Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Sistemul fonematic al limbii romane

in Limba romana

367-carti

Vocalele sunt sunete a căror emitere presupune vibraţii periodice ale coardelor vocale şi absenţa oricărui obstacol în calea curentului fonator; sunt unităţi segmentale cu rol de centru silabic şi pot primi accent.

În limba română, vocalele sunt în număr de 7: [a, e, i, o, u, ă, î]. Emil Petrovici propune două variante în ceea ce priveşte numărul vocalelor în limba română: o variantă muntenească, cu 7 vocale şi o variantă moldovenească, cu 5 vocale: [a, ă/e, î/i, o, u], e şi i fiind considerate variante poziţionale ale lui ă sau î. Aceasta pentru că, atunci când sunt precedate de consoană muiată, în varianta moldovenească, ă şi î devin e sau i, iar când sunt precedate de consoană dură, rămân neschimbate. Em. Vasiliu recunoaşte cele şapte vocale amintite, dar adaugă pentru fiecare un număr de 2-7 alofone, variante poziţionale (de ex.: /a/ cu 7 alofone; /e/ cu 4 alofone; / i / cu 4 alofone; /o/ cu 5 alofone; /ă/ cu 4 alofone; /î/ cu 4 alofone; /u/ cu 5 alofone: ex. urca, Radu, chiul, leul, rouă). (Em. Vasiliu, Fonologia limbii române, Bucureşti, 1965, p. 111). Alofonele vocalice sunt variante combinatorii sau poziţionale aflate în distribuţie complementară. Ele nu pot comuta şi nu au funcţie distinctivă. Alofonele unui fonem vocalic fac parte din aceeaşi clasă de sunete echivalente. Un exemplu îl constituie vocalele aflate după pauză silabică. Ele primesc un apendice asilabic care determină o mai mare închidere a fiecăreia dintre ele: ex. famili-ie, ieste, iin, o-wul, în opoziţie cu pronunţarea vocalelor în cuvintele se-cret, ri-dic. O situaţie specială prezintă sunetul [i] postconsonantic, aflat la finală de cuvânt. Considerat fără valoare fonologică, cu funcţie de muiere a consoanei, de Al. Graur, Al. Rosetti şi Emil Petrovici, el pare mai aproape de practica ortografică şi ortoepică a limbii dacă e considerat variantă poziţională a vocalei /i/, variantă asilabică, numit şi “i scurt asilabic“ sau “i şoptit“: pomi, grădini, râzi etc., aşa cum propune Em. Vasiliu.

.1.1.1. Clasificarea vocalelor

Clasificarea din punct de vedere articulatoriu a vocalelor limbii române se face în raport cu criteriile de bază:

  • apertura (deschiderea): vocale deschise [a]; semideschise (medii, mijlocii) [e, ă, o]1; închise [i, î, u];

  • localizarea (zona din cavitatea bucală în care se creează – în funcţie de poziţia limbii – spaţiul optim de rezonanţă): anterioare ([pre]palatale) [e, i]; centrale (mediale) [ă, î]2; posterioare [o, u]; neutră [a];

  • labializarea (determinată de forma – rotunjită sau nerotunjită – a rezonatorului bucal, ca urmare a mişcării buzelor): labializate (rotunjite) [o, u]; nelabializate (nerotunjite) – toate celelalte vocale.

Din punct de vedere acustic, în funcţie de concentrarea sau de dispersia formanţilor, vocalele limbii române se clasifică în:

  • sunete compacte: vocala [a];

  • sunete compact-difuze: vocalele [e,ă,o];

  • sunete difuze: vocalele [i, î, u].

În funcţie de înălţimea sunetului, influenţată de înălţimea rezonatorului, vocalele se clasifică în :

  • sunete acute: vocalele [e, i];

  • sunete grave: vocalele [o, u];

  • sunete neutre: vocalele [a, ă, î].

Schema sistemului vocalic cuprinzând trăsăturile pertinente din punct de vedere articulatoriu şi acustic

a deschisă (neutră), compactă

e ă o medii (semideschise)

i î u închise, difuze

anterioare centrale posterioare

nelabializate labializate

acute neutre grave

1.2. Semivocalele

Semivocalele sunt sunete aparţinând unei clase care prezintă asemănări parţiale atât cu vocalele cât şi cu consoanele. Semivocalele sunt similare sub aspect articulatoriu cu vocalele, dar se caracterizează prin intensitate şi durată de emitere mai reduse. Funcţional însă, se deosebesc de vocale, asemănându-se cu consoanele, întrucât nu pot constitui nuclee silabice şi nu pot primi accent.

Fonologic, semivocalele au fost interpretate sau ca foneme independente, sau ca alofone ale vocalelor corespunzătoare. Semivocalele româneşti [j, w, e, o] au primit interpretări diferite, admiţându-se fie acelaşi statut pentru toate membrele seriei (variante ale formelor vocalice [i, u, e, o]), fie statute diferite pentru [j, w] şi, respectiv, pentru [e, o]; [j, w] foneme consonantice; [e, o] – foneme semivocalice sau elemente dependente de consoanele precedente, împreună cu care constituie segmente monofonematice diezate, respectiv, bemolate. La unii autori termenii semiconsoană şi semivocală desemnează clase de sunete asemănătoare sub aspect articulatoriu şi acustic, dar diferite ca distribuţie. Semiconsoanele apar în poziţie post-vocalică (ŞAL 1997: 441); vezi şi Al. Rosetti, Introducere în fonetică, Bucureşti, 1963, Em. Vasiliu, Fonologia limbii române…, Emil Petrovici, Sistemul fonematic al limbii române, în SCL VII (1956), 1-2, pp. 7-18, Gramatica limbii române, Editura Academiei, Bucureşti, 1954.

Acustic, semivocalele sunt caracterizate prin [–Vocalic] (deoarece, spre deosebire de vocale, nu prezintă o structură net definită a formanţilor) şi [–Consonantic] (deoarece absenţa unui obstacol în calea curentului fonator determină o concentrare a energiei acustice mai mare decât cea specifică pentru consoane).

Patru din vocalele limbii române primesc şi valoare de semivocală: [e, i, o, u]/[į, (y, j, iot), ų (w, digamma), e, o].

Semivocalele apar în secvenţă cu vocalele, constituind diftongi şi triftongi. Poziţia semivocalei faţă de vocală constituie un criteriu de clasificare a diftongilor.

1.3. Diftongii

Diftongul este o secvenţă constituită dintr-o vocală şi o semivocală. Componentele unui diftong aparţin aceleiaşi silabe şi sunt pronunţate cu o singură tensiune musculară3. Dependenţa dintre acestea este reflectată de anumite particularităţi de realizare fonetică: moa-ră, oa-lă, iar-bă, pia-tră.

În limba română, pronunţarea vocalelor din anumiţi diftongi se adaptează, sub aspectul localizării, la aceea a semivocalelor. Astfel, după semivocalele [e, i], vocalele [a, o, u] au o pronunţare anteriorizată: sea-ră, iu-bi-re, mi-or, iar după [o, u] vocalele [a, ă, î] au o pronunţare labializată: toa-tă, plo-uă, plo-uând4.

În funcţie de poziţia semivocalei faţă de vocală, sunt:

  • diftongi ascendenţi (semivocala precedă vocala): sv+v;

  • diftongi descendenţi (semivocala apare după vocală): v+sv; în limba română există 9 diftongi ascendenţi [ia, ie, io, iu, ua, uă, ea, eo, oa] – (iar, mie-re, iu-bi-re, plo-ua, plo-uă, stea, teor, moa-ră, mior) şi 14 diftongi descendenţi: [ai, ăi, îi, ei, ii, oi, ui, au, ău, îu, eu, iu, ou, uu]- cai, păi, câine, stei, pri-vii, voi-nic, sui, stau, rău, râu, zmeu, zurliu, rulou, continuu.

1.4. Triftongii

Triftongul este o secvenţă constituită dintr-o vocală şi două semivocale. Ca şi în cazul diftongilor, componentele unui triftong aparţin aceleiaşi silabe şi sunt pronunţate cu o singură tensiune musculară: lu-poai-că.

Majoritatea triftongilor au structura sv+v+sv [iai, eai, eau, iei, oai], dar este posibil şi ca ambele semivocale să preceadă vocala [ioa]5: glu-meai, iei, priveau, scân-te-ioa-ră.

În limba română există 11 triftongi funcţionali cu o frecvenţă diferită în limbă: [eau, eai, oai, iau, iai, iei, iui, uau, uai, eoa, ioa]: ce-reau, spu-neai, le-oai-că, iau, i-ai, iei, iui!, luau, luai, leoar-că, lăcri-mioa-.

1.5. Hiatul

Prin hiat se indică un grup de două vocale alăturate care aparţin la două silabe diferite. În marea majoritate a cazurilor hiatul apare în interiorul aceluiaşi cuvânt: fa-ur, ale-e, funcţi-onar. În anumite situaţii însă hiatul poate să apară şi în fonetica sintactică, atunci când un cuvânt monosilabic este asociat în pronunţarea cuvântului următor: le aude, se ascunde. În limbă se manifestă tendinţa de a evita hiatul. Corect: seaşteaptă, le-aude. Incorect: reu-matism (re-u-matism); na-ţio-nal (na-ţi-o-nal) etc.

1 Vocalele medii se opun vocalelor închise şi vocalelor deschise. În funcţie de poziţia limbii, vocalele medii pot fi: medio-anterioare (ë) şi medio-posterioare (ö).

2 Limba românã a dezvoltat în evoluţia sa de la latinã, o serie completã de vocale mediale, incluse într-un triunghi vocalic simetric, în care este inclusã şi vocala a, consideratã însã şi neutrã. În timp ce în latina clasică funcţiona corelaţia de cantitate, vocalele fiind: ā, ă; ē, ĕ; ī, ĭ; ō, ŏ; ū, ŭ, în latina populară opoziţia de cantitate va fi înlocuită cu opoziţia de calitate sau timbru. Vocalele lungi vor deveni vocale închise iar cele scurte, vocale deschise: a, ę, e, į, i, o, o, ų u. În româna comună triunghiul vocalic se completează cu ă şi mai târziu cu î. Vezi Istoria limbii române. Fonetică. Morfologie. Lexic, Coord. Florica Dimitrescu, EDP, Bucureşti, 1978.

3 Interpretarea fonologicã a diftongilor este dependentã de interpretarea datã semivocalelor. În descrierile mai vechi ale românei (Al. Graur şi Al. Rosetti), diftongii /ea/ şi /oa/ au fost consideraţi secvenţe monofonematice, pe baza identificãrii unor raporturi de comutare între aceştia, precum şi cu vocala /a/: toacã, teacã, tacã; /toakã/teakã/takã/. Emil Petrovici considerã cã diftongii şi triftongii nu au valoare fonologicã, ei fiind de fapt variante poziţionale ale fonemelor vocalice dupã consoane muiate, rotunjite sau muiat-rotunjite iar dftongii ascendenţi şi descendenţi formaţi cu semivocalele iot sau digamma sunt consideraţi grupuri asemãnãtoare celor formate dintr-o consoanã şi o vocalã. Emil Petrovici, Sistemul fonematic al limbii române, în SCL VII (1956), 1-2, pp. 7-18. Majoritatea descrierilor atribuie însã diftongilor statutul de secvenţe bifonematice.

4 În anumite limbi, dar regional şi în limba românã, existã diftongi egali, care creeazã impresia acusticã a unei vocale ce îşi schimbã timbrul în cursul emiterii (de ex., în anumite graiuri din Transilvania apare diftongul egal [oa]). (ŞAL 1997: 169)

5 Interpretarea fonologicã a triftongilor, ca şi a diftongilor de altfel, este dependentã de interpretarea datã semivocalelor. E. Petrovici, de ex., considerã cã în românã, secvenţa C+[ioa] este bifonematicã, având structura consoanã labio-palatalizatã +/a/: aripioarã>/arip’oarã, /p/ fiind un fonem labio-palatalizat.

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem.

Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Limba romana

Scrisul de mana

Au existat cândva tocul, stiloul, pixul, creionul. Și foile dictando sau de
LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web