Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Silaba

in Limba romana

carti-in-loc-de-terapie-o-noua-metoda-de-tratament-in-anglia_2927_1_1360063183

Silaba reprezintă secvenţa fonică minimală, caracterizată printr-un singur accent, plasat întotdeauna în acelaşi loc. Locul fix al accentului în silabă (spre deosebire de cuvânt, unde poate fi mobil) este determinat de structura acesteia, care include un nucleu sau centru, reprezentat în mod obişnuit de o vocală1 – singura componentă susceptibilă de a primi accentul – şi o parte marginală, reprezentată de consoane2.

Sunetele care aparţin aceleiaşi silabe sunt homosilabice, cele care aparţin la silabe diferite se numesc heterosilabice.

Silaba reflectă posibilităţile combinatorii ale vocalelor şi consoanelor dintr-o limbă. În rostirea diverselor silabe dintr-un cuvânt sau dintr-un enunţ există deosebiri de intensitate, ton, durată.

Silabele terminate în vocale se numesc deschise: ma-ma, ta-ta plea-că, cele terminate în consoane – închise: sub-til, dez-vol-tat. Tipul primar, universal, de structură silabică este silaba deschisă din care s-a dezvoltat mai târziu silaba închisă.

După numărul silabelor, cuvintele din limba română sunt:

  • monosilabice: da, sa, rac, urs, plumb;

  • bisilabice: ma-ma, par-tea, jert-fă;

  • trisilabice: ri-di-ca, lu-mi-nă;

  • polisilabice (patru, cinci sau mai multe silabe): fa-mi-li-e, in-des-truc-ti-bil, in-a-mo-vi-bi-li-ta-te.

Criteriile utilizate pentru a determina limita silabică sunt fie de natură articulatorie (graniţa dintre implozie şi explozie; dintre apertura sau tensiunea descrescătoare şi cea crescătoare; momentul de întrerupere dintre două serii de vibraţii glotale; după un minim de expiraţie etc.) fie de natură distribuţională (legate de analiza structurii grupurilor consonantice mediale în raport cu cea a grupurilor iniţiale şi finale dintr-o limbă) (Roceric-Alexandrescu 1968): cap-tiv, trai-nic, cas-ca-dor; stra-te-gie, os-tra-ci-za etc.

Limita dintre silabe (tăietura silabică) nu poate fi întotdeauna determinată univoc, în funcţie de structura segmentului fonic considerat (mai ales în cazul anumitor segmente intervocalice complexe; v. interludiu, abstragere etc.). Determinarea locului tăieturii silabice este o problemă distinctă de aceea a despărţirii cuvintelor în silabe, care ţine de domeniul ortografiei, fiind soluţionată prin introducerea unui sistem convenţional de reguli: vezi i-na-bil/in-a-bil; al-tun-de-va/ alt-un-de-va.

Tăietura silabică este una dintre formele de manifestare a joncturii3.

Descompunerea cuvintelor conform structurii lor silabice poartă numele de silabaţie. Regulile de silabaţie sunt de natură fonetică şi stau la baza despărţirii în scris a cuvintelor, fie la capăt de rând, fie pentru redarea pronunţării sacadate. În limba română contemporană se despart în silabe diferite:

  • vocalele în hiat: con-vie-ţu-i-re, pom-pi-er;

  • o vocală şi un diftong ascendent (semivocală + vocală) sau un triftong (semivocală + vocală + semivocală; semivocală + semivocală + vocală); un diftong descendent, sau un triftong şi o consoană: su-pe-ri-oa-ră, le-oai-că, mai-că, pa-tri-ei;

  • prima consoană şi următoarea/ următoarele din grupurile de două sau mai multe consoane precedate de semivocală: trais-tă, mais-tru;

  • o vocală şi o consoană urmată de o vocală sau de un diftong sau triftong: ca-să: ma-rea;

  • prima consoană şi următoarea/ următoarele: as-pect, man-ta; fac excepţie, formând silabă cu o vocală următoare sau cu diftongul, grupurile alcătuite din consoanele b, k, d, f, g, h, t, v, ca prim element, şi l sau r ca al doilea element: um-bla, a-cru, ca-dru, su-flu. as-tru; se despart după a doua consoană grupurile: lpt, mpt, mpţ, ncş, nct, ncţ, rct, rtf: sculp-tu-ră, re-demp-ţi-u-ne, punc-tu-a-ţi-e, jertfă, sfinc-şii, somptu-os, arctic; se despart după a doua consoană când primele sunt consoane duble sau notează un sunet unic: tech-ne-ţiu; după primele două în grupurile de patru consoane, în neologisme: transgre-sa; după a treia consoană în grupul rstn:rstnic.

Norma limbii române contemporane recomandă ca despărţirea la capăt de rând a cuvintelor legate prin cratimă, a compuselor, a derivatelor cu prefixe, a derivatelor cu tema terminată în grup consonantic şi cu un sufix având iniţială consonantică să se facă nu după reguli fonetice, de silabaţie, ci după reguli morfologice, conform structurii formative4: într-în-sul, de-spre, ne-sta-bil, ber-bant-lâc.

5. Unităţi suprasegmentale

5.1. Accentul

Accentul este o unitate suprasegmentală intensivă5 care presupune pronunţarea mai intensă sau pe un ton mai înalt a unei silabe dintr-un cuvânt sau a unui cuvânt dintr-un grup sintactic (sintagmă, propoziţie, frază).

5.1.1. Clasificarea accentelor

5.1.1.1. După unitatea în cadrul căreia funcţionează, accentele sunt:

  • accent al cuvântului: căţél, mérgem;.

  • accent sintactic – de grup, al frazei – poate fi logic (intelectual), când reliefează o unitate considerată esenţială pentru înţelegerea conţinutului: Am primit cartea (nu caietul).; sau afectiv (emoţional, emfatic), când reliefează o stare emoţională sau o atitudine subiectivă: Aşa ai făcut! (reproş).

5.1.1.2. După natură:

  • accent de intensitate (dinamic), dependent de amplitudinea sunetelor, care este condiţionată de energia articulării acestora. Există mai multe grade de intensitate. Cuvintele polisilabice – multe dintre ele derivate sau compuse – pot avea, pe lângă accentul principal (forte), şi accente secundare (slabe): bùnăvoínţă, àntepenúltimul;

  • accent muzical (tonic), dependent de numărul de vibraţii pe secundă care caracterizează articularea sunetelor. Apare în limbi precum greaca veche, latina clasică, japoneza, coreeana. Poate fi ascuţit, grav sau circumflex, după cum e bazat pe ridicarea, coborârea, sau, respectiv, pe ridicarea şi apoi coborârea tonului, în interiorul silabei accentuate. Cele două tipuri de accent, de intensitate şi muzical, nu se exclud reciproc, dar între ele nu există o relaţie de dependenţă6.

5.1.1.3. După poziţie:

  • accent fix, al cărui loc este condiţionat fonetic sau morfosintactic (apare în limbi precum franceza, ceha, polona, maghiara etc);

  • accent liber, al cărui loc este variabil (în limbi precum româna, italiana, rusa, engleza etc.). În funcţie de comportamentul în cursul flexiunii acest tip de accent poate fi stabil, dacă îşi menţine locul din forma de bază în întreaga paradigmă, sau mobil, dacă îşi schimbă locul în raport cu forma de bază. În limba română, accentul liber este relativ stabil în flexiunea nominală [excepţii: soră – surori, noră – nurori, radio – radiouri] şi mobil în flexiunea verbală (ri’dic, ridi’căm, ‘sufăr, sufe’rim).

5.1.1.4. După poziţia silabei accentuate în cuvânt, cele mai frecvente tipuri de accent sunt:

  • accent oxiton; accentul pe ultima silabă a cuvântului oxiton7: cântá, basmá, noróc;

  • accent paroxiton; accentul pe silaba penultimă a cuvântului paroxiton8: întâlníre, pleácă, mérge, lumínă;

  • accent proparoxiton; accentul pe silaba antepenultimă a cuvântului proparoxiton: întrerúpere, pădúrile;

  • în cuvintele polisilabice pot fi accentuate şi alte silabe: prépeliţă, nóuăsprezece.

În limbile cu accent liber există posibilitatea accentuării diferite a aceluiaşi cuvânt. Formele diferenţiate pot reprezenta variante libere, literare (íntim-intím, súntem-suntém, súnteţi-suntéţi, profésor-profesór) sau neliterare (corect: únic –incorect: uníc, penuríe-penúrie, caractér-carácter, trafíc-tráfic); altele sunt variante regionale: (bolnáv-bólnav, jiláv-jílav, duşmán-dúşman).

5.1.2. Funcţiile accentului

Accentul îndeplineşte diferite funcţii:

  • culminativă: de punere în valoare a unei anumite silabe (accentul cuvântului): re-pú-bli-că.

  • expresivă: de reliefare a unei unităţi semnificative (accentul sintactic); Aceasta este părerea mea!

  • distinctivă: de diferenţiere semantică a cuvintelor formate din aceleaşi sunete (accentul liber, care poate fi relevant fonologic: cópii – copíi, ácele – acéle).9

5.2. Intonaţia

Intonaţia reprezintă variaţia de înălţime a tonului în rostirea unui enunţ şi este o unitate suprasegmentală extensivă10. Intonaţia dă melodia enunţului, transmiţând anumite informaţii gramaticale (tipul de enunţ în funcţie de scopul comunicării: declarativ, exclamativ, interogativ: Pleacă acasă.│ – aserţiune; Pleacă acasă? – întrebare; Pleacă acasă! – ordin), dar şi semnificaţii de tip conotativ, legate de starea afectivă a emiţătorului, atitudinea şi intenţiile comunicative ale acestuia.

Orice enunţ este caracterizat printr-un contur intonaţional care poate fi descris comparând tonul cu care este pronunţat ultimul cuvânt, cu tonul silabei proeminente (silaba în a cărei rostire se produce ridicarea tonului) din enunţul considerat.

Se disting, astfel, trei tipuri de contururi intonaţionale11:

  • neutru: ultima silabă accentuată este pronunţată pe acelaşi ton cu silaba proeminentă: Priveşte înainte │.

  • ascendent: ultima silabă accentuată este pronunţată pe un ton mai ridicat decât silaba proeminentă: Priveşte│ înainte?

  • descendent: ultima silabă accentuată este pronunţată pe un ton mai scăzut decât silaba proeminentă: Priveşte înainte!

Intonaţia este specifică fiecărei limbi. În limba română, conturul ascendent caracterizează, de regulă, enunţurile interogative, care nu conţin pronume sau adverbe relative, iar conturul descendent poate fi identificat în cazul enunţurilor declarative.

Conturul ascendent este prezent şi la sfârşitul unei sintagme, în funcţie de semnificaţia pe care emiţătorul vrea să o dea unui enunţ: Am vorbit ieri cu Ion despre asta.

Dacă enunţurile au structura unei fraze, conturul ascendent poate caracteriza atât regentele, cât şi subordonatele: Scriu scrisoarea dacă am timp. Dacă am timp scriu scrisoarea.│

1 Deşi în anumite limbi există şi lichide silabice.

2 Consoanele care precedă nucleul silabic se numesc explozive, cele care urmează după acesta se numesc implozive. Consoana implozivă este o consoană care în structura silabei urmează după nucleul vocalic. Articularea consoanelor implozive se caracterizează printr-o relaxare a tensiunii de rostire, ceea ce poate favoriza – în anumite condiţii – dispariţia acestora (nu trebuie să se confunde cu cele două momente din producerea sunetelor oclusive). Oclusivele finale în limba română primesc uneori o caracteristică aspirată. Sunetul aspirat este sunetul a cărui rostire se caracterizează prin prezenţa unui suflu expirator. Acest suflu poate preceda rostirea unei vocale, fiind notat cu h: lat. homo, germ Wilhelm, dar apare frecvent în rostirea consoanelor oclusive; în engleză, la iniţială de cuvânt sau silabă, înaintea unei vocale accentuate, au o pronunţare aspirată: /ph, th, kh/; în limba română, oclusivele finale sunt rostite cu o uşoară aspiraţie: caph, poth, cadh, rogh etc. Suflul specific rostirii aspiratelor se explică prin faptul că glota se deschide, permiţând scurgerea aerului. (Vezi şi ŞAL 1997: 130).

3 Jonctura nu trebuie confundată cu limita silabică şi nici cu pauza. Ea este semnal al trecerii de la un element al expresiei la altul, de la un cuvânt la altul, de la un morfem la altul, de la o silabă la alta sau chiar de la un fonem la altul. Jonctura are manifestări diferite: pauză, articulare specifică, zero consonantic, tăietură silabică etc. (Rosetti 1963: 117). Conceptul de jonctură silabică a fost folosit de Em. Vasiliu în descrierea sistemului fonologic românesc. Semivocalele româneşti au fost descrise ca variante ale vocalelor corespunzătoare, precedate sau urmate de jonctura silabică. Aceasta a fost interpretată ca un fonem independent, simbolizat prin /+/, realizat fonetic ca un zero consonantic (echivalând cu absenţa unei consoane între două vocale).

4 Regulile morfologice nu sunt obligatorii şi au caracter cult. În conformitate cu criteriul unităţii lexicale, se recomandă să nu se despartă la capăt de rând abrevieri ca ONU, numeralele ordinale cu notaţie mixtă – cifrică + literală (al III-lea). Vezi infra, capitolul Fonetica şi ortografia.

5 Unităţile suprasegmentale sunt intensive – accentul şi extensive – intonaţia. Ele nu constituie, ci caracterizează segmentul fonic. Clasa unităţilor suprasegmentale se opune celei a unităţilor segmentale. Clasă de unităţi fonetice definite prin posibilitatea de a contracta raporturi de dependenţă heterosintagmatică.

6 Unii specialişti disting şi un accent cantitativ (temporal), dependent de durata emisiei.

7 Accentuarea oxitonă nu este specifică limbii române; majoritatea cuvintelor accentuate pe ultima silabă este alcătuită din verbe la infinitiv (a cântá, a cití, a coborî) şi din substantive împrumutate din limba turcă (basmá, cafeá, baclavá, halvá). Tendinţa limbii române de deplasare a accentului către (ante)penultima silabă este evidentă în paradigma unor verbe: măsóri/măsuri; rămăsérăm/rămáserăm.

8 Pentru limba română, sunt specifice accentuarile paroxitonă şi proparoxitonă. Vezi şi supra.

9 Alte tipuri de accent: accentul grafic este folosit în limba română numai pentru a evita posibilele confuzii între omografe (cuvinte care se scriu identic). Accentul metric/ritmic/prozodic pune în evidenţă o anumită silabă în cadrul unei unităţi metrice sau ritmice. Accentul, în limbajul curent, mai înseamnă şi mod de a vorbi sau de a pronunţa, relevant pentru provenienţa etnică, regională sau socială a unui individ. Particularităţile de pronunţare ale unei limbi sau ale unui grai creează o anumită impresie acustică asupra receptorului (accent nazal, aspru, cântat). Silaba accentuată este silaba dintr-un cuvânt care primeşte accentul de intensitate. (ŞAL, 1997, 13)

10 Unitate extensivă. Tip de unitate suprasegmentală care caracterizează un segment fonic mai mare decât silaba. În română: contururile intonaţionale.

11 Considerate ca acoperind segmentul de la silaba proeminentă până la următoarea silabă proeminentă sau până la sfârşitul enunţului.

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem.

Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Limba romana

Scrisul de mana

Au existat cândva tocul, stiloul, pixul, creionul. Și foile dictando sau de
LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web