Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Structuri politice in Republica romana

in Istorie

450px-Maccari-Cicero

Alungarea Tarquinilor a fost rezultatul acţiunii convergente a patricienilor şi plebelilor care –în faţa pericolului care se profila: transformarea statului în statului într-o dominaţie tiranică- s-au unit pentru un moment, pentru a se dezbina imediat după încetarea pericolului.

Criza politică romană de la sfârşitul sec. VI a. Chr. nu este fapt izolat şi singular. Lumea Italiei Centrale a trăit o experienţă comună şi multe oraşe au cunoscut atunci o criză asemănătoare. Aproape pretutindeni în mediul etrusco-italic monarhiile cedează locul unor magistraturi ierarhizate şi colegiale. La Roma, aristrocraţia latină a fost cea care a eliberat statul de dominaţia Tarquinilor.

După căderea monarhiei etrusce, statul roman este un stat patrician şi puterea se află în mâinile oligarhiei unor principes. Revoluţia romană din 509 a. Chr. –transformarea statului din monarhie în republică- reprezintă, cum se va vedea, o reformă constituţională conservatoare şi aristocratică.

Statul roman era dintre acelea în care libertas, libertatea a fost de timpuriu identificată cu civitas, cetăţenia, adică drepturi şi îndatoriri politice. De aceea libertas a fost unanim acceptată ca principiu fundamental, tulburări ivindu-se numai atunci când se punea problema a cui libertate trebuia apărată. În acelaşi timp, mari servicii au fost aduse statului de dignitas, poziţia, a omului, şi de auctoritas, influenţa sa; la ambele aspirăm toţi cei deosebit de abili sau de origine nobilă.

În istoria Republicii s-a făcut apel la conceptele de libertas şi dignitas deopotrivă de cei care căutau să introducă schimbări, apelând la părerile poporului împotriva consensului aristocratic, ca şi de cei care căutau să păstreze status-quo-ul în ceea ce priveşte puterea politică şi modalităţile de distribuire a resurselor.

A fi remarcat, apoi, inventivitatea clasei conducătoare a Republicii, într-o mare varietate de domenii, deopotrivă culturale şi politice. Împrumutări de formule artistice şi intelectuale greceşti au dus treptat la apariţia unei culturi latine dezvoltate. Perioada esenţială a elenizării oligoriei romane a fost tocmai aceea a escaladării conflictelor interne, care au distrus în cele din urmă sistemul.

Timpul şi împrejurările au dus la diferite modificări ale celor trei elemente a căror interacţiune alcătuia sistemul politic roman, incluzând în special cererea unui număr de magistraţi mai mici. Nimic n-a schimbat punctul central al guvernării republicane, anume că ea era în principiu conducerea colectivă a unei aristocraţii, dependentă în practică, până la un anumit punct, de voinţa unei adunări a poporului. Această aristocraţie era într-un sens autoperpetuantă, dar deopotrivă şi una din care multe familii se stingeau de-a lungul secolelor şi căreia i se adăugau noi familii admise în vreme ce nucleul marilor familii continua să existe.

Republicii romane îi era specifică o formă de guvernare căreia noţiunile moderne de a fi sau nu la putere îi sunt cu totul inadecvate. Un individ anume deţinea o funcţie oficială numai la intervale mari şi întotdeauna ca membru al unui colegiu de magistraţi ale căror puteri erau egale. Înaintarea în vârstă, dacă se asocia cu o tot mai mare reputaţie de înţelepciune aducea cu sine o influenţă crescândă în deliberările elitei conducătoare. Glasul puţinilor oameni puternici era adesea decisiv.

Conduita clasei cârmuitoare romane trebuie înţeleasă în termenii sistemului roman de valori, în special în ceea ce-I priveşte pe nobile, care dădeau dovadă de comportamente politice specifice.

IV.2. Reforma constituţională

Prin modificarea constituţiei populus Romanus câştiga două prerogative esenţiale: aceea de a desemna anual magistraţii şi aceea de a decide în ultimă instanţă asupra vieţii sau morţii unui cetăţean.

După cum arăta Th. Mommsen, în măsura în care o revoluţie de stat poate fi conservatoare, aceea romană a fost şi ea n-a abolit de fapt nici unul dintre elementele constitutive ale statului.

În esenţa ei puterea regală n-a fost nicidecum suprimată, ci numai fragmentată pentru a corespunde intereselor noului stat patrician. Regele unic (rex) numit pe viaţă a fost înlocuit cu doi magistraţi (“regi anuali”) care erau denumiţi la început praetores (“cei care merg în frunte”) sau iudices (“judecători”), iar mai târziu conules (“cei care veghează intereselor comunităţii”), titlul de praetor luând o altă destinaţie. Fiecare dintre cei doi consuli deţinea şi exercita puterea supremă ca de sine stătător, cu aceeaşi plenitudine ca regele însuşi. Dacă teoretic –din punct de vedere juridic- fiecare dintre cei doi consuli era abilitat să intervină în sfera de atribuţii a colegului său, în practică însă fiecare din ei rezolva problemele publice pe rând, câte o lună, dar răspunderea o împărţeau în egală măsură. În esenţă, prin instituirea acestei magistraturi supreme –caracterizată prin anulitate şi colegialitate- reprezentantul comunităţii cetăţenilor romani a fost coborât de la rangul de stăpân la cel de delegat temporar.

Consulul avea posibilitatea –de pildă în cazul unui război, situaţia care necesita restabilirea unicităţii originare a magistraturii- să suspende egalitatea colegială şi să numească un al treilea coleg (dictator) care, în mod excepţional, dar temporar, exercita putere regală în plenitudinea accepţiunii ei. Aşadar, în circumstanţe excepţionale, consulii, conducătorii aleşi de comunitate erau înlocuiţi printr-un singur (dictator). Comunitatea nu exercita nici o influenţă asupra alegerii dictatorului; această numire depindea exclusiv de unul din cei doi consuli aflaţi în funcţie. Durata maximă a magistraturii dictatoriale a fost limitată şa şase luni. O altă instituţie specifică dictaturii este relevată de obligaţia dictatorului de a-şi alege imediat un magister equitum (“comandant al cavaleriei”), care acţiona pe lângă el ca un adjunct dependent şi depunea magistratura odată cu acesta. Astfel, dictatura apare ca o instituţie menită să înlăture temporar carenţele puterii divizate.

Totodată, dacă în calitate de comandant al armatei consulul avea dreptul de a transfera toate atribuţiile sale sau numai una dintre ele, în ceea ce priveşte atribuţiile civile, în anumite cazuri era obligat să la transfere, în toate celelalte îi era interzis. În această categorie de cazuri în care consulii deţineau teoretic competenţa, dar în care erau obligaţi să nu acţioneze decât prin delegaţi –numiţi de către consuli- intrau atât procesele civile, cât şi cazurile criminale, pe care în Roma regală regele le încredinţa celor doi quaestores (“cercetătorii crimei”), în a căror atribuţii –în timpul Republicii- intrau de asemenea, administrarea tezaurului public (aerarium Saturni sau aerarium populi Romani) şi a arhivei de stat. Prin urmare, din 509 a. Chr., cei doi cvestori au devenit magistraţi permanenţi şi, întrucât ersu desemnaţi de către consuli –ca mai înainte de către rege- trebuiau să depună magistraturile lor odată cu aceştia, după scurgerea anului.

În sfârşit, desemnarea profeţilor, care fusese o prerogativă regală, nu a fost transferată consulilor, ci colegiului pontifical prezidat de Pontifex Maximus, magistrat numit pe viaţă. Autoritatea religioasă supremă era separată astfel de cea civilă, de vreme ce rex sacrorum nu avea nici puterea civilă şi, cu atât mai puţin, cea sacră a regalităţii. Mai mult, puterea efectivă asupra treburilor religioase îi revine primului dintre membrii colegiului pontifilor, lui Pontifex Maximus.

Cât despre însemnele exterioare ale puterii, în locul veşmântului regal din purpură, consulii nu purtau –pentru a se deosebi de ceilalţi cetăţeni- decât un tiv de purpură (toga praetexa) şi, pe când regele se înfăţişa în public în carul său, ei trebuiau să se conformeze ordinii generale şi să meargă în interiorul Oraşului pe jos, ca şi ceilalţi cetăţeni.

Prin modificarea constituţiei, comunitatea (populus Rromanus) câştigase, aşadar, prerogativa de a desemna anual magistraţii. Exclusă iniţial din populus Romanus, plebea (plebs) –care contribuia în egală măsură la sarcinile publice- se va deştepta progresiv la o adevărată conştiinţă politică, revendicând egalitatea drepturilor politice. Astfel, în contextul transformărilor petrecute în organizarea militară, o lărgire a acestei comunităţi devenise inevitabilă şi ea se va înfăptui –nu fără grave convulsii sociale- prin admiterea în curii a plebei, suspendându-se astfel dreptul vechilor Quirites, care alcătuiau până atunci curiile, de a se aduna şi a decide singuri.

Totodată însă, comiţiilor curiate –care fuseseră până atunci de drept prima autoritate de stat- li se anulează privilegiile constituţionale aproape cu desăvârşire. Toate privilegiile politice (numirea magistraţilor, adoptarea sau respingerea legilor) ale adunării curiate au fost transferate adunării celor chemaţi sub arme (comitia centuriata) conform regulii romane că “primii în luptă, sunt şi primii la vot”. Comiţiile centuriate deţineau şi dreptul de a consimţi la declararea unui război ofensiv. Atfel că, treptat, comiţiile curiale au fost cu totul eclipsate de cele centuriate care se vor identifica în cele din urmă cu poporul suveran. Adunarea centurilor asigura preponderenţa dacă nu a nobilimii, dar totuşi a proprietarilor şi dreptul întâietăţii la vot (care decidea de cele mai multe ori soarta alegerilor), cavalerilor, altfel spus, celor înstăriţi.

Senatul era, la începuturi, un sfat al bătrânilor (patres) în număr de 100, cărora li s-a adăugat 200 de membri noi (conscripti) la o dată foarte bine stabilită. Prin suprimarea regalităţii prerogativele constituţionale ale senatului patrician au crescut, întrucât de acum înainte numirea magistraţilor era determinată nu numai de votul comiţiilor, dar şi de confirmarea sau respingerea din partea senatului. Totodată, senatul şi-a păstrat vechile prerogative: dreptul de a numi un rege interimar (interrex) şi de a confirma sau respinge hotărârile comiţiilor drept constituţionale sau neconstituţionale.

Deşi din punct de vedere juridic senatul era numai un organ consultativ, în realitate el constituia instituţia supremă de conducere a Romei republicane. Datorită dreptului de a da sfaturi magistratului în toate acţiunile sale, senatul a dobândit un asemenea ascendent politic încât raporturile juridice s-au inversat în sensul că senatul a preluat în esenţă puterea guvernării.

IV.3. Instituţiile politice ale Romei republicane

Cetăţenii, senatul şi magistraţii sunt cele trei elemente ale comunităţii republicane. Senatul şi comiţiile nu funcţionează decât la iniţiativa magistraţilor. În rândul lor, magistraturile provin din votul comiţiilor.

IV.3.1. Magistraturile

Create succesiv începând din 509 a. Chr., magistraturile se clasifică după cum urmează:

  • patriciene (censor, consul, praetor, quaestor, aedilis curulis, dictator, magister equitum) şi plebeiene (tribunus plebis, aedilis plebis)

  • ordinare (consul, censor, praetor, quaestor, tribunus, aedilis etc.) şi extraordinare (dictator, magister equitum, interrex, decemviri legibus scribundi, triumviri, tribuni militum consulari potestate).

  • maiores (censor, consul, dictator, magister equitum) şi minores (aedilias, tribunus, quaestor).

  • cum imperio (consul, praetor, dictator, magister equitum) şi sine imperio (censor, aedilis, tribunus, quaestor).

Magistraţi erau persoane alese de către comiţii în vederea exercitării în stat, într-un anumit interval de timp, a puterii publice ca o sarcină de onoare (honos). Cursus honorum reprezintă ansamblul de funcţii şi demnităţi pe care un cetăţean roman putea să le obţină în cursul unei cariere civile şi militare. Totodată, trebuie precizat faptul că erau reglementate ierarhia magistraturilor (CVESTOR-EDIL CURUL-PRETOR-şi apoi CONSUL, consulatul fiind suprema potestas, hanorum populi finis), limitele de vârstă şi intervalele între magistraturi.

Puterea magistraţilor se cristalizează în noţiunile de potestas şi imperium.

Potestas cuprinde:

  1. dreptul de a lua auspiciile (consultarea/deducerea, după anumite semne, a voinţei zeilor; auguratio – luarea auspiciilor de către auguri, înaintea unui act public).

  2. dreptul de a da edicte valabile pe tot timpul anului cât respectivul magistrat se află în funcţie (ius edicendi).

  3. dreptul de a convoca poporul fie pentru a discuta unele probleme, fie pentru deliberare şi votare (cum populo agere).

  4. dreptul de a convoca şi prezida senatul (senatum vocare, habere)

Imperium conţine:

  1. dreptul de a recruta şi comanda trupele.

  2. jurisdicţia în materie penală, civilă şi administrativă (inter populum et privatum).

  3. dreptul de constrângere (coercitio).

  4. dreptul de a convoca poporul în afara Romei.

Cei mai înalţi magistraţi, consulii deţineau puterea civilă supremă şi comanda armatei. Intrarea în funcţie a consulilor, la 1 ianuarie, era urmată de Augurium Salutis –ceremonie religioasă ce consta în rugăciunea adresată zeiţei Salus, de îndată ce augurii încuviinţaseră că ruga să fie plăcută acestei divinităţi.

În ierarhia magistraţilor urmau pretorii, a căror atribuţie de bază o constituia administrarea justiţiei (organizarea instanţelor). În a. 242 a. Chr. este creată aşa-zisa pretură peregrină, căreia I se încredinţează procesele dintre cetăţeni şi peregrini.

În a. 443 a. Chr. este creată cenzura. Cenzorii aveau sarcina de a efectua recensământul, adică să evalueze din 5 în 5 ani averea cetăţenilor şi să-I înscrie pe listele censului.

Edilii curuli supravegheau organizarea şi funcţionarea pieţelor, răspundeau de aprovizionarea Oraşului şi aveau atribuţii jurisdicţionale cu privire la vânzarea vitelor şi sclavilor, care se efectuau în pieţele publice.

Questorii administrau tezaurul public (aerarium Saturni), arhiva statului, se ocupau cu vinderea prăzii de război ş.a.

Un rol deosebit de important în viaţa statului roman l-au avut tribunii plebei care apărând interesele plebeilor/aristricraţiei plebeiene, aveau dreptul de a se opune actelor dictate de magistraţi (veto) –făceau excepţie însă măsurile decretate de dictatori şi cenzori-, hotărârilor luate de senat şi chiar să-i aresteze pe magistraţi (ius prehesionis).

Caracteristicile definitorii ale magistraturilor romane sunt anualitatea (annuitas, conform căreia toţi magistraţii ordinari –cu excepţia censorilor-, erau aleşi pe termen de un an) şi colegialitatea (collegialitas: la fiecare magistratură se alegeau cel puţin două persoane).

Prin poziţia sa, un magistrat se afla în situaţia de par potestas (faţă de colegul său), de maior potestas (faţă de un magistrat de rang inferior) sau de minor potestas (faţă de un magistrat de un rang superior). În virtutea principiului de intervenţie (intercessio), magistraţii de acelaşi rang puteau să intervină la magistraţii de rang superior împotriva hotărârilor luate de colegii lor, iar principiul apelului la popor (provocatio) asigura magistraţilor dreptul de a face apel la adunarea împotriva unor hotărâri considerate injuste.

Puterea monarhică –fragmentată şi adaptată- reapare în magistraturile superioare (investite cum imperio, adică cu dreptul suveran de a porunci) care presupune jurisdicţia şi comanda militară. Astfel, prin imperium-ul cu care au fost investiţi, consulii deţin cele mai largi competenţe în domeniile:

  1. militar: comanda asupra trupelor, jurisdicţia militară, dreptul de a recruta (dilectus) trupe, de a lua jurământul soldaţilor, de a încheia tratate, da a fi aclamaţi imperator, de a triumfa.

  2. civil: jurisdicţia civilă (până la apariţia preturii în 366 a. CHr.), dreptul de a constrânge (coercito), dreptul de a trata cu senatul (ius agendi cum patribus) şi cu poporul (ius agendi cum populus).

Totodată, consulii deţin auspicia maxima, reprezintă deci comunitatea în raporturile ei cu divinitatea şi cu alte comunităţi.

În fine, consulii aveau dreptul de a purta însemne (insignia): toga praetexta şi, cu ocazia triumfului, toga pupurea; simbolul jurisdicţiei era sella curulis.

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem.

Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Istorie

LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web