Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Si maimuţa a devenit om.

in Istorie

Dinozaurii au constituit rezultatul final al uneia din numeroasele familii de reptile de la sfârşitul erei primare şi începutul celei secundare. Una din aceste familii, cu indivizi cu aspect mai banal de şopârlă mare, a fost denumită familia reptilelor mammaliene, ea fiind la originea mamiferelor.

La rândul lor, acestea s-au diversificat şi printre descendenţi figurează un grup de ma-mifere care trăiesc şi acum, şi anume cârtiţele, aricii şi chiţcanul de pădure. Prin inter-mediul animalelor fosile înrudite cu actualele animale tana1 şi cu chiţcanii de pădure din Asia de sud-est, s-a ajuns la primate, sau mai precis la cele mai primitive dintre ele, lemurienii. Aceştia se găsesc mai ales în Madagascar şi au un nas ascuţit: cele mai cu-noscute sunt cele din tipul maki.

1 Tupaia tana, mamifer insectivor cu nas ascuţit, rudă cu maimuţele (team Tupaidae) din America de Sud, India, Malaezia. Seamănă cu o veveriţă.

Uriaşul din China.

Lemurienii au apărut în eocen1. Iniţial au fost răspândiţi şi în Europa, pentru ca apoi să se restrângă în regiunile tropicale.

În oligocen2, şi-a făcut apariţia un nou grup de primate, provenite din lemurieni. Este grupul maimuţelor. Unele s-au dezvoltat în America de Sud şi au fost strămoşii maimu-ţei agăţătoare şi ai altor specii. Alţi descendenţi sunt răspândiţi în Africa, Europa şi Asi-a. Unul din ei ne interesează în mod special, deoarece a dus la animalele antropomorfe sau maimuţele superioare: urangutanul, gorila şi cimpanzeul.

Strămoşul acestora a fost propliopitecul. Nu este nici o îndoială că din acesta descin-de egiptopitecul, descoperit în situl din Fayoum, în Egipt, care i-a dat şi numele. Unele caractere îl apropie de om, dar altele dovedesc că era încă maimuţă – avea coadă, iar membrele îl arată că trăia în copaci. A apărut în oligocen.

1 epocă din terţiar. Atunci au apărut mamiferele.

2 epocă din terţiar. Atunci au proliferat păsările şi mamiferele.

Driopitecul, care a trăit în miocen1, este strămoşul gorilei şi al cimpanzeului, şi, se pa-re, şi al omului, prin intermediul altor primate.

Ce primate? S-a crezut, cândva, în existenţa unei specii extraordinare, poate chiar prea extraordinară pentru a fi strămoşul nostru. Pentru a o cunoaşte, să ne îndreptăm cu gândul spre Hong-Kong, în anul 1934.

Un tânăr paleontolog olandez, Ralf Von Koenigswald, se plimba prin oraş. A intrat în-tr-una din acele „farmacii” chinezeşti care vând, în vrac, scoici, fosile etc. Intr-un ulcior, a găsit tot felul de dinţi, şi, printre ei, a remarcat un molar enorm, destul de asemănă-tor cu molarul de om, dar de şase ori mai mare, şi l-a întrebat pe negustor: „Unde l-aţi găsit?” Acesta i-a răspuns că îl are de foarte mult timp şi că ţăranii descoperă, adesea, astfel de „dinţi de balaur”. Von Koenigswald a descoperit ulterior încă doi dinţi asemă-nători.

Mai târziu, alţi dinţi şi chiar mandibule ale monstruosului primat au fost găsite nu nu-mai în China, dar şi în India şi Pakistan, A existat deci, la sfârşitul pliocenului2 şi în pleis-tocen3, un animal antropomorf uriaş, care a fost numit „gigantopitec”.

1 epocă din terţiar în care au apărut animalele evoluate; maimuţe rumegătoare, mastodonţi.

2 ultima epocă a terţiarului (a durat circa 10 miliarde de ani).

3 prima epocă a cuaternarului. Corespunde epocii paleolitice (a pietrei tăiate).

Poate fi imaginat ca o supergorilă înaltă de doi metri şaptezeci! Este, totuşi, greu de stabilit înălţimea unei fiinţe căreia îi cunoşti doar dinţii şi mandibulele.

Acest King-Kong fosil era fără îndoială prea mare pentru a fi strămoşul nostru. Un can-didat mai acceptabil pentru această calitate este ramapitecul. El a trăit în India, China, Turcia, Ungaria şi Kenya acum treisprezece până la şapte milioane de ani. Acest primat a trăit mai întâi în pădurile tropicale umede şi, fără îndoială, arboricole. Apoi, aceste păduri s-au rărit din cauza secetei. A urmat o suprapopulare cu ramapiteci, fapt care a dus la migrarea unora spre savane. A fost epoca „coborârii din copaci”.

Această trecere de la viaţa în pădure la viaţa într-un mediu descoperit a favorizat ridi-carea în două picioare, deoarece un primat din savană are interes să meargă în două picioare pentru a observa împrejurimile pe deasupra ierburilor înalte. Poziţia verticală ar putea fi şi rezultatul unui comportament agresiv: se ştie ca gorila atacă stând pe do-uă picioare. Ceea ce ştim sigur este că această poziţie verticală „eliberând” mâna de rolul ei locomotor, a fost o etapă decisivă în evoluţia spre om.

Ramapitecul este strămoşul probabil al australopitecului, care a trăit acum 3,5 – 5 mi-lioane de ani. Australopitecii au căpătat acest nume deoarece primii au fost descoperiŢi în Africa australă (nu în Australia). Terminaţia pitec (pithekos – maimuţă – în greceşte) vine de la faptul că la început au fost consideraţi maimuţe.

În ultimele decenii, resturi fosile de australopiteci au fost găsite în Tanzania, Kenya şi Etiopia, mai ales în renumita vale Omo.

Caracterele principale aie australopitecilor sunt: fruntea teşită, arcada sprâncenelor proeminentă, un prognatism accentuat (adică falca de jos ieşind în afară) şi o poziţie practic verticală.

Au existat mai multe tipuri de australopiteci. Australopitecul zvelt era mai mic (1,30 metri) decât cel robust (1,55 metri) numit şi parantrop sau zinjatrop.

În depresiunea Afar, din Etiopia, a fost descoperit, în 1974, scheletul unei femele – sau mai curând al unei femei-australopitece căreia i s-a dat numele Luci. A fost nece-sară crearea unei noi specii pentru ea: Australopithecus afarensis. Este cel mai vechi australopitec.

Omul îşi face apariţia.

Australopitecii existau deja de mii de ani când, în aceleaşi regiuni ale Africii, a apărut un nou hominid: Homo habilis. De unde vine acest nume? Homo este denumirea în la-tină a omului. Habilis se datoreşte faptului că acest om a fost primul în stare să Cioplească piatra.

Inalt de 1,5 metri, Homo habilis avea craniul mare şi diferite caractere mai evoluate decât cele ale australopitecilor, în special cele de dentiţie. Este autorul pietrelor şi ga-leţilor tăiaţi, vechi de trei milioane de ani, a ceea ce se numeşte „pebble culture”.1

Homo habilis este vărul australopitecilor de care s-a diferenţiat plecând dintr-un trunchi comun, ramapitecul, şi este strămoşul lui Homo erectus, adică omul cu poziţie dreaptă, poziţie pe care o aveau, de altfel, şi hominizii precedenţi. In specia Homo e-rectus sunt grupaţi oameni fosile cunoscuţi, adesea, sub alte nume. Este cazul pitecan-tropului a cărui descoperire în Java, în 1891, a făcut senzaţie. O altă fosilă celebră, si-nantropul, a fost găsită, în 1921, în apropiere de Beijing.

Specia Homo erectus cuprinde şi pe omul din Heildelberg (Germania), cunoscut şi sub numele de „mandibula lui Mauer”, ca şi pe atlantrop („omul din Atlas”) din Algeria etc. Cei mai vechi Homo erectus au trăit acum circa un milion nouă sute de mii de ani; ulti-mii au dispărut acum doar zece mii de ani. Adăugăm că fiecare „strat” de hominizi n-a dispărut, desigur, brusc la apariţia următoarei specii mai evoluate; au existat suprapu-neri între ele.

1 civilizaţia galeţilor prelucraţi (în lb. Engleză).

Scheletul lui Homo erectus era destul de asemănător cu cel al omului de astăzi, dar craniul lui păstra numeroase caractere arhaice: prognatism puternic, mandibulă vigu-roasă, frunte teşită, arcadele sprâncenelor proeminente, înălţimea varia între 1,40 şi 1,55 metri. Homo erectus a fost primul hominid care a folosit focul; uneltele sale arată un net progres comparativ cu cele ale lui Homo habilis.

Mai multe tipuri de hominizi duc de la Homo erectus la Homo sapiens, specie căreia îi aparţinem. Este vorba despre presapieni, care se pot împărţi în presapieni propriu-zişi şi preneandertalieni, fosilele lor fiind descoperite în diverse regiuni ale Europei.

Limbaj, unelte şi foc.

Homo sapiens este mai curând omul care ştie, decât omul înţelept. Este specia căreia îi aparţinem. A apărut acum circa o sută de mii de ani şi este reprezentat prin diferite tipuri de fosile. Il vom pomeni doar pe unul din ei, omul din Neanderthal, deoarece vom reveni pe larg asupra lui.

Alţi Homo sapiens fosili sunt şi mai asemănători cu noi. Omul din Cro-Magnon este u-nul din ei şi-si datorează numele sitului Cro-Magnon (Dordogne, Franţa) unde au fost descoperite primele schelete. Alte oseminte s-au găsit, apoi, în diferite regiuni ale Franţei, în Germania, Belgia, Marea Britanie, Africa de Nord. Omul din Cro-Magnon era foarte înalt: măsura 1,80 – 2 metri.

Omul din Chacelade, care-şi datorează numele unei localităţi din Dordogne, Franţa, era, din contră, mic de statură (1,55 m); avea o faţă mare şi pomeţi puternici.

Descoperit în Italia, omul din Grimaldi are unele caractere negroide: craniul foarte a-lungit, deschiderea nazală mare, prognatism puternic, înălţimea sa era de 1,6 metri. Fosile de Homo sapiens au fost descoperite aproape peste tot în Europa, în Asia şi în A-frica şi mai târziu în Australia şi America.

Transformarea animalelor în hominizi se caracterizează prin creşterea capacităţii ce-rebrale, adică a volumului cutiei craniene. La cimpanzeu ea este de 400 – 450 centime-tri cubi, la gorilă, de 620 centimetri cubi, iar la oameni, în funcţie de tipul de hominid, astfel:

Australopitec 450 – 550 cm.

Homo habilis 500 – aproape 800 cm.

Homo erectus 780-1225 cm.

Omul din Neanderthal 1300 -1700 cm;

Homo sapiens actual 1200 – 2000 cm (în general 1300 -1600 cm ).

Creşterea este impresionantă, dar nu trebuie făcută o legătură prea strictă între volumul creierului şi nivelul intelectual.

Evoluţia s-a produs desigur şi la alte organe, dar nu le putem afla din fosilele găsite. Nu ştim, de exemplu, în ce stadiu s-a micşorat pilozitatea.

Strămoşii noştri preistorici puteau vorbi? Problema este greu de rezolvat, deoarece organele care au permis trecerea de la strigăte la voce nu s-au păstrat. Din fericire, s-a pus la punct o metodă care poate da unele indicaţii în această problemă. La om, flexi-unea oaselor de la baza craniului are legătură cu capacitatea sa de a vorbi. S-a studiat această posibilitate de flexiune a oaselor la hominizii fosili şi a rezultat că australopite-cul avea 10% din capacitatea noastră de elocuţiune, iar omul din Neanderthal, 90%. O-mul din Cro-Magnon se pare că vorbea la fel de bine ca noi.

S-a dovedit că folosirea uneltelor implică existenţa unui adevărat limbaj. In orice caz, producerea uneltelor apare ca mult mai importantă decât descoperirea focului.

Istoria focului, care a început cu Homo erectus, nu este uşor de reconstituit. Strămoşii noştri făceau focul prin ciocnirea a două bucăţi de silex şi puteau să păstreze aprins fo-cul provocat de incendii naturale. Datorită focului şi-au putut lumina peşterile, şi-au fiert alimentele, s-au încălzit, şi-au preparat coloranţi. Faptul că se strângeau în jurul focului a constituit o mare schimbare în viata lor.

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem.

Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Istorie

LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web