Românilor le este JENĂ să-şi manifeste RESPECTUL faţă de Armată. „De ce românul are mai multă încredere în Biserică decât în Armată?”

in Stiri online de

De Ziua Armatei Române, celebrată la 25 octombrie, codul impus de rigoarea militară este spart de un cunoscut publicist, care provine din rândurile instituţiei care se află în topul încrederii populaţiei.

Mihnea Rudoiu, autorul care a absolvit şcoli militare la Constanţa şi la Bucureşti, apoi şi-a desăvârşit studiile la Ştiinţe Politice, împărtăşeşte cu cititorii săi gândurile, temerile şi întrebările care îl încearcă, dincolo de festivismul unei zile în care se dă onorul, cântă fanfara şi se bate pas de defilare. La 25 octombrie 1944, Armata României a încheiat cu succes campania de eliberare a teritoriului naţional, la care au participat peste 520.000 de militari, dintre care 58.330 au fost ucişi, răniţi sau declaraţi dispăruţi. Unităţile româneşti au continuat să ducă acţiuni militare pe teritoriile Ungariei, Cehoslovaciei şi Austriei, alături de trupele aliate, contribuind la victoria obţinută la 9 mai 1945, ce a marcat sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial în Europa.

Iată ce scrie Mihnea Rudoiu de Ziua Armatei Române: „Pe 25 octombrie 1996, fiind anul I la Academia Tehnică Militară, am depus jurământul militar. Nu îmi mai amintesc formula exactă, dar juram credinţă “patriei mele, România”, “să-mi apăr ţara, chiar cu preţul vieţii” şi mai juram să respect “legile ţării şi regulamentele militare”. Şi parcă, la final, nu mai sunt chiar sigur, Îl invocam pe eternul bunul Dumnezeu, rugându-l “aşa să-mi ajute”. O întrebare care m-a tot bântuit de atunci a fost asta: cât de mulţi luau în serios jurământul? Câţi credeau în acel jurământ? Câţi dintre cei care l-au făcut, când armata era obligatorie, îl mai iau în serios? Şi, mergând mai departe, ce înseamnă dragostea de ţară? Ce semnificaţie mai are ea astăzi? Nu doar pentru un militar, ci pentru orice cetăţean al acestei ţări… Dacă unul a jurat că o va apăra cu preţul vieţii, celălalt, care nu a jurat, înseamnă că nu o va face? Dar cel care a jurat şi acum a plecat din armată, o va mai face? “A noastră glie de balegă ‘ngrăşată”, cum se exprima Antoniu al lui Shakespeare, mai merită sacrificiul suprem al cetăţenilor ei? Nu am aflat un răspuns limpede până în ziua de azi.

În fiecare an, pe 25 Octombrie şi 1 Decembrie, Armatei îi sunt dedicate texte înălţătoare. Un fel de “Best of Romanian Army”: cele mai cunoscute hituri istorice. Se pomeneşte semnificaţia zilei, se aminteşte de reformatorul Cuza, se pomeneşte despre relaţia regilor cu Armata, se cinstesc eroii neamului care “nu au precupeţit nici o picătură de sânge pentru a apăra glia strămoşească”, se face o haltă comemorativă la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz şi în alte destinaţii cu rezonanţă, se porneşte apoi către modernizarea armatei în epoca postdecembristă, se subliniază încă o dată că “ţara noastră” este membră cu drepturi depline a NATO şi se încheie laudativ cu misiunile internaţionale în care “băieţii noştri” îşi fac datoria cu “profesionalism şi curaj”. An de an, aceleaşi texte ce amintesc de “lumina Maicii Domnului” din ziua Paştelui şi de “magia sărbătorilor de iarnă” din pragul Crăciunului. Şi sunt convins că, dacă ai avea acces la înregistrările din anii trecuţi, ai descoperi că multe texte sunt identice.

La festivităţi, “încărcătura emoţională” de care toţi, până la unul, mărturisesc cu voce tremurândă că sunt pătrunşi mă pune, de fiecare dată când particip la asemenea manifestări, serios pe gânduri. Mai ales când disting în declaraţiile oficiale aceleaşi expresii lemnoase repetându-se invariabil. Şi sunt convins că, dacă ai întreba pe oricare din cei prezenţi dacă îi mână plictiseala şi nerăbdarea, s-ar încrunta şi te-ar face albie de porci. Căci patriotismul, în asemenea clipe de reculegere, atinge cote alarmante. Se depun coroane de flori. Trebuie să se depună. E firesc. Dar câţi sunt acolo, în acele momente, cu adevărat? Şi, lăsând frumoasele texte deoparte, cât de mult respectă românul militarul român? Sau, la fel de important, cât de mult militarul român se respectă pe el însuşi şi instituţia în care lucrează? De ce are încredere românul obişnuit mai mult în militari decât în profesori?

De ce acelaşi român are mai multă încredere în Biserică decât în Armată? Pe ce anume îşi bazează preferinţa românul pentru una sau alta din instituţii? Din ce se hrăneşte această încredere? La ce se gândeşte cetăţeanul român când preferă un militar unui doctor? Concret. E fiindcă acesta, prin acţiunile sale, se străduie să fie la înălţimea alurii clasice cu care conducătorul providenţial era înzestrat în legendele istorice ale lui Dumitru Almaş sau în producţiile lui Sergiu Nicolaescu? Fiindcă participă la inundaţii şi deszăpeziri? Sau fiindcă “Armata e cu noi”? Ce argumente determină românul să investească în capitalul de imagine al Armatei?

Am văzut nenumărate filmuleţe în care militarii americani erau aplaudaţi de concetăţenii lor la simpla apariţie într-un aeroport, într-o şcoală, într-un mall sau chiar pe stadionul unde se desfăşura un meci de fotbal. Lumea se ridica în picioare şi îi aplauda. Era un gest spontan, necontrafăcut. Nu am văzut aproape nicăieri întors un asemenea gest militarilor români. (Nu pun la socoteală momentele oficiale când fanfara îşi face ieşirea, după ce Regimentul de Gardă prezintă onorul, şi cei prezenţi încep să aplaude.)

Să fie ceva în neregulă cu populaţia României sau cu militarii ei? Sau şi cu unii şi cu alţii? Le este jenă civililor să îşi manifeste respectul (certificat, de altfel, în sondaje) pentru cei care au jurat să îi apere “cu preţul vieţii”? Sau nimeni nu ia în serios că, la nevoie, Armata va face tot ce îi va sta în putinţă pentru binele patriei? Desigur, unii ale căror chipuri imită mutrele generice de homo sapiens din revistele de antropologie, ar răstălmăci aceste cuvinte spunând că pretind ceva apropiat de veneraţie şi ar întreba zeflemitor: “Dar ce-ai vrea, să fac o plecăciune când văd un caporal pe stradă?” La urma urmei, militarul îşi face doar datoria, la fel cum corporatistul X, în Pipera, şi-o face pe-a sa. De ce să aplaud un soldat pentru asta?

Şi, astfel, mă întorc iar la americani (căci, se pare, ei dau tonul în toate): de ce americanul obişnuit manifestă un asemenea respect pentru militarul american? Căci şi militarul american îşi face doar datoria, la fel cum şi-o îndeplineşte pe-a sa brokerul de pe Wall Street, inginerul din Silicon Valley şi muncitorul de la uzinele din Detroit. Sunt curios cum ar întâmpina tinerii dintr-un mall un român îmbrăcat în haine de militar. Şi-ar da coate nedumeriţi?

Personal, nu am văzut niciodată un militar român – îmbrăcat corespunzător – într-un mall. Niciodată. Şi, luând aminte la videoclipurile cu militari americani postate pe youtube, mi se pare chiar ciudat. La fel, nu am zărit un singur militar român cu prietena, braţ la braţ, plimbându-se prin parcurile din Bucureşti. De ce? Care este motivul? Avem voie să adresăm cu glas tare aceste întrebări şi, dacă da, putem răspunde la ele fără pseudosentimentalisme şi teamă?

Aveam 14 ani când am intrat ca elev la Liceul Militar de Marină, am absolvit apoi Academia Tehnică Militară şi, începând din 2001, sunt ofiţer. De atunci, am schimbat o garnizoană cu alta şi am cunoscut oameni de toate felurile. Am întâlnit “civili” ale căror opinii despre militari nu băteau deloc cu sondajele (aici, însă, trebuie luat în calcul şi ghinionul meu înnăscut de a intra în contact fix cu acele categorii nereprezentative pentru populaţie ce pun la îndoială opinii adânc înrădăcinate în mentalul colectiv românesc).

Iar în unităţile prin care m-am perindat am întâlnit indivizi ce m-au făcut să mă întreb dacă ăştia erau “contorizaţi” când românul îşi exprima simpatia pentru Armată. Între timp, părerile mele despre militarul român, idealiste în primă fază, s-au temperat. Dar, cum am spus, unele întrebări ce m-au măcinat de-a lungul timpului tot nu au primit răspuns. Încă nu îmi pot da seama, alt exemplu, ce crede, în mod sincer, un corporatist despre un ofiţer. Ori un taximetrist, un patron de magazin, un agent de bursă sau, de ce nu, un make-up artist. Ce părere mai are în ziua de azi tânărul de la sat despre cei care îmbracă uniforma militară?

În rândurile intelectualităţii, cum este percepută elita armatei? Nota bene: dacă răspunsurile la aceste întrebări ar însemna (iar) o înşiruire de fraze ce nimic nu au a spune interesant, atunci, decât să perpetuăm existenţa acelui spaţiu de manifestare deloc riguros în care se fac auzite aceleaşi opinii sterile ce nu consolidează deloc terenul spre o veritabilă Armată a Mileniului al Treilea, mai bine tăcem. Pe de altă parte, dacă vrem să nu folosim standarde duble şi să privim situaţia relativ nepărtinitor, ar trebui să fim de acord că, într-o societate în care diplomele de facultate se obţin pe bandă rulantă (la fel ca doctoratele), într-o societate în care etapele devenirii profesionale se sar cu o uşurinţă de nedescris, iar şarlatania este un brand naţional, la fel ca magiunul de Topoloveni, într-o societate în care cinstea, munca şi modestia sunt subiect permanent de băşcălie (deşi tot românul le invocă şi se plânge de lipsa lor), într-o societate în care ambiţia se confundă cu tupeul, iar respectul ia forma linguşelii şi a servilismului, într-o societate în care verticalitatea e înlocuită cu obedienţa şi lipsa de scrupule se substituie moralităţii, e greu ca tocmai Armata să fi scăpat acestor influenţe.

Militarul român e reflexia “cazonă” a societăţii româneşti contemporane.

Şi, tocmai de aceea, vreau să subliniez că am cunoscut şi cunosc militari ale căror doctorate sunt impecabile, ofiţeri ale căror lucrări nu sunt compilaţii (scrise de alţii) pe care ei şi-au pus doar numele, vreau să se afle că există militari care îşi ştiu meseria la fel de bine cum un chirurg stăpâneşte arta de a executa o operaţie pe cord deschis, militari care şi-au închinat viaţa întreagă unei cariere exemplare, militari care fac tot ce le stă în putinţă pentru ca Armata să fie o prezenţă incontestabilă în viaţa publică românească, militari care suferă când

Armata e ridiculizată şi care au ales să fie militari nu pentru că aici găsesc un loc călduţ de unde, de bine, de rău, ies cu o pensie bunicică, ci pentru că asta au dorit să devină, cunosc militari care sunt mândri că sunt militari şi care sunt afectaţi când sunt confundaţi cu cei care fac de ruşine această meserie, la fel cum mulţi români se simt mânjiţi de cei care murdăresc numele de român.

Citeste mai mult pe adevarul.ro

loading...

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem. Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Ultimile din Stiri online

Close
Mergi SUS

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web