Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Teoria antrenamentului sportiv

in Sport

weekendsport-600x420

Ampla dezvoltare a activităţii sportive,creşterea numărului de competiţii interne şi internaţionale au determinat creşterea preocupărilor teoretice şi metodologice privind pregătirea celor angrenaţi în practicarea sportului de performanţă. Efectele pozitive ale practicării sportului asupra sănătăţii,precum şi stabilirea de relaţii de colaborare şi prietenie între oameni au devenit stimulente ce atrag tinerii în aceste activităţi.

Preocupările teoreticienilor s-au concretizat într-un ansamblu de principii şi cunoştiinţe specifice procesului de pregătire a sportivilor denumit TEORIA şi METODICA ANTRENAMENTULUI SPORTIV, prescurtat : T.M.A.S.

Bazându-ne pe opiniile,clasificările şi părerile specialiştilor cercetători(sociologi în practica fizică şi sportivă), putem afirma că :sportivul este un practicant licenţiat,competitor,care vizează performanţa.

Cel mai adesea sfaturile şi indicaţiile apar din experienţa generaţiilor de antrenori,care au încercat prin paşi succesivi să inoveze în materie de pregătire sportivă. Cunoştinţele actuale sunt în consecinţă rezultatul evoluţiei cumulate al acestor descoperiri.

În paralel, studii ştiinţifice au călăuzit cunoştinţele la diferite nivele structurale, mergând de la celula musculară sau nervoasă a organismului sportivului, până la evoluţiile lui în competiţie.

În terminologia Educaţiei fizice şi sportului Teoria şi Metodica antrenamentului sportiv capătă sens de sistem de principii şi metode, care compun şi structurează antrenamentul sportiv.

Astfel antrenamentul sportiv este definit ca fiind: « Procesul pedagogic desfăşurat sistematic şi continuu gradat, de adaptare a organismului omenesc la eforturile fizice şi psihice intense în scopul obţierii performanţelor într-o ramură sportivă »

Caracteristica de proces complex este dată de trăsături ca :

  • antrenamentul este organizat sub formă de sistem cu minimum două elemente : antrenorul şi sportivul ;

  • se desfăşoară într-un cadru instituţionalizat ( cluburi, asociaţii sportive) ;

  • se realizează pe baza unor principii ,cerinţe şi norme cu caracter pedagogic, biologic şi psihologic ;

  • creează un cadru normativ original concretizat în programe pe termen lung  şi scurt ;

  • se desfăşoară după strategii originale elaborate pe baze interdisciplinare ;

  • este un proces condus pe baza unor obiective de instruire şi de performanţă, componente ale proiectelor de tip managerial ;

  • se realizează diferenţiat pe stadii, etape sau trepte, fiind proces de lungă durată ;

  • este o activitate ce poate fi interpretată din punct de vedere cibernetic, dezvoltându-se pe baza sistemelor dinamice complexe.

Obiectul T.M.A.S. este valorificarea la maximum a aptitudinilor motrice manifestate în direcţia practicării diverselor ramuri de sport.

T.M.A.S. generalizează şi prospectează numai tezele care stau la baza pregătirii sportivilor din subsistemele superioare de pregătire din sport care sunt: Baza de masă a sportului de performanţă, sportul de performanţă, sportul de înaltă performanţă şi sportul de masă.

T.M.A.S. îmbracă un caracter predominant de sinteză nu specific într-o ramură de sport. Adâncirea problematicii fiecărei ramuri revine teoriei şi metodicii specifice acestora, care au la bază T.M.A.S.

T.M.A.S. menţine legături permanente cu disciplinele ce studiază fiecare sport în parte şi formulează teze bazându-se pe datele ştiinţelor conexe care studiază fenomenul sportiv.

T.M.A.S. are legături permanente cu : T.E.F.S., Fiziologia, Igiena, Psihologia, Control şi asistenţă medicală, Biomecanica, Sociologia E.F.S., Pedagogia, Biochimia, etc..

Problemele T.M.A.S.

T.M.A.S. studiază tezele generale ale pregătirii sportivilor care includ următoarele probleme :

  • Precizarea obiectului de studiu al T.M.A.S. şi conexiunea cu alte ştiinţe;

  • Stabilirea componentelor antrenamentului sportiv ;

  • Stabilirea principiilor specifice procesului de instruire ;

  • Stabilirea principalelor orientări metodice apărute în A.S.

  • Generalizarea criteriilor,căilor şi mijloacelor selecţiei sportivilor;

  • Precizarea cerinţelor generale şi a elementelor de conţinut ce stau la baza planificării instruirii ;

  • Stabilirea particularităţilor metodice ale formelor de organizare a pregătirii sportivilor ;

  • Formularea cerinţelor organizatorice impuse de pregătirea sportivilor pentru concursuri ;

Sarcinile T.M.A.S.

  • Stabilirea diferenţiată a obiectivelor şi a patricularităţilor instruirii sportivilor ( vărstă,sex,nivelul cerinţelor de randament pentru fiecare categorie de sportivi, dorinţa de afirmare) ;

  • Studierea şi aplicarea experienţei înaintată acumulată în domeniul pregătirii sportivilor pe plan mondial ;

  • Formularea de ipoteze care să optimizeze randamentul lor ;

  • Statornicirea unui sistem de pregătire relativ stabil şi cu indici superiori de eficienţă. În acest sens tezele să formuleze cerinţe precise pentru eşaloanele proprii activităţii sportive şi pentru educaţia fizică şcolară, domeniul fundamental al perfecţionării dezvoltării fizice şi a aptitudinilor motrice a întregului tineret din ţara noastră. Apare necesitatea concordanţei elementelor de conţinut a tezelor generale ale T.M.A.S. cu trăsăturile temperamentale ale poporului nostru ;

  • Studierea celor mai eficiente căi de programare a instruirii sportivilor ;

Rezolvarea acestei complexe sarcini depinde de numeroşi factori cum ar fi : baza tehnico-materială; îndicii dezvoltării somatice; climă,etc.

  • Obţinerea de performanţe maxime constituie sarcina de mare răspundere a T.M.A.S.

Caracteristicile antrenamentului sportiv

  1. Antrenamentul sportiv ca proces de transformare şi dezvoltare.

Pregătirea sportivilor se desfăşoară orientat, sistematic, planificat, pe termen lung în scopul obţinerii performanţei.

Transformarea la nivelul performanţei înseamnă îmbunătăţirea cantitativă şi calitativă a potenţialului individual de performanţă al sportivului, care se manifestă în concurs. Astfel intervenţiile din antranament acţionează diferenţiat , în funcţie de nivelul valoric şi se adaptează la capacitatea pe care o are sportivul.

Transformarea în antrenament înseamnă şi dezvoltarea treptată, trecerea de la un stadiu la altul, ce implică modificări funcţionale, structurale şi psihice complexe, prin modul de combinare şi prin varietatea în care sunt solicitate în competiţii.

De altfel transformările ce se produc în organismul şi psihicul sportivilor depăşesc nivelul unei adaptări la mediu, deoarece antrenamentul se aplică în ontogeneză, valorifică aptitudinile, pe care le dezvoltă printr-un proces de învăţare sui generis.

  1. Antrenamentul ca proces de adaptare.

În dezvoltarea măiestriei sportive o legitate importantă o reprezintă fenomenul reacţiei complexe a organismului asupra sarcinilor din antrenamentul sportiv.

Activitatea sportivă are legătură profundă cu procesele de adaptare ale organismului, în sens mai larg, în legătură cu antrenamentul şi concursul.

În centrul atenţiei stau în special *scopul adaptării,ca dezvoltare a capacităţii condiţionale, coordinative şi perfecţionate tehnico-tactică ;*creşterea potenţialului motric în cadrul adaptării pe termen lung şi în concordanţă cu legile adaptării.

3. Antrenamentul ca proces de specializare.

Antrenamentul sportiv se caracterizează prin specificitate, datorită specializării morfo-funcţionale a organismului în funcţie de caracteristicile efortului competiţional.

Specializarea adaptării se realizează mai ales la nivelul junioratului şi este în strânsă legătură cu individualizarea pregătirii. Nu este exclusă nici pregătirea multilaterală, polivalentă.

4. Antrenamentul ca proces informaţional.

Antrenamentul sportiv are proprie o relaţie între subiect-obiect şi presupune un schimb de informaţii. Sportivul,privit ca sistem dinamic, recepţionează stimuli pe care-i asimilează . Reglarea adaptării comportamentului motric se face într-un proces ciclic, între percepţie şi mişcare. În acest spaţiu are loc schimbul de informaţii între organism şi ambianţă. Astfel se parcurg următoarele momente :

# recepţionarea informaţiei# prelucrarea ei# decizia# acţiunea

# autoreglarea-autoorganizarea.

Eficienţa acţiunii motrice este dată de existenţa unui echilibru între informaţie şi acţiune.

Eficienţa pregătirii depinde de mai mulţi factori :

  • tehnici ( echipament, dotări, mijloace pedagogice ) ;

  • de emisie ( conţinutul pregătirii, personalitatea antrenorului, măiestria didactică, crearea situaţiilor optime de învăţare ) ;

  • de recepţie ( capacităţi de cunoaştere a sportivului, motivaţia pregătirii, nivelul de maturizare intelectuală, afectivă, volitivă, starea de sănătate, nivelul de dezvoltare fizică).

5. Antrenamentul ca proces de reglare.

Reglarea reprezintă un ansamblu de acţiuni aplicate de un subsistem altui subsistem în interiorul aceluiaşi sistem.

Finalitatea reglării presupune trecerea sistemului supus reglării la o stare superioară de adaptare într-un interval de timp.

Se disting mai multe forme de reglare. # reglarea de stabilizare ;# reglarea de optimizare ;# reglarea de dezvoltare.

Reglarea de stabilizare urmăreşte menţinerea nivelului de pregătire atins la un moment dat.

Reglarea de optimizare realizează echilibrul energetic-funcţional al organismului în condiţiile existenţei mai multor alternative. Nivelul de echilibru se obţine prin adecvarea succesivă a scopului la performanţa actuală , prin calcularea corelaţiei între tentativă-reuşită – eşec.

Reglarea de dezvoltare depinde de perfecţionarea organizării iniţiale, prin trecerea de o organizare slabă la una mai bună ( echilibru între pregătire şi performanţă.

Obiectivele antrenamentului sportiv

Nu sunt identice cu cele ale educaţiei, primind un aspect particular,caracteristic fiecărui subsistem al acestui fenomen social.

La nivelul subsistemului sportului de înaltă performanţă obiectivele A.S. sunt:

  • Valorificarea maximă a aptitudinilor individuale, în scopul obţinerii performanţelor record şi al clasificărilor sportive pe trepte superioare în ierarhia internaţională.

  • Educarea multilaterală a personalitătii sportivilor pentru a reprezenta cu cinste culorile patriei noastre în marile întreceri internaţionale şi să constituie exemple pozitive prin întregul comportament.

  • Stimularea activitătii creatoare a sportivilor în vedera găsirii şi stabilirii unor noi modele de instruire,menite să asigure creşterea calitativă a conţinutului sportului respectiv.

La nivelul subsistemului sportului de performanţă obiectivele A.S. sunt:

  • Perfecţionarea neîncetată a aptitudinilor sportivilor de a se afirma pe plan naţional şi înternaţional.

  • Cultivarea dorinţei de a se pregăti continuu în această idee.

La nivelul subsistemului baza de masă a sportului de performanţă obiectivele A.S. sunt:

  • Pregătirea timpurie temeinică, gradată, ascendentă a tinerelor talente conform cu exigenţele sportului de performanţă.

  • Stimularea tinerilor cu reale talente, cu perspective de afirmare în sportul de performanţă, pentru a-şi desăvârşi măiestria sportivă.

  • Educarea trăsăturilor de caracter şi a voinţei de a depăşi dificultăţile efortului fizic nervos implicat în competiţiile menite să ierarhizeze valorile sportive.

  • Cultivarea spiritului intreprinzător, a iniţiativei, a imaginaţiei, a capacităţii de orientare independente în rezolvarea situaţiilor ivite în antrenamente şi concursuri.

La nivelul subsistemului sportul de masă obiectivele A.S. sunt:

  • Menţinerea cât mai îndelungate a experienţei competitive dobândită de masa largă a cetăţenilor în procesul E.F.S. şi în activitatea sportivă, paralel cu sporirea indicilor de sănătate şi a capacităţii de muncă.

  • Organizarea utilă, recreativă, diversificată a timpului liber, al maselor cetăţenilor, potrivit înclinaţiilor şi dorinţelor acestora.

  • Stimularea dorinţei ( în special la tineri ) de a face parte şi a se afirma în sportul de performanţă.

Mijloacele Antrenamentului Sportiv

Realizarea obiectivelor antrenamentului sportiv presupune utilizarea unui număr mare de exerciţii de diferite tipuri aplicate in anumite condiţii de igienă şi de mediu. Aceste exerciţii sunt folosite în cadrul unor metode şi combinaţii de metode, a unor dispozitive, instalaţii şi echipamente. Mijloacele A.S. reprezintă de fapt instrumente practice care asigură pregătirea sportivilor în vederea obţinerii unor performanţe sportive, care se adresează sferei fizice, motrice şi psihice.

În etapa actuală mijloacele A.S. s-au diversificat şi au devenit mai complexe, datorită dezvoltării gândirii (crearea de noi combinaţii) şi prin introducerea de noi cunoştinţe din alte domenii de activitate. Asistăm la apariţia unor noi ramuri de sport şi în acelaşi timp la crearea unor combinaţii tehnice din ce în ce mai dificile în ramuri sportive ca gimnastica, patinajul artistic,etc.,la perfecţionarea materialelor sportive, a instalaţiilor, a aparaturii de investigare,etc..S-a ajuns şi la noi formule de refacere puse la punct de către medici şi psihologi cu scopul asigurării posibilităţii organismului de a efectua eforturi ridicate ca V şi I.

Pornind de la formele de organizare a activitătii sportive, vom constata că fiecare dintre acestea,impune anumite mijloace adecvate obiectivelor urmărite prin particularităţile pe care le posedă. Astfel activitate sportivilor se desfăşoară în lecţiile de antrenament, care constituie principala formă de pregătire, în şedinţele de refacere a capacităţii de efort ( introduse uneori în lecţii ) şi în competiţii , formă de organizare în care se valorifică acumulările din lecţii. Profilurile formelor de organizare sunt determinate de caracteristicile structurilor în care sunt incluse şi mai ales de perioadele ce compun macrociclurile. În funcţie de acestea, de obiectivele de instruire şi de performanţă se include şi mijloacele corespunzătoare . Din mai multe clasificări a mijloacelor A.S.,considerăm că următoarea pe care o prezentăm în continuare este cea mai elocventă:

  • mijloace de antrenament sau de lecţie;

  • mijloace de refacere a capacitătii de efort;

  • mijloace competiţionale

În utilizarea lor se va ţine cont de următoarele elemente:

* structura mişcării; * structura încărcăturii; *structura topografiei musculare; * situaţia motrică.

  • structura mişcării este determinată de parametrii cinematici şi dinamici ce pot fi deduşi din efortul competiţional şi din compararea sa cu efortul din antrenament. Asemănarea parţială sau totală permite clasificarea mijloacelor A.S. în : mijloace cu caracter general, cu caracter mixt şi mijloace specifice sau competiţionale.

  • Structura încărcăturii se bazează pe analiza reacţiilor interne provocate de exerciţiile fizice, în condiţiile exersării standard sau competiţionale, cu referinţe la procesele metabolice implicate şi la efectele de adaptare provocate. Astfel exerciţiile pot viza procesele anaerobe alactacide, lactacide, anaerob-aerobe, aerobe sau plastice

( anabolice ).

  • structura topografică se referă la grupele musculare dezvoltate în general, dar în special la cele care sunt implicate în execuţia corectă a tehnicii specifice ramurii sportive.

  • situaţia motrică desemnează orientarea tehnico-tactică a exerciţiilor folosite. Posibilitatea de a prevedea o situaţie poate fi determinată de:

  • elemente cunoscute prin anticipaţie ( repetarea unei tehnici, sparring-partener,învăţarea unei combinaţii);

  • elemente cunoscute aplicate în condiţii variate;

  • elemente necunoscute ce implică găsirea de soluţii motrice;

  • condiţii psihologice ale situaţiei ( realizarea unui obiectiv, cu adversar,în context competiţional,etc.).

@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@

CURSUL NR. 2

Factorii favorizanţi ai capacităţii de performanţă

şi de dezvoltare a A.S.

Creşterea impresionantă a performanţelor sportive şi a recordurilor,precum şi a numărului sportivilor foarte bine pregătiţi, care vizează nu numai medalii ci şi calificări în finalei, impune imperativ perfecţionarea continuă, la cel mai înalt nivel a pregătirii sportivilor de performanţă. În acest sens practica şi teoria pregătirii sportive pe plan mondial determină o serie de priorităţi şi factori favorizanţi ai A.S. după cum urmează :

  1. Perfecţionarea continuă a strategiilor de selecţie

Utilizarea modelelor de selecţie sportivă elaborate în perspectiva depistării şi pregătirii viitorilor campioni este coroborată cu prognoza rezultatelor cu care se pot obţine medaliile. În acest sens strategiile selecţiei răspund unor cerinţe referitoare la:

  • vârsta optimă pentru selecţie

diferă de la o ramură sportivă la alta ( gimnastica = 5 ani ; fotbal = 8 – 10 ani ; canotaj feminin = 16 – 17 ani,etc.).

  • selectia timpurie este riscantă, lăsând în afara procesului de pregătire,uneori copii foarte bine dotaţi. Lărgirea bazei de selecţie favorizează identificarea unui număr mare de subiecţi foarte bine dotaţi.

  • Investigaţiile periodice intreprinse la vârstele de creştere, au demonstrat că în evoluţia sa omul modern a înregistrat creşteri ai indicilor morfologici de la o generaţie la alta. Valorile medii ale înălţimii şi greutăţii copiilor şi adolescenţilor din zilele noastre sunt mai mari ca a celor din secolul trecut. Iar maturitatea sexuală apare mai timpuriu. Menţionăm că la o serie de ramuri sportive performanţele sunt condiţionate de gabaritul sportivilor.

  • Introducerea A.S. din ce în ce mai timpurie poate aduce rezultate bune dar pe termen scurt.

  • Selecţia timpurie să respecte anumite cerinţe :

  • copii selecţionaţi să aibă o stare de sănătate perfectă;

  • stabilirea celor mai eficace şi semnificative probe de selecţie;

  • utilizarea pentru selecţie a celor mai potrivite căi;

  • selecţia să aibă caracter permanent pe cele trei stadii ale A.S.

  • Întreaga strategie de selecţie, trebuie prevăzută ca sistem dinamic, ce presupune procese de autoperfecţionare, oferă de la o etapă la alta o nouă calitate întregului proces, sporindu-i eficienţa.

  1. Creşterea considerabilă a volumului de lucru

Pentru exemplificare redăm mai jos un tabel cuprinzând volumul de lucru în sporturile de rezistenţă ( caracter ciclic ) la sportivii de mare valoare ( Platonov V.M. – 1988 ) :

Sportul

Durata

sarcinii

Volumul

sarcinii

Zile de

antrenament

Secţii unităţi A.

Curse de

fond

30 – 35

1200- 1300

360 – 420

9000-10000

6 – 7

320 – 340

12 – 18

550 – 600

Înot

30 – 35

1300-1400

110 – 120

3200-3600

7

300 – 320

  1. – 20

550-600

Ciclism

Fond

(şosea)

30 – 40

1300-1400

1300-1500

40 – 45000

6 – 7

320 – 340

12 – 13

500-550

Canotaj

30 – 35

1200-1300

300 – 350

9000-10000

7

300 – 320

15 – 20

550-600

  • la numărător = valori ale ciclului săptămânal;

  • la numitor = valori ale ciclului annual;

  • la femei, valorile sacrinii maxime sunt uşor reduse ( 10% unităţile anuale şi 20 – 30% volumul sarcinii ).

  • faţă de anul 1960 volumul de antrenament la fiecare ramură de sport s-a dublat. Această mărire a volumului este determinată de necesitatea acumulărilor cantitative, dar este impusă şi de creşterea numărului de ajuns la 280 – 300 de acţiuni pe meci.

  • Nu se recomandă creşterea excesivă a volumului de lucru.

Neajunsurile pot fi :

  • sporirea cazurilor de supraantrenament;

  • scurtarea pauzelor şi implicit epuizarea timpurie;

  • micşorarea perioadelor de păstrare a formei sportive;

  • influenţarea negativă a unor componente ale efortului, în primul rând cele de viteză şi forţă;

  • scăderea longevităţii sportive.

  1. Realizarea unei strânse legături între antrenamentele sportivilor de înaltă performanţă şi cerinţele de concurs ale ramurii de sport.

  • Antrenamentul trebuie modelat în toate perioadele,conform cerinţelor desfăşurării concursurilor.

  • Pregătirea specifică creşte substanţial în cadrul pregătirii integrale a sportivilor, pregătirea generală având un rol sporit în prima etapă a perioadei pregătitoare şi mai ales ca mijloc de pregătire activă, urmănd ca după 1 – 1,5 luni, să capete o specifitate evidentă.

  • Creşterea ponderii mijloacelor cu caracter specific şi de concurs, nu trebuie să ducă la diminuarea exagerată sau renunţarea, în diferite perioade de pregătire la mijloacele cu caracter general.

  • Mijloacele cu caracter general creează premizele activităţii specifice.

  • Formează baza pregătirii sportive în general.

  • Deţin un rol important în antrenamentul copiilor şi juniorilor, rolul lor diminuându-se în cazul sportivilor de performanţă şi înaltă perform.

  1. Creşterea considerabilă a intensităţii efortului în lecţiile de antrenament.

  • Antrenamentul sportiv se desfăşoară la intensităţi ridicate, în tempouri apropiate de concurs, analog concursurilor sau mai tari decât concursul. Prevederile regulamentare care se schimbă, favorizează creşterea dinamismului, la fel şi spectaculozitatea întrecerilor.

  • În baschet într-un joc o echipă are în jur de 100 de posesii ale mingii

( băieţi ) şi 85 ( fete ), din care peste 78 sunt acţiuni de finalizare, fapt ce a determinat creşterea numărului de puncte înscrise ( 100 – băieţi şi 80 la fete ), care depăşesc 50% din totalul aruncărilor.

5.Creşterea numărului de mijloace netradiţionale de pregătire

  • Este posibilă prin folosirea unor aparate şi instalaţii ce valorifică în mare măsură rezervele funcţionale ale organismului.

  • În unele sporturi ( schi, motociclism, bobul, săritura cu prăjina, etc. ) componenta tehnologică are o mare importanţă, determinând recordul.

  • În ramurile de sport şi probele cu componentă predominant biologică, recordurile sunt determinate în principal prin antrenament, medicaţie şi alimentaţie. De multe ori limitele biologice sunt dilatate prin “doping”.

  • Unii autori consideră că sportul din zilele noastre a început să-şi piardă caracterul umanist în goana după performanţe cu orice preţ.

Manipularea farmaceutică şi medicală a sportivilor poate influenţa însă şi pozitiv ansamblul proceselor biologice.

  • În ultimii 10 – 15 ani s-a extins utilizarea stimulatoarelor la majoritatea ramurilor cu caracter ciclic,dar şi la sporturi cu caracter tehnic ( schi alpin, bob, sanie, tir, etc.). Ele creează posibilitatea pregătirii tehnice şi fizice specifice în condiţii analoage probei sau ramurii respective.

  • 6 Amplificarea ecoului social al sportului de performanţă şi creşterea numărului de tineri dornici să fie cuprinşi în acesta

  • Creşterea numărului celor care doresc să devină performeri şi vedete internaţionale se datorează unor factori ca:

  • amplificarea importanţei sociale a sportului ca mijloc de destindere, de combatere a sedentarismului şi ca spectacol;

  • Dorinţa naturală a omului modern de a se întrece cu alţii şi de a se autodepăşi pe plan fizic;

  • Practicarea sportului de profesie şi obţinerea unor venituri materiale substanţiale.

  • Participarea unui număr tot mai mare de sportivi de înaltă performanţă la marile competiţii internaţionale, departajaţi în finale de sutimi şi miimi de secundă sau centimetri.

  • În această direcţie se observă alternarea favoriţilor în câştigători.

  • Numărul sporit de sportivi de mare valoare, determină ca lupta sportivă să fie dată până la limita maximă a posibilităţilor de moment.

7. Conducerea ştiinţifică a antrenamentului sportiv.

  • Dirijarea ştiinţifică a A.S. va fi posibilă şi eficientă dacă acest proces se va desfăşura sub forma unui sistem unitar ( biologoc, fiziologic, motric, psihologic, igienic, organizatoric, etc.) în cadrul unei cercetări interdisciplinare.

  • Bazele interpretării interdisciplinare necesită pregătire specială şi bază materială corespunzătoare. În acest sens, de mare ajutor este prelucrarea matematică şi automată a datelor, care permit analiza unui număr mare de indicatori.

  • Se consideră că pentru dirijarea pregătirii sportive sunt necesari peste 4000 de indicatori de natură motrico – biologică şi psihică.

Lucrul în echipă interdisciplinară se impune deoarece în zilele noastre sunt stocate numeroase date privind pregătirea fizică, tehnică,

tactică, aspecte psihologice, medicale, de refacere etc.,care trebuiesc reunite şi interpretate în sistem integral.

Dirijarea Antrenamentului Sportiv

Dirijarea competentă a A.S. poate fi favorizată prin cunoaşterea unor factori cu caracter obiectiv, mulţi fiind la dispoziţia antrenorului.

  1. Factori implicaţi în dirijarea antrenamentului:

De la sportiv la antrenor sosesc o serie de informaţii privind:

  • dispoziţia acestuia faţă de activitate;

  • date despre activitatea propriu zisă: V+I efortului, greşeli, organizarea lucrului, modul de abordare, etc.

  • frecvenţa cardiacă ( F.C.), respiratorie (F.R.), tensiunea arterială(T.A).

  • efectul antrenamentului: numărul deprinderilor tehnice şi măiestria execuţiei, nivelul calităţilor motrice, etc.

Strategia dirijării se desfăşoară pe mai multe etape:

  • selecţia mijloacelor;

  • planificarea mijloacelor;

  • compararea rezultatelor cu cele planificate;

  • corectarea acţiunilor următoare.

În dirijarea curentă a antrenamentului, cel mai important este reacţia organismului sportivilor la eforturile depuse în lecţiile şi microciclurile de diferite tipuri. În acest sens regimul de muncă şi odihnă, care trebuie să asigure adaptarea organismului în direcţia planificată este condiţionat de :

  • asigurarea unor raporturi logice între lecţiile cu eforturi maximale, submaximale, medii şi scăzute;

  • corelarea în cadrul mezociclurilor a microciclurilor de efort cu cele de restabilire;

  • corelarea optimă în cadrul microciclurilor a lecţiilor cu obiective specifice diferitelor componente ale antrenamentului, care să permită realizarea întregului conţinut al acestuia;

  • corelarea optimă a diferitelor metode în lecţii, microcicluri şi mezocicluri.

  • Dirijarea optimă a capacităţii de efort pe seama aplicării unui complex de mijloace specifice şi asociate:

  • psihoterapie;mijloace trediţionale şi netradiţionale;

  • farmacologie, metode de antranament, etc.dietă;

@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@

CURSUL NR.3

Mijloacele Antrenamentului Sportiv

Mijloacele de antrenament sau de lecţie

Mijloacele de antrenament sau de lecţie sunt constituite din ansamblul exerciţiilor fizice care asigură transformări şi perfecţionări la nivelul factorilor performanţei. Astfel pentru capacitătile condiţionale

( forţă, viteză, rezistenţă ), se creează o infrastructură energetică şi neuro-musculară ce permite susţinerea unor eforturi specifice, a unui volum şi a unei intensităţi a efortului, care acţionează paralel sau combinat asupra proceselor de care depinde performanţa.

Privind capacitatea coordinativă, este necesară îmbunătăţirea capacităţii analizatorilor de a recunoaşte cât mai rapid tensiunile musculare optime pentru reglarea gradelor de libertate a mişcării, menţinerea echilibrului, orientarea în spaţiu şi dezvoltarea unui maximuum de aptitudini, care să permită utilizarea deprinderilor şi priceperilor motrice în tehnica specifică şi, în final, obţinerea rezultatelor superioare.

Aceste mijloace se împart în trei categorii:

  • mijloace de pregătire generală;

  • mijloace cu caracter mixt;

  • mijloace de pregătire specifică.

Mijloace de pregătire generală cuprind în general, exerciţii.

Ele sunt denumite astfel după obiectivele pe care trebuie să le îndeplinească şi anume:

  • dezvoltarea capacităţii funcţionale în general;

  • dezvoltarea calităţilor motrice de bază;

  • însuşirea de deprinderi şi priceperi motrice variate,etc.

Aceste mijloace au o pondere mare în pregătirea copiilor, a începătorilor în vederea creşterii ulterioare a capacităţii lor de performanţă, pentru care este necesară o dezvoltare corespunzătoare a marilor funcţii, a aparatului locomotor, a celorlalte sisteme şi organe.

În cadrul exerciţiilor de pregătire generală sunt cuprinse mişcări variate împrumutate din diferite ramuri de sport, dar ele sunt orientate spre specificul ramurii sau probei sportive respective. Ele sunt diferite ca biomecanică şi chiar ca funcţionalitate, de cele caracteristice sportului respectiv. La alegerea lor ( şcoala alergării, săriturii, aruncării mingii,

jocuri de mişcare,elemente de gimnastică ) există o serie de criterii care trebuie respectate din care amintim:

  • să favorizeze dezvoltarea multilaterală a subiecţilor;

  • să dezvolte calităţile motrice de bază ( V.I.R.F., a capacităţilor coordinative, mobilitate-supleţe etc.);

  • să lărgească bagajul de deprinderi şi priceperi motrice ale sportivilor în vederea favorizării transferurilor pozitive;

  • să reflecte particularităţile sportului respectiv şi chiar a viitoarei specializări a începătorilor.

Mijloacele cu caracter general nu pot fi identice pentru ramuri de sport diferite, chiar dacă uneori se constată asemănări. Conţinutul lor are un caracter particular.

Alegerea lor trebuie să decurgă dintr-o bună analiză a disciplinei, pentru a evita orice transfer negativ asupra performanţelor.

Mijloacele cu caracter general nu sunt neglijate nici în pregătirea sportivilor consacraţi, în perioadele pregătitoare, când se urmăreşte dezvoltarea capacităţii generale de efort. În unele ramuri de sport, aceste exerciţii, numite şi complementate, au o pondere mai mare în perioadele de tranziţie cu precizarea că obiectivele sunt diferite de cele specifice perioadei pregătitoare. În structura respectivă a antrenamentului trebuie realizată odihna activă, refacerea capacităţii de efort şi asigurarea legăturii cu viitoarea perioadă competiţională. Atenţia trebuie deci îndreptată asupra selecţionării exerciţiilor, cât şi asupra dinamicii efortului, respectiv volume şi intensităţi reduse.

Exemple de exerciţii cu caracter general ( nespecific ) utilizate în diferite ramuri de sport ( după D.Lăzărescu – 2000 ).

Nr

Exerciţii din şcoala săriturii

Intensitate

1

Sărituri cu genunchii la piept

3

2

Sărituri de pe loc peste un obstacol

2

3

Sărituri în diagonală peste obstacole mici

1

4

Sărituri laterale peste ladă

2

5

Sărituri în adâncime şi săritură înaltă

3

6

Sărituri în fandare

3

7

Sărituri în adâncime în ghemuit

4

8

Sărituri în adâncime înapoi cu fandare

5

Exerciţii cu caracter mixt sau intermediare au fost creeate din necesitatea de a îndeplini anumite obiective ale lecţiilor sau mezociclurilor,care vizează învăţarea sau corectarea unor elemente şi procedee tehnice complexe, care nu pot fi abordate integral.

Mijloacele cu caracter mixt se planifică atunci când se doreşte creearea unei imagini căt mai apropiată, pregătitoare pentru învăţarea corectă a tehnicii. Ele sunt construite pe baza unei asemănări cu caracteristicile spaţiale ale procedeelor tehnice.

Exerciţiile cu caracter mixt se situează la limita dintre cele de pregătire generală şi cele cu caracter specific, asigurând uneori trecerea de la unele la altele, iar alteori au şi rol de sine stătător.

În cadrul unei macrostructuri, ele se planifică de regulă în mezostructurile de bază ale etapei de pregătire generală şi primele mezostructuri ale etapei pregătirii specifice.

Exerciţiile cu caracter specific sunt proprii diferitelor ramuri şi probe sportive şi se aplică în vederea dezvoltării unei capacităţi specifice activităţii competiţionale. Aceste exerciţii urmăresc dezvoltarea capacităţii de efort solicitată în concurs şi dezvoltarea grupelor musculare responsabile de efectuarea corectă şi eficientă a procedeelor tehnice.

Sunt de regulă aplicate sub forma procedeelor tehnice sau acţiunilor tehnico-tactice. În jocurile sportive se folosesc structuri pe faze ale jocului cu diferite caracteristici care se repetă în lecţii, tocmai în scopul dezvoltării capacităţii specifice, necesare randamentului superior

în competiţie.

Din categoria acestor mijloace menţionăm exerciţiile speciale de pregătire a alergătorului, alergarea pe porţiuni din distanţa de concurs, elementele de legătură ale exerciţiului de concurs la gimnastică, acţiuni şi combinaţii tehnico-tactice în jocuri sportive. În aceeaşi categorie intră şi exerciţiile imitative, care reproduc tehnica de concurs( patinaj pe role,lucru la trenajoare, etc.).

Exerciţiile cu caracter specific nu trebuie confundate cu ramura de sport, ele se selecţionează pentru a avea un efect orientat precis asupra deprinderilor sau calităţilor specifice. De regulă se împart în două categorii: – de apropierecontribuind la însuşirea tehnicii mişcărilor ; de dezvoltare – îndreptate în mod special spre dezvoltarea calitătilor motrice şi a capacităţii de efort.

În alegerea mijloacelor specifice este necesar să se ţină seama de bazele esenţiale ale capacităţii de performanţă a sportivului.

Precizăm de asemenea că mijloacele specifice au o pondere crescândă în cadrul macrociclurilor, în sensul că în primele microcicluri prezenţa lor este redusă, ca apoi să fie repetate mai des pe măsură ce antrenamentul se apropie de mijlocul etapei precompetiţionale.

În perioada competiţională mijloacele specifice sunt diminuate, lăsând locul principal mijloacelor cu caracter competiţional. Mai trebuie amintit că aceste mijloace concretizează aplicarea metodei analogiei, ce se utilizează în scopul exersării în lecţii a unor secvenţe de concurs, faze sau momente ce trebuie corectate, consolidate sau perfecţionate.

Mijloacele de refacere a capacităţii de efort

Eforturile depuse în antrenamente şi concursuri implică de multe ori o refacere a capacităţii fizice şi psihice, astfel încât după scurt timp sportivii să fie capabili să acţioneze în plenitudine fizică şi psihică.

În acest context refacerea organismului constituie o preocupare de primă importanţă pentru specialişti şi cercetători pentru stabilirea cât mai exactă a conţinutului şi metodologiei acesteia. Tot mai mulţi specialişti consideră refacerea organismului după efort ca factor al antrenamentului, pregătirea biologică pentru concurs evidenţiind importanţa ce i se cuvine.

Refacerea organismului după efort este o condiţie esenţială a progresului în antrenament. Sloganul modern de a te antrena cât mai mult şi cât mai tare, arată că restabilirea spontană, naturală, a organismului este depăşită, expunând-ul la supraantrenament.

Refacerea reprezintă o componentă a antrenamentului sportiv care foloseşte în mod raţional şi dirijat o serie de mijloace medico-pedagogice naturale şi/sau artificiale provenite din mediul exterior şi/sau intern al organismului, în scopul restabilirii homeostaziei dinaintea efortului şi mai ales,depăşirea acestuia prin

supracompensarea funcţională”.

Refacerea se supune unor legi fiziologice ale antrenamentului şi ca atare trebuie antrenată, la care se adaugă faptul că ea se adresează unor mecanisme integre d.p.d.v. morfologic sau funcţional. Refacerea dirijată nu se substituie refacerii naturale, fiziologice, ci o completează, o accelerează.

Refacerea ca şi efortul are caracter individual, ţinând seama de vârstă, sex, nivel de pregătire, mediu, stress, natura şi durata efortului, nivelul măiestriei, momentul aplicării, etc..

Mijloacele utilizate în refacere sunt eşalonate după o taxonomie ce aparţine dr. Drăgan ( 1989 ) în :

  • specifice, care se dirijează medical;

  • nespecifice ( pedagogice, igienice ),care pot fi aplicate de către antrenor şi sportiv.

O categorie specială de mijloace de refacere estea cea a mijloacelor pregătirii psihologice, care se constituie de altfel şi în componentă a antrenamentului. Mijloacele pregătirii psihologice asigură un climat favorabil amplificării efectelor exerciţiilor fizice programate. Aceasta este o condiţie favorizantă care implică folosirea unor mijloace psihologice dinamizatoare.

Altă categorie de mijloace psihologice se utilizează pentru intervenţia directă asupra proceselor şi fenomenelor psihice, în sensul activării sau refacerii lor.

Mijloacele pregătirii psihologice sunt preluate din psihologie, pedagogie şi sociologie, fiind asociate cu metodele generale ale

educaţiei : exerciţiul, exemplul, convingerea, aprobarea, dezaprobarea, întrecerea, etc..

Mijloacele pregătirii psihologice se aleg din rândul tehnicilor şi metodelor psihoterapiei şi psihoigienei cu consultarea şi sprijinul psihologilor sportivi ( tehnici de relaxare, de concentrare, de autosugestie, de sugestie ).

Clasificarea mijloacelor de refacere

A. după efectele exercitate:

  • neuropsihice;

  • neuromusculare

  • endocrino-metabolice;

  • cardio-respiratorii.

B. după apartenenţa mijloacelor de refacere:

  • balneo-fizio-hidro-terapice;

  • psihoterapice;

  • dietetice;

  • farmacologice;

  • odihnă activă, odihnă pasivă ( somn ).

Mijloace care accelerează refacerea neuropsihică :

  • psihoterapice ( convorbiri, yoga, sugestie etc.);

  • acupunctură, presopunctură;

  • oxigenare ( naturală sau artificială );

  • aeroionizare negativă ( naturală sau artificială );

  • odihnă activă sau pasivă;

  • hidroterapie caldă;

  • masaj;

  • medicaţie.

Mijloacele care accelerează refacerea neuromusculară

  • hidroterapie caldă, saună, masaj;

  • training autogen, yoga, acupunctură, presopunctură;

  • odihnă activă, pasivă;

  • dietă ( alcalină, hidrozaharată, mineralizată, vitaminizată );

  • farmacologie ( glucoză, glicocol, Na, K, Mg, vitamina B,C, miorelaxante, folcisteină, carnitină etc.).

Mijloace care accelerează refacerea endocrino-metabolică

  • oxigenare ( naturală sau artificială ) şi aeroionozare negativă;

  • tehnici de relaxare neuro-musculară;

  • reechilibrare hidroelectrolitică;

  • masaj, acupunctură;

  • medicaţie ( piracetam, pirovitan, asparat de Mg, vitamine etc).

Mijloace care accelerează refacerea cardio-respiratorie

  • oxigenare ( naturală, artificială );

  • reechilibrare hidroelectrolitică;

  • odihnă activă-pasivă;

  • hidroterapie caldă;

  • saună ( 15 min/săptămână ), masaj ( zilnic );

  • training autogen;

  • dietă alcalină, glucidică, vitaminizată;

  • medicaţie ( P, Na, K, Mg, Ca, glucoză, vitamine B, C, E, tirozină ).

Mijloace de bază ale refacerii corelate cu natura efortului

  1. Eforturi anaerobe ( până la 2 minute ):

  • neuromusculare;

  • neuropsihice;

  • endocrino-metabolice.

  1. Eforturi aerobe ( peste 3 minute )

  • refacerea metabolică;

  • refacerea cardio-respiratorie;

  • refacerea neuro-musculară.

  1. Eforturi mixte

  • refacerea neuropsihică;

  • refacerea cardio-respiratorie şi metabolică;

  • refacerea neuromusculară.

  1. Eforturi neuropsihice

  • refacerea neuropsihică;

  • refacerea neuromusculară.

Mijloacele respective se aplică coordonat, după structura antrenamentului: lecţie, zi, săptămână, mezo-sau macrociclu.

Prezentăm în cintinuare câteva scheme de refacere după antrenament, întocmite de Centrul de Medicină Sportivă şi Dr. I.Drăgan.

Scema de refacere după efortul predominant anaerob

( efort neuropsihic, neuronuscular )

1. psihoterapie

– 8-10 min( cu antrenorul, medicul, psihologul );

2. duş cald

-( 38-42 grade C ) 15 min.,sau cadă

( sare Bazna, muşeţel, tei, iodură de potasiu ).

3. saună

– 8-10 min.(1 min. saună, 1 min bazin)

4. masaj

– 15 min. manual sau 10 min. instrumental( vibromasaj,hidromasaj )

5. antrenament psihoton sau alte tehnici de relaxare, supraveghere specializată

6. reechilibrare hidroelectrolitică

– 300 ml suc de fructe sau apă minerală alcalină + ½ lămâie, 25 gr. Glucoză sau miere; în lipsă se poate folosi iaurt, lapte bătut sau ceai cu ½ lămâie.

7. oxigenare sau aeroionizare negativă

– 10-15 min. după tehnici individuale sau colective.

8. medicaţie

-Polivitaminizant S- 2 tablete, Polimineralizant S 2-3 tablete; Vitaspol 1-3 fiole, Energin 2-3 tablete, Nootropil 1-2 capsule pentru tir, scrimă ( Piravitan )

9. alimentaţie

– bogată în legume, fructe, lactate, normoproteică, hipolipidică, bogată în fibre şi gelatine, organe.

10. odihnă activă

11. odihnă pasivă

Pentru tir , şah, scrimă se recomandă aplicarea mijloacelor de la punctele 1,2,4,5,8,( Nootropil ), 10,11. Pentru celelalte sporturi incluse în această categorie ( inclusiv jocurile sportive ) se recomandă utilizarea sistematică a mijloacelor de la punctele 2,3,4,6,8,9,11 – cel puţin o şedinţă pe zi; de două ori pe săptămână ( la mijlocul curbei efortului de vârf săptămânal sau la sfârşitul ciclului săptămânal ) se indică organizarea unor şedinţe de antrenament de refacere ce vor include într-o înlănţuire logică toate mijloacele expuse anterior. Antrenamentul de refacere se face sub supraveghere medicală.

Schema de refacere după efortul predominant aerob ( efort cardio-respirator, metabolic şi muscular )

1. duş cald

– (38-42 grade C) 15 min. sau cadă

(sare de Bazna, muşeţel, tei, iodură de potasiu 1%)

2. saună

– 10 min.(1 min. saună, 1 min bazin sau duş )

3. masaj

– 10 min. manual sau 6 min. instrumental ( vibromasaj, hidromasaj)

4. relaxare autogenă sau alte tehnici de relaxare supravegheate de specialist

5. oxigenare sau aeroionizare negativă

6. rehidratare reechilibrare hidroelectrolitică

– 300 ml. Lapte, suc de fructe, ceai cu ½ lămâie, la care se poate adăula glucoză sau miere.

7. medicaţie

– Polivitaminizant S- 2 tablete, Polimineralizant S- 2 tablete; Vitaspol 1-2 fiole, Eleutal 2-3 tablete

8. alimentaţie

– hidrozaharată, alcalină, bogată în legume, fructe, lactate, normoproteică,hipolipidică.

9. psihoterapie

10. odihnă activă

11. odihnă pasivă

După fiecare antrenament( cu excepţia antrenamentelor de refacere se vor aplica mijloacele prevăzute la punctele 1,3,6,7,8,11.

De ouă ori pe săptămână( la mijlocul săptămânii, după momentul de vârf al curbei eforturilor săptămânal şi la sfârşitul microstructurii) se vor efectua antrenamente de refacere( 60-70 min., în funcţie de indicaţiile medicului,utilizându-se toate cele 11 mijloace.

Schema de refacere după eforturile de tip mixt(aerob-anaerob) şi neuropsihic: jocuri sportive,alergări atletism(400-1500m), box, scrimă, tenis de câmp

1. psihoterapie

– 8-10 min (cu antrenorul, medicul, psihologul)

2. duş cald

– (38-42 grade C) sau cadă(sare Bazna,iodură de potasiu 1%)

3. saună

– 15 min.(2 min. saună, 1 min. bazin, duş)

4. masaj

– 10 min.zilnic, manual sau instrumental(vibromasaj,hidromasaj)

5. reechilibrare hidroelectrolitică

– 300 ml. Suc de fructe, ceai, lactate sau 300 ml. Apă minerală alcalină+ vitamina C 200-400 mg + 100 mg Vit. B1, şi ½ lămâie sau sirop ( 15 g glucoză).

6. medicaţie

– Polivitaminizant S- 2 tablete după masă, Polimineralizant S- 3 tablete la masa de după efort; Vitaspol 1-2 fiole după antrenament, Eleutal 4-5 tablete.

7. alimentaţie

– predominant alcalină, legume, fructe, lactate, normoproteică, hipolipidică, hidrozaharată cu proteine.

8. odihnă activă şi pasivă

9. tehnici de relaxare

Schema de refacere după efort predominant neuropsihic(tir, pistol viteză, tir cu arcul, scrimă, portari la jocuri)

1. psihoterapie

2. tehnici de relaxare neuropsihică şi neuromusculară

3. training autogen

4. duş cald sau cadă

– (38-42 grade C) 10 min.(sare Bazna,

iodură de potasiu) şi masaj 10 min.

5. aeroionizare negativă oxigenare

6. odihnă activă

– 30 – 60 minute

7. medicaţie

– Polivitaminizant S – 2 tablete, Polimi-

neralizant S – 2 tablete, Eleutal 4-5 tablete după effort, Nootropil sau Piravitan 2 capsule. Cu indicaţie medicală se poate administra Glicocol-Nevrosthenin 1-2 fiole în antrenament cu 10-15 zile înainte de competiţie, ca mijloc de refacere

8. alimentaţie

– conform cerinţelor şi consumului de efort ( echilibrată, bogată în lichide, lactate, crudităţi, organe, peşte).

9. odihnă pasivă

( somn )

După fiecare antrenament se vor folosi mijloacele de la punctele 1,2, sau 3,4,7,8,9,. La sfârşitul ciclului săptămânal şi eventual la mijlocul săptămânii se va efectua o şedinţă de antrenament de refacere cu o durată de 90 – 120 minute( în funcţie de durata odihnei active, 30 sau 60 minute)

În care se vor utiliza toate mijloacele descrise. În aceste antrenamente se va folosi şi sauna 10-15 minute( 2 minute saună, 2 minute bazin sau duş)

La sfârşitul săptămânii, iar masajul va dura 15 minute( manual cu caracter general). Antrenamentul de refacere, zilnic sau la sfârşit de săptămână, se desfăşoară la indicaţia şi sub supravegherea personalului medical, a psihologului sau a altor specialişti pentru psihoterapie şi tehnicile de psihorelaxare-training autoge.

@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@

CURSUL Nr. 4

Mijloacele Competiţionale

Această grupă de mijloace se distinge prin caracterul lor integrativ, de cuprindere a tuturor componentelor antrenamentului. Unii specialişti consideră că aceste mijloace constituie o componentă a antrenamentului, numită integrală, care se exersează în lecţiile şi microciclurilespecifice finalului de etapă precompetiţională şi perioadei competiţionale.

Prin introducerea mijloacelor competiţionale în mezocicluri, strucrurile amintite se concep modelate în întregime după competiţia la care se va participa. Aceste mijloace diferă ca formă şi conţinut de la o ramură de sport la alta, sportivii exersând proba în condiţii regulamentare.

Matveev(1986) propune o clasificare a mijloacelor de concurs după structura motrică a ramurilor de sport, împărţindu-le în :

#clase,#grupe,# subgrupe şi #forme de exerciţii.

clase

grupe

Subgrupe şi forme

1. Exerciţii cu monostructură(for-me relativ stabile)

Exerciţii de viteză- forţă

Exerciţii ciclice pentru rezistenţă

  1. sărituri atletice şi altele

  2. aruncări(suliţă,disc,greutate,

ciocan)

  1. ridicarea greutăţilor

  2. sprint, putere maximă.

  1. exerciţii cu efort submaximal

(semifond,înot 100-400 m)

B. exerciţii de efort maximal şi moderat( 3-5 Km,înot 800 m şi mai mult)

2. Exerciţii cu polistructură(forme variabile în funcţie de condiţiile concursurilor)

Schi alpin

Jocuri sportive

Întreceri sportive în doi

A. slalom,coborâre de viteză

A. cu intensitate mare(baschet,hand

Bal,hochei etc),cu posibilităţi de scoatere limitată a jucătorului din teren

  1. jocuri cu relati

vă durată şi continuitate(fotbal

  1. scrimă

  2. box, lupte

3. Complexe de exerciţii de concurs

(biatlon,poliatlon)

Biatloane şi poliatloane cu conţinut stabil

Biatloane şi poliatloane cu conţinut ce se înoieşte periodic

  1. triatlon omogen la schi

  2. biatloane şi poliatloane neomogene(poliatlon,decatlon atletic,pentatlo modern,triatlon

înot,ciclism,alergare)

C.artă sportivă(gimnas

tică,patinaj artistic)

O formă aparte o au exerciţiile integrale de concurs în cadrul jocurilor sportive, cum a evidenţiat Ioan Kunst Ghermănescu(1983) care specifică următoarele:jocul şcoală,jocul de antrenament,jocul de verificare şi jocul competiţional.

Jocul şcoală urmăreşte învăţarea sau perfecţionarea anumitor procedee tehnice şi acţiuni tehnico-tactice în condiţii de joc. De asemenea se mai urmăreşte creşterea capacităţii de aplicare a unor exerciţii mai dificile, asamblarea unor combinaţii tactice, învăţarea şi perfecţionarea sistemelor de joc. În perioada competiţională se caută adaptarea concepţiei tactice, într-un plan tactic întocmit după particularităţile adversarilor. O cerinţă este ca partenerii să aibă valoare mai scăzută decât formaţia antrenată. În timpul lor antrenorii intervin şi fac corectări.

Jocul de antrenament urmăreşte perfecţionarea jocului bilateral prin aplicarea fazelor şi sistemelor, omogenizarea cuplurilor şi a echipei şi aplicarea unor combinaţii tactice. Ca parteneri se folosesc adversari de valori apropiate sau mai bune dacă se urmăreşte solicitare maximă.

Se recomandă ca partenerul să se asemene cu viitorul adversar.

Aceste tipuri de jocuri se planifică o dată pe săptămână de regulă la mijloc(joia), la ora competiţiei şi în condiţii cât mai asemănătoare ei.

Jocul de verificare * este considerat ca fiind cel mai complex şi veridic test prin care se apreciază nivelul de pregătire al unei echipe sau sportiv.*este organizat într-o ambianţă cvasi-oficială,cu partener de aceeaşi valoare. * în cadrul lui se urmăreşte modul în care se comportă în ansamblu echipa şi modul în care jucătorii şi-au însuşit :

sistemele de apărare ; nivelul pregătirii specifice ;randamentul pe posturi ;nivelul pregătirii generale,etc.

Se recomandă ca aceste întâlniri să fie înregistrate video pentru a fi analizate ulterior.

Jocul competiţional * nu trebuie confundat cu jocul oficial, deşi oferă prilejul repetării în condiţii complete a celor însuşite anterior.

* se organizează în mod amical, de pregătire sub forma unor cupe, sau jocuri bilaterale, tradiţionale, înaintea competiţiilor oficiale. * prin ambianţa creeată aceste jocuri pun sportivii în situaţii foarte apropiate sau chiar identice cu cele din jocurile oficiale. * poate fi folosit ori ca mijloc de pregătire ori ca mijloc de verificare sau în ambele scopuri. * se organizează în perioadele competiţionale ele modelându-se pe cât posibil după concursul oficial la care urmează să se participe. * au un caracter integral, în sensul că pe lângă condiţiile regulamentare, vor fi folosite şi procedeele de refacere medico-pedagogice stabilite pentru o echipă.

* jocul competiţional este ultima formă de organizare care se foloseşte pentru asamblarea finală a echipelor.

Metodele Antrenamentului Sportiv

Se remarcă faptul că în antrenamentul sportiv se utilizează foarte multe metode, dintre care unele comune cu cele din educaţia fizică.

Această comuniune nu presupune o aplicare aidoma a metodelor, ci includerea lor în lecţiile de antrenament cu caracteristici superioare şi în condiţii organizatorice diferite. Caracteristica esenţială a metodelor de antrenament este dată de raportul dintre consumul energetic şi oboseala acumulată, pe de o parte, şi odihna necesară refacerii,pe de altă parte, altfel spus, de jocul dintre odihnă şi efort.

Obiectivele antrenamentului determină şi alegerea metodelor, împletirea armonioasă a lor şi particularizarea încât nu mai seamănă cu cele originale. În funcţie de obiectivele antrenamentului la diferite nivele,în raport cu particularităţile ramurilor sportive şi modul de organizare a exersării metodele de antrenament se clasifică în:

Metode bazate pe relaţia efort-odihnă

  • metode destinate dezvolt. capacităţii de efort şi a calit. motrice;

  • metode destinate învăţ.,consolid. şi perfecţ.depr.tehn. şi tactice;

  • metode destinate refacerii capacităţii de efort.

Metode bazate pe relaţia parte-întreg

  • metode destinate dezvolt.capacităţii de efort şi a calit. motrice;

  • metode destinate învăţ.,consolid. şi perfecţ.depr.tehn. şi tactice;

  • metode de pregătire integrală.

În diferite metode A.S. poate fi standard( acelaşi în fiecare moment al exerciţiului) şi variabil sau cu pauza(intervale).

Pauzele pot fi pasive( când se aşteaptă restabilirea naturală a organismului ), sau active (prin efectuarea unei alte activităţi ).

Se cunosc trei tipuri de pauze:

  • pauze care asigură refacerea completă;

  • pauze de mai scurtă durată ( refacere incompletă );

  • Pauze mai lungi ( permit repetări cu capacităţi sporite de lucru ).

Rezultă că metodele se folosesc în funcţie de volumul, intensitatea

şi complexitatea efortului şi asocierea acestora cu tipurile de pauze şi durata acestora. Acest fapt determină noi particularităţi ale metodelor, repetarea putând fi efectuată pe părţi componente ale exerciţiului sau integral ori prin combinarea acestora.

Pentru a produce modificările adaptive impuse de obiectivele A.S. se recurge tot mai des la standardizarea activităţii, care presupune o serie de cerinţe ce trebuie îndeplinite. Acestea sunt:

  • efectuarea mişcărilor componente ale structurii exersate într-o ordine prestabilită, mereu aceeaşi;

  • precizarea exactă a volumului şi a intensităţii efortului;

  • stabilirea cu precizie a duratei pauzelor, precum şi a caracterul acestora ( activ sau pasiv );

  • crearea de condiţii organizatorice şi materiale optime, care să favorizeze repetarea în limitele stabilite, incluzând eventualele măsuri şi aparate de control.

În cazul repetărilor standardizate structura mişcărilor suferă modificări neglijabile, fapt pentru care sunt des folosite în consolidarea depr. motrice şi pentru adaptarea organismului la un anumit nivel de solicitare. Metodele A.S. pot fi combinate în diferite forme care să fie adecvate: * sarcinilor de antrenament specifice unor sporturi sau probe;

  • vârstelor şi nivelelor de pregătire ale sportivilor.

Exemple de metode combinate :

Standard variat ;

  • 3 x ( 50m, t = 100% + 100m, t = 75% + 50m, t = 100% + 100m, t = 75%, pauză între repetări = 1 minut.

Exersare progresivă;

* pe fond de volum :1 x 30m, t = 100% + 1 x 50m, t = 100% + 1 x 70m, t = 100% + 1 x 100m, t = 100% – pauză = 45 sec.

  • pe fond de intensitate : 1 x 100m, t = 50% + 1 x 100m, t = 75% +

+ 1 x 100, t = 100% – pauză = 45 sec.

Exersare cu interval în scădere

  • 1 x 100m, t = 100%, p = 45 sec + 1 x 100m, t = 100%, p = 30 sec +

+ 1 x 100m, t = 100%, p = 15 sec.

Procedee de exersare sub formă de circuit.

Exersare continuă

  1. pe linia de 3m,deplasări laterale în poziţie fundamentală joasă pe 4m;

  2. la fileu, sărituri la blocaj;

  3. deplasări înainte – înapoi pe 6m

  4. pe linia de 3m, plonjoane succesive stânga – dreapta;

  5. la fileu, simulări succesive ale loviturii de atac;

  6. plonjoane succesive înainte – înapoi.

* dozare : 2 x 2 x ( 6 x 15 sec. ), t = 100%, pauza – 5 min. între reprize.

Exersare continuă cu intervale

  1. voleibalări cu mingea medicinală;

  2. abdomen – din culcat dorsal, ridicarea trunchiului la verticală;

  3. genoflexiuni cu săritură;

  4. pase de la piept cu mingea medicinală;

  5. aruncări la coş din săritură, non – stop, de la un panou la altul ( 3 pct. )

  6. săritură stânga – dreapta peste banca de gimnastică.

  • dozare : 3 x ( 6 x 30 sec. ), t = 75%, p = 45 sec. între circuite.

Circuit cu intervale

  1. pase cu două mâini de deasupra capului cu mingea medicinală de 2 kg.

  2. Sărituri cu genunchii la piept;

  3. Extensii ale trunchiului din culcat facial;

  4. Deplasări din poziţie fundamentală joasă;

  5. Menţinut atârnat cu braţele îndoite la 90°;

  6. Sărituri în lungime din ghemuit în ghemuit.

  • dozare : 3 x ( 6 x 30 sec. ), t = 100%, p = 30 sec. între ateliere, p = 1’,între circuite.

Procedeul eforturilor continue ( de durată )

Este un procedeu metodic caracterizat prin solicitatre continuă fără întreruperi( pauze ), cu un volum mare şi o intensitate relativ redusă a efortului. În cadrul acestui procedeu volumul trebuie să fie de 2 – 5 ori mai mare decât cel specific efortului competiţional, iar intensitatea suficient de ridicată ( puls = 150 – 160 p/min. ).

* ex. 1 x 10.000m, t = 5 min./km sau 1 x 30 min. alergare în tempou 50%

Metoda repetărilor

Se caracterizează printr-o alternanţă planificată între efort şi refacere. Refacerea trebuie să fie completă pentru a permite angajarea de eforturi mari în vederea atingerii parametrilor planificaţi. Deci organismul trebuie să fie odihnit. Se poate lucra cu intensităţi mari, maxime pentru dezvoltarea vitezei, forţei explozive, forţei de reacţie. Se pot realiza astfel şi volume eficiente de antrenament.

  • ex. Înot 4 x 25m, t = 100%, p = 3 min.

alergare 4 x 200m, t = 100%, p = 10 – 12 min.

Antrenamentul cu intervale

Este o metodă de pregătire care presupune alternarea exerciţiului cu pauza ( efort – odihnă ) şi repetarea acestui ciclu de un număr de ori.

Producţia de energie este aceeaşi ca şi în activitatea continuă, dar gradul de oboseală este mai mic, deoarece se acumulează mai puţin acid lactic, indiferent de intensitatea sau durata efortului.

În ceea ce priveşte dezvoltarea sistemelor energetice, în funcţie de volum, intensitate şi caracteristicele pauzei se pot obţine rezultate diferite, după cum urmează :

  • folosirea repetată a sistemului ATP – CP, contribuie la creşterea capacităţii energetice şi la întârzierea apariţiei oboselii, nepătrunzând prea mult în sistemul AL;

  • stabilirea corespunzătoare a duratei şi tipului de interval va duce la implicarea maximă a sistemului AL, care astfel se va îmbunătăţi;

  • printr-o activitate indelungată şi intensă se dezvoltă volumul cardiac şi astfel se dezvoltă sistemul aerob.

Conţinutul antrenamentelor cu intervale depinde de sistemele energetice care urmează a fi dezvoltate.

Variabilele antrenamentului cu intervale sunt :

  • intervalul de lucru – efort;

  • intervalul de descărcare – pauză;

  • raportul efort – pauză;

  • repriza – grup de intervale de lucru şi descărcare;

  • repetări – număr de intervale de lucru/repriză;

  • intensitatea de lucru – tempo de execuţie ( raport distanţă/timp );

  • volumul de lucru – distanţe.

Exemplu : 1x6x200m, t – 28sec/200m, p – 1min24sec.

  • interval de lucru – 200m;

  • pauza 1min.24sec;

  • raport efort – pauză, 1 – 3;

  • reprize – 1;

  • repetări – 6;

  • intensitate 28sec/200m;

  • volumul de lucru 1200m.

Tipuri de antrenamente cu intervale

  • metoda extensivăcaracterizată prin creşterea volumului şi scăderea intensităţii este folosită pentru dezvoltarea rezistenţei generale (sistem cardiovascular ), rezistenţei specifice ramurii de sport şi combinaţiei rezistenţă – forţă;

Exemplu : 1x100m, t – 17 – 20sec/100m, p = 60 – 90sec.

5x400m, t – 65-85sec/400m, F.C. 150 – 190 p/min.

Intensitatea efortului ( tempoul ) reprezintă 60-80% din maximum.

  • metoda intensivăcaracterizată prin creşterea intensităţii şi reducerea volumului este folosită pentru dezvoltarea rezistenţei specifice (rezistenţă-viteză, rezistenţă-forţă )şi puterii maxime aerobe.

Exemplu : 6x100m, t – 14-18sec/100m, p = 90-120sec.

Intensitatea efortului reprezintă 80-90% din maximum.

Antrenamentul cu intervale se justifică numai în cazurile în care se urmăreşte dezvoltarea rezistenţei în regim de viteză, rezistenţă în regim de forţă sau a rezistenţei generale ( aerobe ). Acumularea oboselii prin pauzele care asigură refacerea incompletă, este de dorit, însă această oboseală nu trebuie să se instaleze prea repede, pentru ca volumul de lucru să nu cadă prea brusc. Dirijarea efortului se face prin modificarea intensităţii lui şi prin stabilirea pauzelor individuale sau în serie.

În cadrul perioadelor pregătitoare se utilizează metoda exersării în condiţii standard ( abordare analitică sau globală ), exersarea în condiţii variate cu procedeele aferente iar, pe măsură ce ne apropiem de competiţie, exersarea se realizează în condiţii de concurs sau cât mai apropiate de acesta. În aceste condiţii creşte ponderea metodei analogiei şi modelării. Prezentăm în continuare schematic principalele metode şi procedeele metodice bazate pe relaţia efort/odihnă utilizate în antrenamentul sportiv.

Facem următoarea precizare : În literatura pedagogică raportul dintre metodă şi procedeu metodic este cel care se stabileşte între structura de bază ( patern ) şi forme diferite de organizare ale aceleiaşi structuri. Astfel toate metodele prezentate sunt de fapt procedee ale metodei exersării. In aceste condiţii vom folosi destul de des noţiunea de metodă, cititorul înţelegând că de fapt este vorba de procedee metodice.

Calitatea motrică

(aptitudinea

motrică)

Metode de

antrenament

Procedee metodice de

antrenament

Caracteristici

Efecte

1

2

3

4

5

R

E

Z

I

S

T

E

N

Ţ

A

Metoda eforturilor de lungă durată

(continui,fără pauze)

Eforturi continui

– extensive

– intensive

Eforturi variabile

– fartlek

– alternative

– Efort continuu cu intensitate mică şi volum mare

– Efort continuu cu intensitate mare şi volum mediu

– Efort cu

intensităţi planificate

Rezistenţa aerobă : stabilizare,

capilarizare,

reglarea metabolismului

Rezistenţa aerobă specifică, creşterea VO2 max, se optimizează metabolismu glucidic

Ameliorarea mecanismelor anaerobe

Capacitate de adaptare şi eliberare de energie

Metoda eforturilor cu intervale(pauze ce asigură revenirea incomplet

Metoda eforturilor cu intervale

Eforturi extensive cu intervale de durată : scurte, medii, mari

Eforturi extensive cu intervale de durată : scurte, medii, mari

– Efort cu intensitate medie

(15sec. – 1min ;

1min – 2min ;

peste 2min.).

– Efort cu intensitate mare şi volum mediu :

(15 sec-1min ;

1-2min ; peste 2min.

Rezistenţa specifică aerobă,parţial anaerobă

Capacitate de datorare de energie ; compensarea lactatului ;mă-rirea VO2max.

Rezistenţă specifică anaerobă şi parţial aerobă, eliberare de energie ; toleranţă la kactat ; capacitate anaerobă lactacidă ;activarea enzimelor ce asigură glicogenoliza

Metoda repetărilor(pauze ce asigură revenirea completă)

Procedeul cu repetări ; pauze de scurtă durată, medie şi mare.

Eforturi cu intensitate foarte mare şi volume medii sau mici

(15sec-1min ;

1-2min ; peste 2min.)

Rezistenţă specifică anaerobă şi parţial aerobă conform cerinţelor ramurii de sport ; ameliorarea fluxului energetic ; compensare lactat ;toleran ţa la lactat ;activarea enzimelor glicolitice.

Rezistenţă-forţă explozivă

Metoda combinată cu repetări şi intervale şi revenire completă.

Procedee specifice ramurilor de sport

Impulsuri de forţă optime, repetări până la începerea scăderii forţei

(sărituri, aruncări, loviri)

Menţinerea vitezei de impulsie şi a forţei.

F

O

R

Ţ

Ă

M

A

X

I

M

Ă

Metoda repetărilor cu pauze ce asigură revenirea completă

Procedeul creşterii masei musculare

Eforturi medii în raport cu forţa maximă ;repetări până la obosire , lent şi rapid

Creşte secţiunea transversală a fibrei musculare

Procedeul greutăţilor mari şi maxime

Efortul maximal şi submaximal în raport cu forţa maximă ; repetări reduse/serie, execuţie rapidă şi explozivă

Coordonare inter şi intramusculară

Capacitate de inervaţie

Eforturi excentrice

Eforturi supramaximale ; repetări reduse/serie ; execuţie lentă

Folosirea forţei maxime ;

Solicitarea tuturor fibrelor musculare

Izometria

Contracţii statice maxime (9-12sec)

De 5-10 ori zilnic în funcţie de perioada de pregătire

Forţă statică maximă ; masă musculară

Coordonare intramusculară

Procedeul piramidei normale, incomplete(rete-zată), duble

Eforturi/repetări :

  1. variabile/sere

  2. medii la mare

  3. medii şi mici volum mare

Hipertrofie musculară, forţă mare şi maximă ; capacitate de adaptare la o inervaţie variabilă

Forţă – viteză

Forţă explozivă

Metoda repetărilor cu pauze ce asigură revenirea

Metoda repetărilor cu pauze de revenire completă

Procedeul forţă – viteză

Procedee forţă – viteză în funcţie de ramură

analitic/sintetic/variabil

Încărcături mici faţă de maximuum ; număr mediu de repetări/serie ; execuţie rapidă şi explozivă

Execuţii rapide şi explozive

Efort suplimentar uşor variabil

Ameliorarea inervaţiei inter şi intramuscu-

lare specifice probelor şi ramurilor sportive

Creşterea forţei – viteză

Inervaţia inter şi intramuscu-lară specifică diferitelor ramuri sporti

ve ; creşterea vitezei de contracţie

Adaptarea la condiţii variate

Forţă de reacţie

Metoda repetărilor cu pauze de revenire completă

Procedeul forţei reacţive

( pliometric )

Lucrul concentric – excentric ; efort mic până la mediu

lucru exploziv

Inervaţie inter şi intramuscu-lară cu vârfuri de forţă.

Optimizarea

ciclului întindere-scurtare

Forţă rezistenţă

Metoda repetărilor cu pauze de revenire completă

Procedeul rezistenţă în regim de forţă

( circuit)

Eforturi medii, număr mare de repetări/serie, până la refuz, tempo lent,pauze de 2-3min între serii

Rezistenţă la oboseală în cadrul unor execuţii de forţă anaerobă ; creşterea fluxului energetic anaerob ; toleranţa la lactat

Metoda eforturilor cu intervale şi revenire incompletă

Procedeul rezistenţă în regim de forţă II

(circuit)

Eforturi cu încărcături mici, număr mare de repetări/serie sau atelier, executate lent, pauze de 1min între serii

Dezvoltarea forţei în regim de rezistenţă

Viteza de deplasare

Metoda repetărilor cu pauze de revenire completă

Procedeul eforturilor cu viteză maximă

Intensitate maximă, repetări până la 7 sec

Capacitate de inervaţie şi alternare a excitaţiei cu relaxarea ; capacitate anaerobă – alactacidă

Procedeul coordinativ

Skipping, variante de alergare în zig-zag, şcoala alergării

Capacitate de inervare

Procedeul eforturilor supramaximale

Alergare la vale, coborârea de pe munte,sărituri cu încărcături mici

Depăşirea barierei de viteză

Viteză – forţă

Metoda repetărilor cu pauze de revenire completă

Procedeul forţei reactive

Acelaşi ca la forţă-viteză şi la procedeul pliometric

Efecte similare antrenamentul pliometric şi forţă-viteză

Procedeul cu supraîncărcare

Lucru în condiţii îngreuiate ; ascensiuni montane, lucru cu greutăţi, rezistenţă la întindere

Creşte viteza în condiţii de rezistenţă crescută

Ameliorarea inervaţiei intra şi intermuscu-

lare

Viteză-rezistenţă

Metoda combinată cu repetări şi intervale (revenire incompletă până la completă)

Procedeul eforturilor intensive

Repetări cu intensitate maximă până când începe scăderea vitezei

(apariţia oboselii)

Rezistenţă la viteză

(performanţe de viteză) învingerea pragului de oboseală ; toleranţă la lactat

Creşterea fluxului de energie anaerobă

Procedeul distanţelor lungi sau a numărului mare de repetări

Distanţe excesiv de lungi cu reducerea pauzelor între ele în funcţie de stadiul de pregătire

Viteza de reacţie

Metoda repetărilor cu pauze de revenire completă

Procedeul reacţiei simple şi complexe

Reacţii la diferite semnale

Ameliorarea timpului de latenţă, dezvoltarea capacităţii de anticipare ;,perceperea timpului şi formarea simţului timpului

Procedeul anticipării

Reacţii la obiecte în mişcare(mingi, adversari, coechipieri, etc)

Procedeul senzoriomotric

Aprecierea duratei reacţiei motrice

Mobilitate supleţe

Metoda repetărilor cu pauze de revenire completă

Procedeul întinderii active şi pasive cu intermitenţe

Întinderea dinamică activă şi pasivă

Ameliorarea mobilităţii şi supleţii

Profilaxia traumatismelor

Procedeul stretching 1

Procedeul stretching 2

Întindere completă

(continuă)

Întindere-destindere-întindere moderată

Aptitudini motrice complexe

Metoda competiţională

Procedeul concursurilor şcoală, de antrenament, de verificare

Încărcături apropiate de cele dinconcurs, identice sau mai mari

Capacitatea de performanţă specifică ramurii de sport

Formarea deprinderilor tehnice specifice ramurilor de sport

Exersarea analitică a deprinderii

Analitic în tempo uniform

Repetarea mişcărilor, în faza învăţării iniţiale, în tempo apropiat de cel de concurs

Formarea imaginii musculare a mişcării ; formarea legăturilor temporale

Analitic în tempo variat

Alternarea repetărilor în tempouri variate

Formarea ritmului corect de execuţie

Analitic în paralel cu dezvoltarea calităţilor motrice sau a unor grupe musculare

Dezvoltarea calităţilor motrice care condiţionează efecuarea corectă a procedeului tehnic

Creşterea capacităţii funcţionale

Exersarea integrală a deprinderii

Exersarea globală în condiţii standard

Repetarea în condiţii standard

(mereu aceleaşi)

Consolidarea deprinderii (automatizarea) şi combinarea cu alte deprinderi (structuri tehnico-tactice)

Exersarea globală în condiţii variate şi competiţionale

Repetarea în condiţii schimbătoare (ritm,adversari,

posturi,teren, arbitraj)

Supraînvăţarea şi formarea capacităţii de aplicare în condiţii variate. Dezvoltarea creativităţii şi capacităţii de autoconducere

Metoda modelării

În domeniul E.F.S. modelarea a fost înţeleasă atât ca metodă cât şi ca principiu, fapt care dovedeşte aplicabilitatea ei extinsă, dar şi unele imprecizii de ordin teoretico-metodologic.

Astăzi modelarea este tratată corect de majoritatea specialiştilor,şi anume din punct de vedere cibernetic, fapt care o desemnează ca metodă specifică ,cu reguli şi etape precis delimitate, făcând-o aplicabilă în toate domeniile de activitate.* Metoda modelării reprezintă o unitate între cunoaştere şi acţiune, între teorie şi practică. Ea presupune în primul rând elaborarea unui model, care trebuie să fie conceput întotdeauna ca realizabil practic.* Modelarea presupune un sistem de operaţii cu ajutorul cărora obţinem o cantitate de informaţie cu privire la obiectul acţiunii necesară realizării unei situaţii problematice.

În aplicarea metodei modelării trebuie respectate

  • delimitarea sau cunoaşterea obiectului modelării;

  • obţinerea unor date generale esenţiale şi neesenţiale despre sistemul original;

  • formularea unor ipoteze în legătură cu proprietăţile originalului, modul de funcţionare şi organizare,a comportamentului acestuia;

  • construirea modelului, verificarea funcţionalităţii acestuia;

  • Experimentarea modelului, verificarea funcţionalităţii acestuia;

  • Optimizarea modelului, pentru adaptarea deplină a acestuia la sarcinile cercetării;

  • Determinarea aproximativă a concluziilor desprinse din studierea şi aplicarea modelului la sistemul original.

Pentru a fi eficient un model trebuie să fie:

  • simplu, accesibil observaţiei şi investigaţiei directe;

  • izomorf ( să oglindească cu fidelitate originalul );

  • relevant ( să evidenţieze pe primul plan acele caracteristici ale originalului, care constituie obiectul cercetării;

  • Să aibă un caracter general, nu individual;

  • Să fie de esenţă informaţională, permiţând desprinderea şi formularea viitorului sistem original.

Modelele au un pronunţat caracter prospectiv,chiar de ipoteză, având în vedere proiectarea lor în viitor. Tipul de modelare ce caracterizează A.S. este integrat şi intercalat cu alte tipuri de modele ca:

  • modele elaborate la nivel mondial, de dezvoltare în principal a sportului olimpic;

  • modele elaborate la nivel naţional, care analizează şi cuprind resursele materiale, financiare, cadrele, selecţia, etc.;

  • modele privind ridicarea măiestriei sportive a fiecărui sportiv de înaltă performanţă ( conţinutul şi organizarea activităţii ).

În domeniul A.S. se pot aminti şi alte tipuri de modele:

  • modele finale – cu care se încheie perioade lungi de antrenament.

  • modele intermediare – asigură controlul periodic în îndeplinirea parametrilor modelelor finale;

  • modele operative – scheme sau sisteme de exerciţii al căror efect este esenţial în dezvoltarea capacităţii de performanţă în proba sau ramura de sport pentru care au fost elaborate;

  • modele de selecţie – pentru selecţia copiilor şi juniorilor şi pentru selecţia sportivilor consacraţi de perspectivă.

  • modele de concurs – sunt modele elaborate după caracteristicile concursurilor importante la care urmează să se participe. Ele cuprind pe lângă competiţiile viitoare şi rezultatele ( obiectivele ) preconizate a se realiza, precum şi în mod particular comportamentul sau conduita tehnico-tactică şi fizică ( integrală ) ce se impun. Astfel se va realiza ceea ce numim concepţia de abordare a concursurilor.

Metoda Analogiei

Analogia poate fi definită ca fiind “ asemănarea parţială între două sau mai multe noţiuni, situaţii, fenomene,…,asemănare care determină schimbarea unui element sub influenţa celuilalt”.( Dicţionarul limbii române). O altă definiţie furnizată de Dicţionarul Enciclopedic prezintă analogia ca fiind “ asemănarea totală sau parţială a organelor sau a unor părţi a organelor care îndeplinesc aceeaşi funcţie, dar au origini şi structuri diferite”.

În A.S. cel mai simplu exemplu, în acest sens îl constituie relaţia de analogie dintre concurs şi antrenament sau pe faze de concurs( atac şi apărare şi mijloace sau sisteme de acţionare folosite în lecţii sau secvenţe de lecţii.

Regulile generale de aplicare a analogiei sunt determinate de operaţiile implicate de sistemul de comandă şi control. Astfel două sisteme sunt considerate analoage dacă îndeplinesc următoarele condiţii :

*Prezintă un ansamblu de receptori ai informaţiei din mediul extern, cu care să poată efectua raţionamente, judecăţi şi alte operaţii.

  • în cazul concursului, informaţia este din ambianţă sau de la adversari;

  • în cazul sistemelor de exerciţii sau de lecţii sunt aceiaşi numai că informaţia este diferită cantitativ şi calitativ: comunicarea cu adversarii este voit ingreuiată pentru a-i furniza cât mai puţine informaţii, iar comunicarea cu antrenorul trebuie să fie cât mai completă şi facilă;

în lecţii sau în pauzele jocului, antrenorii pe lângă limbaj folosesc şi mijloace intuitive.

* Informaţia se analizează, se interpretează şi în funcţie de capacităţi stabileşte soluţii de rezolvare în funcţie de scopul urmărit.

Scopurile pot fi : imediate, intermediare şi finale.

* Ca urmare a prelucrării informaţiilor recepţionate din mediul extern, are loc un proces de reglare. Această reglare reprezintă lupta sistemului pentru menţinerea propriei existenţe împotriva influenţelor perturbatoare din interior şi din afara lui. În orice proces de reglare există trei parametri:

durata, finalitatea şi eficienţa.

În finalul celor prezentate trebuie să evidenţiem că metodele în general şi cele ale A.S. în special, se aplică în sistem uneori atât de mult combinate,în cele mai diferite forme, rezultând procedeenoi, adecvate sarcinilor de antrenament.Metoda în A.S. reprezintă sinteza interdisciplinară a cunoştinţelor antrenorilor.

@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@@

CURSUL NR. 5

Efortul şi odihna factori condiţionali

ai capacităţii de performanţă

Antrenamentul sportiv este un proces cu o durată specifică, conceput ca un sistem motric-funcţional în vederea realizării unei conduite performanţiale. De altfel efortul este o conduită conativă de mobilizare,concentrare şi accelerare a forţelor fizice şi psihice în cadrul unui sistem de autoreglaj conştient şi aconştient în vederea depăşirii unui obstacol, a învingerii unei rezistenţe a mediului şi a propriei persoane

Efortul de antrenament reprezintă procesul învingerii conştiente, de către sportiv, a solicitărilor din pregătire pentru perfecţionarea fizică, tehnică şi tactică şi pentru accentuarea factorilor psihici şi intelectuali, ale căror rezultate produc, voluntar, modificări ale capacităţii de performanţă şi adaptatrea organelor şi sistemelor implicate.

În această accepţiune noţiunea de effort este o consecinţă a unităţii bio-psiho-sociale a omului şi a conceptului de activitate şi acţiune.

În antrenament pe noi ne interesează efortul fizic, care prin acţiunea sa implică sistemul muscular, energetic, de transmitere şi prelucrare a informaţiei, determinând gradul de solicitare a organismului care prin caracterul sau de stress modifică nivelul homeostaziei. Deci prin antrenament se urmăreşte adaptarea organismului la efortul competiţional

Care implică o ameliorare morfo-funcţională, o creştere a potenţialului vital a organismului, precum şi a capacităţii sale nespecifice de a rezista la stimuli externi.

Schema generală de adaptare constă atât din interacţiunea dintre reacţiile de adaptare homeostatică şi cele nespecifice generale cât şi din trecerea de la adaptarea pe termen scurt la cea pe termen lung, prin activarea aparatului genetic al celulei şi inducţia sintezei proteice de adaptare. Astfel privit A.S. este alcătuit din încărcături care prin volum, intensitate, complexitate, specificitate şi tip, duc la adaptări funcţionale şi la realizarea obiectivelor cordinative şi tehnico-tactice.

Mărimea efortului poate fi apreciată din două perspective:

  • din afară “ şi “ din interior “. Privit din afară el este caracterizat de următorii indicatori: specificitate, volum, durată, amplitudine, densitate, intensitate şi complexitate. Toate acestea condiţionează modificările funcţionale şi morfologice, necesare creşterii capacităţii de performanţă, pentru care sunt utilizaţi stimuli cu caracteristici determinate pe baza unor metodologii.

Specificitatea stimulilor este determinată de caracteristicile lor şi de reacţiile provocate sistemelor organismului implicate prioritar, de calităţile psihologice ale sportivului, de vârstă, de nivel de pregătire, de poziţia lor în substructurile macriciclului, de condiţiile ambietale etc.

Această specificitate este dată de structura mişcării care selecţionează grupele musculare solicitate, durata unei solicitări, tipul de acţiune neuro-musculară, metabolică şi de adaptare a structurilor osteo-tendinoase, dar şi de ansamblul de funcţii pe care le activează, după o ierarhie precisă.

Volumul reprezintă cantitatea totală de repetare apreciată prin:

  • distante parcurse în alergări, înot, canotaj, patinaj etc.;

  • execuţii parţiale sau integrale;

  • execuţii ale structurilor tehnico-tactice;

  • acţiuni complexe;

  • greutăţi ridicate;

  • timp de lucru ( efectiv şi pauze );

  • număr de lecţii de antrenament şi refacere;

  • număr de reprize, starturi, concursuri, etc.

Unii autori îl consideră o noţiune importantă a A.S. produs de trei factori şi anume: * durata efectivă a efortului fără pauze; * amplitudinea; * scurtimea pauzelor dintre mijloacele folosite.

Antrenorul şi sportivul generează insă cea mai importantă caracteristică a efortului şi anume dificultatea antrenamentului( dată de raportul dintre cantitatea de lucru şi capacitatea de efort. Informaţii complete se obţin în condiţiile în care se precizează care din componentele volumului sunt mai solicitate: durată, amplitudine sau pauze.

Durata stimulului reprezintă timpul cât acesta acţionează singular sau în serii, în cadrul unor structuri de antrenament. O serie de cercetări care se referă la durata “ excitaţiei” în antrenamentul de rezistenţă, evidenţiază că se înregistrează creşteri ale performanţei numai dacă durata excitaţiei şi intensitatea necesară acesteia se menţin minimum 30 minute. Christensen a constatat că organismul reacţionează diferit dacă durata excitaţiei este variată, iar intensitatea submaximală se menţine constantă ( se modifică consumul maxim de oxigen, frecvenţa cardiacă şi concentraţia acidului lactic din sânge ). Reindell, Van Goor Si Bassan au demonstrat că durata excitaţiei sub 6o secunde cu intensitate submaximală determină creşterea imediată a cantităţii de oxigen şi a frecvenţei cardiace. Stauzenberg constată că în cursele de semifond este necesară o durată maximă a excitaţiei de 2 minute cu intensitate ridicată, care să asigure adaptarea organismului la dezechilibrul acido-bazic.

Pentru dezvoltarea forţei în regim de rezistenţă efortul trebuie continuat prin voinţă şi după apariţia oboselii, care realizează simultan şi dezvoltarea acestui proces psihic.

Amplitudinea sau variabilitatea stimulilor reprezintă ansamblul valorilor numerice relative ale duratei şi numărului de stimuli In cursul unei structuri de antrenament ( 2 x 5 x 50 = două reprize, cinci serii, 50 de repetări ).

Densitatea stimulilor exprimă raportul dintre timpul de aplicare a stimulului şi timpul de repaus pe structură de antrenament, ceea ce completează imaginea volumului. Densităţile mici asigură refacerea completă a organismului. Densităţile mari nu permit refacerea completă creează discrepanţe între caracteristicile efortului şi posibilităţile în scădere ale organismului pentru acelaşi effort, fiind necesare solicitări funcţionale mai mari.

Frecvenţa aplicării stimulului şi frecvenţa lecţiilor este dată de numărul de unitţî de antrenament pe zi, micricicluri şi mezocicluri.

Frecvenţa lecţiilor de antrenament determină eficienţa unui proces de pregătire, iar intervalele dintre stimuli trebuie să asigure menţinerea urmei lăsată de repetarea anterioară. Cercetări au dovedit că un antrenament intens şi scurt ( executat odată sau de două ori pe zi ) este mai eficient decât unul plasat la intervale mai mare de timp, totalizând aceeaşi sarcină, dar cu amplitudine mai mare.

Intensitatea efortului se defineşte a fi cantitatea de lucru mecanic efectuat pe unitatea de timp. Relaţiile dintre nivelul solicitării şi intensitatea efortului sunt evidenţiate prin valorile indicilor funcţionali mai ales frecvenţa cardiacă. Trebuie diferenţiată intensitatea efortului = caracteristica travaliului depus de subiecţi de intensitatea solicitării = preţul funcţional plătit de organism pentru efectuarea efortului. Intensitatea se măsoară prin valorile consumului de oxigen.

În practica sportivă ea se apreciază prin procedee adecvate astfel:

  • în sporturile ciclice = viteza de deplasare;

  • în sporturile de luptă = ritmul şi tempoul de execuţie al acţiunilor tehnico-tactice ( nr. acţiuni/ minut ).

  • În jocurile sportive, gimnastică = numărul execiţiilor tehnice/ min.

Complexitatea efortului este dată de numărul acţiunilor motrice efectuate simultan în timpul unei activităţi şi de originalitatea configuraţiei topologice a elementelor. Caracterul complex este dat de diversitatea actelor motrice simple care compun o mişcare, de substratul energetic şi de numărul de aparate şi sisteme angrenate.

Aprecierea completă a efortului se realizează din perspectivă internă concretizată în reacţia complexă a organismului la activitatea desfăşurată.

Desfăşurarea proceselor de adaptare în organismul sportivilor sunt determinate de : mărimea, orientarea şi caracterul efortului.

După mărime eforturile sunt: exhaustive ( peste 180/min) şi

maximale ( sub 180/min)= sever ; intens ( sub 160/min) şi optim ( sub 140/min)= greu şi moderat ( sub 120/min ); mic ( sub 100/min )= uşor

Mărimea eforturilor poate fi caracterizată prin două perspective :

  • din afară se caracterizează prin : indicatorii volumului de muncă( ore de antrenament, km de alergare, nr. de lecţii, nr. starturilor competiţionale); indicatorii intensităţii( tempourile, ritmul de lucru, mărimea îngreuierilor,nr. de repetări).

  • din interior se caracterizează prin reacţia complexă a organismului la activitatea desfăşurată. În acest sens efortul este cum am mai amintit : mic, moderat, optim, intens, maximal şi exhaustiv.

Indicatorii interni şi externi sînt corelaţi şi se intercondiţionează.

Creşterea volumului şi a intensităţii duce la mărirea capacităţii funcţionale a diferitelor sisteme şi organe, ceea ce generează procese de oboseală. În condiţii identice de volum cu aceeaşi intensitate, efectul efortului asupra organismului poate fi cu totul diferit.

De exemplu : dacă se aleargă 10x25m în tempou de 90 – 95% din capacitatea maximă, în funcţie de durata pauzelor efectul poate fi diferit;

– cu pauze de 10 – 15 sec. se produce scăderea capacităţii de effort, iar cu pauze de 2 – 3 min. organismul se reface complet ( oboseala dispare ).

Raportu dintre indicatorii interni şi externi este diferit la sportivi cu categorii de clasificare diferite şi ca stadiu de pregătire la aceeaşi categorie. De asemenea , acesta se modifică în funcţie de particularităţile individuale.

Orientarea efortului este determinată de capacităţile pe care le dezvoltă şi anume: forţă, viteză, rezistenţă, îndemânare, mobilitate, disponibilităţi aerobe şi anaerobe. Orientarea mai este dată şi de structura în care se implică: lecţie, microciclu, mezociclu etc. Ea poate fi: selectivă –când se acţionează prioritar asupra unui sistem funcţional ( aerob ) şi

complexă – când vizează mai multe sisteme. Eforturile selective se folosesc în lecţiile de perfecţionare în lucrul individualizat. Eforturile complexe se folosesc în microcicluri şi mezocicluri la începutul perioadelor pregătitoare. De regulă eforturile de antrenament se clasifică după orientare astfel: * anaerob – aerobă = 155 – 170/min ; anaerob- lactacidă = 170 – 190/min ; anaerob – alactacidă = 190 – 200/min ; aerobă de antrenament = 140 – 155/min ; aerobă de restabilire = 100 – 140/min. Eforturile sunt de asemenea după caracter : specifice ( ramurii sportive) şi nespecifice ( de pregătire generală ). După forma de organizare eforturile mai sunt : competiţionale şi de antrenament.

Aceste tipuri de eforturi sunt importante în perioadele pregătitoare şi competiţionale.

Oboseala şi restabilirea după efort în A.S.

Oboseala reprezintă starea tranzitorie produsă de o activitate prelungită sau excesivă, caracterizată prin scăderea potenţialului funcţional al organismului şi printr-o senzaţie subiectivă caracteristică”.

Este necesară introducerea în definiţie alături de “ funcţional” şi sfera psihologică de manifestare a oboselii. Oboseala este un ecou al efortului, rupe homeostazia prin modificarea proceselor biochimice şi favorizează trecerea organismului la o nouă stare de adaptare, superioară celei anterioare. Oboseala şi restabilirea sunt considerate principalele valori de control ale A.S. Producerea oboselii este împărţită în două faze:

* oboseala latentă ( ascunsă ) şi * oboseala manifestă ( evidentă ).

Oboseala latentă poate fi depăşită, capacitatea de performanţă menţinându-se la nivel ridicat prin efort de voinţă. Ea se caracterizează prin mişcări neeconomice, coordonare scăzută, reactivitate musculară scăzută, în partea a doua a activităţilor respective. Aceste fenomene apar datorită reducerii însemnate a rezervelor energetice din grupele musculare solicitate. Oboseala latentă este forma tipică de oboseală de antrenament.

Oboseala manifestă determină scăderea capacităţii de efort şi este însoţită de refuzul de a continua activitatea în regimul planificat. Fiind de fapt o oboseală de sistem de lectii nu poate fi depăşită în scurt timp. Efectele ei se datorează solicitării într-o anumită direcţie, iar în celulele sistemului nervos se dezvoltă fenomene inhibitorii de apărare, care duc la întreruperea efortului. Acestor faze “ normale” de oboseală li se adaugă treptat stadii tot mai profunde, care se cumulează, fără a mai putea fi compensate prin procesele de recuperare. Acesta este stadiul denumit supraantrenament.

Oboseala psihică sau subiectivă ( observabilă sau neobservabilă, reală sau imaginară) diminuează capacitatea de performanţă, anunţă un declin cu nuanţe patologice greu tratabile. Cauzele care duc la asemenea stări sunt: însumarea stadiilor oboselii fără a se lua măsuri;monotonia antrenamentelor; emoţii puternice,îndelungate greu de suportat; stressul de cantonament şi competiţional; creşterea rapidă a dinamicii efortului; planificarea eronată a procesului de pregătire.

Determinarea oboselii este foarte importantă pentru stabilirea structurii procesului de antrenament şi dirijarea acestuia.

Asupra mecanismelor oboselii există opinii diferite, unii cercetători, considerând că rolul deosebit în oboseală în are S.N.C. şi nu sistemul muscular. Această teorie a oboselii nu explică în totalitate producerea fenomenului oboselii, deoarece s-a arătat că în perioada de oboseală profundă, activitatea se poate derula dacă se scade intensitatea efortului, fapt care dovedeşte că în centrii nervoşi nu a apărut inhibiţia de protecţie şi nici istovirea. Alţi autori consideră că oboseala poate fi centrală şi periferică teorie criticată, afirmându-se că nu există oboseală periferică fără repercursiuni centrale, oboseala fiind fenomen global.

Restabilirea după efort

Activitatea musculară intensă este legată de potenţialul funcţiilor de revenire la nivelul anterior. Aceasta determină şi nivelul capacităţii de efort pe 4 faze: * capacitate scăzută; * restabilirea; * suprarestabilire;

* stabilirea. Restabilirea după efort înseamnă şi creşterea capacităţii de efort ( gradului de antrenare sau a capacităţii de performanţă ).

În cadrul etapei post- efort se disting două faze: * restabilirea funcţiilor somatice şi vegetative ce se schimbă sub influenţa activităţii musculare ( restabilire timpurie ) măsurată în minute şi ore;

*restabilirea târzie în care se produc schimbări funcţionale şi structursle \în organe şi ţesuturi.Ea este specifică doar eforturilor mari sau apropiate de acestea, efectuate în diferite tipuri de exerciţii, care determină adaptarea de lungă durată. Viteza proceselor de restabilire depinde şi în funcţie de caracterul, orientarea şi mărimea efortului.

In cadrul primei trimi a perioadei de restabilire se înlătură efectele în proporţie de 60%, în a doua treime de 30% şi în ultima treime de 10%.

După competiţii restabilirea este mai îndelungată decât după antrenament.

Durata proceselor de restabilire este determinată de potenţialul de efort sumat, prin creşterea gradului de solicitare, iar când se efectuează mai multe lecţii pe zi, durata restabilirii se scurtează.

Referitor la restabilire trebuie făcută o delimitare precisă între revenire şi refacere – restabilire ; revenirea = fenomenul de stabilire a echilibrului iniţial după prestarea unei activităţi. Refacerea şi restabilirea = fenomenul de reorganizare şi restructurare a organismului ca urmare a unor eforturi de diferite mărimi şi orientări.

Factorii de care depind procesele de restabilire

Tipul sarcinii. Restabilirea intervine mai repede după un effort muscular dinamic, decât după unul static, conform instalării oboselii.

Durata sarcinii. În cazul unei sarcini dure,când rezervele energetice sunt epuizate, intervine ficatul ( glicogenul hepatic reglează zahărul din sânge)şi muşchiul. Un antrenament de alergare de durată în jurul pragului anaerob epuizează rezervele de glicogen într-o oră,iar în cazul pragului aerob într-o oră şi jumătate – două ( Kinderman 1978 ). Revenirea se efectuează aproximativ în trei zile cu alimentaţie mixtă.

Intensitatea sarcinii ; Frecvenţa sarcinilor ; Nivelul de pregătire ; ereditatea şi factorii ambientali.

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem.

Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Sport

LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web