Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Tag archive

natura

România ocupă locul doi în clasamentul ţărilor europene care poluează cel mai mult

in Ecologie by

România ocupă locul doi în clasamentul ţărilor europene care poluează cel mai mult raportat la cât produce, după Bulgaria şi înaintea Estoniei şi Poloniei, reiese dintr-un raport de specialitate întocmit de Agenţia Europeană de Mediu (AEM) și dat publicității la începutul lui martie 2015.

Conform documentului, 50% din impactul dăunător al poluării aerului este dat de 1% din producătorii industriali din Europa, în acest caz pagubele ajungând la 165 de miliarde de euro anual. Cea mai păguboasă industrie este cea energetică, fiind responsabilă de 67% din totalul daunelor provocate.
Cei mai mari poluatori ai Europei din punct de vedere al pagubelor produse sunt: Germania, Polonia, Marea Britanie, Franţa şi Italia. Dacă pagubele sunt raportate la cât produc ţările, topul celor mai dăunătoare state arată astfel: Bulgaria, România, Estonia şi Polonia.

Statisticile Uniunii Europene (UE) arată că aproximativ 430.000 de decese premature au fost atribuite particulelor fine în suspensie. De asemenea, expunerea la zgomotul ambiental s-a estimat că provoacă moartea a 10.000 de persoane din cauza bolilor de inimă şi atacurilor cerebrale, în fiecare an.

Potrivit raportului AEM, Europa nu este în grafic în ceea ce priveşte menţinerea biodiversităţii, întrucât dispar în continuare o serie de habitate pentru animale şi plante. O proporţie mare a speciilor protejate (60%) şi a tipurilor (77%) sunt considerate a fi într-o stare nefavorabilă de conservare.
În cazul României, deşi există peste 900 de arii naţionale protejate şi mai mult de 500 de situri «Natura 2000», un sfert dintre speciile de animale (25%) sunt considerate ameninţate, restul fiind supuse unei presiuni crescânde din cauza unor habitate situate în afara ariilor protejate.

La capitolul emisii cu gaz de efect de seră, datele arată că, în România, cele de dioxid de sulf au scăzut cu 48,8% între anii 2005 şi 2011. Cu toate acestea, ţara noastră este în continuare afectată de schimbările climatice, media anuală a temperaturilor crescând cu 0,5 grade Celsius în perioada 1988-2010.
Raportul «Mediul european – stare şi perspective», lansat de AEM, arată, totodată, că europenii au ape mai curate, generează mai puţine deşeuri la gropile de gunoi, reciclează mai mult, iar politicile de mediu puse în practică generează locuri de muncă şi creştere economică.

„Raportul arată în mod clar că politicile de mediu ale UE produc rezultate pozitive. Politicile de mediu generează şi locuri de muncă. Creşterea spectaculoasă a economiei ecologice, chiar şi în cei mai dificili ani ai recesiunii, este de bun augur pentru competitivitatea Europei. Trebuie să rămânem mereu vigilenţi pentru a garanta că o politică de mediu bună, pusă corect în aplicare, implică rezultate excelente atât pe uscat, cât şi pe mare. Investiţiile inovatoare menite să garanteze prosperitatea şi calitatea vieţii reprezintă o prioritate, iar investiţiile pe termen lung pe care le facem astăzi pot garanta că în 2050 vom trăi bine, în limitele resurselor de care dispune planeta” – Karmenu Vella, comisarul european pentru mediu, afaceri maritime şi pescuit.

Raportul AEM a fost elaborat în cadrul unei iniţiative comune în care a colaborat strâns cu Reţeaua europeană de informare şi observare a mediului (Eionet), precum şi cu serviciile Comisiei Europene (CE). Sursa: Anonimus.ro

Au trecut 30 de ani de la accidentul centralei Cernobîl! O noua DESCOPERIRE a cercetatorilor a INGROZIT planeta

in Curiozitati by

La 30 de ani de la dezastrul nuclear, oamenii de stiinta americani au descoperit ca expunerea la radiatii a copacilor din zona centralei de la Cernobil are efecte asupra acestora chiar si dupa aproape trei decenii de la evacuarea zonei.

s560x316_cernobil

Pe data de 26 aprilie 1986 la 01:23 noaptea s-a produs cel mai grav accident nuclear din istorie. Centrala electrica se afla in apropiere de orasul parasit Pripiat, Ucraina. La scurt timp de la producerea exploziei, un nor de precipitatii radioactive s-a indreptat spre partile vestice ale Uniunii Sovietice, Europei si partile estice ale Americii de Nord.

Suprafete mari din Ucraina, Belarus si Rusia au fost puternic contaminate, fiind evacuate aproximativ 336.000 de persoane.

12814360_729344513834877_6499687051348150434_n

Potrivit rezultatelor testelor, cei mai afectati sunt copacii mai tineri.

„Rezultatele sunt similare cu cele ale unor studii anterioare bazate pe mai putine mostre”, explica Tim Mousseau, coordonatorul echipei care a mers la Cernobil pentru a realiza acest studiu, adaugand totodata ca accidentul nuclear a dus si la aparitia unor mutatii genetice la nivelul copacilor.

Un videoclip aparut de curand pe YouTube ne prezinta orasul ucrainean Pripiat pe timp de iarna. Acesta se afla langa Cernobil, localitatea unde a avut loc explozia reactorului nuclear.

Anul acesta se vor implini 30 de ani de la dezastrul de la dezastrul de la Cernobil. Acesta s-a petrecut in aprilie 1986 si a afectat Ucraina si tari din jurul acesteia pe o raza foarte mare.

Pe circa 100.000 de kilometri patrati pamantul si apele au fost contaminate cu substante radioactive si ar avea nevoie de 20.000 de ani ca sa isi revina.

Țăranul român și legătura sa cu cerul şi cu pământul. Despre frumuseţea sufletului ţărănesc, țăranul ca om al rădăcinilor şi distrugerea lumii sale

in Turism by

Un cunoscut conservator scria mai demult, într-o discuţie în mediul online, că „de la ţăran,paganus, vine denumirea de păgân”. Este o constatare valabilă doar în cazul limbilor anglosaxone sau al altor limbi romanice, întrucât în limba română etimologia cuvântului „ţăran” este diferită. Ca şi „ţară”, termenul derivă din latinescul „terra” (pământ): „terra – ţară – țeran”. Ţăranul este „omul pământului”, iar „ţăran fără pământ e un nonsens” (spunea filologul George Pruteanu). Termenul sugerează ideea că ţăranul este omul cel mai ataşat de ţară, cel mai devotat acesteia. Mai mult, cuvântul „ţară” are şi înţelesul vechi de „ţărănime”: „la ţară” însemna „la sat”. Prin urmare, chiar limba română dă mărturie despre legătura intimă, organică dintre ţăran, pământ şi ţară.

troita-pictura-de-la-camp-ludovic-basarab

Însă, aşa cum comunismul a fost un sistem utopic îndreptat cu înverşunare împotriva oamenilor pământului (prin deposedarea ţăranilor de pământ şi prin strămutarea lor forţată la oraş pentru a fi transformaţi în „unităţi de producţie”, adică în ceva cu totul străin firii lor – iar cei care s-au împotrivit au fost aruncaţi în puşcării sau decimați), capitalismul (neoliberal/corporatist) face, în esenţă, exact acelaşi lucru, doar că totul e ambalat în iluzia libertăţii.

În loc să i se creeze condiţiile pentru a rămâne la vatra strămoşească şi a trăi cinstit din munca pământului (de care este organic legat), ţăranului i s-a oferit, în schimb, „darul libertăţii”: depopularea satelor, emigrarea în masă a ţăranilor, sclavagizarea lor pe plantaţiile străine. Oare spre o astfel de „şansă” aspira ţăranul român? Dintre cei care au rămas, sunt ţărani care nu au mai avut şansa de a se întoarce la rădăcini şi de a reface legăturile de comuniune distruse, aşa că „se adaptează” după cum cer „regulile” noului sistem. Şi tocmai aceste reguli – care se contrapun cu totul rânduielii, materiale şi spirituale, după care funcţiona lumea satului (iar pentru ţăranul român, „rânduiala lumii izvorăşte din înţelepciunea lui Dumnezeu”; a se vedea capitolul despre rânduială din Ovidiu Papadima, O viziune românească a lumii) – grăbesc distrugerea, nu numai fizică, dar şi morală, a ţăranului. După căderea comunismului, ţăranilor li s-a restituit pământul, dar nu li s-au asigurat mijloacele şi condiţiile pentru a-l putea lucra, fiind, în fond, deposedaţi a două oară, dar într-un mod mult mai perfid decât cum au făcut-o comuniştii.

Ţăranul nu a mai fost lăsat să trăiască potrivit firii sale – ca om al pământului, integrat în rosturile strămoşeşti, care-l ţin alipit trup şi suflet de pământ şi de ţară. Însă nu trebuie trecut cu vederea că trăinicia acestei legături era dată mai ales de întemeierea în spiritual. Înţelegerea pe care o avea ţăranul asupra lumii şi a pământului era înrâurită hotărâtor de raportarea sa la lumea spirituală, dat fiind că între cele două lumi nu există o ruptură (cum spunea Părintele Dumitru Stăniloae, un profund cunoscător al sufletului românesc, „cele două mari pasiuni ale romanului sunt pământul şi credinţa (cerul)”) – între ele nu există separaţie, romanul viețuia între aceste două coordonate, de aici vine şi echilibrul său, aşezarea sufletească, dimensiunea firescului în care trăia ţăranul român; aşa cum se întâmplă cu un copac tăiat pentru a-i fi utilizat lemnul – mai întâi îi sunt înlăturate rădăcinile şi ramurile –, la fel se petrece cu o realitate supusă remodelării ideologice: odată ce i-au fost suprimate rădăcinile şi a fost anulată legătura cu pământul şi cu cerul, ea poate fi redimensionată ideologic fără a mai ţine seama de limitele firescului între care aceasta se încadra înainte; ţăranul îşi ducea existenţa între aceste cadre, astfel, îşi rostuia cu chibzuinţă viaţa, iar traiul său curgea firesc, armonios, fără excesele, rupturile, neliniştile şi problemele existenţiale care îl frământă pe omul modern; acest echilibru provenind din legătura armonioasă care exista (pentru ţăranul român) între lumea materială şi cea spirituală (între pământ şi cer), este simbolizat de cumpăna fântânii, întâlnită atât de des în vechea lume a satului (a se vedea remarcabilul eseu al lui Mihai Cimpoi, Cumpăna, simbol al centrării. Carte despre fiinţa românească); este acea „dulce continuitate între spirit şi fire” despre care vorbea Constantin Noica în Pagini despre sufletul românesc [1].

Ovidiu Papadima subliniază că ţăranul „consideră deopotrivă drept al lui Dumnezeu şi lumea pământului, ca şi cea cerească. De aceea, nu le va vedea luptându-se, ci armonizandu-se într-o adâncă întrepătrundere” [2]. Sau, după spusa unui ţăran citat în minunata colecţie de ziceri culese de Ernest Bernea, „Lumea e aşa cum a lăsat-o Dumnezeu; aşa cum e, ea se țâne, are o rânduială, nu vezi?” [3]. Deducem de aici că rânduiala aceasta nu e o creaţie a omului, care să poată fi modificată după bunul său plac, ci provine din rosturile bune pe care Dumnezeu le-a pus ca temei al lumii atunci când a creat-o. Acest temei se surpă doar sub acţiunea corozivă a păcatului în care stăruie, orb, omul rupt de Dumnezeu.

Lumea şi pământul ca dar. Omul care mulţumeşte

Nerespectarea şi stricarea acestei rânduieli atrage după sine nenorociri – nu numai distrugerea firii şi a lumii, a mediului natural, a hranei, ci şi decăderea omului din demnitatea sa de chivernisitor, de iconom al creaţiei. Atunci omul nu mai înţelege lumea ca dar – darul implicând nu numai concepţia că izvorul a toate bunătăţile este Dumnezeu, dar şi ideea de comuniune şi de jertfă („Când fac un dar, mă dăruiesc, iar când primesc un dar, mă împlinesc” nota, într-o meditaţie, Ernest Bernea [4], referindu-se la dimensiunea spirituală a actului dăruirii ca act de jerftă – „a jertfi înseamnă a rupe ceva din sufletul tău, din fiinţa ta” –, care, în acelaşi timp, coagulează şi întăreşte comuniunea dintre oameni – „darul este şi un legământ, o prezenţă activă între tine şi celălalt, o cale şi un semn de unificare a două fiinţe”, scrie Ernest Bernea) [5].

Lumea şi pământul ca dar, aşa cum le înţelegea ţăranul român, presupune a le folosi cu recunoştinţă, nu numai ca „homo sapiens” sau ca „homo faber”, ci – cum remarcă Păr. Alexander Schmemann într-o cuvântare [6] – în primul rând ca „homo adoratus”, expresie însemnând „omul care mulţumeşte”. Această calitate (ţinând de chipul divin din noi) ne scoate de sub imperiul egoismului şi al patimilor care ne înstrăinează unii de alţii şi de Dumnezeu, care ne rup de strămoşi şi de generaţiile viitoare, care ne pun în război unii cu ceilalţi, cu Dumnezeu şi cu natura. Ea ne înalță într-un registru al nobleţii sufleteşti.

Această viziune era, aşa cum au remarcat cercetători ai lumii ţărăneşti, proprie ţăranului român. El nu se raporta la pământ ca la o proprietate asupra căreia pretindea drepturi absolute, ci ca la un bun dăruit de Dumnezeu spre menţinerea traiului şi a bunelor rânduieli, spre folosul său şi al comunităţii (fiind călăuzit de conştiinţa că proprietarul absolut a toate bunurile nu este el, ci Bunul Dumnezeu). Pentru a chivernisi acest bun, ţăranul ţinea seama în mod firesc de anumite rânduieli şi limite. O mare însuşire a ţăranului este că avea conştiinţa limitelor şi manifesta o smerenie în modul cum se slujea de tot ce îi oferea natura (a se vedea cartea lui Ovidiu Papadima, în special exemplele care evocă aceste însuşiri). Totodată, el era păstrătorul valorilor (materiale şi spirituale) moştenite, o altă trăsătură definitorie a sa. Acesta este modelul adevăratului gospodar. Fără aceste însuşiri, omul devine mândru, lipsit de recunoştinţă şi, în consecinţă, un risipitor, un om lipsit de chibzuinţă, de simţul măsurii şi al firescului. Dacă luăm în considerare zicerile adunate de Ernest Bernea de la ţărani, putem spune că acest cuvânt înţelept aparţinând Părintelui Sofronie Saharov reflectă în mod desăvârşit şi înţelepciunea ţăranului român: „Mândria încearcă să-şi închipuie o lume şi să trăiască în ea. Smerenia primeşte lumea aşa cum a zidit-o Dumnezeu.” [7]

În acest mod, ţăranul nu numai că îşi dovedea calitatea de om vrednic în faţa comunităţii (de bun chivernisitor), dar asigura dăinuirea acesteia, cu toate rosturile ei, spirituale şi materiale, întrebuințând cu recunoştinţă moşia sa şi bunurile moştenite şi perpetuând viaţa (dar, trebuie accentuat, nu pentru a o lipi de această lume, ci punând-o în slujba lui Dumnezeu şi a semenilor – fiindcă, din cele dăruite de Dumnezeu, suntem chemaţi să dăruim şi noi, la rândul nostru – şi pentru a o orienta, prin dăruire, jertfă şi slujire, spre un țel mult mai înalt: rostul mântuitor pe care Dumnezeu l-a sădit în miezul lumii prin Întruparea Fiului Lui). Doar în acest mod omul este cel care, după o cunoscută vorbă din popor, „sfinţeşte locul”.

Când lumea şi viaţa nu au mai fost înţelese ca dar

Duşmanii ţăranului şi ai rânduielilor înţelepte după care funcţiona lumea sa au fost cei care nu au mai înţeles lumea şi viaţa ca dar. Cei care au transformat lumea într-un locaş al ispitelor, în care patimilor li s-a dat libertatea de a se înstăpâni şi de a desfiinţa rânduiala veche, proces care a avut mai multe etape şi al cărui apogeu se pare că îl trăim astăzi.

Patimile sunt cele care învăluie într-o pâclă groasă ochii noştri sufleteşti pentru a nu mai putem vedea lumea prin raportare la Creatorul ei; atunci ea nu mai poate fi folosită ca dar; patimile înrobesc, iar efectele lor sunt opuse celor ale actului dăruirii: în locul capacităţii de jertfă, trezesc şi cultivă în noi egoismul şi lăcomia, în locul spiritului de comuniune, încurajează dezbinarea, distrugerea legăturilor organice, alienarea, masificarea; toate acestea răstoarnă rânduiala firească a întregii lumi.

Universului ţărănesc – un spaţiu al comuniunii şi al rânduielii –, i-a luat locul o lume care a devenit un câmp de luptă – loc al războaielor, al bătăliilor pentru putere şi acaparare colonialistă, al subjugării şi anihilării celor mai slabi, al exploatării până la epuizare a resurselor, în care unităţile organice reprezentate de Biserică, familie, comunităţile locale, statul naţional, mica proprietate şi micile gospodării ţărăneşti – cu alte cuvinte, unităţile întemeiate pe omul concret – nu mai încap fiindcă sunt neintegrabile utopiei. De aceea, se impune ca o necesitate pulverizarea acestora, înghiţirea lor într-o imensă societate de masă, în haosul globalist, unde „ordinea” trebuie menţinută prin structuri suprastatale impersonale, artificiale.

Pierderea legăturii cu cerul şi cu pământul

Fiindcă legătura lui cu pământul era organică, nu de tip exploatator, ţăranul de altă dată se dovedeşte mai ancorat în lumea sa reală decât omul urban care se consideră îndreptăţit să acapareze noi teritorii şi să distrugă societăţile ţărăneşti „anacronice” în râvna lui de a le „moderniza”. Omul dezrădăcinat, în marşul lui neobosit pe calea „progresului”, pierde legătura cu pământul şi, ca o consecinţă, comuniunea cu natura şi acel mod de înţelegere care îl situează pe ţăran, pe omul cu credinţă în Dumnezeu, în armonie cu firea (datorită credinţei în Dumnezeu, lucrurile şi lumea capătă un sens şi o coerență care dau omului aşezare şi echilibru sufletesc şi care poate fi tradusă prin termenul „rânduială” – definitoriu pentru universul ţăranului –, dat fiind că e vorba de o ordine care „izvorăşte din înţelepciunea lui Dumnezeu”). Urmarea acestei dezrădăcinări reprezentate de pierderea legăturii cu pământul a omului înstrăinat de Dumnezeu este dispariţia respectului față de fire, cu toate consecinţele ce decurg de aici şi care au schimbat într-o asemenea măsură chipul lumii încât viaţa omului trăitor în ea a ajuns abstractă, neancorată, artificială, ghidată după interese egoiste, care îl întorc pe om împotriva firii, a aproapelui său şi a lui Dumnezeu. Iată cum a ajuns omul modern un adversar înverşunat nu numai al rânduielii, dar şi al propriei lui identităţi (această situaţie se agravează pe măsură ce lumea virtuală, mediul prielnic pentru propagarea fantasmelor utopiei globaliste, pare a lua tot mai mult locul lumii reale).

Pe lângă dezechilibrul sufletesc şi alienarea pe care această dezrădăcinare le sădeşte în sufletul omului (pe deplin necunoscute ţăranului „integrat în armonia firii”, cum spunea O. Papadima), efectele evidente de ordin material sunt eroziunea solului, eliminarea diversităţii agricole, utilizarea biotehnologiilor nocive, epuizarea resurselor, ruinarea micilor producători locali şi izgonirea lor de pe propriile pământuri etc. Dacă strămoşii noştri se simţeau ataşaţi de pământ prin rădăcini adânci, nu acelaşi lucru se poate spune despre acest tip de om urban (în mod analog, corporaţiile, fie ele agricole sau de altă natură, nu sunt legate de un loc şi, în definitiv, nu se deosebesc cu nimic de năvălitorii păgâni nestatornici din vechime; acestea sunt „hoardele păgâne” de astăzi, care, prin colonizare economică şi culturală, cotropesc şi supun alte teritorii; ceea ce spunea Liviu Rebreanu, în „Laudă ţăranului român” [8], despre barbarii de odinioară, şi anume că erau „neamuri războinice, pornite pe cuceriri şi deci spre traiul din munca altora” şi că „dispreţuiau legătura cu pământul” – ele neavând ţărani, fiindcă ţăranul se defineşte prin legătura sa profundă şi stabilă cu pământul – se poate spune despre corporaţiile şi puterile neocolonialiste de astăzi, capabile nu numai să distrugă moştenirea noastră culturală şi naturală, dar şi să declanşeze un şir neîntrerupt de războaie; spre deosebire de aceşti cotropitori, noi am fost „un neam paşnic de ţărani” – „În trecutul nostru n-avem niciun războiu de cucerire, ci numai de apărare” –, care nu au căutat decât să-şi „păstreze fiinţa şi pământul”, acest pământ pe care „se face agricultură din vremuri imemoriale”[9]).

Acesta este omul „autonom”, incapabil să mai întrebuinţeze pământul şi bunurile lumii cu recunoştinţă şi grijă, ci în mod abuziv, violent, exploatator. Patimile care îl stăpânesc pe acesta şi care deformează nu numai chipul omului, dar şi pe cel al lumii, sunt mândria, lăcomia, egoismul, hedonismul, risipa. Atunci când „homo adoratus” va dispărea definitiv, va triumfa conceptul de „homo homini lupus”, care va transforma lumea într-un adevărat infern.

II

Ţăranul, om al rădăcinilor

Grigore Leşe spunea foarte sugestiv într-un interviu că „spre obârşii [sau spre rădăcini, n.n.] urci, nu cobori” şi că „trebuie să ne înălţăm spiritual spre a ne atinge rădăcinile”. Ţăranul, ca om al rădăcinilor, nu este doar „păstrătorul teritoriului naţional” (Liviu Rebreanu) – asigurând continuitatea materială a acestuia (şi sănătatea unui întreg popor, hrana sănătoasă produsă de ţăranul autentic fiind rodul muncii sale binecuvântate de Dumnezeu) –, el este şi păstrătorul sufletului românesc (fiind „purtătorul crucii”, cum îl numea Horia Bernea; crucea pe care şi-a dus-o demn, de-a lungul istoriei, este ferm împlantată în pământul strămoşesc, pământ creştin apărat cu preţul vieţii de strămoşi – în mare măsură de ţărani, care, cum sublinia Nicolae Iorga, alcătuiau în trecut „aproape întregul element militar al ţării” [10]).

Prin urmare, legătura sa indestructibilă cu cerul l-a făcut pe ţăran şi un dârz apărător al pământului nostru şi, implicit, al datinilor acestui pământ, al individualităţii şi unicităţii noastre etnice care – arată Părintele Stăniloae – se dizolvă numai atunci când elementul unificator şi întemeietor, şi anume credinţa, slăbeşte. Credinţa l-a ţinut în comuniune cu strămoşii, cu pământul şi cu fraţii lui, expresia acestei comuniuni profunde – pe care secole întregi de restrişte (până la instaurarea comunismului) nu au putut să o zdruncine, chiar dacă în plan istoric au avut loc despărţiri şi rupturi dureroase, lupte şi jertfe – fiind dorul, care „stă în legătură cu personalismul comunitar al poporului nostru” (Păr. Dumitru Stăniloae) (a se vedea Dumitru Stăniloae, cap. „Înrădăcinarea în spaţiul propriu”, înReflecţii despre spiritualitatea poporului român [11]).

Astfel se explică şi de ce ţăranul era în bună lucrare cu firea – tocmai datorită comuniunii sale cu Dumnezeu, care îl făcea să trăiască în rânduială, să cunoască şi să respecte buna întocmire a firii, având în vedere că, în viziunea ţărănească, alcătuirea ei nu este o întâmplare (caz în care omul s-ar simţi tentat să o schimbe după capriciile sale), ci se supune şi ea unei ordini morale, orientate spre transcendent. Ceea ce nu înţeleg ecologiştii anticreştini este că tocmai înstrăinarea omului de Dumnezeu are drept urmare violenţa asupra naturii, care astăzi a atins proporţii fără precedent şi care distruge echilibrul ei şi ordinea firească în care a fost zidită. Este sugestiv modul cum descrie Sf. Nicolae Velimirovici acest război dus împotriva naturii: „Natura este prieten, şi nu duşman. Ea a fost zidită pentru a fi tovarăşul şi ajutorul omului, iar nu un rob răzbunător. Oamenii care înrobesc natura o fac vrăjmaşă şi răzbunătoare. La noi, în Balcani, se mai păstrează încă ceva din respectul de odinioară şi mila faţă de natură. Mai dăinuieşte încă obiceiul – până nu demult obştesc în Balcani – ca ţăranul, când vrea să taie un copac, să cosească iarba sau să înjunghie un dobitoc, să-şi facă cruce zicând: «Doamne, iartă!» Popoarele care au declarat război pe viaţă şi pe moarte naturii, care au născocit şi pus în practică în chip nemilos vorbele aspre «exploatarea naturii» au atras şi atrag asupra lor nenumărate rele – întrucât cel ce rupe legăturile sale prieteneşti cu natura, în acelaşi timp rupe şi legăturile cu Dumnezeu.” [12]

În lumina celor afirmate până aici, înţelegem că ţăranul român este un om al pământului, însă nu într-un sens păgân (şi poate că nu este întâmplător că, în limba română, etimologia cuvântului „ţăran” nu trimite la un substrat păgân), care este reflectat astăzi în manifestările new-age-iste şi ecologiste anticreştine de idolatrizare a „mamei pământ” (pierzând legătura cu cerul, omul fie utilizează în mod abuziv pământul – lipsit de respectul şi recunoştinţa care iradiază din lucrarea omului-iconom, care înţelege pământul ca dar –, văzând în el doar o formă de exploatare şi sursă de îmbogăţire cu orice preţ, viziunea predominantă fiind cea antropocentristă, fie cade în cealaltă extremă, acordând o întâietate nefirească naturii, mergând până la sacralizarea ei; această din urmă perspectiva este geocentristă, implicând plasarea pe un plan secund a omului ca fiinţă creată de Dumnezeu – şi purtând chipul Său – şi nesocotirea moralei creştine [13], de vreme ce întreaga rânduială a firii nu mai este înţeleasă ca supunându-se unei ordini transcendente şi ființând sub pronia lui Dumnezeu, cum o înţelegea ţăranul). Ţăranul este om al pământului în sensul că este om al rădăcinilor, al rânduielii, al comuniunii cu înaintaşii, sortit să păstreze şi să transmită mai departe tradiţia, adică înţelepciunea strămoşească: valorile şi adevărurile vii care au trecut testul timpului, fiind trăite, mărturisite şi aparate de strămoşi în acest spaţiu de-a lungul veacurilor. Cu alte cuvinte, e opusul „omului de nicăieri” cu privire la care atrăgea atenţia Nicolae Iorga, prevestind parcă, prin avertismentul său, naşterea omului abstract de astăzi.

Aşa se face că, odată cu pământul, ţăranul apăra „legea strămoşească”, sau ceea ce Păr. Dumitru Stăniloae spunea că „a reprezentat pentru poporul român fundamentul tuturor legilor sale de viaţă”, aceasta fiind Ortodoxia [14], ca mod de vieţuire şi dăinuire a neamului nostru. Fiindcă, deşi istoria i-a fost potrivnică, deşi s-a aflat în calea atâtor năvălitori şi la confluenţa intereselor unor mari imperii şi puteri, poporul român a avut modul lui de a se „ţine locului”, adică de a rezista istoriei şi timpului şi de a răspunde problemei răului care îi ameninţa existenţa. Iar aceasta a fost mult timp legea nescrisă după care s-a condus lumea românească – formată, secole întregi, în măsură covârşitoare, din ţărani. Nu este acea ordine artificială, impusă, care în Occidentul individualist a căpătat forma relaţiilor contractualiste între indivizi. E rânduiala „lumii aşa cum a lăsat-o Dumnezeu”, e dreapta credinţă, „legea românească”, un set de adevăruri, rosturi şi norme care, deşi nescrise, îşi aveau izvorul în credinţa şi înţelepciunea strămoşească şi au fost temei al comuniunii, unităţii şi existenţei lumii româneşti. Cum spunea ÎPS Ioan, Mitropolitul Banatului, într-o frumoasă pastorală de Crăciun, „Buna rânduiala a vieţii întru ascultare zace. Ascultarea şi împlinirea Cuvântului Evangheliei ne aduc pace şi multă mângâiere în sufletele noastre şi în neamul nostru românesc” [15] (acest cuvânt înţelept ne trimite cu gândul la un alt adevăr rostit de distinsul pedagog interbelic Simion Mehedinţi: „Un neam valorează atât cât şi-a însuşit din Evanghelie”). Acest tip de ascultare îi era caracteristic ţăranului român.

Când a fost adus în situaţia de a nu mai asculta de Dumnezeu, omul şi-a pierdut busola, neamul a fost scos din rostul său, s-a instalat neorânduiala, lipsa de sens, de criterii şi de repere, angoasa. A-l scoate pe om de sub ascultarea de Dumnezeu a fost marea aspiraţie a comunismului; de îndeplinirea acestei condiţii depindea transpunerea în viaţă a utopiei totalitare pe altarul căreia trebuia jertfit fără milă omul-chip al lui Dumnezeu. Altfel planul privind modificarea din temelii a vechii ordini, cu rânduielile şi ierarhiile ei, cu reperele după care se călăuzea aceasta, nu ar fi avut sorţi de izbândă („A studia ceea ce Dumnezeu a creat este o rugăciune. A căuta să modifici sau să distrugi ceea ce El a creat este cel mai mare păcat, avându-şi originea în neascultare”, avertiza George Manu, marele fizician român ucis de comunişti); pentru a-l materializa, se impunea zdrobirea ţăranului şi a elitei reprezentative ca păstrătoare a legii româneşti, elită care înţelegea că „statul n-are sens decât în slujba valorilor neamului care-l susţine” (Mircea Vulcănescu [16]).

Prin urmare, atunci când omul urban a pierdut legătura cu cerul, s-a dezrădăcinat şi nu a mai putut rămâne racordat la real, la un mod de viaţă cumpătat şi firesc. A ajuns un zămislitor de utopii şi un visător obsedat de plăsmuirea unor paradisuri terestre. Spre deosebire de lumea unui astfel de om, marcată de ambiţii şi lăcomie, conflicte, nelinişti, frică, robie şi teroare, civilizaţia ţărănească „nu cunoaşte lupta pentru autodepăşire. Este o calmă şi bună exprimare a bucuriei de a exista” (Horia Bernea [17]).

Situaţia actuală a ţăranului. Necesitatea refacerii legăturii dintre sat şi oraş

În ce situaţie a fost adus ţăranul român de făuritorii de utopii mai vechi şi mai noi (comunistă, ieri, neoliberală/globalistă – azi)? Proletarul de ieri, înstrăinat de propriul pământ, strămutat, în mod silnic, la oraş pentru a deveni o unitate de producţie în marea industrie, un om masificat, este „căpşunarul” de azi, smuls din comunităţile organice – familia, satul, ţara – pentru a se bucura de „darul libertăţii”. Sau este ţăranul devenit un „capitalist” abil, care se descurcă cum poate, se „adaptează”, „ţăranul” înstrăinat nu numai de propriile rădăcini, dar şi de modul tradiţional de a trăi şi de a produce – oglinda tristă a stării în care a fost adus astăzi satul. Un principiu care stă la baza sistemului corporatist este râvna de a produce în primul rând pentru profit, nu pentru om (într-o lume în care pieţei i se acordă supremaţie, în detrimentul menţinerii sănătăţii şi a vieţii). Or, în acest mod, are loc inevitabil o degradare a relaţiilor dintre oameni. A produce mâncare nesănătoasă pentru profit conduce la alterarea conştiinţei şi a caracterului celui care o produce, la înstrăinarea acestuia de semenul sau, care nu mai este aproapele, ci doar un consumator. Tirania pieţei se reflectă prin răsturnarea valorilor, generată de idolatrizarea banului, devenit singurul „liant” social al noii societăţi globalizate. Aşa se explică de ce am dat întâietate pieţei în detrimentul omului, profitului în defavoarea sănătăţii, acumulării canceroase şi consumului nesăbuit în dauna cumpătării, sistemului financiar speculativ în paguba economiei reale. Sub paravanul mult aclamatei „pieţe libere” se desăvârșește astăzi procesul de dezrădăcinare a noastră iniţiat în mod brutal în comunism.

Eliminarea ţăranilor şi a micilor proprietari (producători) prin comasarea agriculturii, prin vinderea pământurilor, prin lipsirea ţăranilor de mijloacele necesare pentru a-şi munci pământul, părăsirea vetrelor, uitarea rădăcinilor şi a propriei credinţe, destrămarea familiilor şi a comuniunii cu cei de acelaşi neam, cu strămoşii, cu ţara, prin încurajarea emigrării, toate acestea în favoarea unor profitori străini şi a marilor corporaţii, sunt cele mai clare semne ale acestei dezrădăcinări şi ale înrobirii în care am fost aduşi. Marele economist din perioada interbelică Virgil Madgearu argumenta în lucrările sale că protejarea şi răspândirea micii gospodării ţărăneşti (prin organizarea unui sistem cooperatist) „va întreţine o populaţie densă, va intensifica producţia agricolă şi va alcătui pentru producţia industrială a ţării o piaţă internă, capabilă să consume stocuri mari de mărfuri” şi că „regimul de proprietate şi de muncă ţărănească poate deveni punctul de plecare al dezvoltării unei industrii naţionale. …Cu cât va fi mai răspândită gospodăria ţărănească mică, cu atât va dispărea mai repede şi mai complet cauza emigrării” [18]. Acest program economic care avea ca punct de pornire cunoaşterea realităţilor româneşti şi a necesităţilor reale ale unei ţări preponderent agrare precum a noastră (al cărei atu era şi încă este tocmai calitatea superioară a pământului ei) a fost întrerupt brutal prin instalarea comunismului, iar consecinţele distrugerii micii gospodării ţărăneşti le suportăm astăzi din plin, lucrurile evoluând într-o direcţie contrară celei pe care o avea în vedere Virgil Madgearu: scăderea populaţiei într-un ritm fără precedent, exodul ţăranilor, abandonarea satelor, proletarizarea ţăranilor, aduşi în condiţia umilitoare de forţă de muncă ieftină, condamnată să „argăţească” pe plantaţiile deţinute de corporaţii, distrugerea agriculturii, importul a 80 % din alimente, industria naţională făcută praf, înrobire şi exploatare în favoarea cămătarilor şi a unei oligarhii financiare.

Colectivizarea a avut efecte dezastruase nu atât prin faptul că ţăranilor li s-au confiscat pământurile (de care existenţa ţăranului este organic legată), cât prin erodarea spiritului de comuniune (care se hrănește din credinţă) care domnea în satul românesc [19] şi care forma altă dată şi baza unui regim cooperatist trainic. Aşa s-a produs degradarea satului, păstrătorul prin excelenţă al fiinţei româneşti, loc binecuvântat al solidarităţii organice şi al omeniei, iar decăderea morală care ia o amploare fără precedent în oraşe, lipsa solidarităţii şi a unităţii dintre români, uniformizarea şi atomizarea societăţii, sunt tocmai urmările degradării satului; totodată, acestea sunt consecinţele creării intenţionate a unui antagonism între sat şi oraş – în cadrul căruia satul este considerat un loc al „înapoiaţilor”, „arhaicilor” (mai nou, al ţăranilor „beţivi şi leneşi”), iar oraşul, o întruchipare a „progresului”, a omului nou „luminat” şi emancipat, în fond, un om înstrăinat de Dumnezeu şi de semeni, mutilat sufleteşte, lipsit de busolă şi înrobit cu totul patimilor. Însă acest război al oraşului împotriva satului a fost mereu dus cu perseverenţă de regimurile totalitare. În acest mod au triumfat individualismul, dezbinarea, masificarea, creându-se condiţiile prielnice pentru înrobirea şi spolierea noastră.

Până când nu vom reface legătura dintre sat şi oraş, redând ţăranilor demnitatea de a trăi potrivit firii şi rostului lor (nu ca sclavi agricoli şi căpşunari, izgoniţi de pe propriile pământuri), populaţia din oraşe va rămâne o masă atomizată, pradă unor forţe străine destructurante, care ne vor acapara nu numai pământurile, dar şi sufletele. Până când nu vom înţelege că trebuie să ne păstrăm ţăranii la vetre, ataşaţi de pământul şi credinţa strămoşească – ai căror păstrători dârzi trebuie să fie –, să-i ridicăm din condiţia mizeră, redeşteptând în ei virtuţile creatoare şi dându-le posibilitatea să le cultive, pentru a deveni adevăraţi gospodari, nu vom putea ieşi din condiţia de sclavie. Le vom putea trezi virtuţile creatoare ajutându-i să reintre în legătură cu rădăcinile lor şi cu pământul. Încurajând micile gospodării ţărăneşti, modelele asociative şi cooperatiste, conlucrarea, cooperarea între sat şi oraş (din care oraşul ar avea însutit de câştigat), agricultura ecologică sprijinită de comunitate, producţia locală, microcreditarea etc. Astfel, din munca cinstită a ţăranului, care va restaura şi va menţine rânduiala, din hărnicia şi dăruirea sa, vor izvorî roade curate şi binecuvântate, care ne vor hrăni trupeşte şi sufleteşte.

Îndemnul pe care îl adresa românilor Liviu Rebreanu la finalul discursului de recepţie la Academia Română este la fel de valabil şi astăzi: „Oraşul însă trebuie să fie pătruns şi el de duhul pământului şi al sufletului românesc. Glasul pământului trebuie să fie auzit şi înţeles şi de orăşeni pentru a deveni marea lege a neamului pe care nimeni să n-o mai înfrângă şi nici să n-o nesocotească. Între sat şi oraş trebuie să se creeze simbioza care să potenţeze toate puterile creatoare. Numai simbioza aceasta va naşte marea cultură românească de care în sfârşit va beneficia şi ţăranul român, conservatorul trecutului şi tinereţii noastre. De aceea azi şi încă multă vreme, spre ţăranul român trebuie să ne întoarcem necontenit” [20].

Am ales sa vad cerul si stelele in locul mall-urilor Interviu. Povestea romancei care a spus adio civilizatiei

in Spiritualitate by

Intr-o era aflata in plina dezvoltare tehnologica, exista si oameni care aleg sa paraseasca civilizatia pentru a trai in deplina comuniune cu natura, departe de poluare, de stres si de griji materiale.

Povestea-romancei-care-a-spus-adio-civilizatiei--Am-ales-sa-vad-cerul-si-stelele-in-locul-mall-urilor--font-color--red--Interviu--font-
Este si cazul lui Alice, o romanca de 27 de ani ce traieste de circa doi ani in natura, alaturi de partenerul sau, un artist norvegian ce ii impartaseste admiratia pentru natura, si cei doi copii – un baietel de 8 ani pe care ea il are dintr-o relatie anterioara si fetita de un an de zile pe care o are cu acesta. Fetita este perfect sanatoasa, desi s-a nascut intr-o padure, fara ca Alice sa fie asistata de medici.

Dupa nasterea fetitei, tanara familie a pornit intr-o lunga calatorie prin Europa si s-a stabilit intr-un sat din Peninsula Iberica. Intr-o comunitate eco in care oamenii incearca pe cat posibil sa nu foloseasca bani, ci sa faca troc, schimband intre ei produsele pe care le obtin de la natura. Ei nu se considera cetatenii niciunei tari si nu agreeaza sistemul de organizare politico-administrativ al teritoriului pe care traiesc.

download

Gratie unui laptop pe care il incarca la baterii solare si retelelor de Wifi prin care se conecteaza la Internet, Alice a putut lua legatura cu Ziare.com. Ea a acceptat sa vorbeasca despre stilul de viata inedit pe care il are, dar si despre motivele care au determinat-o sa aleaga sa traiasca altfel decat majoritatea.

Unde locuiti in prezent, care sunt conditiile pe care vi le ofera natura si cu cine impartiti acest stil de viata?

In prezent, locuiesc alaturi de copii, de tatal fetitei mele, impreuna cu o alta mama si cei trei copii ai sai la ferma lor, compusa din livezi de portocali, ceva maslini stramosesti si avocado. Gradina se inalta zi de zi, momentan ne concentram pe culesul maslinelor, treaba pe care imi place sa o fac.

Am preparat dulceturi de fructe – langa casa cresc si pomi de kaki si feijoa. De asemenea, din coaja de la portocale, fiind ecologice, am folosit zahar integral – melasa, iar marmeladele le-am schimbat pe produse la targ sau la producatori bio. Cum mancam numai produse vegetale, gradina asigura mult din consum, facem troc pentru diverse alimente – mei, ovaz, quinoa, hrisca.

Crestem noi salatele, radacinoasele, lintea si fasolea, dovlecii si porumbul, orz si grau pentru incoltit bun de mestecat, stevia dulce, alune si fructe precum goji. O mare parte din plantele salbatice sunt comestibile si foarte nutritive, in natura se gasesc mancare si medicamente pentru toti si pentru toate.

Cand ati luat decizia sa va mutati in natura si ce au spus rudele si apropiatii despre asta?

Nu este vorba de o decizie anume, ci mai degraba viata mea, asa cum am ales sa o traiesc, a curs cumva catre aceasta situatie, devenind cea care mi s-a parut cea mai relevanta de a-mi petrece zilele. Am ales sa beau numai apa curata, vie, sa vad cerul si stelele, in locul mall-urilor, sa respir mai degraba intre pomi decat intre masini si sa meditez sau sa ma ocup de spirit in loc sa imi consum constiinta cu griji si stres, alergand dupa himere in societatea civilizata.

V-ati adaptat greu la acest stil de viata?

Este foarte usor sa traiesti asa cum alegi sa traiesti, stilul nostru de viata este unul normal. Corpul cunoaste totul de milioane de ani, in genele sale este toata experienta vietii pe Pamant, exaltat si fericit mi-a fost trupul spalat cu apa proaspata, plina de minerale si conectandu-ma desculta cu energia pamantului. Nu as fi reusit insa sa ma adaptez la stilul de viata dupa ceasul desteptator…

Ce v-a lipsit cel mai mult din lumea „civilizata”?

Nu traiesc o viata de lipsuri, caci aceasta perceptie e la baza unei filosofii pe care nu o impartasesc, anume atasamentul material si asteptarile. Lumea mea este completa, nu doresc nimic, totul vine si curge ca o minunatie, viata isi gaseste cursul armonios fara vointele ego-ului.

Ce anume va place cel mai mult la stilul acesta de trai?

Sunt libera. Sunt eu. Fac ce simt, fericire.

Cum decurge o zi din viata unui om care traieste „in salbaticie”?

Pur si simplu traiesc, in fiecare zi. Depinzand de loc, in general nu exista rutina, nu am program ori ceas, ori stres, insa merg sa iau apa de la izvor, ritual sublim pe care ma bucur sa il savarsesc de fiecare data, simtindu-ma tare norocosa sa beau apa sfanta, vie si pura, direct din prospetimea adancurilor. Folosesc o toaleta compost si apa in loc de hartie igienica.

Diminetile, eu si plantele radem impreuna si impartasim frumoase vibratii in timp ce adun galbenele pentru ceai. Gradina este un prieten de zi cu zi, unde petrec timp si energie, ajutand viata sa se dezvolte in abundenta, ca apoi sa devina parte din noi. Plantele imi sunt dragi, pamantul imi place sa il simt cu palmele, insa cred in cat mai putina interventie umana, deci cel mai mult pun seminte in pamant si daca e necesar, ii daruiesc apa. Apoi, mai exista situatia focului.

Deci, din nou, depinde… Am trait intr-o padure din sudul continentului, unde zilnic cadeau din copaci suficiente crengute cat sa imi ajunga de facut mancare, iar frig nu era ca sa am nevoie de mai mult, insa au fost timpuri unde am adunat copaci uscati, cazuti si i-am pus sub adapost, taind in fiecare zi suficient pentru confort maxim in privinta temperaturii din casuta, iar apa pentru spalat se incalzeste la randul sau pe soba de fier extrem de eficienta.

De asemenea, in locuri cu clima fierbinte am folosit cuptor solar pentru apa ori mancare, dar am mancat si mai mult stil crudivor, iar afara era agradabil la orice ora. Oricum, petrec majoritatea timpului in aer liber, indiferent de sezon ori temperatura. Dusul la cascada este preferabil in aceasta circumstanta intotdeauna.

CITESTE TOT ARTICOLUL AICI

STRUCTURA ŞI ULTRASTRUCTURA CELULEI VEGETALE

in Biologie/Enciclopedie by

•Structura unei celule meristematice (celule tinere cu mare capacitate de diviziune) de la metafite (plante pluricelulare incluse în regnul Plante).

–perete subţire
–citoplasmă abundentă şi densă
–nucleu central mare; raport nucleu / protoplasmă ridicat
–plastide mici fără sistem tilacoidal, fără substanţe de rezervă
–microtubuli corticali (sub plasmalemă)
–restul organitelor prezente; ribozomi numeroşi
–diviziuni numeroase.

•Structura unei celule mature (de parenchim asimilator)

–perete mai gros
–meaturi între celule (spaţii aerifere mici triunghiulare la colţurile celulelor)
–raport nucleo – plasmatic: mult mai mic
–toate organitele sunt prezente; plastidele sunt numeroase, voluminoase cu sistem tilacoidal dens
–vacuolele foarte bine dezvoltate, ocupă 90% din volumul celulei, împingând organitele spre perete celular (în poziţie parietală)
–citoplasma este redusă cantitativ, formează o pătură fină la contactul cu peretele celular şi trabecule care separă vacuolele.

CITOPLASMA

•La microscopul fotonic, citoplasma apare ca un lichid vâscos, transparent, mai refringent decât apa, în care se află o serie de organite şi incluziuni diferite după formă, structură, compoziţie chimică şi funcţii.

•Analizată la microscopul electronic, citoplasma pare neomogenă, complex structurată, cuprinzând de la exterior la interior:

1.- membrana plasmatică (plasmalema) sau membrana ectoplasmică în contact cu perete celulozo-pectic la celulele plantelor şi cu glicocalixul la celulele animale;
2. – hialoplasma (citosolul) substanţa fundamentală a celulei în care se află diferite organite;
3. – tonoplastul sau membrana endoplasmatică care delimitează vacuola sau vacuolele la celula vegetală.

•La microscopul electronic de voltaj înalt, în citoplasmă a fost observat un complex de structuri microfibrilare care reprezintă citoscheletul; suspendate de citoschelet şi susţinute de acesta se află organitele celulare.

Ultrastructura citoplasmei

1. Plasmalema

•Plasmalema sau membrana plasmatică este o structură comună tuturor celulelor vii; este dificil de observat la microscopul fotonic deoarece este foarte subţire (65 -100 A) şi intim lipită de peretele celular la plante din cauza presiunii de turgescenţă a vacuolei/vacuolelor.

•Totuşi, la celulele în stare de plasmoliză, când acestea puse în soluţii hipertonice şi pierd apa, limita plasmalemei poate fi intuită, deoarece ea se desprinde de peretele celular.

1.1. Modele de organizare a plasmalemei

•1940 – Danielli şi Dowson propun un model de organizare: membrana plasmatică constă din 2 straturi lipidice întinse între două pături proteice; mai târziu, aceştia stabilesc că proteinele de suprafaţă dau integritate structurală membranelor, în timp ce alte proteine formează canale prin care se poate realiza intrarea sau ieşirea unor molecule prin membrane.

•1950 – Robertson a fotografiat plasmalema; la microscopul electronic ea apare ca o linie albă, electronotransparentă, întinsă între două linii negre, electronodense. Toate imaginile electronomicroscopice prin diferite materiale biologice au evidenţiat aceeaşi structură trilamelară sau tripartită a plasmalemei; mai mult şi elementele sistemului de endomembrane (RE, Aparat Golgi, etc) aveau aceeaşi structură.

•Robertson a conceput un model unic de membrană, caracteristic tuturor membranelor interne şi externe, denumit modelul membranei unitare („unit membrane concept”). Potrivit acestuia, membrana unitară are o grosime de 75 A (7,5 nm); cu două benzi electronodense de proteine, de cca. 20 A (2 nm) separate de un spaţiu clar lipidic electronotransparent de 35 A (3,5 nm) (cuprinzând douã straturi de molecule lipidice: fosfolipide şi fosfoaminolipide).

•1972 – Singer şi Nicolson au elaborat un model de membrană bazat pe considerente termodinamice numit modelul mozaicului fluid; pe baza acestui model se consideră că:

–între lipidele şi proteinele membranare există relaţii energetice;
–membranele sunt fluide, proteinele plutesc în bistratul lipidic;
–unele proteinele globulare pot fi situate numai la suprafaţa internă, altele numai la suprafaţa externă, iar altele străbat bistratul lipidic;
–sunt considerate proteine integrate sau intrinseci cele sunt împlântate în bistratul lipidic şi pe care – il străbat în toată grosimea sa, şi
–proteine periferice sau extrinseci cele care nu sunt împlântate în stratul lipidic, ci sunt ataşate unor proteine integrate sau altor porţiuni periferice ale bistratului lipidic.

Modelul mozaicului fluid

1.2. Evidenţierea plasmalemei

•La microsocopul fotonic: prin procesul de plasmolizã.

•În prezenţa unei soluţii hipertonice, de exemplu soluţia de NaCl de concentraţei 9 %, celula pierde apa, hialoplasma se contractã, se depãrteazã de perete, antrenând astfel dupã ea plasmalema; ea rãmâne, totuşi, aderentã de perete în anumite puncte, de unde şi prezenţa unor prelungiri sau tractusuri fine, constituite numai din plasmalemã, care poartã picãturi foarte fine de citoplasmã, separate de masa celularã.

•În prezenţa unei soluţii hipotonice (apă), acesta pătrunde în celulă acumulându-se în vacuolă; vacuola îşi măreşte volumul şi apasă asupra citoplasmei şi respectiv asupra pereţilor celulari cu o anumită presiune numită de turgescenţă. În aceste condiţii, plasmalema nu este vizibilă la microscopul fotonic, fiind intim lipită de pereele celular.

Adnotaţi desenele de mai sus

•Funcţii: barierã semipermeabilã ce permite selectarea schimburilor între celulã şi mediul extern, asigurã recunoaşterea moleculelor informaţionale şi transmiterea mesajelor în interiorul celulelor; formaţiune cu rol esenţial în biogeneza peretelui celular

•Printre alte funcţii principale ale plasmalemei menţionãm pe cea de endocitozã, proces legat de absorbţia pe suprafaţa celulei a macromoleculelor dizolvate în apã – în cazul pinocitozei, sau a anumitor particule – în cazul fagocitozei; o porţiune din plasmalemã se invagineazã, se umple cu picãturi de apã se desprinde de suprafaţa celulei, rezultând o pinocitã (endocitã) ce se detaşeazã şi acum se numeşte fagocitã (liberã în hialoplasmã); tot în hialoplasmã se aflã, între altele, şi lizozomi (rezultaţi din fragmente de reticul endoplasmic) ce conţin enzime litice (hidrolaze); dacã membrana lor se dizolvã, enzimele litice trec în hialoplasmã; dacã ei fuzioneazã cu fagozomii, rezultã citolizomi, în interiorul cãrora enzimele lizozomale vor asigura degradarea compuşilor veniţi din exterior şi acumulaţi în fagozomi

2. Hialoplasma

Substanţa fundamentalã a citoplasmei, care cuprinde:

a) o parte structuratã, alcãtuitã din numeroase tipuri de proteine fibrilare şi globulare, unite în microfilamente şi microtubuli;

b) un lichid conţinut în ochiurile reţelei fibrilare proteice, care cuprinde 70 % apã şi 30 % compuşi organici şi minerali; în hialoplasmã se aflã şi poliribozomi liberi – particule ribonucleoproteice implicate în proteinosintezã; proteinele rezultate alcãtuiesc matrixul citoplasmei, microtubulii, microfilamentele, membranele ale diferitelor organite

•Hialoplasma este un sistem de substanţe macromoleculare în stare coloidalã.

•Coloizii macromoleculari sunt de tip hidrofil: particulele dispersate au afinitate pentru apã şi pot fi mai mult sau mai puţin vâscoase (datoritã frecãrii dintre ele sau datoritã legãturilor ce persistã între ele). Aceşti coloizi hidrofili realizează, cu macromolecule proteice filamentoase, un fel de reţea tridimensionalã care include: apa liberã (mediul dispersant) şi macromolecule mici, (mediu dispersat) între elementele citoscheletului (microtubuli, microfilamente): acizi aminici, nucleotide, glucozã, fosfolipide, ioni de K, Mg, Ca.

•Între macromolecule persistã forţe (legãturi) de coeziune intermacromoleculare, ce creazã o reţea în ochiurile cãreia se aflã apã liberã, mici molecule organice solubile, ioni. Hialoplasma are o anumitã rigiditate (mai ales la periferie), care variazã în cursul diviziunii celulare; este influenţatã de presiune, anestezice ş.a., asistându-se atunci la transformãri reversibile gel®sol şi sol®gel (fenomen numit tixotropie).

Citoplasma, în ansamblu

•Proprietãţi fizice ale citoplasmei: este nedifuzabilã, vâscoasã şi mai mult sau mai puţin rigidã, poate coagula, este îmbibatã cu apã (hidrogel).

•Funcţiile citoplasmei: este sediul diferitelor cãi şi lanţuri ale metabolismului (sinteza zaharozei, a acizilor graşi, a proteinelor); este locul unde se aflã diferitele organite, de care ne ocupãm în cele ce urmeazã.

•Citoplasma vie este caracterizatã prin mobilitate (ciclozã). Aceasta este de douã feluri: a) ciclozã de rotaţie: când celula are o vacuolã mare, centralã, citoplasma fiind parietalã; are loc totdeauna în acelaşi sens, antrenând în mişcare organitele din ea; la diferite celule, sensul ciclozei este diferit (exemplu, Elodea canadensis – ciuma apelor); b) ciclozã de circulaţie: când vacuola este traversatã de cordoane citoplasmatice; are loc în sensuri diferite de-a lungul trabeculelor (de exemplu, în celulele perilor staminali de Tradescantia sp.- telegraf).

SCORPIONII

in Biologie/Enciclopedie by

Aproximativ 1200 specii cunoscute de scorpioni traiesc la tropice si in alte tinuturi cu clima calda.Acestor specii de scorpioni ii apartine si scorpionul urias de Guinea ,cea mai mare specie a familiei paianjenilor ,a carui marime ajunge si la 18 cm. Scorpionul cel mai mic are 1,3 cm lungime.

Scorpionii, paianjenii si rudele acestora fac parte din clasa artropodelor ,iar in cadrul acesteia din familia paianjenilor.Corpul acestor insecte de obicei este alcatuit di doua parti principale : in partea din fata cefalotoracele care s-a format din contopirea capului cu toracele si partea din spate a abdomenului.

Cea mai mare parte a corpului este cefalotoracele ,isa abdomenul este cel care scoate in evidenta in familia paianjenilor.Abdomenul acestuia este lung si segmentat iar ultimele segmente pot fi indoite ca o coada inainte ,deasupra partii anteriore a corpului.Coada se termina intr-un ac cu venin din cauza caruia scorpionii sunt considerati drept cele mai de temut specii din familia lor.

Scorpionii au patru perechi de picioare pentru deplasare si in fata au picioarele pentru pipait ,in forma de gheare ,care se termina in foarfece ;pe acestea le gasim si la alte specii din familia paianjenilor.Scorpionul isi foloseste foarfecele pentru prinderea prazii.

O alta caracteristica a scorpionilor este existenta unei perechi de tentacule pentru mestecarea deasupra orificiului bucal care se termina tot in foarfece si pe langa acestea niste anexe in forma de pieptene la partea inferioara a corpului.

Inca nu se cunosc functiile acestora ca ajuta la respiratie sau folosesc la sesizarea vibratiilor solului.Culoarea scorpionilor este foarte variabila ,gasim astfel scorpioni de culoare maro sau chiar neagra.

Scorpionii vaneaza noaptea ,iar in timpul zilei se retrag in crapaturi, sub pietre sau frunze ,sau chiar in cladiri parasite ,goale.Probabil din aceasta cauza in urma evolutiei, s-a format in acest fe modul lor de viata ,pentru ca principalele prazi ies din ascunzisuri in timpul noptii.

Faptul ca scorpionii prefera crapaturile sau adapostul pietrelor poate si periculos pentru om pentru ca se poate intampla sa-si faca ascunzatoare in imbracaminte ,incaltaminte sau in saci de dormit iar daca e deranjat in timpul odihnei poate intepa cu usurinta proprietarul acestor obiecte.

Daca este speriat sau atacat ,scorpionul isi indoaie coada deasupra capului si isi inteapa dusmanul.Exista doua tipuri principale de venin:primul omoara sau paralizeaza doar nevertebratele, asupra omului nu are un efect mai grav decat intepatura de viespe ,chiar daca provoaca intepaturi usturatoare.

Cel de-al doilea venin poate insa sa provoace moartea omului deoarece paralizeaza inima si nervii care inerveaza muschii toracelui.Acest tip de venin este produs de mai multe tipuri de scorpioni;acestia pot sa omoare cu o intepatura un caine in doar 7 min. ,un om in cateva ore si sunt foarte periculosi pentru copii.Sansele de supravietuire cresc insa foarte mult daca victimei I se administreaza antidotul corespunzator.

Chiar daca sunt intalniti in primul rand in tinuturile calde, scorpionii se regasesc pe fiecare continenrt si insula mai mare cu exceptia Groenlandei ,Antarcticii si Noii-Zeelandei.Scorpionii pot si intalniti si in Europa ,in partea N pana in Germania ,si o specie numita Euscorpius flavicaudis s-a gasit si in insulele britanice dar specia aceasta nu este periculoasa pentru om.

Scorpionul isi localizeaza prada in timpul vanatorii cu ajutorul curentilor de aer sau din vibratiile terenului.Dupa ce o pocalizeaza se repede asupra ei si o prinde cu ajutorul foarfecelor.In acel moment este aproape invingator deoarece daca este nevoie isi omoara prada cu ajutorul cozii cu venin. Gura scorpionilor este foarte mare de aceea nu trece mult timp pana mananca prada.

Tesuturile moi si fluide ajung is stomacul scorpionilor.Ei nu trebuie sa vaneze zilnic datorita sistemului de digestie eficient la fel organismul lor utilizeaza foarte bine continutul de apa al umorii prazilor.

Unele specii de scorpioni au un dans nuptial rafinat care poate dura mai multe ore.Masculul o prinde pe femela de picioarele de pipait si o impinge inainte si inapoi printr-o miscare de du-te-vino.Spema este ejaculata pe sol ,iar femela o aranjeaza in asa fel incat sa ajunga in orificiul genital.

Sperma ajunsa in organele genitale o poate fecunda de mai multe ori.Femela poarta ouale in corp chiar si un an ,iar progeniturile sunt aduse pe lume vii; unele specii nasc un singur pui , altele chiar 100.

Astfel nasterea poate sa tina mai multe zile dar la majoritatea speciilor are doua etape ,cu o pauza de 24 ore.De obicei ,micii scorpioni vin pe lume in intuneric ,iar in primele zile se ingramadesc pe spatele mamei lor.Dupa aceea naparlesc ,li se dezvolta un schelet exterior si astfel sunt gata sa se desparta de mama lor.

Pasarile de prada

in Biologie/Enciclopedie by

Pasarile de prada sunt rapitoare innascute – talentul si indarjirea lor le fac campionii necontestati ai lumii pasarilor.Stapanii aerului,inzestrati cu o acuitate vizuala deosebita,isi captureaza si devoreaza victimele cu ajutorul ghearelor indoite si al pliscurilor incovoiate.

Atributul de pasare rapitoare sau pasare de prada se utilizeaza de obicei pentru desemnarea pasarilor din familia numita Falconiformes sau rapitoare de zi.Acest ordin mare si ramificat cuprinde circa trei sute de specii, printre care diversi vulturi,ulii,ereti si soimi.

Caracterul lor de rapitoare se poate observa la prima vedere,desi la alte specii carnivore acesta nu este intotdeauna atat de evident.Lupii de mare si familia sfranciocilor desi nu sunt rapitoare de temut, nu fac parte din categoria rapitoarelor de zi.Nici bufnita nu este in aceasta categorie,desi acuitatea vizuala si ascutimea ghearelor nu sunt mai prejos decat ale vulturilor.

Desi rapitoarele de zi nu se pot defini complet pe baza unei singure caracteristici, totusi putem afirma ca in general aceste pasari sunt carnivore si ca in meniul lor figureaza o varietate mare de vietati,incepand de la insecte si reptile,pana la pasari si mamifere.Cu modul lor de viata carnivor,ele sunt ajutate de pliscul lor incovoiat si puternic cu ajutorul caruia sfarama prada.

Soimul calator se arunca cu viteza de 300 km/h asupra prazii.

Majoritatea rapitoarelor de zi isi prind si isi omoara singure prada.In contrast cu alte pasari rapitoare,transporta prada cu picioarele terminate in gheare incovoiate,nu cu pliscul.Exceptie fac hoitarii,care s-au specializat in consumul de cadavre.Din modul de hranire rezulta si faptul ca picioarele lor nu sunt deosebit de puternice si se termina in multe cazuri cu gheare tesite.

Rapitoarele de zi – fie ca vaneaza animale vii,fie consuma cadavre – isi desfasoara activitatea ziua.Exista specii,spre exemplu vindereul de seara,care vaneaza in amurg,dar nici una nu este activa in timpul noptii.Din aceasta cauza ele se numesc rapitoare de zi,in contrast cu bufnitele care duc o viata de noapte.

Specia rapitoarelor de zi este una dintre cele mai raspandite de pe glob : reprezentantii sai se gasesc pe toate continentele,cu exceptia Antarcticii.Speciile lor s-au adaptat la cele mai diferite forme de viata,incepand din varful muntilor si jungle,pana la mlastini si tundre.

Migrarea pasarilor de prada

Multe specii din ordinul rapitoarelor de zi isi petrec iarna si vara in locuri diferiteUnele calatoresc ca sa evite vicisitudinile climaterice,altele ca sa exploateze oportunitatile sezoniere in materie de alimentatie.Speciile care se hranesc cu insecte vara migreaza in nord deoarece acolo insectele apar in numar mai mare atunci.Odata cu apropierea iernii insectele incep sa dispara si pasarile sunt nevoite sa porneasca spre sud.

Urmarirea prazii

Rapitoarele de zi care vaneaza alte pasari urmaresc traseul prazii de-a lungul anului.Soimul Eleonora,spre exemplu,isi intarzie perioada de imperechere pentru ca puii sa iasa in perioada in care cintezoiul traverseaza in numar mare patria ei mediteraneana.Datorita temporizarii corespunzatoare,soimii dezvoltati pot strange usor cantitati suficiente de hrana pentru alimentatia proprie si a puilor.

Alte specii,printre care soimul calator,nu calatoresc departe.Uneori fac un drum de doar cativa kilometri de la cuibul din munti pana la locul de iernat de pe tarmul marii.

In timpul migrarii rapitoarele de zi se straduiesc sa-si aleaga drumul astfel incat sa nu fie nevoite sa zboare mult deasupra marii deoarece s-au specializat pentru zborul planat su nu au putere suficienta pentru zboruri.Au insa proprietatea formidabila de a zbura fara batai de aripi,cu o coordonare uimitoare a aripilor intinse.

Rapitoarele de zi au in general aripi lungi si late,ce dezvolta o putere mare deridicare.Sunt capabili sa stea zile intregi in aer asteptand atenti aparitia prazii.

Una din speciile cele mai interesante de vulturi din Africa (Helotarsus Ecaudatus Daud) se caracterizeaza printr-un zbor foarte special.Un exemplar dezvoltat complet poate avea distanta intre varfurile aripilor intinse de doi metri,dar coada lui este scurta.Daca isi aseaza aripile in spate,pare fara coada.

Deoarece este nevoit sa caute cadavre pe o arie intinsa,zboara uneori cu viteza de 80 km/ora.Cand doreste sa schimbe directia instantaneu isi inclina aripile asemenea pasarilor marine.Rareori executa batai de aripi,deoarece poate castiga forta de ridicare din cei mai slabi curenti de aer.

Informatii utile :-desi bufnitele au pliscul si ghearele asemanatoare cu cele ale vulturilor nu exsta o relatie de rudenie apropiata intre ele.Bufnitele s-au dezvoltat probabil din speciile randunelelor de noapte sau lipitoare ,iar stramosii rapitoarelor de zi au fost mai degraba niste specii de batlani.
-rapitoarele de zi isi inghit in intregime prazile mai mici.Enzimele digestive foarte eficiente descompun si mistuie chiar si oasele din prada.Parul si penele inghitite le scuipa ulterior.
-soimul calator e cea mai raspandita specie de pasara de pe glob
-vulturul palmier in afara de cadavre de peste mai consuma intr-un mod total neobisnuit intre speciile rapitoare si plante,mai ales fructele palmierilor
-se estimeaza ca vazul vindereilor este de opt ori mai bun decat cel al omului
-cea mai mare pasare rapitoare este Condorul ce traieste in Anzi.Distanta dintre varfurile aripilor intinse ajunge la peste trei metri.Membrul cel mai mic al ordinului este soimul pitic din India care are aceasta distanta de doar 16 cm,adica este cat un cintezoi.

Masa gratuita

In afara vultanilor,multe specii consuma cadavre cand se iveste ocazia – putine dintre ele pierd ocazia unei mese imbelsugate fara munca.Totusi majoritatea pasarilor rapitoare vaneaza de obicei vietati si le omoara cu armele cu care sunt inzestrate de mama natura – prin intermediul plisculilor si a ghearelor.

Pasarile de prada care rapesc alte pasari de obicei au picioare si gheare mai lungi,pentru a prinde mai usor prada.Mai mult uliul de trestie are articulatii duble pe picioare pentru a putea sa scoata mai usor prada din crapaturile si gaurile stancilor.

Pescuitul din aer

Printre speciile vanatoare,vulturul pescar are un caracter biologic foarte special.Nu numai ca poseda gheare foarte ascutite,dar si piciorul ii este invelit cu o ,,perna‘’ spinoasa pentru a prinde mai bine prada.Mai mult poate intoarce una dintre gheare,astfel incat are cate doua in fata si doua in spate,ceea ce ajuta la prinderea mai sigura a pestilor ce au corp lunecos.

Ritualuri de imperechere

Pasarile de prada dau un veritabil in spectacol cand isi cauta perechea.Aceste spectacole care sunt acompaniate cu strigate rasunatoare,seamana mult cu vanatorile :una dintre ele se arunca in aer pe deasupra celeilalte de parca aceasta ar fi prada.La unele specii de soimi,perechea se angajeaza intr-un zbor comun jucaus : unul dintre ei scapa o bucatica mancare iar cealalta o prinde din zbor.

Perechea uneori isi agata ghearele si se rostogoleste impreuna in aer catre sol si se despart numai in ultimul moment pentru a se putea ridica din nou la inaltimi.In perioada de imperechere ,pasarile rapitoare au obiceiul de a-si proteja teritoriul impotriva intrusilor din specia lor care daca sunt prinsi pot fi mancati de catre femela care stapaneste acel teritoriu.

Cuiburile pasarilor rapitoare sunt la fel de diversificate ca si speciile insesi.Multe specii isi fac cuibul pe suprafete naturale cum ar fi o stanca sau exproprieaza unul de la o alta pasare. Altii realizeaza constructii mari si de obicei grosolane,pe varful unor copaci izolati.

Numarul de oua variaza intre 1 si 6,speciile mai mari avand mai putine.Incep clocirea aproape din momentul in care au depus ouale,astfel daca sunt mai multe oua in cuib puii nu ies in acelasi timp.Acest aspect este important pentru pasarile de prada caci au o alimentatie mai incoerenta si nesigura.Daca cumva se inputineaza rezerva de mancare macar puii care au iesit primii au sansa de a supravietui.

Puii pasarilor rapitoare se dezvolta mai lent decat alte specii.Hranirea lor este datoria ambilor parinti desi de multe ori femele este cea care pune de mancare in gura puilor.

Puii invata sa zboare mai greu.Parintii ii hranesc si dupa primul zbor reusit.S-a observat ca adultii isi invata puii sa zboare luandu-si de mancare in gura si zburand de la pui acestia fiind nevoiti sa zboare dupa mancare.

Stiati ca :

-Acvila de munte au aripi late de 2 metri este una dintre pasarile rapitoare cele mai puternice

-Ghearele acvilei de munte sunt foarte ascutite,ea omoara prada cu gheara care este in opozitie cu celelalte

-Acvila de mare se hraneste cu animale mai mici si este simbolul national al STATELOR UNITE

-Serparii negri traiesc in Africa,Asia si Europa de Sud ;se hranesc cu soparle,serpi si alte animale taratoare

Nutriţia minerală a plantelor

in Biologie/Enciclopedie by

Nutriţia minerală a plantelor este un proces fiziologic de aprovizionare a plantelor cu substanţe nutritive. Acest proces are loc la plantele talofite, prin toată suprafaţa talului, iar la plantele cormofite, doar prin sistemul radicular şi prin frunze. Substanţele nutritive absorbite din mediu pot fi anorganice (adică minerale) sau organice. Plantele verzi absorb în mod predominant substanţele minerale, din care, prin asimilaţie clorofiliană, sunt sintetizate substanţele organice. Lor li se alătură şi bacteriile chemoautotrofe, lipsite de pigmenţi asimilatori, dar capabile să sintetizeze substanţe organice din cele anorganice.

Toate se numesc plante autotrofe. Restul plantelor lipsite de pigmenţii asimilatori sunt incapabile să sintetizeze substanţe organice din cele minerale, şi de aceea, ele utilizează substanţe organice existente în mediul lor de viaţă. Aceste plante se numesc heterotrofe. Elementele chimice, din nutriţia plantelor cu substanţe anorganice sau cu substanţe organice, devin elemente de constituţie ale unor substanţe care participă la structura protoplasmei şi a pereţilor celulari.

De asemenea, aceste elemente intră şi în structura chimică a unor substanţe energetice, dintre care cele mai importante sunt hidraţii de carbon, grăsimile şi proteinele, care prin degradare aerobă sau anaerobă, furnizează energia necesară proceselor vitale. Proporţia cantitativă a elementelor chimice din corpul plantelor variază, iar acestea sunt împărţite convenţional în macroelemente, a căror cantitate variază între 0,01 şi 10% din substanţa uscată, microelemente, a căror cantitate variază între 0,00001 şi 0,001% din substanţa uscată şi ultramicroelemente, a căror cantitate este mai mică de 0,00001 din substanţa uscată.

Macroelementele sunt :C, O, H, N, P, K, Ca, S, Mg, Na, Cl şi Si, iar microelementele sunt Fe, Mn, B, Sr, Cu, Zn, Ba, Ti, Li, I, Br, Al, Ni, Mo, As, Pb, Va, Rb, şi altele. Când în nutriţia plantelor lipseşte sau este insuficient un element chimic necesar, apar boli fiziologice, însoţite de încetinirea sau oprirea creşterii rădăcinii, a tulpinii, a frunzelor, sau a fructelor.

I.Rolul fiziologic al macroelementelor

Multe macroelemente sun absolut necesare pentru creşterea şi dezvoltarea normală a plantelor. Acestea sunt N, P, K, Ca, S şi Mg. La anumite grupe de plante se mai adaugă şi Na, Cl şi Si.

1.Azotul este un element plastic. El intră în structura moleculelor de nucleoproteine, protidelor protoplasmatice, lipoproteinelor din citomembrane, în structura apoenzimelor, a coenzimelor, a vitaminelor B1, B6, B12, a hormonilor vegetali, a pigmenţilor fotosintetici (clorofile şi ficobiline) şi a stearidelor vegetale. Carenţa azotului în nutriţia plantelor duce la îngălbenirea frunzelor la încetinrea sau oprirea creşterii acestora.

Excesul de azot duce la prelungirea perioadei de vegetaţie, la formarea abundentă a frunzelor şi la mărirea sensibilităţii la boli. Azotul poate fi luat de plante din sol, din apă, din atmosferă şi chiar din corpul altor organisme.

2.Fosforul este absorbit din mediu sub formă de ioni PO3- , ajunge în celulă fără a fi redus şi intră în compoziţia unor compuşi organici de mare însemnătate fiziologică. El participă la alcătuirea fosfoprotidelor şi fosfolipidelor din protoplasmă şi nucleu, fosfolipidelor din grăunciorii de amidon şi aleuronă, lecitinelor din citomembrane, fitinei şi a nucleotidelor, cu grupe macroergice de ~ P(ADP, ATP).

Fosforul intră în compoziţia unor coenzime. El îndepiâlineşte rolul energetic central în reacţiile de sinteză şi de oxidare biologică. El participă în fotosinteză, glicoliză, ciclul Krebs, sistemul Redox al lanţilui respirator, etc. Fosforul favorizează de nutriţie, de creştere, de înflorire şi fructificare, depunrea hidraţilor de carbon în fructe, sfecla de zahăr, tuberculi. Micşorează consumul specific de apă al plantelor. Fosforul se acumulează în organele tinere şi în seminţe.

În lipsa lui, plantele rămân mici, rădăcinile sunt lungi şi rare, tulpina rigidă, frunzele verde-închis, până la albastru-verde, luând de multe ori o culoare roşie sau purpurie.

3.Potasiul este un element indispensabil pentru metabolismul plantei, participând în sinteza aminoacizilor şi a proteinelor. El acţionează ca un element biocatalizator, stimulând numeroase procese fiziologice. El reglează absorbţia azotului de către plante, prelucrând nutriţia amoniacală, oxidarea amoniacului, iar în cazul nutriţiei nitrice, reducerea nitraţilor.

Potasiul stimulează funcţionarea unor enzeme care participă în procesul de respiraţie şi în metabolismul hidraţilor de carbon, în metabolismul azotului şi sinteza vitaminelor. El stimulează şi sinteza clorofilelor şi intensitatea fotosintezei. Sporeşte capacitatea plantelor de a absorbi apa, şi de a rezista la ger şi secetă. El favorizează intensificarea acumulării glucidelor în plantă. Potasiul circulă foarte rapid în xilemul plantei sub formă de ioni.

Se acumulează mai ales în ţesuturile tinere cu metabolism intens şi creştere rapidă, dintre care vârfurile vegetative, cambiul şi periciclul. Toamna, înainte de căderea frunzelor, potasiul migrează din ele în ramuri sau tulpină. Carenţa potasiului în nutriţia plantelor diminuează creşterea şi dezvoltarea lor. Se produce o brunificare şi răsucire a frunzelor. Se dereglează metabolismul, scade intensitatea fotosintezei, a protosintezei. Se diminuează cantitatea amidonului şi proteinelor, se micşorează rezistenţa la boli, iar la anumite specii pe faţa inferioară a frunzelor apar pete albe, galbene, brun-roşcate sau brune.

4.Calciul este absorbit de plante sub formă de cationi(Ca2+ ). El este acumulat în protoplasmă, vacuole, cloroplaste, mitocondrii. Calciul are un rol important în desfăşurarea mitozei cu implicaţii în organizarea cromozomilor. El intră în structura chimică a enzimelor lipază, esterază, colinestrază. Calciul îndeplineşte rol activator al enzimelor argininchinaza, adenozinfosftaza, adenilchinaza.

El joacă un rol important şi în fixarea sarcinilor negative la suprafaţa protoplasmei. Împreună cu potasiul, calciul participă la menţinerea echilibrului hidric celular. El este antagonist al ionilor Al2+ Mg2+, Zn2+, Fe2+,K+,Na+,NH+,Al3+ , înlăturând acţiunea lor vătămătoare, în caz de exces. Calciul neutralizează acizii organici şi stimulează formarea perilor absorbanţi pe rădăcină.

Carenţa calciului în nutriţia plantei se manifestă prin oprirea creşterii, prin răsucirea frunzelor tinere, care capătă o culoare verde deschis, vârful vegetativ uscându-se, rădăcinile rămânând scurte, groase, cu vârfurile uscate. Excesul de calciu în plante determină îmbătrânirea prematură, iar excesul de calciu în sol produce insolubolizarea borului, soldată fiziologic cu apariţia clorozei la frunze.

5.Sulful este absorbit de plante sub formă de ioni SO2- , compuşi organici cu sulf, ca cistina. Cerinţe mari de sulf au ceapa, usturoiul, muştarul, ţelina, floarea soarelui, şi rapiţa. În organismul plantei cantităţi mai mari se acumulează în seminţele de muştar negru, în bulbul de ceapă şi în cel de usturoi. Sulful intră în constituţia chimică a unor aminoacizi, a unor enzime şi a unor coenzime. Insuficienţa sulfului în nutriţie produce încetinirea şi apoi oprirea din creştere. Frunzele se îngălbenesc şi apare o îmbătrânire prematură.

6.Magneziul este un element absolut necesar plantelor, indispensabil formării clorofilei, în procesul de sinteză a glucidelor, lipidelor şi proteinelor. El este un activator al multor enzime necesare respiraţiei, activator al enzimelor ce participă în sinteza ARN şi AND. Insuficienţa magneziului în nutriţie se manifestă prin apariţia unei coloraţii galbene-portocalii, pe marginea frunzelor sau apariţia unor pete clorotice de culoare verde-închis pe lamina cloriară.

7.Sodiul se află în cantităţi mai mari în algele marine şi în plantele superioare de sărături (halofite). El este schimbabil cu alţi cationi, cum ar fi Ca2+ , sau K+ . Sodiul are ca funcţie menţinerea presiunii osmotice în celule. Insuficienţa sodiului la plantele halofile se manifestă prin culoarea deschisă a frunzelor, aproape albă, prin apariţia de pete necrotice.

8.Clorul este un element prezent în toate plantele. El se acumulează în cantităţi mai mari în algele marine, în ferigi şi î plantele halofile. Plantele superioare îl iau din sol prin sistemul radicular şi din atmosferă în stare gazoasă, prin stomatele frunzelor. Insuficienţa în nutriţie determină cloroza frunzelor la tomate, ondularea marginilor frunzelor şi inhibarea creşterii rădăcinilor, dereglarea metabolismului plantelor.

II.Rolul fiziologic al microelementelor.

Microelmentele sunt prezente în cantităţi mici în corpul plantelor. Prezenţa lor este însă absolut necesară. Ele intervin în metabolismul general, în creşterea şi dezvoltarea plantelor, în procesele de imunitate. Lipsa unui microelement poate fi corectată prin adăugarea lui în mediu.

1.Borul are un rol fiziologic multiplu, participând în metabolismul plantei, ca anion şi formând esteri fiziologici activi. El stimulează absorbţia unor macro- şi microelemente. Insuficienţa lui în nutriţie provoacă cloroza, răsucirea şi deformarea frunzelor superioare, moartea prin uscare a mugurilor terminali, oprirea proceselor de creştere şi dezvoltare, apariţia de pete brune sau negre în interiorul fructelor sau a unor organe.

2.Ferul este utilizat de plante sub formă de săruri feroase şi ferice . El este absorbit de plantele terestre prin sistemul radicular, iar de plantele acvatice, submerse prin întreg corpul lor sub formă de ioni. Carenţa ferului în corpul plantei determină îngălbenirea frunzelor şi încetinirea creşterii.

3.Cuprul intră în compoziţia chimică a multor substanţe. El constituie componentul metalic al fenoloxidazei, lactazei, ascorbic-acid-oxidazei. Conţinutul cuprului în plante variază de la urme, până la 46 p.p.m. Carenţa cuprului apare mai ales pe terenurile mlăştinoase. Aceasta se manifestă prin veştejirea şi decolorarea până la o noanţă albă a frunzelor tinere.

4.Zincul este indispensabil pentru plante. El este absorbit de acestea din mediul de viaţă, sub formă de ioni. El este răspândit la plantele inferioare (alge şi ciuperci) şi la plantele superioare. Zincul intră în structura chimică a enzimelor carbohidraza, fosfataza şi numeroase dehiodrogenaze. Carenţa lui în corpul plantelor se manifestă prin reducerea creşterii plantelor, dispunerea în rozetă a ramurilor şi frunzelor terminale, pătarea cu galben a frunzelor. Viţa de vie, inul, hameiul ricinul şi porumbul sunt sensibile la lipsa din nutriţie a zincului. Grâul, secara, ovăzul şi mazărea sunt mai puţin sensibile.

III.Rolul fiziologic al ultramicroelementelor

Ultramicroelemenmtele se găsesc în cantităţi foarte mici în copul plantelor, prezenţa lor în nutriţie fiind însă absolut necesară. Dintre acestea, cele radioactive stimulează activitatea enzimelor, intensifică procesele metabolice, diviziounile celulare, fotosinteza, stimulează creşterea şi dezvoltarea plantelor, stimulează trecerea organelor de la starea de repaus la starea activă, stimulează absorbţia, etc.

Mecanismul lor de acţiune este strâns legat de energia intraatomică emisă sub formă de radiaţii. Prezintă aplicabilitate în agricultură. Iradiera în doze mici a seminţelor de porumb şi grâu a adus la creşterea recoltei cu 12-15 %, faţă de martor. Radiaţiile ionizante sunt utilizate pentru prelungirea duratei de păstrare a tuberculilor de cartof, utilizând pentru iradiere, doze de 10 kard. Fructele se păstrează în stare proaspătă, iradiindu-le cu doze de 200-400 kard.

BIBLIOGRAFIE

•”ENCICLOPEDIA PLANTELOR” de PETER H. LEWIS
•”ATLAS BOTANIC” de RICHARD J. BAHL

Evolutia si filogenia artropodelor

in Biologie/Enciclopedie by

Grupul dominant al lumii vii actuale, artropodele se dovedesc a fi un grup destul de uşor de urmărit în decursul timpului. Exoscheletul chitinizat sau calcificat s-a păstrat în bune condiţii atât pentru formele acvatice cât şi pentru cele terestre, şi din motive lesne de înţeles, paleontologii care au studiat artropodele fosile nu au avut de înfruntat problemele pe care le pune studiul vertebratelor, la care scheletul este intern.

Studiile de anatomie comparată, de embriologie şi de paleontologie au fost confirmate şi de cercetările moderne de biologie moleculară, care, chiar dacă nu validează ipoteza că precursorii artropodelor au fost anelide, indică faptul că anelidele şi artropodele au avut strămoşi comuni.

Una dintre cele mai interesante dovezi în acest sens este descoperirea faptului că toate structurile care “proemină” în afara corpului, şi care de regulă servesc la deplasare – parapodele anelidelor, “picioarele” tardigradelor şi onicoforelor, apendicele articulate ale artropodelor, membrele tetrapodelor, ampulele ascidiilor, chiar şi picioarele ambulacrare ale echinodermelor – se dezvoltă în ontogeneză ca urmare a acţiunii unor gene de acelaşi tip.

In plus, gene de tip similar se întâlnesc la nematode – grup care nu prezintă expansiuni tegumentare, ceea ce sugerează că aparatul genetic care în prezent controlează dezvoltarea unei întregi panoplii de apendici este mult mai vechi decât apariţia apendicilor în sine.

Strămoşul artropodelor actuale a evoluat în mările precambriene, şi este foarte probabil că avea un corp vermiform, format din mai multe segmente identice (totuşi, numărul acestora nu era prea mare, avansându-se cifra de 11 segmente), prevăzute cu expansiuni laterale care serveau la deplasare.

Numărul mic de segmente al corpului al acestor precursori sugerează ideea că grupele de artropode care au mai multe segmente s-au diferenţiat prin “accidente genetice” care au determinat multiplicarea unui număr iniţial mic de structuri repetitive în lungul axei longitudinale. Această ipoteză este aprobată de exemplu de datele care indică pentru miriapode un precursor cu un număr mic de segmente corporale, formele cu segmente numeroase fiind derivate şi nu ancestrale.

Aceleaşi observaţii s-ar putea face şi pentru alte grupe de artropode cu segmente numeroase – unele trilobitomorfe şi unele crustacee.

De asemenea, s-a sugerat ideea că apendicele articulate care au apărut primele au fost antenele şi structurile codale de tipul cercilor – deci expansiuni cu rol senzorial, iar această ipoteză este practic confirmată de datele paleontologice recente sau mai vechi. In lumina acestei ipoteze, apendicele articulate de pe segmentele corpului ar fi rezultatul acţiunii în fiecare segment al corpului al aceluiaşi program genetic care iniţial a dus la formarea structurilor senzoriale. De fapt, ipoteza aceasta a fost la rândul său probată de datele de biologie moleculara menţionate anterior.

O altă problemă pe care o pune studierea artropodelor este prezenţa apendicilor biramate la trilobitomorfe şi crustacee pe de-o parte şi a aripilor de la insecte. După ultimile cercetări de biologie moleculară, apendicele uniramate şi cele biramate au originea în aceleaşi grupe de celule iniţiale, doar că în cazul apendicelor biramate apar mai multe zone de creştere activă şi în partea dorso-ventrală a marginii distale a expansiunii care va genera apendicele.

Aripile insectelor, pe de alta parte, sunt considerate în concepţia clasică drept expansiuni laterale ale notumului; cercetări recente efectuate cu markeri moleculari sugerează însă că aripile ar fi rezultatul evoluţiei din exopoditul unui apendice iniţial biramat. La această concluzie destul de interesantă s-a ajuns după ce s-a constatat că două gene care determina dezvoltarea aripilor la Drosophila sunt implicate în dezvoltarea structurilor superioare ale apendicelor biramate complexe de la crustaceele anostracee din genul Artemia.

Evolutia mandibulelor insectelor, miriapodelor şi crustaceelor a fost elucidată de asemenea de către specialişti care au folosit metode ale biologiei moleculare. Concepţia clasică privind structura mandibulelor propunea originea diferenţiată a acestora la insecte şi miriapode pe de-o parte şi la crustacee pe de alta.

Astfel, se considera ca mandibulele insectelor şi miriapodelor derivă dintr-un întreg apendice articulat în vreme ce mandibulele crustaceelor rezultă de fapt doar din modificarea părţilor bazale ale unui astfel de apendice. Or, studii recente au relevat că la nivelul mandibulei de la miriapode şi insecte nu apar structurile genetice care ar trebui să existe dacă mandibula ar fi evoluat dintr-un întreg apendice.

In ce priveşte grupul cheliceratelor, opinia clasică opunea acest grup mandibulatelor, principalele diferenţe fiind lipsa mandibulelor, a antenelor şi în consecinţă a deuterocerebronului – structura care inervează antenele. Ori, şi în acest caz cercetări datând din 1998-2000 duc la modificarea concepţiei clasice. Utilizarea unor tehnici de biologie moleculară care permit marcarea şi observarea directă a unor gene a demonstrat că de fapt cheliceratele nu sunt lipside de deutocerebron, acesta fiind de fapt înglobat -in structurile cerebrale ale cheliceratelor.

Astfel, în urma acestor studii, practic se poate trasa o omologie între segmentele anterioare ale corpului de la chelicerate pe de-o parte şi insecte pe de alta. Segmentul care poarta ochii este primul, urmează cel ce poarta antenele insectelor şi respectiv chelicerele, ulterior în ordine segmentele cu antene II a crustaceelor (segmentul inrtercalar de la insecte si miriapode, care nu prezintă această antena) şi respectiv pedipalpii, cu mandibulele şi respectiv primul picior toracic, maxilele şi toracopodul doi, labium şi toracopodul trei, piciorul toracic unu al insectelor şi crustaceelor şi respectiv piciorul toracic patru al cheliceratelor. La aceasta situaţie s-a ajuns datorită faptului că procesul de cefalizare la cheliceratele actuale este mult mai avansat comparativ cu insectele sau cu crustaceele.

Privind toate aceste date, schiţarea unui arbore filogenetic al artropodelor devine o sarcină relativ uşoară. Astfel, crustaceele, insectele şi miriapodele apar ca un grup monofiletic, care a evoluat în paralel cu cheliceratele.

Intre formele mandibulate, crustaceele sunt un grup separat, iar miriapodele şi insectele altul, în interiorul căruia datele de anatomie comparată indică o apropiere mai mare între pauropode şi simfile pe de-o parte şi între chilopode şi insecte pe de alta; diplopodele apar ca un grup specializat, care a evoluat oarecum independent, şi ai cărui precursori s-au desprins mai devreme din trunchiul comun.

In ce priveste cheliceratele, acestea sunt înrudite cu trilobitomorfele, fără a deriva din acestea. Tilobiţii reprezintă o ramură foarte specializată, care s-a stins fără să lase urmaşi direcţi, ca şi alte tipuri de artropode paleozoice, mai dificil de încadrat.
Diviziunea Deuterostomieni

Cuprinde specii la care blastoporul gastrulei fie se închide, fie se transformă în anus, iar gura este o neoformaţie. Mezodermul se formează pe cale enterocelică.

Increngătura ECHINODERMATA
Cuprinde specii cunoscute sub diverse denumiri populare: crin de mare; stele de mare; arici de mare; castraveţi de mare etc.
Sunt animale marine, bentonice, cu simetrie pentaradiară. Prezintă un schelet dermis, calcaros, de origine mezenchimatoasă, sub formă de plăci şi spini. Organizarea lor internă se caracterizează prin apariţia aparatului ambulacrar.

Clasa Crinoidea – cuprinde crinii de mare. Duc o viaţă sedentară trăind fixaţi de substrat prin intermediul unui peduncul. Corpul este alcătuit dintr-un disc central numit caliciu, de pe marginea căruia pleacă 5 braţe radiare. Gura se află pe aceeaşi faţă cu orificiul anal, opusă polului de fixare. Ex: Pentacrinus caputmedusae.

Clasa Asteroidea – cuprinde stelele de mare. Sunt specii marine, bentonice ce se târăsc pe substrat cu ajutorul picioarelor ambulacrare. Corpul este format dintr-un disc central şi din 5 braţe, care se ating la bază între ele. Ex: Asterias rubens – steaua de mare.

Clasa Ophiuroidea – cuprinde specii denumite popular “cozi de şarpe de mare”. Se aseamănă cu stelele de mare, dar braţele lor sunt clar delimitate de discul central. Braţele, uneori foarte lungi, ramificate şi cilindrice, pot realiza mişcări serpentiforme. Ex: Ophioderma lacertosum.

Clasa Echinoidea – popular arici de mare. Corpul este glóbulos, rigid, acoperit de ţepi lungi, tari, mobili, ceea ce-i aseamănă cu aricii. Un posedă braţe. Aparatul bucal este reprezentat printr-un complex de piese calcaroase ce alcătuiesc “lanterna lui Aristotel”. Ex: Echinus melo.

Clasa Holothurioidea – popular castraveţi de mare. Corpul puternic alungit. Braţele lipsesc. Alungirea corpului a dus la diferenţierea unei părţi dorsale numite bivium şi a unei părţi ventrale numite trivium. Ex: Cucumaria cucumis.

Filogenia si evolutia echinodermelor

Grup vechi, echinodermele prezintă o serie de trăsături care le diferenţiază de celelalte grupe de deuterostomieni. Dacă relaţiile filogenetice în cadrul grupului pot fi stabilite cu destul de multă precizie, graţie numărului mare de forme fosile cunoscute, nu acelaşi lucru se poate spune despre relaţiile echinodermelor cu celelalte grupe de deuterostomieni.

Stramoşul echinodermelor a fost probabil un animal pelagic cu simetrie bilaterală (după cum o dovedeşte larva pelagică dipleurula comună tuturor echinodermelor actuale), sau un animal bental care posedă un stadiu larvar pelagic de tipul dipleurulei. Acest strămoş prezenta un tub digestiv complet, cu orificiul anal derivat din blastopor, cu două şiruri de ciliatură – una pe faţa ventrală a corpului şi alta pe faţa dorsală şi cu trei perechi de vezicule celomice conectate şi comunicând cu exteriorul printr-un por acvifer.

Trecerea la viaţa fixată, bentală, s-a facut probabil în urma unei modificări metabolice, care a determinat depunerea în derm de structuri calcaroase. Acest stadiu ar putea fi atestat de forme fosile de tipul macheridelor, care prezintă atât simetrie bilaterală cât şi sisteme de placi calcaroase dermale. Devenind bentale, presiunea masei de apă a favorizat dezvoltarea unor structuri cu simetrie radiară, care se suprapune astfel pe simetria bilaterală preexistentă. Ca urmare a acestor adaptări, apar sistemele de organe care dau astăzi unicitate grupului.

Crinoideele cunosc un prim maxim evolutiv în devonian şi carbonifer, pentru a suferi ulterior o severă extincţie în permian. In triasic, încep să se diferenţieze din nou pentru a atinge un al doilea maxim în timpul cretacicului. In prezent, grupul este în regres evolutiv.

Asteridele au un maxim evolutiv în devonian, cunoscând ulterior un declin lent marcat de o severă extincţie permiană. Incepând cu sfârşitul triasicului, grupul cunoaşte o nouă dezvoltare, atingând la sfârşitul cretacicului nivelul actual. Spre deosebire de alte tipuri de organisme marine sau terestre, glaciaţiunile quaternare nu au afectat prea mult acest grup taxonomic.

Ofiuridele cunosc o dezvoltare mai mult sau mai puţin rectilinie, ca şi holoturidele. Dezvoltarea acestora din urmă este mai puţin cunoscută, datorita faptului că scheletul acestora este reprezentat doar de sclerite.

Echinidele ating de asemenea un prim maxim evolutiv în devonian. Ulterior, grupul intră în declin lent spre sfârşitul carboniferului, o extincţie severă înregistrându-se ca şi în cazul celorlalte grupe în permian. In jurasic grupul începe să se dezvolte din nou, acum diferenţiindu-se cele două linii mari actuale – Regularia si Irregularia – primele prezentând o dezvoltare înfloritoare până în prezent.

Încrengătura Annelida

in Biologie/Enciclopedie by

Încrengătura Annelida

Cuprinde specii la care corpul este alcătuit dintr-o succesiune liniară de inele (annulus – inel) dispuse în lungul axului principal al corpului. La exterior inelele sunt separate între ele prin şanţuri interinelare, iar la interior prin nişte pereţi transversal ice poartă numele de diafragme sau disepimente. Deci, prezenţa inelelor arată că, corpul în cazul anelidelor este împărţit transversal în părţi successive numite segmente, inele sau metamere (meta – după; meron – parte).

Fiecare metamer poate conţine câte o pereche de parapode, o pereche de branhii, o pereche de saci celomici, o pereche de metanefridii, o pereche de ganglioni nervoşi, o pereche de gonade, o pereche de orificii excretoare, vase şi muşchi proprii. Acest aspect, prin care corpul unui animal este împărţit în mai multe inele sau metamere, poartă numele de metamerie. Dacă segmentele din constituţia corpului sunt identice, atunci metameria este homonomă, iar dacă sunt diferite, metameria este heteronomă

În general, la anelide, corpul este alungit, viermiform, fiind constituit din următoarele regiuni:
-regiunea cefalică
-trunchiul (soma)
-pigidiul (telsonul, periproctul sau segmental anal)

Sistematică: încrengătura Annelida se împarte în următoarele clase:
1.Clasa Archiannelida – specii mici , cu parapode slab dezvoltate.
2.Clasa Polychaeta – specii mari, parapode bine dezvoltate, prevăzute cu numeroşi peri.
3.Clasa Oligochaeta – regiunea cefalică slab dezvoltată, parapodele lipsesc, corpul acoperit cu puţini peri.
4.Clasa Hirudinea – regiunea cefalică slab dezvoltată, parapodele lipsesc, perii lipsesc la majoritatea speciilor, prezintă ventuze de fixare.

Clasa Polychaeta:
Se caracterizează prin parapodele foarte bine dezvoltate, cât şi prin bogăţia lor de peri. Au dimensiuni cuprinse între 1mm (Spirorbis malardi) şi 3 m (Eunice gigantea).

Reprezentant caracteristic: Nereis diversicolor – are dimensiunile unei râme. Corpul uşor aplatizat dorso-ventral, alcătuit din cap, trunchi şi pigidiu.

Capul – este alcătuit din prostomiu şi din peristomiu.
Prostomiul – numit şi lob cephalic, este puţin mai îngust decât segmentele următoare, mai lung decât lat, având aspect trapezoidal. Pe partea dorsală prezintă 2 perehi de ochi, iar anterior 2 mici tentacule ce au rol senzitiv şi sunt cunoscute şi sub denumirea de antene. Antero-lateral, prostomiul prezintă 2 prelungiri mai lungi şi mai groase decât antenele, numite palpi, care, ca şi tentaculele, au rol senzitiv.

Peristomiul – reprezintă segmental bucal primitiv numit metastomiu, la care se sudează primul segment somatic. Pe partea ventrală a metastomiului se poate observa orificiul bucal. Parapodele primului segment somatic se alungesc, luând aspectul a 4 prelungiri cu aspect de tentacule numite ciri tentaculari.

Trunchiul sau soma – este alcătuit dintr-un mare număr de segmente homonome, delimitate la exterior prin şanţuri intersegmentare ce dau animalului un aspect tipic inelat.

Fiecare segment al trunchiului poartă pe laturile sale câte 2 parapode, unul stâng şi unul drept. Parapodele sunt expansiuni ale peretelui lateral al corpului în care intră şi porţiuni din cavitatea generală. Fiecare parapod este alcătuit dintr-un ram dorsal (notopod) şi un ram ventral (neuropod). Fiecare ram la râdul său este împărţit într-un lob dorsal şi un lob ventral.

La baza fiecărui parapod poate fi observat câte un cir dorsal şi un cir ventral, organe sensitive, tactile şi chemoreceptoare. Atât pe notopod cât şi pe neuropod există câte un smoc de peri bine dezvoltaţi. Fiecar smoc de peri este situate în câte un sac chetiger. Din cadrul fiecărui smoc de peri, un păr este mai bine dezvoltat, mai gros, are rol de susţinere şi este numit acicul.

Pigidiul – constituie extremitatea posterioară a corpului. Este mai îngust decât segmentele care-l preced. Poartă pe faţa ventrală orificiul anal. Nu prezintă parapode ci doar o pereche de ciri anali bine dezvoltaţi cu rol senzitiv, tactil.

Organizare internă:
Tegumentul – ectodermul alcătuit dintr-un singur strat de celule, acoperite la exterior de o cuticulă fină. Printre celulele epidermice se găsesc şi numeroase glande unicelulare, cu ajutorul cărora, speciile tubicole îşi secretă tubul in care locuiesc.

Musculatura – este reprezentată prin muşchi circulari, muşchi longitudinali şi muşchi oblici.
Musculatura circulară este situată chiar sub tegument; musculature longitudinală este reprezentată prin 4 muşchi longitudinali, 2 muşchi longitudinali dorsali şi 2 muşchi longitudinali ventrali. Aceştia nu sunt metamerizaţi ci se întind în tot lungul corpului.

În fiecare segment se mai găsesc şi câte 2 muşchi oblici. Aceştia se inseră cu un capăt pe linia medio- ventrală a corpului, iar cu celălalt capăt la baza superioară a parapodului. Acesti muşchi oblici delimitează în regiunea latero-ventrală a segmentelor câte un mic celom lateral.

Cavitatea generală acorpului este iniţial strict delimitată pentru fiecare segment prin diafragme (disepimente).

Aparatul digestiv: începe cu orificiul bucal, se continuă cu faringele apoi cu esofagul. La speciile care duc o viată liberă, faringele este exertil constituind o trompă. Partea anterioară a farngelui are pereţii puţin musculoşi, acoperiţi cu dinţi cornoşi numiţi paragnate. Partea posterioară a faringelui este foarte musculoasă şi prevăzută cu 2 fălci chitinoase puternice. Chiar la baza faringelui se deschid 2 glande salivare. Gura, faringele şi esofagul constituie intestinul anterior de origine ectodermică.

Esofagul se continuă cu intestinul mediu, de origine endodermică, mai larg decât esofagul. Intestinul mediu se întinde în tot lungul corpului, străbătând disepimentele care-I provoacă uşoare strangulaţii. Nu prezintă diverticule. La unele specii (Aphrodite), intestinul prezintă numeroase diverticule laterale. Intestinul mediu se continuă cu intestinul posterior sau ractul care este foarte scurt şi se deschide la exterior prin orificiul anal situate pe partea ventrală a pigidiului (telsonului).

Aparatul respirator – la Nereis nu este clar diferenţiat, schimbul de gaze respiratorii în acest caz are loc pe întrega suprafaţă a parapodelor şi la nivelul tegumentului de pe faţa dorsală a corpului. La alte specii, pentru a realize schimbul de gaze respiratorii apar branhii. Acestea sunt situate lângă cirii dorsali, sau chiar cirii dorsali se pot transforma în branhii.

Aparatul circulator: este închis, adică vasele care duc sângele la un organ numite vase aferente, comunică cu vasele care preiau sângele din organul respectiv, numite vase eferente, printr-un sistem de capilare. Partea principală a acestui sistem este alcătuită din două vase longitudinale – unul dorsal situat deasupra intestinului în mezenterul dorsal şi altul ventral, situat sub intestin.

Aceste 2 vase sunt unite între ele prin vase circulare segmentare. In zona cefalică, vasul dorsal se bifurcă în două ramuri bogat ramificate, care ocolesc tubul digestiv şi se reunesc în vasul ventral. In partea posterioară a corpului există de asemenea un inel (inelul periproctal) care reuneşte cele două vase longitudinale. Formele sedentare care au branhii au sistemul circulator bine dezvoltat în segmentele prevăzute cu branhii şi mai slab dezvoltat în restul corpului.

Sângele circulă în vasul sanguin dorsal spre cap iar în cel ventral spre coadă. La unele specii sângele este roşu datorită pigmentului hemoglobină, la alte specii, sângele este verde datorită pigmentului clorocluorină ce conţine cupru în loc de fier, iar la alte specii sângele este brun datorită pigmentului hemafeină

Aparatul excretor: este de tip metanefridian. In fiecare segment al corpului se găsesc câte două metanefridii, cu excepţia primelor şi ultimelor segmente. Metanefridiile sunt reprezentate de tuburi lungi, întortocheate, terminate la un capăt cu o pâlnie ciliată – nefrostomul, deschis în cavitatea celomică, iar la celălat capăt cu un por excretor deschis la exterior.

Partea terminală a nefrostomului străbate disepimentul, porul excretor deschizându-se pe segmentul următor celui în care se află pâlnia nefrostomială. La unele polichete nu există metanefridii, ci nişte protonefridii speciale, numite solenocite. Solenocitele sunt protonefridii la care celulele terminale sunt prevăzute cu un lung peduncul ca un tub în interiorul căruia există un flagel. La alte specii, la nivelul solenocitelor poate fi remarcată o formaţiune ce se aseamănă cu pavilionul ciliat al unei metanefridii. Acest pavilion ciliat este de fapt un gonoduct, iar acest solenocit cu pavilion ciliat se numeşte nefromixie.

Sistemul nervos este de tip scalariform, reprezentat printr-o pereche de ganglioni cerebroizi şi un lanţ ganglionar ventral. Legătura dintre ganglionii cerebroizi şi lanţul ganglionar ventral este realizată printr-un inel nervos perifaringian. De la ganglionii cerebroizi pleacă nervi la toate formaţiunile senzoriale din zona capului – ochi, palpi, tentacule, ciri tentaculari. Lanţul ganglionar ventral este alcătuit din câte o pereche de ganglioni în fiecare segment.

Ganglionii din segmente diferite sunt legaţi între ei prin conective nervoase, iar ganglionii din aceeaşi pereche prin comisuri. In unele cazuri ganglionii din cadrul aceleiaşi perechi sunt foarte apropiaţi între ei, astfel încât comisurile dispar.

Organele de simţ sunt reprezentate de ochi de mai multe tipuri – converşi, inverşi sau complecşi, de organe nucale (fosete olfactive), statocişti – uneori în număr foarte mare la formele sedentare, iar la suprafaţa tegumentului se află numeroase terminaţii nervoase cu rol tactil.

Aparatul reproducător. Polichetele au sexele separate. Gonadele nu sunt permanente ci apar doar în perioada de reproducere. La unele specii, produsele genitale ajung în mediul extern prin ruperea peretelui corpului, în timp ce la alte specii, eliminarea produselor genitale are loc prin intermediul nefromixiilor. Fecundarea are loc în apă. Larva caracteristică este larva trocoforă.

De regulă, gonadele nu se dezvoltă în toate segmentele corpului. Regiunea în care gonadele sunt dezvoltate se numeşte epitocă, iar regiunea lipsită de gonade – regiune atocă. In unele cazuri, regiunea epitocă se desprinde de regiunea atocă şi înoată liber o perioadă apoi plesneşte, eliberând produse genitale şi moare.

Sistematică: după modul de viaţă, polichetele se impart în 2 ordine:
Ordinul Errantia – cuprinde specii libere (errare – a vagabonda). Corpul segmentat homonom, faringele exertil, prevăzut cu fălci chitinoase.

Reprezentanţi:
Nereis diversicolor

Aphrodite aculeata – şoarecele de mare. Corpul are contur oval, este uşor aplatizat dorso-ventral. Pe laturile corpului se găsesc peri groşi bine dezvoltaţi, divers irizaţi. Pe suprafaţa dorsală a corpului există o pâslă fină de peri. Cirii dorsali se lăţesc puternic rezultând nişte formaţiuni ce au aspectul unor plăcuţe şi sunt denumite elitre. Aceste elitre delimitează pe partea ventrală a corpului o cameră în care sunt adăpostite branhiile.

Ordinul Sedentaria: cuprinde specii ce duc o viaţă fixată, trăind în tuburi pe care fie le sapă în nisip, fie le secretă cu ajutorul formaţiunilor glandulare de la nivelul tegumentului. Faringele în acest caz nu este exertil şi nu este prevăzut cu fălci chitinoase.

Reprezentanţi:
Arenicola marina – trăieşte în zona de flux – reflux în tuburi săpate în nisip ce au aspectul literei “U”. Corpul este alcătuit din 3 regiuni: regiunea cefalică, regiunea branhială şi regiunea codală. Regiunea branhială este alcătuită din 13 segmente, fiecare segment fiind prevăzut cu câte o pereche de branhii.

Chaetopterus variopedatus – ca si specia precedentă trăieşte în tuburi săpate în nisip ce au aspectul literei “U”,ce sunt căptuşite cu o secreţie pergamentoasă. Parapodele din regiunea mijlocie a corpului au aspectul unor pâlnii prin mişcarea cărora se crează un curent de apă prin tub. Animalul secretă o vârşă pe care o plasează în calea curentului. Când această vârşă se umple cu particule nutritive, animalul o mănâncă şi secretă alta.

Spirographis spallanzani – trăieşte în tuburi pergamentoase drepte. Prezintă o coroană alcătuită din aproximativ 300 de tentacule, dispuse pe 2 prelungiri laterale ale capului, spiralizate între ele. Aceste 2 prelungiri laterale provin din modificarea palpilor. Excrementele din tub sunt eliminate la exterior printr-un şanţ ventral, care în apropierea părţii anterioare a corpului trece pe partea dorsală.

Clasa Oligochaeta
Include anelide dulcicole, marine şi terestre, lipsite de parapode şi cu puţini peri, iar organele de simţ sunt slab dezvoltate. Regiunea cefalică este lipsită de apendice de orice fel, iar prostomiul şi peristomiul sunt reduse, datorită modului de hrănire. Dimensiunile corpului variază, de la câţiva milimetri la peste 3 metri, cât atinge Megascolides australis. Cea mai mare specie din România este Allolobophora robusta ce depăşeşte 1m.

Reprezentant caracteristic: Lumbricus terrestris – râma obişnuită. Are dimensiuni cuprinse între 10 – 30 cm. Partea anterioară a corpului este ascuţită, iar partea posterioară, uşor rotunjită. Treimea anterioară a corpului aproximativ cilindrică, iar ultimile 2/3 uşor aplatizate dorso-ventral. In alcătuirea corpului intră între 110 – 180 segmente.

Prostomiul şi peristomiul sunt mici şi lipsite de orice diferenţieri morfologice. Ventral, pe peristomiu se află orificiul bucal. Pe fiecare segment se află patru perechi de cheţi – două latero-dorsale şi două latero-ventrale. Cheţii sunt mici, fixaţi într-o formaţiune tegumentare numită sac chetiger, iar vârfurile sunt recurbate înapoi. Incepând cu al 2-lea segment, fiecare segment prezintă dorsal câte un orificiu numit por dorsal, prin care animalul elimină la exterior lichid celomic. Acesta are rolul de a menţine tegumentul umed, favorizând astfel schimburile de gaze respiratorii, îndepărtează de pe tegument factorii iritanţi şi are şi un rol antimicrobian.

Intre segmentele 9 -10 ; 10 – 11 se deschid la exterior 2 perechi de orificii ce aparţin receptaculelor seminale. Pe segmetul 14 se găsesc orificiile genitale femele, iar pe segmentul 15, orificiile genitale mascule. Intre segmentele 32 – 37 pe părţile latero-dorsale ale corpului există o îngroşare a tegumentului cu aspect de samar, numită clitelum. Pe partea ventrală a clitelumului se găsesc 2 formaţiuni ce poartă numele de crestele pubertăţii. Intre segmentul 15 şi segmentul 32, pe partea ventrală a corpului pot fi observate 2 şanţuri seminale.
Toate segmentele corpului, cu excepţia primelor 3 – 4 şi a ultimului prezintă latero-ventral câte o pereche de orificii excretoare.

Organizaţie internă

Cavitatea celomică a fiecărui segment este izolată de cea a segmentelor vecine prin disepimente.
Aparatul digestiv este complet; orificiul bucal se continuă cu un faringe foarte musculos, ce se întinde în primele 7 segmente, apoi cu un esofag lung şi mai îngust, ce ocupă segmentele 8 – 13. La nivelul esofagului, între segmentele 11 – 12 se deschid trei perechi de glande, numite glandele calcifere sau glandele lui Morren.

Unii autori susţin că rolul acestor glande este de a fixa bioxidul de carbon din aerul din galerii, în acest mod evitându-se intoxicarea corpului, dar sunt şi păreri conform cărora, secreţia acestor glande ar neutraliza aciditatea acizilor humici din sol. Esofagul se continuă cu un stomac glandular, situat între segmentele 14 – 15 apoi cu un stomac musculos numit şi rânză, între segmentele 16 – 18. După stomac urmează un intestin lung, cu lumenul mai îngust decât stomacul, prevăzut dorsal cu un pliu adânc, denumit tiflosolis. Această formaţiune are rolul de a mări suprafaţa de absorbţie a intestinului.

Aparatul respirator – lipseşte la L. terrestris, schimbul de gaze respiratorii, realizându-se la nivelul tegumentului. Există însă specii de oligochete acvatice care prezintă branhii.

Aparatul circulator este închis, alcătuit ca şi în cazul polichetelor dintr-un vas sangvin dorsal şi unul ventral, la care se mai adaugă încă 3 vase sangvine longitudinale (2 latero-neurale şi unul subneural). Intre segmentele 7 – 11, vasul sangvin dorsal se leagă de vasul sangvin ventral prin cinci vase circulare cu pereţii foarte musculoşi, a căror contracţie ritmică asigură circulaţia sângelui.

Aparatul excretor este de tip metanefridian, pavilionul ciliat deschizându-se într-un segment iar orificiul excretor în segmentul imediat următor. Rol în excreţie au şi celulele cloragogene situate în jurul intestinului.

Sistemul nervos este de tip scalariform, dar spre deosebire de cel de la polichete, este mai slab dezvoltat, aspect aflat în strânsă legătură cu modul de viaţă al oligochetelor. Ganglionii cerebroizi se află la nivelul segmentului 3.

Aparatul reproducător : Oligochetele sunt animale hermafrodite, proterandrice, cu fecundare încrucişată.
Aparatul reproducător femel este reprezentat de o pereche de ovare situate pe disepimentul anterior al segmentului 13. Fiecare ovar se continuă cu un oviduct ce comunică cu exteriorul prin câte un orificiu genital femel. Orificiile genitale femele sunt situate pe segmetul 14. De aparatul reproducător femel aparţin şi receptaculele seminale (o pereche în segmentul 9 şi o pereche în segmentul 10), ce au rolul de a înmagazina sperma provenită de la partener.

Aparatul reproducător mascul este reprezentat prin 2 perechi de testicule – o pereche în segmentul 10 şi o pereche în segmentul 11. de la fiecare testicul pleacă câte un scurt canal eferent. Canalele eferente de pe aceeaşi parte a corpului se unesc în 2 canale deferente, ce se deschid la exterior prin orificiile genitale mascule situate pe segmentul 15. De aparatul reproducător mascul aparţine şi vezicula seminală trilobată. Aceasta joacă un rol important în maturarea spermatozoizilor şi în depozitarea spermatozoizilor proprii.

In perioada de reproducere, 2 indivizi se aprropie unul de celălalt, astfel încât regiunea clitelumului la un individ să fie în dreptul regiunii receptaculelor seminale la celălalt individ. Cei 2 indivizi astfel acuplaţi sunt legaţi unul de altul prin 2 centuri secretate de glandele din regiunea celor 2 clitelumuri. Intre cele 2 centuri, corpul fiecărui individ este izolat într-un manşon propriu. In această situaţie, cei 2 indivizi fac schimb de lichid spermatic. După ce schimbul de spermă a luat sfârşit, cei 2 indivizi se desrin unul de celalalt.

In momentul în care ouălele ajung la maturitate, glandele din zona clitelumului secretă un cocon plin cu substanţe albuminoide. Acest cocon este apoi împins spre partea anterioară a corpului. In momentul în care coconul ajunge în dreptul orificiilor genitale femele (segmentul 14), în cocon sunt deversate ovulele. Coconul îşi continuă deplasarea spre partea anterioară a corpului, iar când ajunge în dreptul receptaculelor seminale (segmentele 9 -11), in cocon sunt vărsaţi spermatozoizii ce provin de la partener.

Apoi, râma îşi retrage corpul din cocon, care se închide la ambele capate şi se întăreşte. In interiorul coconului are loc fecundaţia. Din ouă ies larve care după ce consumă substanţele albuminoide se vor mânca între ele, la râmă, dintr-un cocon iese la exterior o singură râmă tânără.

Sistematică: după poziţia orificiilor genitale mascule în raport cu segmentul testicular, oligochetele se împart în următoarele ordine:

1. Ordinul Prosopora – cuprinde specii la care orificiile genitale mascule sunt situate înaintea sau pe segmentul testicular. Ex. Branchiobdella parasita – trăieşte parazită pe branhiile de la raci. Modul de viată parazit determină o serie de convergenţe cu lipitorile.

2. Ordinul Plesiopora – cuprinde specii la care orificiile genitale mascule se găsesc pe segmentul imediat următor segmentului testicular. Ex. Tubifex tubifex – specie comună în apele dulci poluate cu substanţe organice. Stă cu partea anterioară a corpului înfiptă în mâl, iar partea posterioară liberă în masa apei în continuă agitaţie.

3. Ordinul Opisthopora – cuprinde specii la care orificiile genitale mascule se deschid mult în urma segmentului testicular. Ex. Lumbricus terrestris.

Clasa Hirudinea
Cuprinde anelide specializate pentru hematofagie şi ectoparazitism. Segmentarea externă nu corespunde cu cea internă – cuticula este fals inelată, iar numărul segmentelor veritabile este mult mai mic decât inelele care apar la exteriorul corpului. Clitellumul este slab evidenţiat, marcant doar în perioada de reproducere. La extremităţile corpului există două ventuze – una bucală, la nivelul căreia se deschide orificiul bucal – şi cealaltă anală, de fixare, situată ventral faţă de orificiul anal.

La unele specii, porţiunea anterioară este alungită, diferenţiată într-o trompă musculoasă, exertilă. La altele, faringele prezintă anterior fălci chitinoase cu rol de a perfora tegumentul gazdei.
Reprezentant caracteristic – Hirudo medicinalis – lipitoarea medicinală.

Are dimensiuni cuprinse între 6 – 15 cm. Corpul este alcătuit din 33 segmente la care se adaugă prostomiul. Peste aceste segmente, la exterior se suprapun 101 inele. Primele 4 segmente ale corpului se modifică formând o ventuză bucală (ventuză anterioară), iar din modificarea ultimilor 7 segmente rezultă o ventuză posterioară. Segmentelor 1, 2, 26 le corespund la exterior câte 1 inel, segmentelor 3, 24, 25, câte 2 inele, segmentelor 4, 5, 6, 23 câte 3 inele, iar segmentelor 7 – 22 câte 5 inele.

Dorsal, segmentele 1, 2, 3, 5, 8, prezintă câte o perece de ochi.
Ventral, între inelele 30 – 31 (segmental 10) se deschide la exterior orificiul genital mascul, urmat de cel femel, situate între inelele 35 – 36 (segmental 11). Pe laturile segmentelor 7 – 23 se pot observa 17 perechi de orificiii excretoare. Pe partea dorsală a ventuzei posterioare segăseşte orificiul anal.

Organizarea internă:
Cavitatea celomică este slab reprezentată la hirudinee. La formele primitive, celomul se aseamănă în linii mari cu cel de la oligochete, însă la formele evoluate, cavitatea celomică practic dispare, fiind invadată de musculatură şi de parenchim. La Hirudo medicinalis, cavitatea celomică este reprezentată de o lacună celomică dorsală, două lacune laterale şi o lacună ventrală.

Aparatul digestiv: începe cu orificiul bucal, situat în mijlocul ventuzei anterioare, înconjurat de 3 buze: 2 latero-dorsale şi una medio-ventrală. Alături de aceste buze pot fi remarcate şi 3 fălci chitinoase (una mediodorsală şi 2 latero-ventrale) prevăzute cu numeroşi dinţişori, între care se deschid glandele salivare ce secretă o substanţă anticoagulantă numită hirudină sau hemofilină. Cavitatea bucală se continuă cu un faringe musculos, cu lumenul triunghiular şi cu un esofag scurt.

Urmează stomacul, care ocupă aproape două treimi din lungimea corpului. Stomacul este foarte larg, prezentând 10 perechi de diverticule laterale, dispuse metameric, având rolul de a depozita sângele supt de lipitoare pe un timp destul de îndelungat. In acest timp, care poate atinge câteva luni, sângele nu se coagulează datorită amestecării sale cu hemofilina secretată de glandele salivare. Stomacul se continuă cu un intestin scurt, cilindric, după care urmează rectul ce se deschide la exterior prin orificiul anal situat pe partea dorsală a ventuzei posterioare.

Aparatul respirator – la Hirudo, schimbul de gaze respiratorii are loc la nivelul tegumentului.
Aparatul excretor – reprezentat prin 17 perechi de metanefridii situate între segmentele 7 – 23. în segmentele unde există şi testicule, metanefridiile prezintă nefrostomul ciliat în spaţiul peritesticular ce reprezintă un rest de celom. Metanefridiile au aspect de potcoavă. Una din ramurile metanefridiei se continuă cu nefrostomul ciliat. De pe acelaşi ram de unde pleacă nefrostomul ciliat, pleacă şi canaliculul excretor, care înainte de a se deschide la exterior prin orificiul excretor, formează o mică veziculă excretoare. Celălalt ram al metanefridiei se termină orb.

Sistemul nervos este slab dezvoltat. Ganglionii cerebroizi, destul de mici, sunt deplasaţi mult în urma prostomiului, iar ganglionii nervoşi ai lanţului ventral din anumite segmente ale corpului se contopesc. Acest proces de contopire a ganglionilor este în legătură cu formarea ventuzelor. Astfel, ganglionul subesofagian este foarte bine dezvoltat fiind rezultatul contopirii a 4 perechi de ganglioni (ganglioni ce inervau segmentele din constituţia ventuzei anterioare), iar ganglionul anal este rezultatul contopirii a 7 perechi de ganglioni (ganglioni ce inervau segmentele prin modificarea cărora a luat naştere ventuza posterioară).

Aparatul reproducător – lipitoarea este hermafrodită.
Aparatul reproducător femel – reprezentat prin două ovare aflate la nivelul segmentului 11. Ovarele se continuă cu două oviducte scurte, care se reunesc într-un vagin scurt ce se deschide la exterior prin orificiul genital femel, situat între inelele 30 – 31.

Aparatul reproducător mascul – reprezentat prin 9 – 10 perechi de testicule dispuse în segmentele 11 – 20. de la fiecare testicul pleacă un scurt canal eferent. Canalele eferente de pe aceeaşi parte a corpului se deschi într-un canal deferent. Sunt deci, 2 canale deferente simetrice. In dreptul segmentului 10, cele 2 canale deferente formează câte un ghem numit epididim, care se continuă cu câte un canal ejaculator. Canalele ejaculatoare se unesc într-un penis musculos şi exertil ce iese la exterior prin orificiul genital mascul, situat între inelele 35 – 36.

Sistematică:
Ordinul Acanthobdellida
Acanthobdelidele formează un grup primitiv, cu o singură specie (Acanthobdella peledina) parazită pe salmonide. Ventuza anterioară lipseşte. Corpul este format din 30 de segmente. Pe primele cinci segmente există cheţi dispuşi similar cu cheţii de la oligochete. Cavitatea celomică este bine dezvoltată, cu disepimente între segmente. Această organizare a celomului de la acantobdelide demonstrează legăturile filogenetice cu oligochetele şi polichetele.

Ordinul Rhynchobdellida

Cuprinde specii carea au trompă devaginabilă. Ventuza anterioară poate fi bine dezvoltată sau nu. Sistemul circulator este bine dezvoltat, persistând alături de cel lacunar.Tubul digestiv prezintă diverticule stomacale şi intestinale.

Piscicola geometra – specie dulcicolă-salmastricolă, ectoparazită pe peşti, în special pe crap. Corpul este cilindric, mai îngroşat posterior, de 2-5 cm, cu ventuza posterioară foarte mare, prevăzută cu ochi.
Pontobdella muricata este o specie marină, lungă de circa 20 cm, ectoparazită la selacieni.

Ordinul Gnathobdellida
Cuprinde specii la care la nivelul cavităţii bucale se găsesc 3 fălci chitinoase, prevăzute cu dinţişori ascuţiţi. Aparatul circulator este substituit de cel lacunar. Au doar diverticule stomacale, nu şi intestinale.
Ex : Hirudo medicinalis

Ordinul Pharyngobdellida

Cuprinde specii care nu au nici trompă, nici fălci, în schimb, faringele este foarte dezvoltat, musculos.
Herpobdella octoculata este o specie răpitoare, verzuie, de circa 6 cm. Prada este reprezentate de mici nevertebrate – moluşte sau turbelariate pe care le capturează în apă; alte specii ale genului se întâlnesc pe soluri umede.

BIOTOPUL ŞI BIOCENOZA

in Biologie/Enciclopedie by

1.Biotopul
Biotopul este o noţiune introdusă de Dahl în 1908, ce reprezintă mediul fizic şi chimic al unei biocenoze.

Reprezintă suprafaţa geografică ce conţine resursele de materie şi energie necesare desfăşurării vieţii biocenozei. În interiorul său factorii ecologici acţionează între anumite limite, realizând un mediu relativ omogen.

Biotopul este compus din elemente ale litosferei (solul şi materialul geologic parental), ale hidrosferei (apa) şi ale atmosferei (gazele, în special CO2 şi O2 şi energia radiantă solară, sub formă de lumină şi căldură), toate într-o configuraţie spaţială (Stugren, 1965).
Astfel, biotopul reprezintă locul ocupat de o biocenoză, împreună cu mediul abiotic şi toate elementele necesare apariţiei şi dezvoltării organismelor vii.

2. Biocenoza

Biocenoza reprezintă o grupare de fiinţe vii, corespunzând prin poziţia sa, prin numărul de specii şi indivizi, la anumite condiţii de mediu, grupare de fiinţe legate printr-o dependenţă reciprocă şi care se menţin pentru reproducere într-un anumit loc în mod permanent. Biocenoza este o grupare de populaţii legate teritorial şi interdependente.

Structura biocenozei

Biocenoza se caracterizează printr-o structură verticală şi o structură orizontală.

Structura verticală este determinată de talia plantelor, şi este o consecinţă a particularităţilor biologice specifice de creştere. Structura verticală se mai numeşte şi stratificare şi rezultă din competiţia pentru lumină, apă, substanţe minerale sau din variaţia factorilor meteorologici pe verticală.

Într-o pădure din zona temperată, structura verticală se prezintă astfel:

– stratul de muşchi şi licheni, situat pe suprafaţa pământului;
– stratul ierbos, situat până la înălţimea de un metru;
– stratul arbustiv, situat până la înălţimea de 8 metri;
– stratul arborescent, situat până la înălţimi de câteva zeci de metri.

Pădurile tropicale au mai multe straturi.Stratificarea vegetaţiei este însoţită de stratificarea faunei.Structura orizontală cuprinde bioskena, consorţiul şi sinuzia.

Bioskena este o noţiune introdusă de Popovici-Bâznoşanu în 1937. Ea reprezintă cel mai mic spaţiu cu condiţii uniforme de existenţă şi fond propriu de plante şi animale.

Bioskena poate apare pretutindeni în biocenoză, chiar şi acolo unde mediul este aparent uniform. De exemplu, o adâncitură de sol cu un grad mai mare de umiditate, o bucată de lemn într-o baltă, părţi din corpul unei plante (ramuri, trunchi, frunze, fructe) reprezintă mediul de viaţă a numeroase microorganisme, bacterii, ciuperci etc.

Similar noţiunii de bioskenă, în literatură există termenul de merocenoză, care ocupă un spaţiu numit merotop şi care reprezintă cea mai mică grupare de organisme ce ocupă un anumit spaţiu.

Consorţiul. Complexe de bioskene constituie un component structural mai mare numit consorţiu (Stugren, 1982). Consorţiul prezintă un nucleu central şi unul sau mai multe inele. Nucleul este reprezentat de un organism central viu sau mort sau de substanţă organică în descompunere ce serveşte drept bază trofică, iar inelele reprezintă diverse populaţii de consumatori. Consorţiul mai este numit microcenoză, iar spaţiul ocupat de el se numeşte microtop.

Un exemplu de consorţiu este reprezentat de un exemplar de pin împreună cu ciupercile micorizante, lichenii şi muşchii de pe tulpină, ciupercile şi bacteriile, insectele fito şi zoofage. De asemenea, exemple de consorţii sunt diferite plante cu paraziţii lor, plantele leguminoase cu bacteriile fixatoare de azot etc.

Sinuzia este o noţiune introdusă de Gams în 1918. Ea reprezintă complexe de consorţii. În fitocenoze, sinuzia reprezintă totalitatea plantelor unui anumit strat care se dezvoltă în acelaşi timp. Sinuziile pot fi:

– de ordinul I, reprezentate de populaţii ale indivizilor unei singure specii;
– de ordinul II, reprezentate de populaţii ale indivizilor mai multor specii, ce aparţin unei singure bioforme;
– de ordinul III, reprezentate de populaţii ce aparţin mai multor bioforme.

În geobotanică, sinuzia de ordinul II este asociaţia vegetală, alcătuită din populaţii ale indivizilor mai multor specii ce aparţin unei singure bioforme şi au aceleaşi proprietăţi ecologice. Într-o pădure de foioase există sinuzia de arbori sau arbuşti; în stratul ierbos intră plante anuale şi perene prin bulbi sau rizomi; pe sol există sinuzii de muşchi sau licheni tericoli etc.

Structura verticală şi orizontală a biocenozei are o mare semnificaţie ecologică. Stratificarea prin structura verticală contribuie la repartizarea proceselor energetice: în stratele superioare predomină procesele de asimilare a energiei, iar în cele inferioare are loc degradarea finală a energiei. Structura orizontală şi verticală a dus la o specializare trofică ce atenuează concurenţa în relaţiile interspecific.

Diversitatea şi stabilitatea biocenozei.

Diversitatea este relaţia cantitativă între numărul de indivizi şi numărul de specii din biocenoză.
Diversitatea este dictată de condiţiile ecologice. În condiţii favorabile sau variate, biocenoza deţine un număr mare de specii, fiecare specie având un număr mic de indivizi; în condiţii nefavorabile sau uniforme, biocenoza deţine un număr mic de specii fiecare specie având un număr mare de indivizi.

În primul caz diversitatea este ridicată, iar în al doilea este scăzută. De exemplu, în lacul Sărat există 59 specii de plante şi animale, iar în lacul Roşu din Delta Dunării există 497 specii de plante şi animale. În pădurile de conifere există un număr de 10-15 specii, iar în pădurea tropicală din Malaysia există un număr de 2227 specii.

Diversitatea biocenozei este în relaţie directă cu stabilitatea sa. Nişa ecologică este o noţiune introdusă de Johnson 1910 care se referă la rolul funcţional pe care îl joacă un individ, o populaţie sau o specie în biocenoză. Odum arată că habitatul reprezintă adresa individului, iar nişa ecologică reprezintă profesia sau funcţia sa.

Pentru a determina nişa ecologică trebuie cunoscut modul de hrană, sursa de energie, metabolismul, producţia şi efectul acestora asupra altor populaţii. Două specii diferite nu pot avea aceeaşi nişă ecologică, dar pot coexista în acelaşi loc dacă au surse diferite de hrană.
De exemplu, speciile Dasyneura fraxini şi D. acrophylla în stadiul larvar trăiesc pe frunze de frasin, prima pe nervuri, iar a doua pe mezofil. Ele coexistă pe frunze, delimitându-şi nişa ecologică.

Dinamica biocenozelor.

Procesul de evoluţie a biocenozelor se numeşte succesiune. Cauzele succesiunii ecologice sunt reprezentate de interacţiunea dintre biocenoză şi biotopul său.

Influenţa biotopului asupra biocenozei se numeşte acţiune. Biotopul acţionează asupra biocenozei prin intermediul factorilor climatici, geologici, edafici etc. De exemplu, glaciaţiunile din Europa Centrală au acoperit această zonă cu tundră, cu speciile caracteristice, în timp ce speciile temperate au rămas numai în sudul continentului. Fenomenele biologice actuale, ca eroziunea solului, erupţiile vulcanice modifică biotopul provocând schimbări considerabile ale biocenozelor. Evoluţia solului sub acţiunea factorilor climatici şi biotici determină modificarea florei şi deci modificarea biocenozelor.

Influenţa biocenozei asupra biotopului se numeşte reacţiune. Reacţiunea se manifestă prin modificarea biotopului. Biocenoza poate influenţa diferite elemente ale biotopului, cum sunt factorii climatici, edafici, geologici.

Astfel, dezvoltarea vegetaţiei lemnoase provoacă scăderea luminozităţii, mărirea umidităţii atmosferice şi scăderea temperaturii mediului.

Vegetaţia este un factor principal ce modifică compoziţia şi structura solului. De exemplu, leguminoasele simbiotice cu bacteriile fixatoare de azot măresc conţinutul de azot al solului. Resturile vegetale moarte se transformă îm humus, rezerva organică a solului. Prin absorbţia selectivă a ionilor, unele specii determină alcalinizarea, altele acidifierea, modificând pH-ul solului.

Rocile pot fi transformate sub acţiunea algelor, lichenilor, muşchilor şi rădăcinilor plantelor superioare, în special prin dizolvare sau acţiune chimică favorizată de secreţiile acide ale acestora.
În urma interacţiunii biocenoză-biotop poate apare înlocuirea unor specii dominante cu altele, adaptate noilor condiţii de viaţă .

Succesiunea ecologică a biocenozelor poate fi:

– primară, când biocenoza se instalează şi se dezvoltă pe un mediu care nu a mai fost populat:o dună de nisip, o zonă de lavă vulcanică ,o movilă de steril de mină;
– secundară, când biocenoza se instalează şi se dezvoltă pe un mediu pe care a existat o altă biocenoză: spaţiul rezultat din defişarea unei păduri, asanarea unei mlaştini etc.

Stadiile dezvoltării biocenozei sunt stadiul de pionieri, de competiţie şi consolidare, de subclimax şi de climax.

Stadiul de pionieri. Punctul de plecare în evoluţia unei biocenoze îl constituie aşa numitele spaţii nude: lave vulcanice răcite, stânci şi grohotişuri dizlocate, suprafeţele alunecărilor de teren, depozite fluviale, mlaştini asanate, dune de nisip, terenuri devastate de foc, inundaţii sau furtuni, depozite de steril de mină, pământ dizlocat din construcţie etc.

Aceste spaţii suferă procesul de colonizare sau populare pentru diferite specii vegetale. Primele specii colonizatoare se numesc pionieri, iar stadiul este de pionieri. Coloniştii sunt specii cu o foarte mare capacitate de diseminare, foarte tolerante la condiţiile severe de insolaţie şi uscăciune. Din punct de vedere sistematic pot fi bacterii, alge albastre, licheni, muşchi, apoi plante ierboase şi în sfârşit lemnoase. De obicei sunt plante anuale, efemere.

Prin activitatea lor biologică, coloniştii contribuie la formarea solului fertil, creând astfel condiţii favorabile unor specii mai pretenţioase la condiţiile de mediu. Prin densitatea redusă , ei nu permit stratificarea şi stabilirea unor interacţiuni între indivizi.

Stadiul de competiţie şi consolidare. În acest stadiu biotopul se caracterizează prin apariţia şi formarea solului; ca urmare, creşte numărul de specii, care este însă foarte fluctuant. Creşterea densităţii speciilor şi indiviziilor determină apariţia unor interacţiuni între acestia, concretizate în primul rând prin competiţie sau concurenţă pentru spaţiu, lumină şi resurse nutritive.

În urma competiţiei supravieţuiesc speciile şi indivizii mai bine adaptaţi condiţiilor de mediu. Tot în urma competiţiei apare startificarea pe verticală.

Consolidarea constă în popularea cu indivizi adaptaţi, într-o structură stratificată şi reducerea fluctuaţiilor speciilor, ceea ce conferă o stabilitate relativă biocenozei.
Stadiul de subclimax este o fază de tranziţie caracterizată prin creşterea densităţii până la saturare fitocenotică şi printr-o structură verticală, cu o mare capacitate de exploatare a condiţiilor de mediu, dar cu o stabilitate redusă.

Stadiul de climax. Termenul de climax este introdus de Clements şi reprezintă starea cea mai stabilă şi mai complexă, de echilibru între vegetaţie şi factorii de mediu. Stabilitatea climaxului este relativă datorită interacţiunii continue între biocenoză şi biotop. Structura este stratificată, cu exigenţe foarte mari. Biomasa atinge valoarea maximă, diversitatea este cea mai ridicată şi există cel mai mare număr de relaţii între organisme.

Cunoaşterea succesiunii ecologice a biocenozelor are o importanţă practică. Astfel, în fazele timpurii producţia biocenozei depăşeşte consumul, deci productivitatea este ridicată. În stadiile de maturitate consumul tinde să egaleze producţia, deci productivitatea este nulă. Ca urmare, exploatarea biocenozelor mature este nerentabilă faţă de cea a celor aflate în stadii succesionale tinere.

Relaţiile interspecifice reprezintă relaţiile stabilite între specii în cadrul biocenozei. Acestea pot avea asupra speciilor diferite acţiuni, şi anume: o acţiune favorabilă (+), o acţiune nulă (0) şi o acţiune defavorabilă (-). În funcţie de aceste acţiuni, între specii se stabilesc diferite tipuri de relaţii:

– neutralismul (00) este relaţia prin care două specii din biocenoză nu se influenţează reciproc în nici un fel;

– competiţia sau concurenţa (–) este relaţia între două specii care folosesc aceleaşi resurse ale mediului (hrană, spaţiu), insuficiente pentru ambele specii;

– mutualismul (++) este relaţia dintre două specii care conveţuiesc în comun, fiecare profitând de pe urma acestei conveţuiri; convieţuirea este obligatorie pentru creşterea şi dezvoltarea fiecărei specii, de exemplu lichenii ca simbioză dintre o algă şi o ciupercă, micorizele ectotrofe şi endotrofe etc.

-protocooperarea (++) este relaţia prin care ambele specii profită de pe urma cooperării, dar conveţuirea nu este obligatorie pentru nici una;

– comensalismul (+0) este o relaţie obligatorie pentru una dintre specii care obţine un beneficiu şi indiferentă pentru cealaltă, de exemplu adăpostul sau transportul (forezia);

– amensalismul (-0) este relaţia prin care o anumită specie este inhibată în creştere sau dezvoltare de substanţele eliminate de altă specie, de exemplu antibioticele;

– parazitismul (+-) este relaţia obligatorie pentru specia care parazitează şi care este influenţată favorabil, în timp ce gazda este influenţată nefavorabil, de exemplu paraziţii vegetali (bacterii, ciuperci, plante superioare);

– predatorismul (+-) este relaţia obligatorie pentru prădător care este influenţat favorabil, în timp ce prada este influenţată negativ.

Aceste tipuri nu cuprind toată diversitatea de relaţii dintre specii. Pe de altă parte, relaţiile stabilite la nivel individual nu corespund totdeauna cu cele stabilite la nivel populaţional, de exmplu:

plantă (A) …. parazit (B) …. hiperparazit

-la nivel individual, relaţia este: A B (-+), BC (-+), AC (00);

– la nivel populaţional, relaţia este: AC (++)

Structura trofică a biocenozei.

Relaţiile trofice reprezintă cel mai important tip de relaţii într-o biocenoză. Din punct de vedere trofic, speciile unei biocenoze se împart în următoarele categorii:

– producători primari, care sunt plantele verzi fotoautotrofe şi bacteriile chimiosintetizante;

– consumatori, care sunt organisme heterotrofe şi anume: de ordinul I (animale erbivore fitofage), de ordinul II (animale carnivore ce se hrănesc cu erbivore) şi de ordinul III (animale carnivore ce mănâncă alte carnivore);

– descompunători, care sunt bacteriile şi ciupercile ce degradează substanţele organice în substanţe minerale, făcând posibilă reutilizarea acestora de către plante.

Integrarea biocenozei cu biotopul în realizarea ecosistemului, ca sistem unitar din punct de vedere structural şi funcţional se realizează prin schimbul permanent de materie, energie şi informaţie.

FACTORII ECOLOGICI

in Ecologie/Enciclopedie by

Mediul de viaţă mai poate fi considerat drept totalitatea sistemelor vii şi nevii pe care organismul le influenţează şi de care este influenţat în activităţile sale în mod direct sau indirect.

Mediul de viaţă poate fi:

– abiotic, constituit din ansamblul elementelor anorganice din spaţiul ocupat de organism, cu care acesta interacţionează;

– biotic, constituit din totalitatea indivizilor din aceeiaşi specie sau din specii diferite cu care individul vine în contact şi interacţionează.

Factorii ecologici. Dajoz (1971) defineşte ca factor ecologic orice element al mediului capabil de a acţiona direct asupra fiinţelor vii cel puţin în timpul unei faze a ciclului lor de dezvoltare.

Factorii ecologici reprezintă totalitatea factorilor abiotici (componente lipsite de viaţă) şi biotici (organisme vii) cu care organismul vine în contact şi interacţionează reciproc.

După Braun-Blanquet (1954), factorii ecologici se clasifică astfel:

– factori climatici (energia radiantă solară ca lumină şi temperatură, apa şi aerul );

– factori edafici sau pedologici;

– factori orografici;

-factori biotici.

Legile acţiunii factorilor ecologici

Acţiunea factorilor ecologici este controlată de diferite legi.

Legea minimului. Agrochimistul german J. Liebig (1840) arată că creşterea plantelor este limitată de un element chimic, atunci când concentraţia acestuia în sol este inferioară unei concentraţii minime, sub care sinteza substanţelor necesare nu mai poate avea loc. Prin extindere, în ecologie, un factor ecologic aflat sub o anumită limită minimă, acţionează asupra organismelor, limitându-le creşterea şi dezvoltarea normală.

Legea toleranţei a fost elaborată de Shelford (1911). Conform acestei legi dezvoltarea materieii vii este posibilă numai între anumite limite ale concentraţiei factorilor ecologici. Reacţia organismelor faţă de factorii ecologici este redată de curba toleranţei.

Această curbă se caracterizează printr-un punct de optimum, ce corespunde valorii cele mai preferate a factorului şi două puncte de pessimum, respectiv un minim şi un maxim. Între cele două puncte de pessimum se află zona sau domeniul de toleranţă a factorului, ce exprimă amplitudinea de variaţie a factorului ce poate fi suportată de o specie.

Factorii limitanţi sunt factorii care au efect inhibitor atât în concentraţia prea mică, cît şi în concetraţie prea mare. Noţiunea se aplică tuturor factorilor de mediu. Curba de toleranţă este specifică, carecteristică pentru fiecare specie, factor ecologic,cît şi etapă de dezvoltare ontogenetică.

Valenţa ecologică este capacitatea organismelor de a tolera anumite variaţii ale factorilor ecologici; unele specii pot tolera variaţii mici, altele variaţii mari privind intensitatea de acţiune a factorilor. Pentru a exprima gradul de toleranţă se folosesc termenii de steno=restrîns şi euri=larg.

Organismele se împart astfel în:

– stenobionte sau stenoice: stenoterme, stenofote, stenohaline, stenoionice, stenotope;

– euribionte sau eurioice; euriterme, eurifote, eurihaline, euriionice, euritope. Legea acţiunii combinate a factorilor ecologici. Mitcherlich (1921) arată că în natură organismele sunt supuse acţiunii globale a tuturor factorilor limitanţi; în anumite condiţii predomină unii sau alţii dintre factori.

În aceste condiţii, limitele de toleranţă sunt relative, putând fi modificate de efectul combinat al factorilor. De exemplu, reducerea luminozităţii duce la scăderea cerinţelor plantelor pentru zinc; temperatura ridicată provoacă creşterea evaporării apei din sol.

Legea substituirii factorilor ecologici (echivalenţa parţială). Rubel (1930) arată că factorii ecologici climatici, edafici, orografici şi biotici sunt echivalenţi şi se pot înlocui reciproc. Sennikov (1950) arată că nu există o echivalenţă absolută.

De exemplu: la lumină slabă, intensitatea fotosintezei rămîne normală, dacă se măreşte concentraţia CO2; în aparenţă, lumina a fost înlocuită, în realitate este vorba de o compensare a efectului.

În virtutea principiului echivalenţei parţiale a factorilor ecologici, Walter (1960,1964) relevă posibilitatea formării unor biotopuri echivalente în regiuni cu orografie şi climat diferit.

De exemplu: într-o regiune cu precipitaţii abundente cum este Podişul Transilvaniei, pe versanţii sudici se întâlnesc biotopuri stepice; lipsa umidităţii din sol nu se datoreşte lipsei de precipitaţii, ci efectelor de scurgere şi evaporării intense determinate orografic. În regiunile alpine se formează biotopuri echivalente celor din zona polară, numite tundră alpină, chiar la latitudini mici.

Ecologia

in Ecologie/Enciclopedie by

Ecologia: de la ştiinţă la conştiinţă

Ca în cazul multor discipline, numele şi definiţia conferite ecologiei, spun mult pentru cei chemaţi sa îi cunoascã continentul şi sã-i pãtrundã semnificatiile.

În privinţa denumirii, termenul de ecologie s-a impus în atenţia opiniei publice occidentale mai ales dupa 1970, iar în Europa centralã şi de est cu precãdere în ultimul deceniu. O serie de evenimente cu un puternic impact social precum celebrele maree negre ori accidente nucleare în frunte cu cel de la Cernobâl (26 aprilie 1986) au zguduit din inerţie opinia publica şi a introdus treptat ecologia în rândul preocupãrilor individului şi comunitãtilor.

Se redescoperea astfel un concert şi un nume vechi de peste un secol. Crearea lui este atribuitã biologului german Ernst Haeckel (1834-1919), iar data de naştere 1866, pe când acesta functiona ca profesor la Universitatea din Sena. De altfel, prima sa menţiune cu valoare de certificat de naştere se gãseşte într-o notã de la pagina 8 a lucrãrii „Generalle Morphologie der Organismen” (Berlin, 1866), sub forma: „…sekologie… ştiinţa economiei, modului de viaţa, a raporturilor vitale eterne reciproce ale organismelor, etc.”

Construit precum termenul de economie, cel de ecologie derivă, în parte, din rădăcina indo-europeană weik, care desemnează o unitate socială imediat superioară casei şefului de familie. Aceastã rădăcină a dat sanskritul veah (casă), latinul vicus (cartierul unui oraş, burg) şi grecul oikos (habitat, acasă). Ca atare sekologie a fost construit pe baza a douã cuvinte greceşti: oikos şi logos (logia), (discurs).

Etimologic deci, ecologia reprezintă ştiinţa habitatului, respectiv o ramură a biologiei care studiază interactiunile dintre fiinţele vii şi mediul lor. Dar, evident, semnificaţiile sale au fost mult amplificate şi diversificate de-a lungul timpului.

Nomen certus, pater incertus?
Parafrazând un celebru dicton juridic latin (mater, certus, pater incertus) şi despre ecologie se poate spune cã dacã numele îi este general şi unanim recunoscut, paternitatea acestuia este încã discutatã.

Astfel, într-o lucrare a lui P.H. Ochsen (The world ecology, Nature, vol. 129, 1959) a fost lansată ipoteza că inventatorul termenului ecologie ar fi fost filozoful şi scriitorul american Henry David Thorean (1817-1862), contemporan întrucâtva cu Haeckel. Filozof transcendentalist acesta a fost, totodatã, şi unul dintre cântăretii vieţii în natura.

Dupã cum se ştie, transcedentalismul, ilustrat mai ales de filozoful Ralph Waldo Emerson (1803-1882), este o filozofie impregnatã de panteism în care natura e perceputã deopotrivã ca un mijloc de uniune cu Dumnezeu şi ca o sferă imperfectă unde se cuvine „transcede”. În societatea timpului, adepţii unei asemenea concepţii erau percepuţi ca nişte neconformişti.

Astfel, în cartea sa „Walden, sau în viaţa în padure” Thoreau reconstituie experienţa reîntoarcerii sale pe pamânt, care a durat puţin peste doi ani. Printre altele, acesta povesteşte „M-am dus în pădure întrucât am vrut să trăiesc fără grabă, să fac fată numai fortelor esenţiale ale vieţii, sa descopăr ceea ce aceasta poate să mă învete, sfârşind sã constat, la ora morţii mele, ca nu am învins-o”.

Această experientă apropiată multor „expeditii” ecologiste actuale explică, în mare parte, eroarea de descifrare comisă în 1958 de editorii corespondentei lui Thoreau. Astfel, aceştia au citit, din greşealã „ecology” (ecologie) acolo unde scriitorul-filozof scrisese „geology” (geologie) într-o scrisoare datatã 1 ianuarie 1858 şi adresatã verişorului sãu G. Thatcher.

Aceastã confuzie de termeni, deosebit de seducãtoare şi în spiritul senzationalului american (cine nu era tentat sã considere cã primul scriitor şi practician al „întoarcerii la naturã” a fost, în acelaşi timp, şi pãrintele cuvântului ecologie, în defavoarea unui ferm om de ştiinţa?), avea sã fie corectatã însã de aceiaşi editori entuziaşti în 1975. În acest fel Ernst Haeckel era repus în totalitate în drepturi şi astãzi nimeni nu-i mai contestã paternitatea termenului şi conceptului de ecologie.

Paternitatea definitiei
În mod curent, se consideră că o bună definitie trebuie să ne permită recunoaşterea sigurã a obiectului definit. Şi din acest punct de vedere Haeckel rãmâne un clasic. Definiţia sa, cuprinsa în aceeaşi lucrare care a lansat termenul şi conform cãruia „Prin ecologie înţelegem totalitatea ştiinţei relaţiilor organismului cu mediul, în sens larg toate condiţiile de existenţa”, constituie şi în prezent fundamentul definiţiilor acestei ramuri ale biologiei. Daca omul de ştiinţa german este naşul de nume al ecologiei, fondatorul său pe continut rămâne, mai degrabă, Charles Darwin, al cărui discipol a fost.

Cele două lucrări ale acestuia „Originea speciilor” (1859) şi „Descendenţa omului” (1871), formulau două idei fundamentale ale ecologiei moderne: influenta mediului asupra speciilor vii şi apartenenţa speciei umane la lumea naturala.

Celebrul naturalist englez a relevat dependenţele strânse şi o stare de echilibru optim între diferitele specii de plante şi animale. Cu o asemenea moştenire, ecologia este astazi definită, de regulă, ca fiind studiul relatiilor organismelor ori grupurilor de organisme cu mediul lor ori ştiinţa interrelaţiilor organismelor vii cu mediul lor.

Născută ca o ramură a biologiei, nimeni nu prevestea ecologiei un strălucit viitor social. Dar, treptat implicatiile sale s-au diversificat, amplificat şi complicat. Studiind echilibrele naturale, ecologiştii au prevãzut degradarea lor treptatã; dupã câteva decenii, dezvoltarea societãtilor industriale a modificat profund mediul planetar.

Apariţia şi amplificarea poluarilor, dispariţia unor specii, afirmarea problemelor globale ş.a., au fost semnele evidente ale unei crize ecologice profunde.

Concluzia relevatã tot de ecologie este şi ea fundamentalã: omul nu poate sã actioneze la nesfârşit asupra mediului sãu fãrã a pune în discutie ruperea absolută a echilibrelor ecologice esentiale. Pe această cale s-a impus o altă notiune – problemă cheie a lumii contemporane: protectia mediului.

Totodatã, pe mãsura conştientizãrii mizei ecologice, ştiintele biologice au fãcut apel la ştiintele umane: etnologia a denunţat decivilizarea promovată de occidentali contra etniilor şi culturilor minoritare; demografia s-a confruntat cu creşterea mondialã a populatiei şi impactului, pe mãsurã, asupra mediului, sociologia a perceput un rãzboi între societate şi naturã; cuvinte precum naturã, ştiintă, tehnică, au trezit filozofia care a hrănit vechile sale dezbateri asupra acestor noi constatări.

Aşa cum se întâmplã în lumea modernã, aceste probleme au invadat deopotrivã şi economia şi politica pentru a cãuta cauzele crizei ecologice şi a credita solutii posibile. O ecologie politicã a interpelat economia politicã şi, ca o consecintã, la nivelul mişcãrii sociale s-a impus un nou curent de gândire şi actiune: ecologismul.

Trecerea ecologiei de la stadiul de simplã disciplinã ştiintifică la cea de problemă a conştiinţei comune, naţionala şi internaţionala cu expresii corespunzãtoare la nivelul teoriei şi actiunii militante reprezintă una din marile cuceriri ale secolului XX.

Arta camuflajului la insecte

in Biologie/Enciclopedie by

Existenţa insectelor este un joc continuu între viaţă şi moarte, când aproape la fiecare moment prada şi prădătorul se găsesc faţă în faţă. Cele peste 650 000 constituie, de pildă, un element gastronomic foarte căutat în lumea păsărilor. Printre diferitele arme de apărare folosite de insecte în lupta lor pentru supravieţuire este tehnica de a se face invizibile, adică de a se confunda cu lumea vegetală înconjurătoare.

Adăpostindu-se printre frunzele moarte, uscate sau verzi, prin vegetaţia putredă, unele insecte iau forma şi culoarea frunzelor respective, imitând până şi nervurile cele mai fine care le brăzdează.

Entomologii au numit acest mod dea se adapta culorilor din mediu, coloraţie de disimulare sau criptică; ea poate fi activă sau schimbătoare atunci când insecta îşi modifică nuanţa corpului în funcţie de mediul în care se găseşte, sau dimpotrivă, poate fi pasivă, atunci când ea are un caracter stabil şi ereditar.

Entomologii au stabilit de altfel, mai multe tipuri de coloraţii, şi anume:

Coloraţia defesivă (procriptică),cea mai răspândită, ce constă în împrumutarea temporară de către insectă a culorii mediului înconjurător în care trăieşte în mod obişnuit. Fluturele Gonepterix-rhamni imită la perfecţie cu ajutorul aripilor sale o frunză proaspătă cu toate nervurile ei, în timp ce Poligonia- album are un aspect de frunză moartă, mototlită şi sfărâmată.

Coloraţia defensivă specială: când travestirea nu se limitează numai la culoarea propriu-zisă a aripilor, ea extinzându-se şi asupra formei şi aspectului general, insecta imitând la perfecţie o frunză, o scoarţă de copac, etc.

Coloraţia ofensivă (anticriptică): uneori camuflajul nu constituie numai un mijoc de apărare, ci poate fi utilizat şi ca o formă de atac.

Coloraţia ofensivă specială reprezintă tipul de camuflaj în care insecta adoptă nu numai culoarea, dar şi forma mediului în care se ascunde. Călugăriţa (Mantis- religiosa), de exemplu, atrage albinele imitând florile pe care acestea le caută de preferinţă.

Coloraţia activă este relativ rar întâlnită, ea fiind practicată de o singură familie de păianjeni (Thonise) care atunci când stau la pândă, imprumută în mod progresiv culoarea florilor respective.

Sunt însă unele insecte care în loc să se confunde cu mediul din care fac parte, se împodobesc cu un număr impresionant de culori violente şi iau atitudini provocatoare, care înspăimântă pur şi simplu pe cei care ar îndrăzni să le atace. Aşa este lăcusta americană Zonocerus –variegatus care are faţa, pieptul şi picioarele colorate cu negru, roşu, galben, verde –ca o mască de trib indian- şi care nu poate să treacă neobservată. Ea îşi previne astfel duşmanii.

Aceste coloraţii de avertisment sunt de trei categorii:

Coloraţia aposematică, întâlnită mai ales la o specie de fluturi cu o culoare simplă, omogenă, dar bătătoare la ochi, şi care sunt în acelaşi timp otrăvitori. Astfel omida fluturelui Danais se hrăneşte cu sucul unei plante otrăvitoare, transmiţând această toxină şi imprudentei păsări care va risca să-l înghită. Alţi fluturi se imită între ei: Eronia- valeria imită culoarea fluturelui Danais, care nu este mâncat.

Coloraţia sinaposematică, cunoscută şi sub denumirea de ,,mimetism mullerian”, după numele entomologului E. Muller. Trei familii de fluturi, toate necomestibile, în loc să aibă fiecare din ele propria lor coloraţie de avertisment, ele au culori perfect asemănătoare, ca un fel de siguranţă mutuală contra păsărilor prădătoare. O pasăre care atacă un astfel de fluture necomestibil, va sti pe viitor să se ferească şi de celelalte familii asemănătoare.

Coloraţia pseudoaposematică, sau ,,mimetism batesian”, a fost studiată de H.W. Bates. Insecta lipsită de un mijloc de apărare propriu, preia înfăţişarea unei alte insecte periculoase, pe care păsările o cunosc bine, şi faţă de care au o repulsie evidentă.

SPATII VERZI

in Ecologie by

ANALIZA PRINCIPALELOR CATEGORII DE SPATII VERZI:

 

A. Spatii verzi integrate de folosinta limitata –

 

I. Spatii verzi din zonele de locuit

 

1.Functionalitate: sp. de destindere si odihna, loc de intalnire si desfasurare a diferitelor activitati, sp. de joc, sport recreatie, sp de legatura intre arhitectura, alte spatii;

 

 

2. Factorii: marimea, functiunea, struct. Socioprofesionala si de varsta a populatiei, criteriul socialeducativ al sp. exterior;

 

 

3.Spatii verzi destinate jocului si recrerii cu copiii: valente instructive: dezvoltarea curajului si a imaginatiei, a simtului estetic, armonioasa a fizicului.

 

 

4. Alte tipuri de spatii : gradina de cartier(7080% plantatii, 57% alei, 810% amenajari joc si sport, 57% cladiri de servire si anexe), sp. verzi cuprinse in amenajari exterioare si spatii verzi destinate protectiei(rezistenta vegetatiei la nocivitati, plantarea judicioasa in raport cu alte elemente de dotare, alegerea esentelor in functie de forma coroanei).

 

 

II. Alte tipuri de spatii verzi de folosinta limitata:

 

1.Spatii plantate aferente unor dotari de invatamant,

 

 

2. Spatii verzi aferente dotarilor sanitare si curative (dimensionate pt. circa 50% din nr. Bolnavilor (15mp per bolnav)

 

 

3. Spatii verzi din incintele industriale (rol de filtru, de dirijare a curentilor de aer, estetic)

 

PROIECTAREA SPATIILOR VERZI URBANE

in Constructii by

Zona plantataeste suprafata in care se include elementele de vegetatie naturale sau create, folosite in scopuri educative, igenicosanitare, de recreere, agrement, estetice, de protectie.

Functiunile spatiilor verzi:

1. functie sanitarigienica : imbunatarile conditiiole de microclima (reglarea umiditatii, regimului termic, diminuare energiei electrice din atmosfera)

2. functia utilitara si de protectie: ameliorarea solurilor neproductive, fixarea terenurilor nisipoase, asanarea terenurilor mlastinoase, protectie impotriva zapezii si a vantului, materie prima pentru prelucrare.

3. functia estetica – punerea in valoare aelementelor de arhitectura, mascarea elementelor inestetice, valoare decorativa proprie.

4. functie educativa: studierea stiintelor naturii dezvoltarea anumitor valente estetice.

5. functie urbanistica – limitarea cresterii dezordonate a oraselor, element separator dintre diferitele zone functionale, element de unificare si legare a spatiilor,

6. functie sociala: loc de stabilire a contactelor sociale, loc pentru loisir.

Sistemul spatiilor verzi in orase :

tipuri: sistemul in fasii, (rectangular, radial, etc.), sistemul in pete si sistemul mixt.

Utilizare avantaje si dezavantaje: sistemul in fasii: pentru structurare fizica a zonelor urbane, in zone cu vanturi puternice, in asezarile cu retea stradala liniara sau rectangulara; neeconomic, greu de intretinut, preocupare pentru regenerare continua, greu de organizat functional. Sisteme in pete: asezari cu structura stradala neregulata, folosit pentru marirea gradului de umiditate, este usor de intretinut, usor de organizat, dar uneori intrerupe legatura spatiala a zonelor orasului. Sistemul mixt : flexibil, usor de adaptat la orice structura stradala, cu multe valente functionale.

Factori obiectivi care influenteaza structura spatiilor verzi : trasnformarea spatiului in “durata” de parcurs, Cicluri temporare ale loisirului, rezolvarea circulatiei in oras si evolutia in gadirea spatiala a arhitecturii.

Spatul verde urben, cadru fizic pentru dezvoltarea loisirului: cilclul zilnic, saptamanal si annual. Ciclul zilnic al functiei de loisir: numar redus de ore, spatiu necesar la distanta mica de casa, varietate. Ciclul saptamanal – in week end, distante lungi, confort sporit, zone functionale specifice(agrement). Anual: timp de miscare indelungat (turism) – zone turistice, rezervatii naturale, zone balneoclimaterice.

Clasificarea spatiilor verzi:

1. dupa amplasament: spatii verzi in perimetrul construit a) aferente zonelor de locuit; b) aferente dotarilor; c) aferente industriilor; d) aferente spatiilor verzi propriuzise.

spatii verzi in intravilan: a.parcuri periferice; b. cimitirele; c. spatii verzi de protectie in zone industriale; d. spatii verzi pt. consolidare; spatii verzi in extravilan: a. padurile parc; b. alte formatiuni cu caracter utilitar sau functional.

2. dupa modul de folosinta spatii verzi de folosinta generala(scuar, parc zona agrement cu caracter public) – sp. verzi de folosinta limitata in zonele de locuit, in zonele aferente dotarilor(gradinita, cresa)

Cand natura recucereste localitatile abandonate de oameni. Imagini desprinse parca din filmele „Lord of the Rings” au devenit virale pe internet

in Galerie by

Imagini desprinse parca din filmele „Lord of the Rings” au devenit virale pe internet unde au strans zeci de mii de like-uri.

Imaginile care arata case complet verzi pe care natura le-a asimilat complet au fost realizate pe insulele Gouqi si Shengshan. Aceste localitati apartineau pescarilor din zona care au parasit insulele pentru a trai pe China continentala.

In absenta interventiei umane, natura si-a reluat cursul si a inverzit complet toate cladirile.

Citeste si: Iubirea nu are limite. S-au căsătorit de 52 de ori în 50 de țări diferite

1523976_984800914894062_6927413951741906384_o

10862473_984801114894042_834610937494338720_o

11140777_984800981560722_2450323321089893395_o

11393356_984801124894041_9175460591281349972_o

11411861_984801034894050_4323163813838047991_o

Sursa: https://www.facebook.com/cctvnewschina

Genuri de fotografii

in Educational by

1. PEISAJUL
-aici se realizeaza cele mai multe fotografii;
-foarte dificila e evidentierea princpalului, care trebuie sa atraga atentia privitorului;

-folosirea in prim plan a copacilor sau a detaliilor arhitecturale favorizeaza armonia cadrului;

-incepatorii au tendinta de a reprezenta planuri panoramice largi; preferabil e sa fie aleasa o portiune definita, caracteristica peisajului zonei, cu elemente bine iluminate;

-cel mai important element este lumina, cea mai buna fiind cand soarele nu e prea sus, lateral (preferabil la rasarit);

-alegerea punctului de statie e foarte importanta ,prim planul este indispensabil si are mai multe roluri: iluzie de adancime, un joc de tonalitati si forme, acopera elementele nedorite, da culoare locala, cand e intunecat creeaza straluciri.

 

 

2. PORTRETUL
-unul din cele mai practicate genuri de fotografie;
-modele: rude,prieteni,diferite tipuri intalnite in viata de zi cu zi.;

-se poate face in aer liber sau inauntru;

-portetele pot fi:
1.individuale;
2.in grup;
3.al capului;
4.al bustului.
-calitatea portretului este data de: expresivitatea celui iluminat, iluminare, corelatia celui fotografiat, fundal, film fotografic si developare.

 

 

EXPRESIA FETEI SI POZITIA CELUI FOTOGRAFIAT

-trebuie analizra din ce parte subiectul prezinta cele mai multe trasaturi caracteristice;la aproape toata lumea dreapta si stanga sunt asimetrice,la unii,mai vizibil decat la altii;
-trebuie evitate surasurile sablon, pozele nefiresti;

Expresia fetei depinde de starea omului in moment respectiv, este determinata de pozitia ochilor, a fruntii, a buzelor, a ridurilor;

-trebuie evitate pozitiile incordate, teatrale, standard;

-mare atentie inclinarii capului,deoarece imag poate parea deformata

 

 
ILUMINAREA FETEI

-cu ajutorul luminii se pot sublinia proeminentele fetei sau se pot indulci tonurile

 

Exista 4 feluri de lumina:

1. lumina de desenare – intensa,dirijata,reprezinta baza efectului de iluminare care evidentiaza detaliile subiectului

2. lumina generala de completare – difuza, asigura redarea detaliilor aflate in umbra

3. lumina de modelare – redare riguroasa a diferitelor elemente ale subiectului

4. lumina contrajure – se pozitionaza in spatele subiectului fotografiat si delimiteaza principalele contururi ale subiectului.

 

 

DECORUL
-nu trebuie sa atraga atentia(tonul neutru e cel mai bun), la cel putin 2 m distanta de subiect;

 

 

3. PORTRETUL IN NATURA

-se obtine daca lumina solara e atenuata de nori (lumina calda se obtine seara si dimineata);

-cand soarele e pe cer apar pe fata persoanei umbre dese generate de barbie, nas;

-la portret bust, obiectivul trebuie fixat la nivelul gatului;

-portret pana la genunchi – obiectiv la inaltimea pieptului;

-intreaga statura – obiectiv la nivelul braului.

 

 

4. FOTOGRAFIE DE ARHITECTURA
-trebuie sa redea ideea fundamentala a arhitectului;

-punct de fotografiere trebuie ales astfel incat sa redea volumul si caracteristicile liniare ale subiectului fotografiat.

De cele mai multe ori cladirile se fotografiaza in asa fel incat sa se obtina o fatada si o parte din peretele lateral;
-in general se fotografiaza cu soarele lateral.

 

 

5. REPORTAJUL FOTOGRAFIC

-caracteristica: absenta oricarei inscenari, a oricarei “interventii organizatorice” a fotoreporterului in eveniment; in fotoreportaje trebuie sa apara doar evenimentele desfasurate in realitate;
Factori foarte importanti:
-capacitate de a intelege foarte repede si operativ punctul de statie din care subiectul respectiv este pus in evidenta;
-modul de a distribui diferite elemente de compozitie ale cadrului;

-fotografia trebuie sa aiba forma clara si expresiva.

Gustul estetic – modalitate de cunoaştere a valorii estetice

in Arta by

Ca reacţie spontană, cvasireflexă, de plăcere sau de neplăcere faţă de aspectele estetice ale realităţii, gustul estetic reprezintă modalitatea specifică de cunoaştere a valorii estetice.

El a fost definit metaforic prin analogie cu simţul fizic al gustului, datorită unor însuşiri comune între care se disting varietatea şi spontaneitatea.

Caracterizarea gustului de către câteva personalităţi este făcută astfel:
• după Vauvenargues (moralist francez) “Gustul este aptitudinea de a cântări cum trebuie tot ce ţine de domeniul intelectului.”;
• după Kant “Gustul reprezintă facultatea de a judeca un obiect sau un mod de reprezentare prin satisfacţia sau nemulţumirea resimţită într-un fel cu totul dezinteresat. Se numeşte frumos obiectul acestei satisfacţii.”;
• după Goethe “Gustul nu se formează decât prin contemplarea a ceea ce este excelent, nu a ceea ce este acceptabil”.

Teoria gustului estetic reliefează modalităţi diferite de analiză şi definire a lui, care îşi află explicaţia în structura sa complexă, senzorială, afectivă şi raţională. Un rol determinant în constituirea şi afirmarea gustului estetic îl are aprecierea subiectivă, care explică marea sa diversitate, mobilitate şi spontaneitate

Gustul individual, expresie a eului indivizibil, la definirea căruia participă datele psihofiziologice ale personalităţii umane, precum şi datele teoretice de cultură generală, acumulate în urma unui proces educaţional, se caracterizează printr-o infinită diversitate.

Gustul estetic devine stil când creatorul realizează o operă amplă, caracterizată prin aceleaşi trăsături generale, ca şi printr-o manieră particulară de folosire a mijloacelor de expresie. Deci, gustul defineşte în mod expres pe receptorul valorilor estetice, iar stilul defineşte în mod expres pe creatorul de valori estetice.

Evoluţia gustului şi judecăţii estetice este marcată de dispariţia treptată din câmpul vizual a obiectelor banale, de creşterea interesului spre valorile estetice, precum şi de atenţia crescândă acordată anumitor atribute (culoare, strălucire, mişcare, formă).

Gustul determină în mare măsură alegerea făcută de consumatori în toate domeniile, într-o societate armonios organizată şi perfecţionată din punct de vedere estetic. Se conturează astfel fenomenul în care factorul estetic funcţionează alături de factorul utilitar.

Acceptiunea valorii de frumos si specificitatea continutului sau

in Arta by

În literatura de specialitate pot fi întâlnite numeroase definiţii date esteticii, ca ştiinţă, ca parte a filosofiei sau ca disciplină de studiu. Astfel, estetica reprezintă:

“Ştiinţa care studiază legile şi categoriile artei, considerată ca forma cea mai înaltă de creare şi de receptare a frumosului; ansamblu de probleme privitoare la esenţa artei, la raporturile ei cu realitatea, la metodele creaţiei artistice, la criteriile şi genurile artei”.*
sau
a) “Teoria frumosului, a frumuseţii în general şi a sentimentului pe care ea îl face să se nască în noi;
b) Ansamblul de principii ce stă la baza unei expresii artistice urmărind s-o redea în conformitate (raportat) cu un ideal de frumuseţe”.**

Cele mai detaliate explicaţii asupra noţiunii de estetică sunt, însă, cuprinse în următoarea definiţie:

,,Estetica reprezintă o disciplină filosofică care studiază esenţa, legităţile, categoriile şi structura acelei atitudini umane faţă de realitate, caracterizată prin reflectarea, contemplarea, valorizarea şi făurirea unor trăsături specifice ale obiectelor şi proceselor din natură, societate şi conştiinţă sau ale creaţiilor omeneşti”.

• Estetica studiază deci, frumosul natural, frumosul ambientului, al obiectelor utilitare, al formelor comunicante vizuale dar, mai cu seamă, creaţiile artistice şi aceasta, pentru că atitudinea estetică se regăseşte la nivelul ei cel mai înalt şi la cea mai mare densitate în creaţia şi receptarea artei.
• Estetica elaborează astfel categorii specifice, constituite în cursul dezvoltării istorice a sensibilităţii estetice şi a practicii artistice, cum ar fi: frumosul, sublimul, tragicul, comicul, grotescul, urâtul etc
• Estetica s-a constituit ca disciplină specifică în sec. al XVIII-lea, când Alexander Baumgarten (1714-1762), estetician şi filosof german, îi dă denumirea în lucrarea sa intitulată “Aesthetica” (1750) şi
o defineşte drept “ştiinţa cunoaşterii senzoriale”

• Frumosul-categoria fundamentala a esteticii-Una din cele mai importante trăsături ale omului este aceea de a conferi, în funcţie de necesităţile sale, sensuri mediului în care trăieşte, raportându-se preferenţial la tot ceea ce intră în componenţa acestuia.
• Valorile măsoară nivelurile de civilizaţie ale societăţii, dimensionează capacităţile creatoare ale omului, conferind sens şi finalitate acţiunilor sale.
• Orice specie de valori (etice, estetice, stiinţifice, utilitare, religioase etc.) se conturează atât ca ansamblu de însuşiri, atribute, calităţi perene, constante în raport cu acţiunea erozivă a timpului, cât şi ca sistem de relaţii, ce dezvăluie istoricitatea procesului de valorizare, ce are loc într-o lume dinamică, schimbătoare, mereu aceeaşi şi mereu alta.
• Valorile estetice, concentrate în jurul valorii de frumos, exprimă acele trăsături ale universului uman care-şi capătă caracterul lor specific printr-o structurare armonioasă, colorată sau expresivă, corespunzătoare nevoilor omului de armonie, culoare, expresie. Ele sunt, deci, semnificaţii umane, care conferă dimensiuni estetice lucrurilor, fenomenelor, idealurilor etc. Valoarea estetică este rezultatul contopirii concretului cu generalitatea semnificativă, manifestându-se ca “aparenţă cu sens”, ca individualitate încărcată cu notele abstractului.

• Atitudinea estetică este declanşată de acţiunea unor stimuli ce poartă germenii frumosului, trezind în sfera subiectivităţii omului o reacţie de răspuns, sensibilă şi raţională în acelaşi timp.
• Datul estetic (armonia formelor, culorilor, sunetelor, expresivitatea încărcată de sens etc.) care naşte atitudinea estetică se regăseşte în natură, în mediul ambiant, în relaţiile interumane, în produsul industrial etc, dar mai ales în artă, unde sunt solicitate în mod expres deschiderea spirituală, imaginaţia constructivă, sensibilitatea semnificativă, aprecierea de tip estetic.
• Valorizarea estetică are, prin urmare, o sferă mai largă decât cea artistică, chiar dacă “frumosul artistic” deţine un rol hotărâtor în definirea esteticului.
• Categoria fundamentală a esteticii, frumosul, reflectă, pe de-o parte, acele însuşiri şi proprietăţi ale naturii, societăţii, creaţiilor umane, capabile să trezească în personalitatea valorificatoare stări de satisfacţie, emoţie şi bucurie estetică şi, pe de alta, ansamblul aptitudinilor şi înzestrărilor specifice fiinţei umane – generatoare a sentimentelor de plăcere şi de admiraţie. Frumosul oglindeşte deopotrivă ordinea lumii exterioare şi armonia trăirilor interioare, subiective, sociabilitatea şi individualitatea, îmbinând planul afectivităţii cu cel al raţionalităţii lucide şi înscriindu-se astfel în rândul acelor componente ale esteticii care oferă o imagine unitar globală asupra condiţiei umane.

• În secolul al XV-lea, Leon Battista Alberti, un arhitect italian, scrie următoarea definiţie a frumuseţii: “O voi defini, spunînd că frumuseţea este armonia tuturor părţilor între ele, îmbinate în proporţie şi înlănţuire în acea operă în care se află, astfel încât nimic nu poate fi adăugat sau scos sau schimbat de acolo fără a strica ansamblul”.
Există, ca urmare, două concepţii fundamentale în ceea ce priveşte frumosul:
• dintr-un prim punct de vedere, frumosul stă în reacţia subiectivă a unei persoane la contactul cu un stimul exterior (în acest caz simţul frumosului e considerat a fi în noi înşine şi ceva din afară ne face să trăim acest sens al frumosului, deci sentimentul nu face parte din obiectul ce a declanşat reacţia);
• din al doilea punct de vedere, frumosul constituie o caracteristică inerentă a unui obiect sau a unei experienţe.
Deci, frumosul pare a fi abordat de la doi poli opuşi: cei care gândesc că frumuseţea există exclusiv în reacţiile unice ale individului abordează experienţa din punctul de vedere al unui observator, iar cei ce gândesc că frumosul e într-un obiect sau într-o experienţă îl privesc din punct de vedere al creatorului.

Go to Top

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web

loading...