Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Snowboard

in Sport

url-2

Shermann Popper, un surfist ahtiat încearcă să-şi extindă senzaţiile alunecării pe

placă şi în sezonul alb şi prezintă prima placă din istoria sportului, numită snurfer.

– Prototipul avea 1,20 m., asemănător surfului de apă, făcut dintr-o scândură subţire, fără canturi, fără legături, cu numai două desene pe partea superioară a plăcii, care arătau locul de poziţionare a picioarelor, legată de vârful uşor ridicat cu o sfoară, situaţie în care virajele depindeau de noroc, dar şi aşa utilizarea acesteia era spectaculoasă. Preţul, de numai 20$, a permis multora să-şi achiziţioneze respectiva placă, surfiştii mai ales considerând-o o experienţă excitantă.

1968-Primul concurs–“Snurfing contest”–considerat concurs de pionierat al Boardercross-ului de astăzi, participanţii pornind toţi odată, învingătorul fiind cel ajuns primul la sosire.

1977 – Jacke Burton Carpanter (părintele snowboardului) înfiinţează propria întreprindere “Burton Boards” în Londonderry (Vermont), având ca obiect de activitate confecţionarea Snow-urilor. El dotează snurful cu legături de schi nautice, îl botează Black Hill, dar nu foloseşte încă canturi metalice.

– După modelul lui Shermann şi Burton, considerată o afacere profitabilă, şi alţii încearcă să aducă inovaţii la construcţia plăcilor. Ca urmare, s-a născut Winterstick-ul lui Dimitri Milowich şi “banana zburătoare” a lui Bob Weler.

1980 – Începutul acestor ani aduce modificări substanţiale în ideea de construcţie a plăcii împrumutând cât mai mult din tehnologia fabricării schiurilor. Se înlocuieşte astfel simpla placă din lemn, apărând construcţia lamelată tip sandwich, cu canturi de oţel pe muchiile boardului. Legăturile erau încă moi, de tip surf, ulterior însă ele se vor perfecţiona.

1983 – În SUA are loc primul concurs compus din 3 probe: slalom, coborâre şi half-pipe.

1985 – Primul Campionat Mondial în SUA (Breckenridge), iar doi ani mai târziu, în 1987, se desfăşoară pentru prima dată Cupa Mondială. După această dată sportivii încep să se specializeze pe probe, pe de o parte probele alpine, iar pe de altă parte proba de half-pipe, cu procedee împrumutate din skateboard. De altfel, părin dimensiunile şi calităţile pretinse practicanţilor, snowboard-ul se aseamănă cu skateboard-ul. La probele alpine, în timpul competiţiilor, se putea uşor observa provenienţa (pe continente) a competitorilor, cei din Europa luând startul în clăpari de schi.

1986/1987 – Încep să apară reviste de specialitate, filme de snowboard, corolarul acestei activităţi fiind un film al companiei Fall-Line Films, în care se prezintă sărituri profesionale şi teritorii (pârtii) pentru snowboard extrem. Este perioada în care se pun bazele tehnice şi metodice ale celui mai preferat şi satisfăcător stil, Free Ride-ul (plimbarea) pentru marea masă a practicanţilor (Steve Graham şi Damien Sanders).

ECHIPAMENT

  • Îmbrăcăminte în general nonconformistă, ceea ce a atras mase mari de tineri. În general echipamentul este mai lejer, din cauza gamei diverse de mişcări şi dinamicităţii acestora, dar călduros, cu strat exterior impermeabil, confecţionat dintr-un material rezistent la căzături şi frecări cu gheaţa şi zăpada;

  • Hanoracul – are de regulă o croială mai lungă la spate şi prezintă întărituri mai ales spre şezută şi pe coate, zonele cele mai expuse la contactul cu solul;

  • Pantalonii – sunt făcuţi din acelaşi tip de material, dar mai rezistent şi prezintă întărituri la şezută şi genunchi;

  • Pe cap – se poartă cele mai ciudate fesuri;

  • Mănuşile – au un rol foarte important, ele venind cel mai des în contact cu solul, chiar şi la cei avansaţi. Sunt făcute din material impermeabil, cu părţile expuse întărite cu un material mai dur: palmele care vin în contact cu canturile în timpul săriturilor şi vârfurile degetelor care se uzează cel mai rapid (pentru protecţia lor se aplică mici “capace” de cauciuc). Lungimea mănuşilor este până la mijlocul antebraţului, iar pentru protecţia împotriva zăpezii marginea superioară este prevăzută cu un elastic.

  • Încălţămintea – este de două tipuri: moi şi tari. Se alege de obicei în funcţie de legătură şi placă. La o placă hard cu legătură hard se alege încălţămintea tare (tip bocanc de schi), iar la o placă soft cu legătură soft încălţămintea este moale (este combinaţia recomandată începătorilor).

  • Legăturile – sunt hard şi soft, de tip cremalieră, concepute de maniera în care să nu se desfacă la căzături. Au sistem de montare în centru, cu patru şuruburi şi se pot roti într-un unghi de 360°, deci se pot regla în unghiul dorit, pentru a fi confortabile sau în funcţie de proba abordată în competiţie.

  • Placa – pentru o alegere corectă luăm în calcul următorii factori:

  1. Lungime;

  2. Lăţime;

  3. Elasticitate;

  4. Muchie – arc-rază;

  5. Preţ.

  1. Lungimea plăcii se alege în funcţie de:

  • Greutatea corporală proprie;

  • Înălţimea,

  • Terenul unde se practică de obicei acest sport.

TABEL PENTRU LUNGIME

  • Sub 55 Kg. 130-140 cm.;

  • 55-70 Kg. 140-160 cm.;

  • Peste 70 Kg. 150-160 Kg.

La aceste lungimi, în munţii mai înalţi se adaugă 5 cm. (nu este cazul la noi în ţară).

  1. Lăţimea – depinde de mărimea piciorului. Într-un aranjament optimal, vârful bocancului şi călcâiul acestuia trebuie să fie deasupra board-ului, să nu agaţe zăpada în timpul virajelor ce se execută pe cant. Acest lucru se mai poate regla şi din legătură, în funcţie de unghiul de atac şi de probă.

LĂŢIMI IDEALE LA DIFERITE MĂRIMI DE PICIOR

  • Sub nr. 37 23-24 cm. Lăţimea plăcii la mijloc;

  • 37 – 42 24-25 cm. Lăţimea plăcii la mijloc;

  • Peste 42 25-26 cm. Lăţimea plăcii la mijloc.

3. Elasticitatea plăcii – este greu de măsurat în lipsa unor instrumente speciale. De obicei prin elasticitate se înţelege duritatea plăcii. Există plăci moi, tari şi medii. Elasticitatea ideală ar trebui să fie aceeaşi de la vârf până la coadă. Placa perfectă, la proba îndoirii, ar trebui să prezinte o curbură perfectă.

Muchie-arc-rază – defineşte propriu-zis arcul pe care snowboardul îl desenează în curbă. Este o rază de cerc constantă, pe care board-ul ar menţine-o în cazul în care ar închide cercul. Pentru munţi mai mici sunt de preferat plăcile cu arc sub 900 cm.

4. Preţul – depinde de:

  • GREUTATEA PLĂCII – greutatea mai mică înseamnă un preţ mai mare (plăcile uşoare, care virează bine pe zăpadă şi în aer, sunt de preferat pentru stilul freeriding).

  • SUPRAFAŢA TĂLPII – talpa este cea care face posibilă o alunecare în condiţii bune. De obicei talpa este din material plastic cu teflon, sau talpa de grafit. Talpa de material plastic alunecă mai uşor dar se zgârie mai repede, cea de grafit se zgârie mai greu. Partea superioară a plăcii poartă designul firmei producătoare, dar are şi inserţii aplicate în placă. Montarea este mult mai sigură ca pe schiuri, dar dezavantajul este că unele firme produc plăci pe care nu pot fi aplicate decât legăturiproduse de respectiva firmă.

  • CONSTRUCŢIA PLĂCII – influenţează cel mai mult preţul:

  • Construcţia lamelată, tip sandwich – straturi de lemn şi material sintetic – este cea mai rezistentă, mai uşoară şi mai costisitoare;

  • RIM – Reaction Injection Molding – miezul de lemn este aşezat în formă şi turnat peste răşini sintetice. Preţul este scăzut, nu are standarde ridicate, dar sunt rezistente şi ţin mult;

  • Polyurethan injection – asemănătoare celor RIM, dar în loc de lemn centrul plăcii este umplut cu spumă. Este răspândit în lumea snowboardului ieftin. Plăcile sunt uşoare dar nu au viaţă lungă, uneori doar după un sezon pierzându-şi elasticitatea;

  • CAP – diferenţa faţă de plăcile anterioare este că stratul exterior acopere celelalte straturi până la canturi, oferind o rezistenţă mai mare contra torsionării pe axa de mijloc.

PREZENTAREA PROBELOR DE SNOWBOARD

Probele sunt împărţite în: probe alpine şi probe de freestyl.

PROBE ALPINE:

  1. Slalom special (slalom):

  • diferenţă de nivel cuprinsă între 120-180 m.;

  • lăţimea pârtiei este de minim 20 m.;

  • parcursul cuprinde între 35-70 porţi, alternativ roşii şi albastre;

  • lăţimea porţilor este între 4-6 m., iar distanţa între jaloanele interioare succesive este de 10-15 m. pentru porţile simple şi 0,75 m. pentru combinaţii de porţi;

  • jaloanele sunt rabatabile, de lungime egală, însă pânza dintre ele este de formă triunghiulară;

  • ordinea de start se dă în funcţie de punctajul acumulat în competiţiile anterioare;

  • se dispută în două manşe, iar pentru stabilirea clasamentului final timpii celor două manşe se cumulează.

  1. Slalom paralel:

  • respectă în general aceleaşi reguli ca şi proba de slalom, dar pe trasee micşorate;

  • diferenţa de nivel este de 80-100 m.;

  • numărul de porţi este de minim 20, cu o sosire comună;

  • traseele sunt pe cât posibil egale, iar concurenţii sunt grupaţi pe perechi şi iau startul în două manşe/rundă, cu schimbarea traseului; se ia în calcul timpul total pe cele două manşe, cel care pierde fiind eliminat;

  • ultimii patru rămaşi îşi dispută primul loc.

  1. Slalom uriaş (uriaş):

  • timp de parcurgere 1’30”/manşe;

  • lăţimea pârtiei este de minim 30 m.;

  • parcursul cuprinde 20% porţi din diferenţa de nivel, cu o distanţă de minim 10 m. între jaloanele interioare a două porţi succesive;

  • proba se dispută în două manşe, clasamentul fiind dat prin cumularea timpilor celor două;

  • porţile sunt formate din jaloanele rabatabile, cel interior fiind de lungime mai mică, iar pânza dintre ele este de formă triunghiulară.

4. Uriaş paralel:

  • asemănător cu slalomul parale dar respectând, în general aceleaşi reguli ca la uriaş:

  • diferenţa de nivel 120-150 m.;

  • numărul de porţi este de 12-16% din diferenţa de nivel;

  • distanţa între jaloanele interioare a două porţi succesive este 25 m.

  1. Super uriaş (super “G”):

  • diferenţă de nivel 350-550 m.;

  • minim 30 de porţi triunghiulare;

  • distanţa între jaloanele interioare a două porţi succesive este de minim 25 m;

  • proba se dispută în două manşe.

PROBE DE FREESTYL

  1. Boarder cross:

  • este o combinaţie între probele alpine şi freestyl;

  • concurenţii sunt împărţiţi în grupe de câte 4, componenţii unei grupe luând startul simultan;

  • traseul conţine trambuline, porţiuni cu porţi şi culoare strâmte;

  • primul care ajunge la sosire se califică mai departe.

  1. Half pipe:

  • se desfăşoară pe un teren amenajat sub formă de jumătate de canal;

  • lungimea pistei măsoară între 50-100 m., cu o înclinaţie de 20-25% şi o lărgime de 8-15 m;

  • înălţimea pantei este de 1,5-3,5 m.;

  • panta trebuie amenajată perfect, iar ca echipament se foloseşte o placă de 140-160 cm., mai spatulată decât cele obişnuite, cu legături uşoare şi bocanci suplii, care oferă o mare libertate la nivelul gleznelor;

  • în concurs, sportivii trebuie să efectueze, în timpul coborârii, maximum de sărituri şi figuri, trecând de pe o latură pe cealaltă şi urcând cât mai sus posibil;

  • juriul de la baza pistei este format din 5 membrii, care notează şi sancţionează evoluţia.

SISTEM DE NOTARE

  • judecătorul 1 – notează figurile de pe perete, din 5 puncte;

  • judecătorul 2 – urmăreşte evoluţia figurilor şi stilul;

  • judecătorul 3 – notează calitatea şi înălţimea săriturilor, din 10 puncte;

  • judecătorii 4 şi 5 – notează impresia generală, din 5 puncte.

Tehnica de parcurgere a probei presupune o primă parte reprezentată de o coborâre mai lină, care constă în executarea unui viraj pe flancul peretelui opus, apoi plecări cu maxim de înclinaţie a corpului. Se efectuează apoi o traversare în backside, care este considerată o trecere dificilă. Urmează o serie de sărituri “aerials” frontside şi backside, începând cu cele simple. Pentru o bună notare, trebuiesc efectuate sărituri diferite cât mai multe.

LISTA FIGURILOR:

Pe perete: – 1. Fakie;

2. Rock’n Rool;

  1. Rock’n Rool slide;

  2. Compas on Nose;

  3. Ho Ho Plant;

  4. Hand Plant Lay Back;

  5. Hand Plant 360˚ şi 540˚.

Sărituri : 1. Aerial’s frontside & backside:

2. Gratte dos frontside & backside;

3. Twist frontside & backside;

4. Gratte dos frontside & backside;

5. Lean air fronside;

6. Rocket air frontside & backside;

7. Mute aur backside;

8. Rocket air back hand frontside;

9. Slob air frontside;

10. Tail drop frontside & backside;

11. Twist 360° frontside & backside;

12. Aerial fackie frontside & backside;

13. Aerial 360° şi 560° frontside & backside;

14. Roast beef frontside & backside;

15. Nuclear air backside;

16. Japa air backside;

17. Method air backside;

18. Sărituri combinate frontside & backside 360° + grab;

19. Shifty (placa părăseşte aderenţa şi este întoarsă în orice direcţie 90°, cu revenire şi aterizare.

20. Switch stance (toate săriturile care se execută cu urcarea plăcii cu spatele şi cu figuri inventate.

Slope style – proba este asemănătoare cu cea de schi pe movile, acestea fiind de diferite dimensiuni. Punctajul se face în funcţie de dificultatea săriturilor în aer şi timpul de parcurgere al traseului.

Straight jump – sărituri pe movilă (la fiecare coborâre o săritură), punctajul fiind acordat în funcţie de gama săriturilor de bază şi compuse;

Water sliding – elan de pe pistă sintetică şi alunecare pe apă (se măsoară lungimea alunecării pe apă). După fiecare încercare lungimea elanului se micşorează. Câştigă cel care a adunat cea mai mare sumă a lungimilor alunecării pe apă.

TERMENI SPECIFICI CEI MAI DES UTILIZAŢI

AERIAL – viraj sărit la ieşirea dintr-un gol (săritură);

ALL ROUND – planşa folosită pe orice tip de teren;

BARELL LOOP – salt în timpul căruia planşa se ţine cu mâna, pentru a o ridica cât mai sus posibil;

BACKSIDE – deplasare cu spatele spre pantă;

VIRAJ BACKSIDE – executat cu spatele spre interiorul virajului;

FRONTSIDE – deplasare cu faţa spre pantă;

VIRAJ FRONTSIDE – executat cu faţa spre interiorul virajului;

OFF THE LIP – viraj pe creasta unei pante;

GOOFY – poziţie pe planşe în care piciorul drept este în faţă, iar stângul înapoia lui (este mai rar întâlnită);

REGULAR – invers (este cea mai des întâlnită).

RIDE – coborâre, alunecare liberă;

SPOT – loc adaptat practicării snowboardului în afara pistei (cu zăpadă neatinsă).

NOŢIUNI PRELIMINARE LEGATE DE PRACTICAREA SNOWBOARDULUI

Se poate învăţa de la 5-6 ani, dar şi la o vârstă mai înaintată, cu condiţia respectării principiilor metodice specifice vârstei;

Ajută faptul de a şti să schiezi (deci să aluneci), dar se poate învăţa şi fără a şti;

Folosind o metodologie corectă şi adaptată vârstei, se poate învăţa cel mai repede dintre sporturile de iarnă, aproximativ 6 ore pentru a asimila noţiunile de bază şi 30 de ore pentru a ataca o pistă denivelată;

Sportul ca atare (în condiţii moderate) nu este periculos, mai ales după ce se învaţă căderea în faţă (pe braţe) şi în spate (pe fese), principalul pericol rămânând entorsa gleznei şi a genunchiului. De aceea se recomandă o bună încălzire la nivelul întregului organism, inclusiv gât şi braţe (ale căror mişcări sunt dinamice) înainte de începerea unei “ride”;

Din punct de vedere al efortului, se încadrează în eforturile anaerobe şi mixte iar prin comparaţie, se depune efort ceva mai mult decât la schi şi tenis, dar ceva mai mic decât la alergări, deci este nevoie de o pregătire fizică medie. Un bun echilibru este avantajos.

Nu necesită pârtii speciale, putând fi practicat atât pe zăpadă pufoasă cât şi pe zăpadă dură, îngheţată.

Alegerea pistei pentru începători este esenţială şi condiţionează evoluţia ulterioară. Pârtia pentru începători trebuie să fie de dificultate mică, pe cât posibil fără denivelări şi destul de largă. Ideal este să aibe şi teleschi, care să se poată folosi după învăţarea noţiunilor de bază.

ALEGEREA POZIŢIEI PE PLANŞĂ

Este foarte importantă stabilirea, încă de la început, a poziţiei corecte, dar dacă după câteva încercări începătorul nu se simte bine, ea poate fi schimbată (GOOFY sau REGULAR), piciorul din faţă fiind piciorul de bază.

EXERCIŢII PENTRU STABILIREA POZIŢIEI PE OLACĂ:

pe perechi – tracţiuni – piciorul din faţă stabileşte poziţia;

elan, alunecare pe gheaţă – piciorul de bază este cel din faţă;

săriturile din atletism – piciorul de bătaie este piciorul de bază.

ACOMODAREA:

TRANSPORTUL BOARD-ULUI – legat pe spate, ca un rucsac, cu o curea specială;

– sub braţ, “ca o mapă”.

ÎNCĂLŢAREA BOARD-ULUI:

Pe teren plat – prin fixarea piciorului din faţă, apoi, încercând a se păstra echilibrul, piciorul din spate; În caz de dezechilibrare, lăsarea în aşezat.

Pe teren înclinat – încălţarea piciorului din faţă cu corpul întors către deal, cu snow-ul uşor pe cantul din deal (se poate pune bocancul din spate sub mijlocul snow-ului pentru a-l poziţiona ca pe plat). După ce este fixat piciorul din faţă, se scoate piciorul de sub placă şi se trece deasupra (în amonte) board-ului. Se întoarce placa prin răsucirea spre exterior a piciorului fixat (din faţă) şi ne întoarcem cu faţa spre vale. Urmează fixarea piciorului din spate, board-ul rîmânân pe cantul dinspre deal.

La nevoie, se poate fixa placa şi din poziţia aşezat, cu faţa spre pantă.

POZIŢIA DE BAZĂ

MECANISM TEHNIC

Picioarele sunt fixate în legături, flexate din genunchi, piciorul din spate cu o flexie mai pronunţată, cu genunchiul acestui picior “intrând” în spatele articulaţiei genunchiului din faţă. Bazinul este răsucit pe direcţia de înaintare a snow-ului, trunchiul este vertical, braţele relaxate, oblic înainte jos pentru a menţine echilibrul. Umerii sunt de asemenea uşor răsuciţi, iar umărul corespunzător piciorului din spate rămâne puţin înapoi. Capul şi privirea se poziţionează pe direcţia de deplasare.Într-o poziţie corectă, centrul de greutate se află deasupra centrului plăcii, proiecţia acestuia găsindu-se în mijlocul “poligonului de susţinere (mijlocul distanţei între legături)”, indiferent de direcţia în care ne mişcăm (înainte, înapoi, dreapta, stânga). Pe înclinat se încearcă menţinerea perpendicularităţii pe pantă, ca atare trunchiul va fi uşor înclinat înainte. Pe linia pantei placa este poziţionată pe toată talpa, iar pe înclinat, atât backside cât şi frontside placa se află pe cantul din deal.

PRINCIPALELE GREŞELI:

genunchi întinşi;

trunchiul aplecat înainte sau înclinat înapoi;

bazinul scos mult înapoi, ceea ce duce la dezechilibrare prin ieşirea centrului de greutate în afara poligonului de susţinere;

planşa cantată pe linia pantei sau pe toată talpa pe înclinat.

SUCCESIUNEA ÎNVĂŢĂRII:

fixarea legăturilor şi menţinerea poziţiei pe placă;

uşoara răsucire a trenului superior spre vârful plăcii (pe direcţia viitoarei înaintări);

coborârea centrului de greutate până când genunchiul din spate intră, sau se apropie, de scobitura genunchiului din faţă;

ridicarea şi coborârea uşoară a centrului de greutate (semigenoflexiuni);

acelaşi cu atingerea solului cu mâna;

mişcarea plăcii de pe un cant pe celălalt;

mişcări antero-posterioare ale corpului cu încărcarea piciorului de bază sau a celuilalt;

acelaşi cu încercarea de desprindere a vârfului sau cozii board-ului (cantul dinspre vârfuri = toeside, cel dinspre călcâie = heelside); mişcarea este mai dificil de executat spre înapoi, dar se poate compensa printr-o mai mare flexie a genunchilor şi o înclinare mai accentuată a trunchiului înainte.

ÎNTOARCERI:

În cerc prin alunecare (pentru a mişca placa este nevoie de energia trenului superior) – se execută prin răsucirea bruscă a trunchiului, cu greutatea repartizată pe piciorul de bază (punct fix), încercând să ne rotim în jurul acestui picior (ca un compas); Se poate executa în ambele direcţii. Principala greşeală este că prin înclinarea prea mare a plăcii aceasta intră în zăpadă, ceea ce face mai grea întoarcerea. Importantă în execuţie este sincronizarea înclinării plăcii pe cant cu rotirea.

Cu ajutorul braţelor (efect cosire) – la întoarcerea descrisă deja, lucrul energic şi efectiv al braţelor ajută la uşurarea mişcării.

Prin săritură – se execută din poziţia de bază printr-o flexie mai accentuată, urmată de o desprindere scurtă şi energică, simultan cu răsucirea trenului superior, care atrage în mişcare şi trenul inferior. La început unghiul de răsucire este mai mic, întoarcere efectuându-se prin sărituri succesive, apoi din ce în ce mai mare.

180° pe şezută sau pe genunchi.

ALUNECARE PE PLAT (DEPLASAREA DIRECTĂ) – EXERCIŢII:

Trotineta – alunecare pe planşe, cu piciorul de bază fixat, celălalt liber efectuând împingeri;

Cu legăturile fixate, deplasare prin balans antero-posterior (după începerea alunecării uşoară atenţie la presiunea tibiei pe limba bocancului);

Acelaşi cu mişcări pe verticală, la început cu amplitudine mică, apoi din ce în ce mai mare;

Din poziţie ghemuit avansare prin alunecare cu ajutorul mâinilor, similar vâslirii;

Din alunecare, aplecare înainte încercând să atingem vârful plăcii cu mâinile şi revenire.

RIDICAREA DIN CĂDERE:

Căderile la începători sunt destul de numeroase şi dureroase. Deşi pare surprinzător, cele în faţă sunt mai uşoare, prin faptul că pot fi mai uşor amortizate. Cele spre înapoi sunt mai dureroase şi creează probleme mai ales la articulaţia pumnului.

Cu spatele – din aşezat sprijinit înapoi se trage placa cât mai aproape de sprijin, prin îndoirea genunchilor, cu placa aşezată uşor pe cantul dinspre deal. Se aplică apoi un mic impuls din braţe, însoţit de o uşoară avântare a trunchiului spre înainte.

Cu faţa – aceeaşi, dar din sprijin pe genunchi. La ridicare ambele picioare sunt încărcate egal.

Procedeele se folosesc şi la deplasarea în amonte, cu bocancii fixaţi pe placă.

Important – pe pantă, indiferent de poziţie (back sau front) placa se poziţionează pe cantul dinspre deal (în caz contrar se produce derapajul lateral spre vale).

TRAVERSAREA ÎN FRONSIDE

MECANISM TEHNIC

Din poziţia de bază, cu placa ţinută pe cantul dinspre deal (presiune pe vârfuri şi cu tibiile pe limba bocancului), genunchii îndoiţi, spatele drept, trunchiul uşor înclinat înainte şi răsucit pe direcţia de înaintare, se execută o flexie mai accentuată a genunchilor, cu trecerea progresivă a greutăţii pe piciorul din faţă pentru a începe înaintarea. În traversare se menţine această poziţie, iar echilibrarea este ajutată de poziţia braţelor. În faza de iniţiere traversarea se poate începe şi din poziţia pe genunchi.

PRINCIPALELE GREŞELI:

placa pe toată talpa, ceea ce antrenează derapajul;

genunchii întinşi şi rigizi;

bazinul coborât spre înapoi;

trunchiul mult aplecat înainte;

greutatea pe piciorul din spate, ceea ce împiedică alunecarea.

EXERCIŢII:

din poziţia pe genunchi cu faţa spre deal ridicare cu greutatea egal repartizată pe ambele schiuri şi pe vârfuri pentru a menţine poziţia cantată a plăcii;

trecerea greutăţii pe piciorul din spate, pentru a putea deplasa cu piciorul din faţă vârful plăcii pe direcţia de traversare;

trecerea progresivă a greutăţii pe piciorul din faţă pentru a începe alunecarea în traversare;

traversare cu trecerea succesivă a greutăţii de pe piciorul din faţă pe cel din spate şi invers (alunecare – oprire – alunecare);

traversare cu serii de aplecări şi reveniri .

OPRIREA DIN TRAVERSARE

Se face în doi timpi:

trecerea greutăţii pe piciorul din spate, controlând o bună priză a cantului, concomitent cu orientarea plăcii cu ajutorul piciorului din faţă spre deal, pentru a pierde din viteză, cu accentuarea presiunii pe vârfuri şi pe limba bocancilor;

pierderea treptată a vitezei, până la oprire, urmată de trecerea în poziţia pe genunchi (pentru începători).

TRAVERSARE ÎN BACKSIDE

MECANISM TEHNIC

Din poziţia de bază cu sprijin pe călcâie şi presiune pe spatele bocancilor pentru ca planşa să fie poziţionată pe cantul dinspre deal, se coboară vârful picioarelor pentru a începe alunecarea, în continuare traversarea fiind asemănătoare celei din frontside. Prin micşorarea presiunii exercitate pe călcâie şi spatele bocancilor creşte viteza de deplasare. În faza de iniţiere traversarea se poate începe şi din poziţia aşezat.

OPRIREA ÎN BACKSIDE

Din traversare se reia presiunea pe călcâie şi spatele bocancilor, cu trecerea progresivă a greutăţii pe piciorul din spate şi cu piciorul din faţă se orientează placa pe direcţia spre deal. Tendinţa de dezechilibrare spre deal se corectează prin flexia genunchilor pe bocanci, urmată de coborârea în aşezat pentru începători (coborârea în aşezat se amortizează cu mâinile).

TRECERE DE LA DEPLASARE FRONTSIDE LA BACKSIDE

Traversarea este urmată, după oprire, de schimbarea direcţiei din front în back şi invers. Două sunt metodele de trecere:

pentru începători – din aşezat sau culcat dorsal cu sprijin pe antebraţe, rulare laterală până în poziţia pe genunchi (din back în front) şi invers (din front în back):

pentru avansaţi – trecere prin săritură cu întoarcere 180°.

DERAPAJUL ÎN FRONTSIDE ŞI BACKSIDE

MECANISM TEHNIC

Din poziţia de bază se echilibrează planşa pe cant, cu greutatea egal repartizată pe ambele picioare. Urmează uşoara extensie a genunchilor şi încărcarea călcâielor (pentru front) sau a vârfurilor (pentru back), ceea ce duce la aşezarea plăcii pe toată talpa. Respectivele mişcări antrenează o alunecare laterală spre vale (cu placa aşezată transversal pe pantă), deci derapajul. Oprirea derapajului se face printr-o flexie progresivă a genunchilor, cu încărcarea călcâielor (pentru back) sau a vârfurilor (pentru front). Mişcările de aşezare a plăcii pe toată talpa sunt compensate de înclinări uşoare ale trunchiului înainte cu bustul orientat spre deal (pentru front) şi înapoi cu uşoara răsucire a bazinului spre vale (pentru back).

PRINCIPALELE GREŞELI

înclinarea exagerată înainte sau înapoi din instinct natural sau frică, ceea ce duce la pierderea controlului plăcii, deci a direcţiei;

răsucirea exagerată a trunchiului sau bazinului;

picioare întinse şi rigide;

picioare exagerat îndoite, ceea ce menţine placa pe cant.

Corectarea se obţine în toate cazurile prin trecerea la poziţia de bază, urmată de o nouă încercare.

EXERCIŢII:

din poziţia pe genunchi, respectiv aşezat, ridicare cu greutatea egal repartizată pe ambele picioare, cu planşa pe cantul din dea, trecerea succesivă a plăcii uşor pe lat cu alunecare minimă şi revenire pe cant;

acelaşi cu ajutorul unui partener;

din poziţia de bază (front şi back) trecerea plăcii pe lat şi derapaje lungi cu oprire la punct fix,

derapaj lung cu accentuarea succesivă a presiunii spre vârful şi apoi spre spate plăcii (efectul “frunză moartă”);

traversare cu treceri succesive în derapaj;

TRECERI PESTE DENIVELĂRI

PRIN AMORTIZARE ( pe movile)

În momentul urcării denivelării picioarele execută o flexie progresivă, funcţie de mărimea denivelării, pe vârful acesteia flexia fiind maximă. Trunchiul se apleacă spre înainte paralel cu coapsele, iar braţele acţionează pentru echilibrare. La ieşirea de pe denivelare, tot corpul execută o extensie progresivă. Principiul de trecere este deci mişcarea de flexie-extensie, cu menţinerea permanentă a centrului de greutate la acelaşi nivel pe toată durata trecerii movilei.

Principala dificultate a virajelor este aceea că cel frontside se începe dintr-o traversare backside şi invers.

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem.

Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Sport

LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web