Simtul mirosului la albine

in Agronomie

Simțul mirosului este foarte dezvoltat la albine, datorită nervului olfactiv, ale cărui terminații sunt așezate în pori, dispuși pe primele 8 segmente ale antenelor. Se apreciază că pe o antenă există 14.000 – 15.000 pori, cu diametrul de circa 12 microni formați la rândul lor din aproximativ 3000 de canalicule foarte fine, dispuse radial. Sub fiecare por se află o cavitate cu 20 de celule senzitive. Conuri senzitive pentru miros se află, în număr restrâns, și pe picioare și pe corp. Conform cunoștințelor actuale, se presupune că moleculele mirositoare ajung, prin canalicule, în cavitățile olfactive, unde vin în contact cu receptorii specifici de pe membrana foarte fină a celulelor senzitive, provocând senzația de miros. Prin comparație cu alte insecte, albinele posedă o sensibilitate deosebită a mirosului.

 

De pildă, ele sunt capabile să perceapă substanțe mirositoare în diluție de 1: 500 – 1:1 000 000, chiar atunci când se află în amestec.
Cercetătorii care și-au îndreptat atenția asupra albinei melifere au fost tentați adesea să o compare, sub aspectul dezvoltării simțurilor, cu omul. În acest sens, apare uneori uimitoarea similitudine, demonstrată experimental, între dezvoltarea mirosului la albine și la om, deși anatomia organelor olfactive este total diferită. Astfel, în cadrul unei serii de experiențe foarte minuțioase, albinele au fost obișnuite (dresate) timp de mai multe zile, cu un anumit miros. Apoi, mirosul a fost diluat treptat, până când nu a mai putut fi sesizat; s-a constatat cu surprindere că albinele nu au mai reusit să perceapă mirosul, în același moment în care nu mai era perceptibil nici pentru om. Se afirmă, de aceea că albinele fac distincție între anumite mirosuri, așa cum ar face o persoană cu simțul mirosului foarte dezvoltat.

Sub anumite aspecte, simțul mirosului la albine este superior celui de la om, datorită asocierii acestuia cu simțul tactil. Prin contrast cu nasul omului, la care celulele senzitive olfactive sunt situate in cavități, iar mirosul ajunge la acestea amestecat bine cu aerul inspirat, la albine organele pentru simțul mirosului se află la exterior, pe antene, și percep mirosurile prin contact aproape direct, și fără a fi amestecate; totodată, antenele se pot mișca liber în spațiu, se pot apropia mult de obiectul mirosit, îl pot înconjura și pipăi; din aceste motive, albina primește, în general, o imagine mult mai completă a obiectului mirosit.
Cea mai mare importanță a mirosului este legată de găsirea unor noi surse de hrană de către albinele cercetașe sau, mai târziu, de către albinele culegătoare, care, conduse de miros, găsesc fără dificultate florile căutate. Culegând nectar și polen, albinele vin în contact cu părțile mirositoare ale florii și sunt parfumate cu parfumul specific al acestora.

 

Dupa ce vizitează mai multe flori de la aceeași specie de plante, parfumul devine atât de intens, încât albina nu mai este interesată decât de acest miros.
Pentru a găsi o anumită sursă de cules, se consideră, de obicei că albinele se orientează la început după semnalele odorante, dacă acestea sunt suficient de puternice (cum ar fi, de   exemplu, mirosul unei păduri de salcâm înflorit), iar odată ajunse în apropiere, se orientează dupa semnalele vizuale – culoarea si forma florilor.
În legatură cu simțul mirosului la albine, un pasionat cercetător al biologiei și obiceiurilor acestei insecte, Karl von Frisch a efectuat o experiență deosebit de sugestivă. Și anume, albinele au fost dresate, fiind obisnuite timp de două zile cu un anumit miros – o aromă de coji de portocale, situată într-o cutie de carton. În continuare, pe masă au fost așezate 45 de cutii de carton similare conținând mirosuri noi, alături de o cutie cu mirosul inițial. S-a constat că majoritatea covârșitoare a albinelor au intrat în cutia cu mirosul folosit la dresaj, evident preferat, precum și în alte 3 cutii care conțineau arome de citrice, foarte asemănătoare cu cea folosită la dresaj; în celelalte cutii au intrat albine izolate, probabil din intâmplare.
De reținut că această preferință se păstrează chiar dacă mirosul pentru care au fost dresate albinele este mai puțin plăcut. Legat de aceasta, se citează o întâmplare neobișnuită. Albinele dintr-un stup au fost hrănite cu sirop de zahăr îmbibat cu petrol. A doua zi, s-a observat că albinele respective au asaltat atelierele de reparații și rezervoarele de motorină ale unei stațiuni pentru mecanizarea agriculturii, atrase de mirosul de petrol cu care au fost obișnuite.
Odată ajunse pe floare, de mare importanță în orientarea albinelor culegătoare spre sursa de nectar este faptul că părțile din floare unde se află nectarul exala un parfum diferit de restul florii sau, același parfum, dar mai intens. Florile cu structură mai complexă degajă adesea semnale odorante care îndrumă albinele să ajungă cu ușurință la nectar, mirosul parfumat fiind din ce în ce mai puternic spre mijlocul florii. De exemplu, mirosul glandelor nectarifere este diferit de cel al plantelor. În aceeași ordine de idei, la plantele entomofile- plante la care transportul grăunciorilor de polen pentru fecundare se face prin intermediul insectelor, polenul are un parfum mai puternic și adesea diferit de mirosul petalelor.
Numeroși cercetători subliniază lipsa unei specializări a simțului mirosului la albine. Acest fapt are o semnificație biologică deosebită, deoarece albinele sunt capabile, în căutarea hranei, să ,,recunoască” mirosuri foarte diferite și, de asemenea, ,,să-și amintească” anumite mirosuri cu care au fost învățate, chiar după trecerea mai multor săptămâni.

 

La întoarcerea în stup a cercetașelor sau a primelor culegătoare, albinele din stup simt parfumul florilor vizitate și apoi, pornind în zbor sunt capabile să-l găsească prin aerul încărcat de arome foarte diferite.
Este, în general, cunoscut că, dupa vizitarea florilor care oferă culesuri bogate de nectar și polen, albinele lasă pe flori un parfum ușor, specific, numit ,,urma de miros’’ sau ,,semnal de oprire’’, care ușurează culesul pentru albinele care urmează. Acest miros specific fiecărei familii de albine este produs de o glandă situată la extremitatea abdomenului albinelor culegătoare, pe spate și se prezintă ca o cută abia vizibilă. Este denumită ,,glanda de miros’’
și apare la multe alte insecte, cu rolul de atragere a masculilor pentru împerechere. Când o albină lucrătoare descoperă o sursă importantă de nectar, se hrănește din abundență, abdomenul se umflă, se ridică și descoperă glanda de miros; aceasta începe să împrăștie un parfum caracteristic (conținând citrol si geraniol), comparat de unii specialiști cu parfumul de roiniță sau cu parfumul de gutui sălbatic. Mirosul marchează locul în care albinele s-au îndestulat cu hrană; din contră, un loc mai sărac, unde albinele nu au găsit hrana suficientă nu este marcat. Când sursa de cules este aproape epuizată, culegătoarele încetează să întărească parfumul florilor cu cel al glandelor și, ca urmare numărul albinelor care vin să caute hrană se reduce foarte rapid.
Mirosul specific al familiei este important pentru recunoașterea mătcii proprii de alta străină, precum și a albinelor străine care intră în stup, pentru furtișag.

De asemenea, acest miros constituie un reper important pentru regăsirea stupului propriu. Mai mult decat atât, apicultorii au semnalat uneori prezența pe scândura de zbor de la intrarea în stup a ,,ventilatoarelor’’ – albine care, cu capul întors spre stup și abdomenul întins în aer, cu glanda de miros întredeschisă trimiteau mirosul, prin mișcarea aripilor, spre culegătoarele care se îndreptau către stup. Asemenea situații se întâlnesc mai ales la primele zboruri din primăvară sau dupa roire, când orientarea albinelor spre stup se face cu dificultate, deoarece nu cunosc încă bine împrejurimile stupului.

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play