie

Una-passeggiata-romana-a-Villa-Giulia002big

Oraşul celor şapte coline (Palatin, Capitoliu, Aventin, Quirinal, Viminal, Eaquilin şi Caelius) s-a constituit prin convergenţa de elemente latine şi sabine. Roma a fost supusă, mai târziu şi temporar, hegemoniei etrusce, fără a înceta să-şi întărească autoritatea asupra populaţiilor învecinate.

După tradiţie, de la întemeierea Oraşului până la alungarea etruscilor şi inaugurarea Republicii, la Roma au domnit şapte regi: Romulus (753-716 a. Chr.), Numa Pompilius(715-672 a. Chr.), Tullus Hostilius (672-640 a. Chr.), Ancus Martius (640-616 a. Chr.), Taraquinius Priscus (616-578 a. Chr.), Servius Tullius (578-534 a. Chr.) şi Taraquinius Superbus (534-509 a. Chr.).

După dispariţia lui Romulus şi până la venirea etruscilor –pe care tradiţia o plasează în a. 616 a. Chr. adică, potrivit indicaţiilor arheologiei, cu circa o jumătatea de secol prea devreme- ar fi existat o alternare semnificativă de regi latini şi sabini. Mai întâi a fost domnia sabinului Numa Pompilius (715-672 a. Chr.) –institutor de sacre şi leges- căruia tradiţia îi atribuie organizarea sacerdoţilor (colegiile saliilor, feţialilor, augurilor). Îi uremează un rege războinic, latinul Tullus Hostilius (672-640 ) care înfrânge Alba, apărută eroic dar zadarnic de Curiaţi în duelul lor epic cu cei trei Horaţi. În sfârşit, un nou sabin, Ancus Martius (640-616 a. Chr.) dă dreptului războiului forme pe care colegiul feţialilor le va păstra neschimbate în epoca istorică. Lui Ancus Martius i se atribuie fortificarea Iianiculumului, construirea celebrului Pons Sublicius, precum şi construirea unui drum de la Roma până la gurile Tibrului, unde a întemeiat portul Ostia (Portus Ostienses). Sub domnia lui Ancus Martius, Roma se deschide prosperităţii şi comerţului la mare distanţă. După cum arăta G. Dumezil, în societatea romană reprezentanţii divini ai celor trei funcţii s-au metamorfozat în “personaje istorice” şi anume seria primilor regi ai Romei. Prin urmare, formula ierarhică originară –tripartiţia divină- a fost exprimată în termeni temporali, ca o succesiune cronologică.

Urmează apoi vremea hegemoniei toscane. Perioada în care s-a pus capăt alternanţei unui rege latin cu unul sabin, corespunde în linii generale cu secolul VI a. Chr. Nu trebuie uitat că, pe plan politic, controlul asupra Latiumului era necesar etruscilor, a căror expansiune se prelungea şi în Campania. În aceste împrejurări mediul laţial se va etrusciza rapid şi cel puţin marile familii aristocratice au adoptat obiceiurile, gusturile şi riturile etrusce.

Regalitatea etruscă este ilustrată de trei personaje. Primul, Lucumon –originar din Tarquinii- s-a stabilit, în vremea lui Ancus Martius, la Roma unde ia numele de Lucius Tarquinius Priscus. Tradiţia îi atribuie lui Tarquinius Priscus (616-578 a. Chr.) construirea Circului Mare (Circus Maximus), a sistemului de canalizare (Cloaca Maxima) şi a templului de pe Capitoliul dedicat lui Iupiter. Totodată, primul rege etrusc ar fi introdus la Roma luptele de gladiatori, spectacolele mari (ludi magni), ceremonialul triumfului şi ar fi completat numărul senatorilor cu patres minorum gentium. Îi urmează Servius Tullius (578-534 a. Chr.) căruia tradiţia îi atribuie înconjurarea Oraşului cu ziduri, ridicarea unui templu comun pentru toţi locuitorii, pe Aventin, şi mai ales, reorganizarea societăţii romane printr-o nouă constituţia (Constituţia lui Servius). În fine, de numele “tiranului” Tarquinius Superbus (534-509 a. Chr.) se leagă un vast program edilitar.

A fost îndelung discutată verosimilitatea tradiţiei istorice, care relatează atâtea evenimente fabuloase, de la fundarea Romei până la alungarea Tarquinilor. După un secol şi jumătate de acerbe dispute, tradiţia nu mai este astăzi contestată. S-a făcut însă anumite precizări de natură să lumineze originile Romei, în epoca regilor şi a Republicii timpurii. Foarte probabil, amintirea unui număr de personaje şi evenimente istorice –deja modificate de memoria colectivă a romanilor- au fost interpretate şi structurate conform unei concepţii istoriografice aparte. S-a arătat în ce sens au istoricizat romanii marile teme ale mitologiei indo-europene. Prin urmare, putem considera că cea mai veche mitologie romană –aceea de dinainte de influenţele etrusce şi greceşti- se află camuflate în primele cărţi ale lui Titus Livius.

Cele două secole şi jumătate ale regalităţii romane sunt marcate de experienţe sociale şi culturale ce se vor dovedi decisive pentru istoria ulterioară a Romei. Epoca Romei regale cuprinde trei faze de civilizaţie succesive.

În cursul cele de-a doua părţi a sec. VIII a. Chr., Roma arhaică duce o viaţă extrem de modestă, întrutotul asemanătoare cele a surorilor ei latine. Nici în prima jumătate a sec. VII a. Chr., localizarea descoperirilor romane nu indică p extindere notabilă a aşezărilor umane. Sub un aspect destul de modest, încă de la o dată timpurie, arta greacă -probabil prin intermediul Etruriei- îşi face intrarea în Roma.

În secolele VIII-VII a. Chr. cele şapte aşezări au încheiat o alianţă (Septimontium), iar aşezarea de pe Palatin a fost înconjurată de ziduri, luând naştere prima fortificaţie, numită de tradiţie Roma quadrata şi atribuită lui Romulus. Liga celor şapte coline –a cărei amintire se va perpetua în ritmurile religioase- ilustrează cea dintâi uniune efectivă a triburilor latine din Roma. În epoca istorică, o ceremonie numită Septimontium avea loc anual la 11 septembrie. Ea reunea, la aceeaşi sărbătoare, însă prin şapte sacrificii local distincte, populaţia celor două înălţimi ale Palatinului (Palatium şi Germal), a celo trei ridicături ale Esquilimului (Fagutal, Oppius şi Cispius), a coloniei Velia şi a lui Caelius. Nu numai Aventinul, ci şi Capitoliul, Quirinalul, Viminalul –deci colinele din nord considerate de populaţia sabină- sunt excluse de la ea. Până către 650 a. Chr. Roma n-a fost în mod cert puterea pe care o înfăţişează o analitică doritoare să facă să dateze gloria militară a Romei dintr-o perioadă cât mai timpurie. Dealtfel, Alba –centrul federal al ligii care-I poartă numele- se prăbuşeşte nu doar sub loviturile Rome, ci a mai multor oraşe latine coalizate împotriva ei.

De la mijlocul sec. VII a. Chr. până la mijlocul celui următor, aspectul Romei se schimbă, templele se înmulţesc pe Quirinal, pe Capitoliu, în Forum Boarium, iar materialul arheologic indică influenţa crescândă a civilizaţiei greceşti şi etrusce. În această perioadă Latiumul –ca şi Etruria dealmiteri, cu care mediile latine întreţin legături tot mai strânse- se inserează în orizontul civilizaţiei greceşti în faza ei “crientalizantă”. Se conturează astfel o koine italo-etruscă, ce apare ca un aspect periferic şi particular al civilizaţiei răspândite de Sudul elenic. În fapt, nu este vorba de o simplă aculturaţie, ci de un proces complex de afirmare a unei puternice aristocraţii locale, care adoptă unele elemente provenite din mediul grecesc ca expresie culturală privilegiată a statutului său social.

Inventarele mormintelor princiare, cum sunt mormântul Bernardini de la Praeneste, sau mormintele de al Decima, Acqua, Laurentina sau Tibur evidenţiază predilecţia aristocraţiei italice, ca şi a celei etrusce, pentru modelul civilizaţiei aristocratice greceşti în faza ei “orientalizantă”. Cum s-a spus, avem de-a face aici cu un fenomen care “reinventează”, de fapt, comportamente nobiliare, după modelul grecesc, dar în mediul latin –şi, în general, în tot spaţiul italo-etrusc din sec. VII a. Chr.

Reinventează”, pentru că nu este vorba atât de imitaţii, cât de un fel de traducere a experienţelor realizate de civilizaţia greacă în mediul italic. Aţa cum au arătat studiile lui R. Bianchi-Bandinelli, mediul artistic italo-etrusc nu repetă aceste experienţe ci selecţionează mai degrabă unele din trăsăturile lor, printr-un fel de inerpretatio latina ce la simplifică, le reia în alt registru decât cel originar şi le răspândeşte. Evident, produsele greceşti abundă atât în intervalele funerare, cât şi în ornamentarea locuinţelor, dar aceste produse se găsesc alături de obiectele de artizanat local, care interpretează în felul lor modelul grecesc. Totuşi, nu trebuie uitat că Roma este încă departe de opulenţa unora dintre vecinele ei din Latium sau din Etruria meridională, cum sunt Praeneste, Veii sau Cerveteri.

În fine, într-o ultimă perioadă, Roma regală cunoaşte, începând de la mijlocul sec. VI a. Chr., prezenţa efectivă a etruscilor şi civilizaţia romană este supusă unei etruscizări profunde, dar temporare. Aspectul arheologic al Romei nu se schimbă până către 475 a. Chr. –când începe declinul general al Etruriei- şi o serie întreagă de temple sunt înălţate între 509 şi 475 a. Chr. Pe aceste temeiuri R. Bloch până în preajma a. 475 a. Chr. pentru a-l pune în concordanţă cu datele arheologice.

Începând din sec. VI a. Chr. Roma –ca şi întregul Latium dealtmiteri- se află sub influenţa politică şi culturală a Etruriei, a cărei stăpânire se întindea până la Campania.

Tarquinius Priscus –fiul unui grec din Corint, numit Demaratos-, naturalizat etrusc, apoi devenit rege al Romei, simbolizează civilizaţia romană n care converg elemente greceşti şi etrusce. Astfel, este foarte probabil ca alfabetul latin, deşi de origine greacă, să fi ajuns la prin intermediul etruscilor. Tradiţia situează, nu fără îndreptăţire, la finele sec. VI a. Chr. influenţa oraşului Cumae asupra Romei, considerabilă pe plan religios, şi pe care o ilustrează legenda Sibyliei şi a cărţilor ei sacre (Libri Sibyllini) erau consultate de către un colegiu special de preoţi, cei cincisprezece viri sacris faciundis, numai în împrejurări grave. Însuşi Vergilius avea conştiinţa rolului jucat de împrumuturile greceşti în formarea Romei, când îl amintea pe arcadianul Evandros, stabilit pe Palatin, fondator al cultului lui Hercules şi aliat fidel al lui Aeneas, alături de etruscul Tarchon.

Descoperirile din aria sacră de la Sant Omobono au adus la lumină, pe lângă fragmente de ceramică grecească, opere de artă şi de artizanat etrusce contând printre mărtiriile cele mai importante privind Roma arhaică (mai precis civilizaţia romană din sec. VI-V a. Chr.).

Regalitatea etruscă este reprezentată în tradiţia romană doar de trei personaje. Tarquinius cel Bătrân şi fiul său Tarquinius Superbus. între care se intercalează Servius Tullius. Deşi tradiţia prezintă domnia lui Servius Tullius ca pe o întrerupere a hegemoniei etrusce, aceasta face, de asemenea, figură de mare monarh toscan. De numele lui Servius Tullius se leagă reorganizarea societăţii romane, importante reforme administrative, precum şi extinderea Oraşului.

Titus Livius insistă asupra importanţei reformelor politice şi militare înfăptuite de regii etrusci, asupra amplului lor program edilitar care a împodobit Roma cu numeroase edificii religioase şi civile, asupra cuceririi unor oraşe latine. Deşi unele reforme ample –de pildă Constituţia lui Servius- par antedantate, esenţialul relatării lui Titus Livius este confirmat de descoperirile arheologice.

Abia acum Roma capătă aspectul unui adevărat oraş. Regii etrusci au făcut din Roma o mare cetate, comparabilă cu lucumoniile din Etruria meridională. Ofortificaţie cu un vast perimetru –construită din blocuri de piatră fasonate (opus quadratum)- va proteja de acum înainte Oraşul. Tarquinii au amenajat un vast sistem de canalizare, Claca Maxima, care a desecat zona mlăştinoasă a forului ce a devenit locul de întrunire a adunării poporului. Apoi, la sfârşitul sec. VI a. Chr. este înălţat celebrul templu a lui Iupiter Capitolinus (templul triadei capitoline). Planul tripartit al templului cuprindea, potrivit reguluii etrusce, trei cellae, dedicate lui Iupiter, Iunonei Regina şi Minervei.

Politic şi social, regalitatea etruscă a fost novatoare. Ea a indus la Roma însemnele puterii regale: coroana de aur (corona aurea), sceptrul (sceptrum), scaunul de fildeş (sella curulis) ş. a. Regele era însoţit de 12 lictores înarmaţi cu fascii şi securi (fasces cum secuirbus) simbol al puterii politice a principelui. Acest simbol al puterii suverane s-a perpetuat la Roma şi după instaurarea Republicii. El va fi atribuit consulilor care exercitau, dar numai timp de un an, comanda supremă asupra legiunilor. Ceremonialul triumfului este o altă moştenire a tradiţiei monarhice. Celebrată după victoria asupra duşmanilor Romei, ceremonia triumfului va repeta, de-a lungul întregii istorii romane, riturile religioase ordonate de regalitatea etruscă.

III.1. Structura politică şi socială a Romei în epoca regală

Populus Romanus era alcătuit, potrivit tradiţiei, din 300 de gentes. Oraşul era împărţit în trei triburi (diviziune tripartită: tribus= “o treime”) care purtau nume de origine etruscă: Ramnes, Tities, Luceres. Fiecare trib cuprindea 10 curii, fiecare curie (curia) 10 decurii. Împărţirea cetăţenilor se întemeia pe principiul străvechi după care 10 familii formează o gintă (gens), 10 ginţi sau 100 de familii o curie, 10 curii sau 100 de ginţi sau 1000 de familii –comunitatea.

Prin urmare, în epoca regală populus Romanus era foramat din 3 triburi, 30 de curii şi 3000 de familii. Această structură răspundea necesităţii recrutării trupelor (legio; apelativul legio avea semnificaţia primară “soldaţi recrutaţi, strânşi, adunaţi laolaltă”, din verbul legere). Fiecare trib dădea 1000 de pedestraşi (milites) şi 100 de călăreţi (celeres). Aşadar, fiecare familie furnizează un pedestraş (de aici mil-es, ca şi equ-es, “cel care merge pentru o mie”), fiecare gintă un călăreţ.

Clanul (ginta), mai precis comunitatea urmaşilor aceluiaşi strămoş, se întemeiază pe familie; clanul a fondat statutul nu devine comunitatea clanurilor, ci aceea a cetăţenilor (Quirites). Apartenenţa la o gens era condiţia necesară pentru a face parte din populus Romanus ca quiris, cetăţean. Comunitatea poporului s-a constituit prin uniunea ginţilor vechi ale Romiliilor, Aemiliilor, Gamainiilor, Corneliilor, Fabiilor, Voltiniilor ş. a. Statul roman arhaic se întemeiază pe familie. Forma organelor politice este modelată după structura familiei.

Împărţirea politică a cetăţii corespundea organizării militare. În fruntea statului se află regele (rex), ales de patricieni (cetăţenii romani se numeau patricii, “copiii părintelui”, întrucât numai ei aveau drept un părinte). Monarhia era întru-un anumit sens electivă, deşi descendenţa unui candidat dintr-un rege anterior nu era lipsită de importanţă. Regele era comandantul armatei, judecătorul şi preotul suprem al comunităţii. Suveranul ţine legătura cu zeii comunităţii pe care îl consultă (auspicia publica), şi numeşte toţi preoţii şi preotesele. Autoritatea sa (imperium, dreptul suveran de a porunci) este atotputernică în timp de pace, ca şi în timp de război. Regelui îi aparţine, ca şi tatălui, dreptul de a judeca şi dreptul de a pedepsi. El convoacă poporul la serviciul militar şi comandă armata. Rex este, aşadar, unchiul suveran al statului. El poate, dacă este obligat să părăsească teritoriul oraşului, să transmită întreaga sa putere unui praefectus Urbi. Pe de altă parte, pentru a-şi uşura exercitarea puterii, regele poate să încredinţeze altora diferite atribuţii. Toţi magistraţii acestor timpuri nu sunt decât împuterniciţi ai regelui şi nicidecum magistraţi în sensul conferit ulterior acestui termen. După cum fiul asculta necondiţionat de tatăl său, fără a se considera o condiţie inferioară, aşa şi cetăţeanul se supune regelui, fără a-l considera de condiţie superioară. În aceasta rezidă limitarea morală şi reală a puterii regale. Limitarea de drept a puterii regale constă în aceea că regele era împuternicit –de către adunarea poporului, cu consimţământul zeului să aplice legea, dar nu s-o modifice. Puterea regală a fost, cum spune Sallustius, absolută şi în acelaşi timp limitată de legi (imperium legitimum).

Adunarea poporului (comiţiile curiate) era purtătoarea reală a ideii suveranităţii statului. Cetăţenii (quirites) se întruneau pe locul de adunare dacă regele îi convoca pentru a le comunica ceva (conventio), sau îi cita (comotia) anume pentru a-I consulta pe curii. De obicei această adunare se desfăşura de două ori pe an, la 24 martie şi la 24 mai şi, în general de câte ori regele considera necesar. Cetăţenii se întruneau pe curii în timpul adunării şi votau în ordinea curiilor. Adunarea poporului era, aşadar, destinată descretării, însă ea nu avea niciodată dreptul de a acţiona din propria iniţiativă. Comiţiile curiate reprezintă populus Romanus Quiritium. În adunarea lor cele 30 de curii îl aleg pe rege, îi conferă imperium –ul, decid asupra păcii sau războiului, acordă dreptul de cetăţenie; ele par a fi exercitat şi o jurisdicţie de apel.

În sistemul instituţional al Romei regale –alături de rege şi adunarea poporului- o a treia putere fundamentală este sfatul bătnilor (patres) sau sanatus-ul, compus din capii celor 300 de gentes. Instituţia senatului întruchipează concepţia regalităţii perpetue. Senatul administra magistratura regală, în cazil vacanţei. După principiul potrivit căruia numai unul poate să fie stăpân deodată, stăpâneşte şi acum unul dintre ei. Un astfel de “rege interimar” (interrex) se deosebeşte de cel ales pe viaţă prin durata, dar nu prin plenitudinea magistraturii. Durata interregnum-ului este fixată la cel mult cinci zile pentru fiecare deţinător în parte, până când magistratura regală e ocupată din nou pe viaţă. Prin urmare, senatul este purtătorul puterii suverane (imperium) şi a protecţiei divine (auspicia), mai precis, este garantul duratei neîntrerupte a acesteia. În esenţă, senatul a fost conservatorul ordinei de drept. Acestui colegiu de magistraţi desemnaţi pe viaţă, îi revenea dreptul de veto. Capii de gentes îl ajutau pe rege cu sfaturile lor în afacerile importante. Din această uzanţă va decurge plenitudinea puterii de mai târziu a senatului.

Patricienii, singurii care aveau acces la onorurile publice şi la sacerdoţii, se grupau în gentes ai căror membrii se puteau revendica toţi de la un strămoş comun. Fiecare gens este înconjurată de numeroşi clienţi (clientes). Aceştia intrau în categoria aşa-numiţilor familiares şi depindeau de ginta patronului. Raportul de clientelat constă într-o multitudine de obligaţii reciproce. Pe scurt, clientes contribuie, împreună cu sclavii, la formarea “slujitorimii” (familia), supusă voinţei cetăţeanului (patronus, ca şi patricius).

Plebea (plebs) constituie al doilea grup social şi, fiind lipsită de drepturi politice, este exclusă din comunitatea cetăţenilor romani. Formarea plebei a fost explicată prin motive totodată etnice, religioase şi economice. Plebii erau fie descendenţii unor populaţii învinse, fie străini aflaţi în afara cultului cetăţii, fie chiar ţărani căzuţi într-o semi-sclavie faţă de marii proprietari.

Acţiunea regilor împiedica supremaţia nobilimii să apese prea greu asupra peblei. Când, după 509 a. Chr., puterea a trecut cu totul în mâinile aristocraţiei, plebea va supravieţui organizându-se şi luptând pentru a accede la drepturile politice.

Reformele structurale pe care tradiţia le atribuie regelui Servius Tullius sunt antendante. Abia în timpul Republicii se va contura organizarea centuriată a Oraşului care va preciza pentru fiecare cetăţean român drepturile şi îndatoririle sale, potrivit unor resurse financiare precizate de cens (cetăţenii au fost rânduiţi în clase censitare, după averea imobiliară). Transformările petrecute în organizarea militară –creşte rolul infanteriei şi, în aceste împrejurări, plebea romană se va deştepta progresiv la o adevărată conştiinţă politică- explică acest fapt fundamental.

Potrivit tradiţiei, în a. 509 a. Chr., cu prilejul asedierii oraşului rutul Ardea, la Roma a izbucnit o revoltă împotriva regelui Tarquinius Superbus. Mişcarea, condusă de Iunius Brutus, a fost provocată de fărădelegerile fiului regelui, Arnus, care ar fi izolat-o la Lucreţia, soţia lui Tarquinius Collatinus.

Oricum, aristrocraţia latină a fost cea care a eliberat Roma de dominaţia Tarquinilor. Evenimentul, s-a spus, marchează revanşa vechii structuri indo-europene refractare, aici ca şi la greci, faţă de puterea absolută.

Alungarea regalităţii etrusce a marcat o ruptură adâncă în viaţa Oraşului. Puternică şi bogată în timpul Tarquinilor, Roma domina pe atunci Latiumul. Plecarea Tarquinilor reduce Roma în postura de mică putere ameninţata de populaţiile de munteni războinici care o înconjoară: volsci, hernici, equi. Latinii înţeleg că acum trebuie să se unească. După bătălia legendară de la Lacul Regillus (497 a. Chr.) care a pus faţă în faţă armata Romei cu cele ale celorlalte oraşe latine, o alianţă permanentă (foedus Cassianum, care sancţiona întâietatea indiscutabilă a Romei asupra latinilor) uneşte Roma cu vecinele sale latine şi o armată federală reuneşte toate forţele.

Pe scurt, după căderea monarhiei etrusce, statul roman devine un stat patrician şi puterea se află în mâinile oligarhiei unor principes. Analistica romană celebrează alungarea Tarquinilor ca fiind sfârţitul unui regim detestat care înseamnă servitutea cetăţenilor. Potrivit tradiţiei, dominatio şi servitus dispar în 509 a. Chr. ţi statul trece în mâinile poporului român, deţinătorul său legitim. Astfel statul devine res publica popului Romani Quiritium. Nu trebuie uitat că drepturile individului erau rezumate în conceptul de libertas, care este întrutotul original şi nu trebuie confundat cu eleutheria grecilor, nici cu conceptul nostru modern de democraţie. Prin urmare, în epoca arhaică, libertas are un amalgam de drepturi şi de demnităţi care privea direct numai aristrocraţia.

III.2. Dreptul şi religia în Roma regală

La originile civilizaţiilor, dreptul ne apare pătruns pe de-a-ntregul de caracter religios şi magic. Cele mai vechi reguli ale dreptului roman, aşa cum tradiţia nu la face cunoscute, comportă o sancţiune religioasă, consacrarea de către zeii infernali care se exprimă prin formula sacer esto. Ea revine în dispoziţiile pe care juriştii epocii infernale le numeau leges regiae (nu legi votate în epoca regalităţii de către comiţiile curiate, ci prescripţii arhaice din care magia nu lipseşte niciodată). Asemenea prescripţii evidenţiază autoritatea absolută a tatălui (pater familias) asupra familiei sale, asemănătoare celei a regelui asupra supuşilor săi. Capul familiei era proprietarul întregului patrimoniu familial, singurul judecător al celor aflaţi sub autoritatea sa şi unicul preot al cultului familial. El era, singur, “de sine stătător” (sui iuris), în familie, pe când soţia şi copiii de sub autoritatea sa erau “dependenţi” (alieni iurie). Prerogativele lui pater familias mergeau până la dreptul de viaţă şi de moarte (ius vitae necisque) asupra persoanelor aflate sub autoritatea sa. Una din preocupările statornice ale lui pater familias este să menţină sacra gentilica, cultul specific gintei (gens).

Intervenţia statului în litigiile private este încă la începutul ei. Regulile de procedură sunt în mâinile pontifilor (pontifices). Ius civile şi ius divinum nu pot fi despărţite. Dreptul civil cuprinzând şi procedura nu s-a degajat decât treptat de principiile dreptului sacru (fas). Laicizarea dreptului roman a fost o operă de lungă durată.

Primul cod scris, Legea celor XII Table (lex duodecim tabularum) care datează da la mijlocul sec. V a. Chr. păstrează încă un caracter magico-religios. Acest moment juridic a constituit la începutul Republicii unicul izvor al dreptului public şi privat roman (fons omnis publici privatique iuris). Legea celor XII Table nu a căutat să fixeze o constituţie şi nici să stabilească raporturi politice; ea nu a fost decăt un cod civil şi penal. Ea s-a limitat la enunţarea de reguli şi uzanţe. Duritatea lui reflecta austeritatea aşa-numitei mos majorum (“obiceiul din străbuni”=consuetudo, “cutuma”) al acestor ţărani-soldaţi cu virtuţi întrucâtva idealizate mai târziu, care avea să rămână fundamentul moralei romane.

Dealtfel la începuturile activităţii juridice romane, legislatorilor le erau sustrase, în mod intenţionat numeroase domenii. Această supleţe, alăturată însă unui tenace conservatorism, le-a permis romanilor, vreme îndelungată, să nu fie legaţi de nişte atitudini rigide şi să se adapteze situaţiilor celor mai diverse din interior şi exterior. Pe această bază romanii au obţinut rezultatul de excepţie al unui drept care avea să le supravieţuiască şi al unei organizări care le-a permis cucerirea lumii antice.

În cadrul Cetăţii, dreptul s-a constituit aşadar prin extinderea la ansamblu poporului a unui drept care aparţine iniţial mediului patrician. Această filiaţie explică importanţa acordată de romani individului şi nuanţa aparte pe care a dobândit-o la ei noţiunea de libertate. În societatea lor patriarhală, dominus şi pater familias erau investiţi cu o autorizaţie quasiabsolută. Magistraţii din perioada Republicii vor moşteni parţial această antică potestas şi acel imperium al unora dintre ei –puterea aproape absolută- va fi încă mai mare.

Religia romanilor –a căror vocaţie pragmatică, utilitaristă excludea gustul pentru metafizică- era esenţialmente concretă. Istoricizarea unor teme mitologice indo-europene –pe care le regăsim în anumite episoade referitoare la originile Romei- evidenţiază structura specifică a religiozităţii romane. Chiar şi în viaţa religioasă romanul se comportă ca un om de acţiune. Atare preocupare pentru eficacitatea individului şi socială îl face să caute necontenit pax Deorum, de care depind soarta sa şi a patriei. Dealtfel contractualismul este o caracteristică esenţială a religiei romane. Prin stabilirea unor relaţii de genul do ut des între om şi divinitate se naşte un fel de “reciprocitate”. Ca atare făgăduiala faşă e divinitate trebuie îndeplinită, respectul faţă de promisiuni –fides– fiind o manifestare de pietas.

Pietatea este adevărată şi vitală. Practicile religioase trebuiau îndeplinite cu rigurozitate, fiind considerate acte civice; zeii înşişi reclamă împlinirea riturilor tradiţionale. Numai pe această cale se putea obţine aşa-numita pax Deorum. Astfel, regularitatea este cea si dintâi dintre virtuţile religioase, deoarece a fi religios înseamnă –în concepţia romană- a îndeplini cu scrupulozitate toate ceremoniile de cult. Prin urmare, în viaţa religioasă, pietas era virtutea cardinală a cetăţeanului roman.

Geniul religios roman se distinge prin pragmatism şi, depoptrivă, prin sacralizarea colectivităţilor organice: familia, ginta, patria. Caracterul social al religiozităţii romane este evidenţiat de un concept esenţial –pietas: ataşamentul pios faţă de părinţi, apoi faţă de zei şi, totodată respectarea scrupuloasă a riturilor, atât în cultul privat cât şi în cel public.

Antropomorfizarea zeilor nu se va face decât încet, sub influenţa greco-etruscă. Apoi asimilarea, interpretatio Romana va identifica divinităţile romane cu omoloagele lor greceşti. Totuşi, noţiunea divină care a rămas mult timp cea mai însemnată este cea de numen (puterea transcendentă care nu este în mod necesar individualizată). După interpretarea lui G. Dumezil, “timp de secole, numen n-a fost decât numen dei, voinţa exprimată de cutare zeu” (La religion romaine arhaique, 1966, p. 47). Astfel, o reţea de numia veghează asupra ciclurilor naturii şi asupra faptelor oamenilor.

Spre deosebire de greci al căror panteon pare a fi de timpuriu bine articulat, romanii nu dispuneau la începutul epocii istorice decât de o singură grupare ierarhică de zei, anume triada arhaică Iupiter, Mars, Quirinus, completată de către Ianus şi Vesta. În timpul monarhiei etrusce, vechea triadă Iupiter-Mars-Quirinus îşi pierde preeminenţa în favoarea triadei capitoline (Iupiter-Iunona Regina-Minerva) instituită de Tarquini. Iupiter Optimus Maximus, cum va fi numit de acum înainte, este prezentat romanilor sub forma etruscizată a lui Zeus grec.

Un ordin sacerdotal ierarhizat, în primul rând, colegiul pontifical veghează asupra îndeplinirii cu rigurozitate a riturilor tradiţionale şi organizează temeinic religia de stat. În epoca regală, regele deţinea primul rang în ierarhia sacerdotală: el era rex sacrorum (“rege al sacrului”). După rex veneau, în ierarhia sacerdotală, cei 15 flamines, în primul rând cei tres flamines maiores: ai lui Iupiter (flamen Quirinalis). În timpul Republicii, cea mai mare parte a moştenirii religioase a funcţiei regale îi va reveni lui Pontifex Maximus, magistrat numit pe viaţă.

Un calendar foarte vechi ordona în amănunt diferitele cicluri de sărbători ale anului, ciclul războiului, al rodniciei naturii, al fecundităţii oamenilor şi turmelor, în sfârşit ciclul funerar şi de purificare.

Creaţie a pontifilor, calendarul roman –care stabilea o distincţie între dies fasti et nefasti- este mai degrabă un cod de viaţă decât o suită de repere astronomice. S-a observat aici un fel de determinism care se concretiza prin respectarea riguroasă a regulilor impuse de calendar. Pentru romani, metoda constituia esenţa ordinii lumii. Un asemenea determinism reflectă spiritul ancestral al romanilor.

Sentimentul adânc al interesului naţional îi va determina pe romani să deschidă porţile Oraşului zeilor străini. Astfel s-a dezvoltat, de-a lungul secolelor, un panteon de o stranie complexitate. Religia romană –în pofida caracterului eclectic pe care-l va căpăta treptat- a păstra totuşi pentru totdeauna amprenta fondului ei ancestral.

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem.

Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Istorie

LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web