Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Teoria si metodologia educatiei fizice

in Sport

minge.handbal

Fiecare domeniu de activitate are la bază şi dezvoltă idei teoretice pentru care trebuie să găsească modalitatea de a fi aplicate în practică.

Astfel, pentru fiecare situaţie se dezvoltă o metodică care fundamentează şi aplică în practică elementele specifice respectivelor domenii.

În educaţie fizică şi sport, metodica specifică pune în discuţie relaţia predare-învăţare din interiorul procesului didactic, prin care se urmăreşte transmiterea conţinutului teoretic şi practic al domeniului.

Pentru recunoaşterea unei ştiinţe se impune îndeplinirea următoarelor condiţii1:

  • să aibă domeniu sau obiect propriu de investigare;

  • să posede o axiomatică proprie;

  • să posede un nivel de integrare teoretică şi conceptuală;

  • să deţină metode proprii (în sens larg);

  • să posede o epistemologie internă;

  • să aibă contingente istorice bine conturate.

Privită ca o disciplină care urmăreşte îndeosebi realizarea eficientă a obiectivelor educaţiei fizice, metodica valorifică experienţa domeniului în vederea aplicării ideilor avansate de teoria educaţiei fizice, precum şi a celor care provin din activitatea practică, într-un demers ale cărui caracteristici permit înscrierea sa în rândul disciplinelor ştiinţifice.

În sprijinul statutului de disciplină ştiinţifică au fost aduse următoarele argumente2:

  • are domeniu propriu de cercetare, reprezentat de practicarea exerciţiilor fizice în vederea dezvoltării personalităţii individului, evidenţiată în principal prin nivelul dezvoltării fizice şi cel al capacităţii motrice;

  • are metode de cercetare, care deşi nu pot fi revendicate exclusiv, au fost adaptate specificului domeniului (observaţia, experimentul, etc);

  • a dezvoltat concepte şi a formulat noţiuni proprii;

  • formulează legi, principii, reguli şi norme specifice;

  • formulează ipoteze de cercetare a domeniului;

  • deţine un ansamblu de date teoretice şi practice continuu dezvoltat, care îi conferă caracteristica unui sistem autotrofic;

  • clasifică şi cantifică propriile categorii de probleme;

Teoriei şi Metodicii Educaţiei Fizice îi pot fi descrise trei caracteristici definitorii aflate în strânsă interdependenţă3:

  • caracter explicativ manifestat în direcţia relaţiei dintre componentele procesului de instruire. Totodată, caută explicaţii proprii pentru fenomenele specifice domeniului;

  • caracter reflexiv dovedit prin judecăţile de valoare emise asupra componentelor procesului instructiv-educativ de educaţie fizică, prin raportare la realitatea socială;

  • caracter normativ dovedit prin demersul orientat către elaborarea de norme şi recomandări privind desfăşurarea procesului de instruire, în vederea realizării obiectivelor specifice domeniului.

Statutul de disciplină ştiinţifică conferă teoriei şi metodicii educaţiei fizice, posibilitatea stabilirii unor legături directe atât cu discipline specifice altor domenii (pedagogie, psihologie, fiziologie, etc.), ale căror cunoştiinţe le aplică în activitatea de educaţie fizică, cât şi cu discipline specifice subsistemelor sale.

Totodată, continua dezvoltare a societăţii oferă disciplinei posibilitatea utilizării ultimelor achiziţii ale ştiinţei şi tehnologiei din orice domeniu, în demersul de predare a exerciţiilor fizice.

1.1. Obiectul de studiu al disciplinei Teoria Şi Metodica Educaţiei Fizice şi Sportului

Literatura de specialitate (internă şi internaţională) oferă puţine date privind delimitarea şi explicarea obiectului de studiu al teoriei educaţiei fizice şi sportului. La noi în ţară, singura lucrare demnă de luat în seamă, care a constituit mulţi ani instrumentul de lucru al studenţilor şi al profesorilor, scrisă în 1979 de profesorul Ion Şiclovan şi intitulată “Teoria educaţiei fizice şi sportului”, a fost anulată după 21 de ani (în 1990), iar cunoştinţele, cu greu închegate într-o teorie, au fost disipate în lucrări cu o altă viziune asupra acestei probleme.

În cercetarea obiectului de studiu al teoriei educaţiei fizice şi sportului, Ion Şiclovan porneşte de la ideea că, încă de la începuturile omenirii, exerciţiile fizice au fost folosite în vederea perfecţionării fiinţei umane din punct de vedere fizic (corporal), dar şi al dezvoltării capacităţii sale de mişcare.

Autorul afirmă că: “obiectul teoriei educaţiei fizice şi sportului constă în perfecţionarea dezvoltării fizice şi a capacităţii motrice a oamenilor, preocupare care nu reprezintă elementul central al cunoaşterii pentru nici una dintre celelalte ramuri ale ştiinţei”. El atrage atenţia asupra termenului de perfecţionare, în contextul în care dezvoltarea fizică şi capacitatea motrică sunt influenţate şi de alţi factori (ereditate, mediu, alimentaţie etc.), însă numai educaţia fizică şi sportul vizează aceste obiective. Este vorba, deci, de influenţe intenţionate, precizare care le diferenţiază de alte tipuri de influenţe.

Pornindu-se de la aceste finalităţi, se face aprecierea că obiectul de studiu ar avea un caracter predominant biologic, deşi pe parcursul lucrării problematica are mai mult un caracter social, pedagogic şi, într-o oarecare măsură, psihologic. Analizând aceste idei, se constată că există elemente care nu corespund nici realităţii, nici rigorilor impuse în delimitarea domeniilor de cercetare:

  • Perfecţionarea dezvoltării fizice şi a capacităţii motrice sunt finalităţi, mai precis obiective generale ale educaţiei fizice şi sportului, după cum recunoaşte şi autorul. Dar acestea nu pot face obiectul de studiu al unei discipline de o asemenea generalitate, ele fiind apanajul metodicilor educaţiei fizice, pe de o parte, şi a metodicilor sportului, pe de altă parte.

  • Teoria educaţiei fizice şi sportului menţionează, comentează şi clasifică influenţele intenţionate asupra dezvoltării fizice şi a capacităţii motrice, acestea fiind chiar activităţile de educaţie fizică şi sport.

  • A enunţa caracterul predominant biologic al educaţiei fizice şi sportului, diminuând celelalte atribute legate de socializare, de educaţie şi, implicit, de dezvoltarea proceselor psihice, pare a fi o măsură de devalorizare a celor două activităţi. Conform acestei idei, teoria educaţiei fizice şi sportului ar deveni limitată, ar fi lipsită de eticheta ei cea mai importantă, de ştiinţă despre om în general, ca fiinţă bio-psiho-socială.

Având în vedere aceste consideraţii, precizăm că obiectul de studiu al teoriei educaţiei fizice şi sportului îl constituie activităţile de educaţie fizică şi sport, relaţiile dintre acestea, sistemul de reglare şi transformare a informaţiilor specifice, principiile care le guvernează, finalităţile, formele de organizare şi poziţia lor în structura socială. În urma studierii acestora, teoria educaţiei fizice şi sportului îşi constituie şi explică aparatul noţional, descrie şi clasifică cele două forme de activităţi motrice, le stabileşte notele comune şi diferenţiale, metodele şi mijloacele care le sunt proprii, dar abordează şi alte aspecte care ţin de structura şi de organizarea lor.

Menţionăm că domeniul educaţiei fizice şi sportului nu este constituit numai din activitatea practică, ci include întregul sistem de cunoştinţe dobândit din aceste activităţi. Noi nu facem o delimitare precisă între teorie şi practică decât în cazul unei necesităţi de analiză sau din raţiuni didactice, considerând cele două forme ca pe un continuum structurat, aflat în relaţii de sinergie.

Educaţia fizică şi sportul, ca obiect de studiu ale teoriei, reprezintă două activităţi umane structurate şi organizate, cu obiective bine precizate şi cu strategii de dezvoltare. Ca orice obiect al unei ştiinţe umaniste, şi cel al teoriei educaţiei fizice şi sportului are în centru omul, de data aceasta în condiţiile practicării exerciţiilor fizice. În felul acesta, obiectul devine şi subiect.

Extinderea educaţiei fizice şi a sportului dincolo de graniţele instituţiilor şcolare şi ale cluburilor sportive implică aprofundarea noilor forme, pentru crearea unei concepţii sănătoase despre viaţă, la nivel planetar. Educaţia fizică şi sportul devin mijloace de luptă împotriva drogurilor, a violenţei şi a altor tare sociale, devenind active în ceea ce priveşte securitatea naţională, pregătirea pentru muncă şi pentru o viaţă raţională. Problemele lumii contemporane îi preocupă şi pe teoreticienii domeniului educaţiei fizice şi sportului. Explozia demografică, degradarea mediului etc., sunt fenomene complexe pe care educaţia fizică şi sportul le poate diminua prin mijloace proprii.

Noua ordine internaţională pune la baza dezvoltării sociale cultura şi susţine ştiinţa şi tehnologia, dincolo de graniţele politice şi ideologice. În acest context, educaţia fizică şi sportul devin instrumente şi metode de educaţie generală: “ele devin în acelaşi timp limbaj şi sursa de transmitere a unor informaţii cu care indivizii pot înţelege relaţiile sociale, acceptă provocările sociale, devenind participanţi activi la propria formare”.4

Integrarea educaţiei fizice şi sportului în problemele lumii contemporane este un element al globalităţii, încorporând tendinţe şi orientări interacţionale care depăşesc viziunea biologizantă. Ca acţiuni umane specifice, cu influenţe polivalente, ele nu se adresează doar corpului, ca suport al minţii, ci au acţiuni generale recunoscute, constituind elemente pe care teoria educaţiei fizice şi sportului trebuie să le cunoască, să le cerceteze şi să le interpreteze.

Metodica educaţiei fizice este preocupată să aplice într-o practică eficientă a domeniului toate elementele teoretice care vizează realizarea obiectivelor propuse.

Subordonată caracteristicilor procesului de învăţământ, metodica educaţiei fizice dezvoltă strategii proprii de predare a conţinutului specific, care urmăresc deopotrivă formarea şi dezvoltarea individului.

Astfel, metodica are în vedere următoarele aspecte ale procesului formativ de educaţie fizică5:

  • conţinutul procesului de instruire;

  • tehnologia desfăşurării procesului de instruire;

  • specificul principiilor didactice (de instruire);

  • valorificarea factorilor sociali, în procesul de predare-învăţare;

  • evaluarea eficienţei procesului de predare-învăţare;

  • conducerea acţiunii didactice;

  • proiectarea şi planificarea demersului didactic.

Problematica teoriei şi metodicii educaţiei fizice se află într-o continuă dezvoltare, generată de evoluţia cadrului social, a omului în ultimă instanţă.

CAPITOLUL II

EDUCAŢIA FIZICĂ – COMPONENTĂ A DOMENIULUI DE CERCETARE A MOTRICITĂŢII UMANE

2.1. Conceptul de educaţie fizică

Educaţia fizică este o componentă importantă a educaţiei globale. Prin conţinutul şi sarcinile sale specifice, prin influenţele sale sistemice asupra individului, atât în plan motric, cât şi fizic, intelectual, afectiv, estetic etc., ea se constituie într-o cale spre educaţia generală.

Conceptul de educaţie fizică reprezintă o abstractizare şi o generalizare a experienţei acumulate în acest domeniu, începând din cele mai vechi timpuri şi până în zilele noastre.*

2.2. Concepţia despre educaţie fizică

Concepţia despre educaţia fizică reprezintă valorificarea conceptului de educaţie fizică, prin aplicarea lui la condiţiile concrete ale anumitor societăţi. Ea ilustrează sistemul de gândire în care se încadrează conceptul, precum şi notele care îi diferenţiază conţinutul, dar mai ales finalităţile. În România, expresia acestei concepţii se materializează în “Legea educaţiei fizice şi sportului”.

Conform acestui document, educaţia fizică şi sportul sunt activităţi de interes naţional, sprijinite de stat, de aceea se precizează că: “prin educaţie fizică şi sport se înţeleg toate formele de activitate fizică menite, printr-o participare organizată sau independentă, să exprime sau să amelioreze condiţia fizică şi confortul spiritual, să stabilească relaţii sociale civilizate şi să conducă la obţinerea de rezultate în competiţii de orice nivel. Practicarea educaţiei fizice şi sportului este un drept al persoanei, fără nici o discriminare, garantat de stat, iar autorităţile administrative, instituţiile de învăţământ şi instituţiile sportive au obligaţia de a sprijini educaţia fizică, sportul pentru toţi şi sportul de performanţă, şi de a asigura condiţiile de practicare a acestora.6 O atenţie specială se acordă persoanelor cu deficienţe fizice, senzoriale şi psihice, necesităţii de recuperare şi de (re)inserţie socială.

Specificul calitativ al educaţiei fizice nu constă în faptul că se desfăşoară o activitate motrică, ci în modul în care se desfăşoară această activitate, în obiectivele urmărite şi în accentul pus pe valoarea formativă a conţinutului instruirii.

Subiectul care execută o anumită acţiune motrică reacţionează printr-o conduită complexă care include (Le Boulch, 1995): reacţii fiziologice, manifestări exterioare (mişcări, cuvinte), răspunsuri mentale (conceptualizări) şi efecte asupra mediului extern.

În consecinţă, conceptul de educaţie fizică trebuie să evidenţieze contribuţiile multiple ale acestei activităţi la calitatea vieţii individului. În viziunea lui Kretchmar (1994), aceste valori create şi promovate de educaţia fizică sunt reprezentate de: cunoaştere, fitness, deprinderi motrice şi satisfacţie (plăcere), aspecte pe care autorul le explică astfel:

  • educaţia fizică contribuie la transmiterea unor cunoştinţe (informaţii) despre organismul uman, exerciţiul fizic, igiena efortului, biomecanica mişcării, regulamentele ramurilor sportive etc.;

  • fitness-ul (aptitudinile sau calităţile motrice) reprezintă un vector important al influenţei educaţiei fizice. Fiind o condiţie fundamentală a sănătăţii, a dezvoltării forţei musculare, rezistenţei, mobilităţii, coordonării etc., el contribuie la ameliorarea calităţii vieţii;

  • deprinderile motrice, achiziţionate în număr cât mai mare, determină creşterea posibilităţilor de mişcare, de experimentare a unor noi senzaţii motrice, de îmbogăţire a universului de cunoaştere, ceea ce favorizează exprimarea personalităţii;

  • educaţia fizică presupune un conţinut emoţional important, în sensul că generează satisfacţii şi bucurii, eliberează tensiunile şi creează sentimentul libertăţii individuale.

Pentru că educaţia fizică reprezintă una dintre noţiunile fundamentale ale teoriei educaţiei fizice şi sportului, se impune ca aceasta să fie definită clar şi cuprinzător, deoarece este expresia esenţei exerciţiului fizic, a proprietăţilor lui fundamentale şi a conexiunilor existente între diferitele lui forme de practicare.

Educaţia fizică este “un proces deliberat construit şi dirijat, în vederea perfecţionării dezvoltării fizice, a capacităţii motrice, în concordanţă cu particularităţile de vârstă, de sex, cu cerinţele de integrare socială a tinerilor, cu solicitările fizice ale profesiilor şi cu menţinerea condiţiei fizice”.7

Educaţia fizică este “o activitate care valorifică sistematic ansamblul formelor de practicare a exerciţiului fizic, în scopul măririi, în principal, a potenţialului biologic al omului, în concordanţă cu cerinţele sociale”8.

Sintetizând, se poate formula următoarea definiţie descriptivă: educaţia fizică reprezintă o componentă a educaţiei generale, exprimată printr-un tip de activitate motrică (alături de antrenament sportiv, competiţie, activităţi de timp liber, activităţi de expresie corporală şi activităţi de recuperare), desfăşurată organizat sau independent, al cărei conţinut conceput specific vizează optimizarea potenţialului biomotric al individului, precum şi a componentelor cognitivă, afectivă şi social-relaţională, determinând creşterea calităţii vieţii.

Educaţia fizică, privită ca mod de viaţă, îmbunătăţeşte condiţia unei naţiuni, aceasta devenind mai capabilă să se exprime, să exploreze şi să se dezvolte într-o relaţie echilibrată cu mediul în care trăieşte. Educaţia fizică se adresează, simultan, corpului şi psihicului, deoarece persoana se deplasează, gândeşte, simte, se exprimă etc. Ea este, de fapt, o educaţie prin mişcare.

Matveev şi Novikov (1980) disting două laturi specifice ale educaţiei fizice: învăţarea mişcărilor şi educarea calităţilor motrice. Prima, cu o componentă psihologică, se dezvoltă ca o concepţie biologizantă pregnantă.

Din cauza complexităţii educaţiei fizice, dată de caracteristicile, de finalităţile şi de obiectivele sale, o singură definiţie nu-i poate evidenţia toate valenţele. De aceea, educaţia fizică trebuie definită din mai multe perspective:

  1. a teoriei acţiunii, ca activitate motrică – educaţia fizică este un tip de activitate motrică, constituită din acţiuni motrice sistematizate conform unor criterii specifice subiecţilor pentru care este proiectată si programată.

  2. a didacticii, ca proces instructiv-educativ – educaţia fizică este o componentă a educaţiei generale, realizată în cadrul unui proces instructiv-educativ sau în mod independent, în vederea dezvoltării armonioase a personalităţii şi a creşterii calităţii vieţii. Educaţia fizică cuprinde un complex de stimuli care influenţează procesele de dezvoltare somato-funcţională şi psihică.

  3. a teoriei sistemelor, ca sistem de concepte – educaţia fizică este practică şi teoretică, reunind un ansamblu de idei, norme şi reguli structurate într-o concepţie unitară de organizare şi aplicare la diferite categorii de subiecţi.

  4. a managementului educaţiei, ca formă de organizare – educaţia fizică se constituie ca un ansamblu de forme de organizare ce valorifică sistematic exerciţiile fizice, în scopul realizării obiectivelor specifice.

  5. a sociologiei, ca factor de integrare socio-culturală – educaţia fizică este un sistem complex de influenţe care se aplică raţional indivizilor, favorizându-le ameliorarea condiţiei fizice, psihice şi integrarea socio-culturală.

Unii autori vorbesc despre “educaţia fizică şi sportivă” (Hebrard, 1986), sintagmă folosită pentru a evidenţia importanţa şi rolul ramurilor de sport şi al elementelor lor constitutive în realizarea obiectivelor specifice educaţiei fizice. Ea implică un sistem de mijloace, metode şi forme de organizare cu caracter mixt, care vizează nu numai dezvoltarea fizică, ci şi capacitatea motrică şi capacitatea de efort, într-o sinteză a acţiunii multilaterale a acestei activităţi.

Educaţia fizică este o necesitate pentru toţi indivizii dar, în special, pentru cei cu nevoi speciale (deficienţi), având în vedere rolul ei benefic în recuperarea fizică, motrică, afectivă. Astfel, apare termenul de “educaţie fizică specială”, care circumscrie o ramură a educaţiei fizice vizând recuperarea şi integrarea socială prin promovarea programelor adecvate diferitelor tipuri de deficienţe. Există trei tipuri de asemenea programe: adaptate, corective şi de dezvoltare.

După P. Parlebas, educaţia fizică este o practică de intervenţie care exercită influenţe asupra conduitelor motrice ale participanţilor, în funcţie de norme educative implicite (asumate) sau explicite (în procesul de instruire).

În ceea ce priveşte conţinutul acestei discipline, există unii care o plasează în opoziţie cu sportul, alţii care o asimilează sportului şi alţii care o restrâng la practici determinate de o “metodă”, dar aceştia fac cu toţii o eroare, deoarece simplifică sau reduc la şabloane această activitate. În realitate, conţinutul educaţiei fizice este legat de conduita motrică sau de ansamblul tehnicilor corporale variate, care influenţează complex subiecţii. Acest tip de conduită este numitorul comun al tuturor activităţilor fizice şi sportive, iar identificarea ei ca obiect specific al educaţiei fizice îi conferă acesteia identitate în ansamblul celorlalte discipline-schema 1.

În concluzie, educaţia fizică are ca obiect specific conduitele motrice. “Acţiunea motrică este inima în care bate educaţia fizică; ca practică educativă, educaţia fizică este o pedagogie a conduitelor motrice, care organizează condiţiile favorabile în care acţiunile motrice se manifestă.” (P. Parlebas, 1990). Exerciţiile nu reprezintă scopuri în sine, ci mijloace de îmbunătăţire a capacităţii motrice. Nu tehnica în sine este importantă, ci subiectul care o utilizează în scopuri variate.

În final, adăugăm câteva note care, pe lângă cele prezentate, pot fi definitorii pentru educaţia fizică.

  • educaţia fizică dispune de un sistem de mijloace şi metode, de tehnologii de predare diferenţiate conform condiţiilor şi obiectivelor proprii categoriilor de subiecţi;

  • educaţia fizică răspunde cerinţelor de realizare a dezvoltării fizice şi a capacităţii motrice, în vederea satisfacerii solicitărilor proprii diferitelor profesiuni şi pentru menţinerea îndelungată a unei bune condiţii fizice;

  • educaţia fizică îmbină în mod echilibrat instruirea cu educaţia, în vederea formării unei personalităţi complete, evoluate şi armonioase.

Fiind o valoare esenţială pentru individ şi societate, educaţia fizică face parte din sfera culturii fizice. Este activitatea motrică cu cel mai important impact social (ca număr de subiecţi, interval de vârstă şi forme instituţionalizate de organizare). Educaţia fizică reprezintă şi un mod de a transmite, de la o generaţie la alta, elementele unei culturi, valorile, experienţa pozitivă, atitudinile şi convingerile pe care aceasta le creează.

Educaţia fizică realizează o legătură între a fi şi a deveni, într-o tranziţie echilibrată, care favorizează exprimarea deplină a potenţialului motric, mental şi social al subiectului.

2.3. Educaţia fizică – proces continuu

Dimensiunea temporală a educaţiei îi defineşte caracterul permanent şi presupune angajarea individului într-un proces de formare, de cultivare, în toate etapele sale ontogenetice. Educaţia fizică, în calitatea sa de proces continuu, cu formele sale de organizare specifice, reuneşte tânăra generaţie, generaţia adultă şi generaţia vârstnică, neexistând deosebiri esenţiale între grupele de indivizi în privinţa trăsăturilor generale ale acţiunii educaţionale.

Deşi educaţia fizică şcolară este subsistemul cel mai bine reprezentat, se impune reconsiderarea ei ca activitate, în sensul “prelungirii” ei şi la celelalte categorii de vârstă, astfel încât să devină un continuum care să-l însoţească pe individ din primii ani ai vieţii până la senescenţă. Din această perspectivă, se resimte lipsa preocupărilor pe linia unor sisteme de educaţie permanentă complementară, compensatoare, care să răspundă nevoilor sociale, economice şi culturale ale populaţiei de toate vârstele. Lărgirea cadrului şcolar al educaţiei spre un cadru de referinţă mai amplu, extraşcolar, pare să răspundă în mare măsură acestor cerinţe.

La efortul permanent al individului de a răspunde printr-un comportament adecvat la influenţele mediului, educaţia fizică permanentă vine să ofere suportul organic, funcţional, atât de necesar, pe care nici un alt tip de activitate nu îl poate realiza.

Câmpul de acţiune al educaţiei fizice, ca proces continuu, este aproape nelimitat, oferind posibilităţi de recompensare, reechilibrare, defulare, îmbunătăţire a condiţiei fizice, angajare în activităţi de grup etc., toate acestea plasând individul pe o poziţie solidă în raport eu el însuşi şi cu ceilalţi.

Educaţia fizică apare ca sistem intermediar între sistemul social, cu rigorile sale, şi individul angajat în acest mecanism. Ea face parte din ansamblul educaţiei permanente, care urmăreşte dobândirea unor noi informaţii, cunoştinţe, competenţe.

Educaţia fizică şcolară şi universitară reprezintă forme de bază preparatorii pentru educaţia fizică pe termen lung (“life-long physical education”), care să însemne un stil de viaţă, un mod de a gândi şi a acţiona în beneficiul propriu, dar şi în interesul social.

Trecerea de la influenţele exclusiv biologice la cele multilaterale (educaţionale, psihice, sociale) semnifică valorizarea educaţiei fizice, ca formă de educaţie generală, şi formarea convingerii individului de a practica exerciţiul fizice în toate etapele vieţii.

Educaţia fizică permanentă este, în mare măsură, autoeducaţie. Dar aceasta nu se manifestă spontan, ci este rezultatul dezvoltării conştiinţei de sine, ca efect al maturizării şi al educaţiei. Prin interiorizarea acţiunii educaţionale, se produce un salt calitativ la nivelul atitudinii faţă de educaţia fizică, al conştientizării nevoii de practicare sistematică a exerciţiilor fizice, ca fiind o cale de autoformare şi autodezvoltare.

Autoeducaţia fizică, presupunând un efort voluntar, o acţiune autoimpusă şi mobiluri interioare, se bazează pe sistemul de cunoştinţe, priceperi, deprinderi şi calităţi motrice transmise încă de la vârsta şcolară, la care se adaugă achiziţiile noi, rezultat al interesului personal. Autoeducaţia fizică are o semnificaţie aparte la populaţia de vârsta a treia. Procesul de îmbătrânire poate fi dirijat prin influenţarea proceselor de involuţie şi prin stimulare motorie – exerciţii fizice adecvate, plimbări, turism etc. Educaţia fizică privită ca activitate continuă, presupune adecvarea la particularităţile de vârstă, dar mai ales la particularităţile individuale (fizice, motrice şi psihice) ale subiectului.

ASPECT COMUN

EDUCAŢIE FIZICĂ SPORT

Schema 1. Educaţia fizică şi sportul – elemente de conţinut comune şi diferenţiale

Evaluarea cunoştinţelor:

  1. Analizaţi conceptul de educaţie fizică şi prezentaţi notele definitorii ale acestuia.

  2. Ce este concepţia despre educaţie fizică?

  3. De ce educaţia fizică poate fi considerată proces continuu?

Capitolul III

IDEALUL, SCOPUL ŞI FINALITĂŢILE EDUCAŢIEI FIZICE

3.1. Idealul educaţiei fizice şi sportului

Idealul educaţiei fizice şi sportului este proiecţia solicitată de societate, pentru aceste activităţi, în viitorul apropiat şi în cel îndepărtat, privind contribuţia lor la determinarea modului de viaţă prefigurat, sistemul de priorităţi propus şi ce anume este cu adevărat important pentru individ. Acest ideal decurge din idealul social general şi din idealul educaţional, integrat celui general.

Idealul educaţiei fizice este definit drept o finalitate de maximă generalitate. Finalităţile, în ansamblul lor, îmbracă forma idealului, ca model prospectiv formulat în condiţiile sociale ale unei etape istorice. “Prin idealul educativ se proiectează şi se anticipează nevoile sociale obiective, precum şi posibilităţile pe care le poate oferi acţiunea educaţională” (I. Nicola, 1996).

Idealul educaţiei fizice, ca imagine model, ca expresie a perfecţiunii umane, desemnează “cum trebuie să arate”, dar mai ales “ce trebuie să ştie să facă subiectul” educat fizic şi motric, capabil să se integreze cu succes în societate.

Legea învăţământului din 1995 confirmă “importanţa idealului general educaţional întemeiat pe tradiţiile umaniste, pe valorile democraţiei şi pe aspiraţiile sociale”.

Idealul educaţiei fizice şi sportului poate fi formulat şi din perspectiva modelelor culturale afirmate la scară socială (S. Cristea, 1998):

  • idealul umanismului clasic – personalitate armonioasă din punct de vedere fizic şi psihic;

  • idealul epocii moderne – personalitate civică, angajată social prin valori democratice;

  • idealul epocii post-moderne – personalitate deschisă, creativă, autonomă şi responsabilă.

Zeigler (1982) afirmă că a contura idealul înseamnă a analiza pas cu pas următoarele aspecte (adaptate de noi):

  • identificarea valorilor relevante, proprii educaţiei fizice şi sportului;

  • plasarea valorilor educaţiei fizice şi sportului într-o ordine ierarhică;

  • relaţionarea valorilor personale cu cele generale, culturale, într-o perspectivă mai largă;

  • analiza propriilor aptitudini, capacităţi fizice şi motrice;

  • alegerea unui scop definitoriu, care să dea maximum de energie existenţei noastre.

Dorinţa de a influenţa pozitiv calitatea vieţii, prin formularea idealului educaţiei fizice şi sportului, implică formularea criteriilor de stabilire a obiectivelor şi determinarea factorilor ce favorizează obţinerea efectului dorit, a căilor de abordare, a modului în care se pot schimba, în timp, elementele de progres şi direcţia spre care ne îndreptăm.

Sarcina implică stabilirea următoarelor elemente:

– nivelul optim al capacităţii motrice prognosticat;

– stabilirea unui program rezonabil de educaţie fizică şi sport;

– activităţile fizice de dezvoltare, în paralel cu cele de timp liber;

– atitudinile ce trebuie promovate în legătură cu menţinerea sănătăţii şi cu problemele ecologice;

– experienţele sportive recomandabile majorităţii subiecţilor.

Aceste puncte esenţiale în strategia activităţilor de educaţie fizică şi sport sunt influenţate, direct sau indirect, de:

  • valorile şi normele stabile pe care societatea, în general, dar şi fiecare individ, le-au apreciat de-a lungul timpului şi în care s-au regăsit (conceptul de “om frumos şi bun”, din Grecia antică);

  • concepţiile politice, care au determinat o abordare progresistă sau tradiţionalistă, cu efecte asupra educaţiei fizice şi sportului;

  • caracteristicile economice şi ale civilizaţiilor industriale şi post-industriale, care au condus la schimbări ale idealului educaţional, în sensul că acesta a fost orientat, din planul abilităţilor fizice, în cel psihomotric sau al “fitness-ului mental”;

  • concepţiile naţionaliste şi religioase – primele conduc la o valorizare adecvată a activităţilor de educaţie fizică şi sport, ca mijloace eficiente pentru creşterea vigorii şi ameliorarea sănătăţii unei populaţii (cazul unor puteri asiatice sau europene); cât despre cele religioase, creştinismul promovează omul ca valoare individuală şi convingerea că activităţile motrice (educaţia fizică şi sportul) pot reprezenta o forţă spirituală în viaţa acestuia.

Ţinând cont de aceşti factori, putem stabili că elementele de referinţă ale idealului educaţiei fizice (considerate şi componente de bază ale modelului de educaţie fizică, pentru fiecare subsistem al acesteia), sunt următoarele:

  • dezvoltarea fizică armonioasă, concretizată în indicii morfologici;

  • aptitudinile (calităţile) motrice de bază;

  • deprinderile şi priceperile motrice de bază, utilitar-aplicative şi specifice unor probe şi ramuri de sport;

  • cunoştinţe şi abilităţi privind practicarea independentă a exerciţiilor fizice;

  • calităţi, trăsături morale, intelectuale şi estetice;

  • capacitatea de integrare socială şi de recunoaştere a valorilor generate de activităţile motrice.

3.2. Scopul educaţiei fizice

Scopul educaţiei fizice defineşte linia generală care orientează acţiunile de formare şi dezvoltare a personalităţii subiecţilor, proiectate de ideal. El serveşte ca ghid în selectarea obiectivelor generale şi specifice, vizând finalitatea acţiunii educaţionale. În stabilirea scopului educaţiei fizice, trebuie respectate o serie de criterii (adaptate după J. Dewey, 1992):

  • concordanţa cu idealul educaţiei fizice;

  • depăşirea nivelului actual prin acţiuni de perfecţionare, ajustare, restructurare, reformulare, la nivel conceptual şi practic (praxiologic);

  • valorificarea potenţialului existent, a resurselor şi a necesităţilor interne ale subsistemelor educaţiei fizice;

  • deschiderea spre nou, spre alte posibile alternative.

Scopul educaţiei fizice trebuie să aibă un caracter: practic (să configureze direcţiile principale de acţiune într-o perioadă istorică definită) şi strategic (prin care să se asigure dezvoltarea domeniului pe termen lung).

Într-o definiţie sintetică, scopul educaţiei fizice este dezvoltarea complexă a personalităţii individului, în concordanţă cu cerinţele societăţii de dobândire a autonomiei, a eficienţei şi a echilibrului cu mediul natural şi social.

3.3. Finalităţile educaţiei fizice

Finalităţile educaţiei fizice reprezintă materializarea obiectivelor sub toate aspectele, cu alte cuvinte, progresul pe care îl înregistrează subiectul (individul) în plan somatic, funcţional, motric, cognitiv, afectiv şi social.

Educaţia fizică se prezintă ca un sistem de acţiuni (preponderent motrice) exercitate asupra unor indivizi, în vederea transformării acestora, potrivit unor finalităţi. Reuşita constă în armonizarea cerinţelor sociale cu cele individuale.

Finalităţile generale ale educaţiei fizice sunt reunite sub denumirea de ideal, care cuprinde orientarea strategică a sistemului de educaţie fizică, într-o anumită etapă a dezvoltării sociale, economice, culturale şi ştiinţifice a unei ţări – modelul de personalitate care polarizează aspiraţiile unei societăţi.

În sinteză, idealul educaţiei fizice vizează finalitatea acestei activităţi în ansamblul său, la nivelul întregii societăţi, în timp ce scopurile şi obiectivele orientează desfăşurarea unor activităţi educative determinate şi concrete (tabel 1).

Raportul dintre scop, obiective şi finalităţi este descris plastic de Vannier, Foster şi Gallahue (1973), ca fiind un “tren de marfă: scopul reprezintă locomotiva care îndreaptă trenul către destinaţie, obiectivele sunt reprezentate de vagoanele de diferite tipuri, iar finalităţile sunt asemănate cu încărcătura fiecărui vagon; idealul este reprezentat de ajungerea trenului la destinaţie”.

Finalităţile educaţiei fizice sunt reprezentate de:

  • Indicii superiori ai dezvoltării fizice.

  • Indicii superiori ai calităţilor motrice (viteză, rezistenţă, forţă, mobilitate, coordonare).

  • Funcţionarea perfectă a principalelor aparate şi sisteme ale organismului.

  • Un sistem larg de deprinderi şi priceperi motrice de bază, utilitar-aplicative şi specifice ramurilor de sport.

  • Capacitatea de efort crescută.

  • Capacitatea psihică (intelectuală, afectivă, morală, volitivă) crescută.

  • Integrarea superioară în mediul natural şi social.

Finalitatea educaţiei fizice

Conţinutul

finalităţii

Domeniul

finalităţii

Ideal

Model de personalitate armonios dezvoltată fizic şi psihic, abilitată cu deprinderi şi priceperi pentru practicarea independentă a exerciţiilor fizice, individual şi în grup

Sistemul educaţiei

generale şi al sistemului de educaţie fizică şi sport

Scop

Efectele educaţiei fizice asupra dezvoltării fizice, a capacităţii motrice şi a obişnuinţei de a se integra şi de a acţiona în grup, pe nivele specifice ciclurilor de învăţământ

Tipuri de şcoli şi cicluri de învăţământ

Obiectiv

Enunţ cu caracter anticipativ, care descrie o schimbare comportamentală observabilă (măsurabilă), aşteptată în urma activităţii de educaţie fizică (dezvoltarea unei calităţi motrice, învăţarea unei deprinderi etc.)

Subsisteme ale educaţiei fizice, lecţii care abordează planul motric, psihomotor, etc.

Tabel 1. Finalităţile educaţiei fizice

(după Ion Jinga, 1998, tabel modificat şi completat)

Ştiinţele educaţiei promovează tot mai insistent orientarea potrivit căreia elevii trebuie înzestraţi cu competenţe în diferite direcţii, corespunzătoare disciplinelor din aria curriculară. Prin competenţă într-un domeniu se înţelege “capacitatea de a produce cutare sau cutare conduită” (R. Doron, F. Parot, Dicţionar de Psihologie, Bucureşti, Humanitas, 1999)

Există o competenţă potenţială, care se realizează în urma procesului de învăţare şi care constituie o treaptă sau o etapă a acestui proces. Această treaptă este şi rezultatul unei anumite concepţii despre strategia de învăţare urmată, subiectul fiind lăsat, ulterior, să descopere singur modalităţile de aplicare concretă, conform solicitărilor din mediu.

Există şi o competenţă percepută ca o construcţie cognitivă a elevului, ca o opinie despre propria valoare la nivel cognitiv, motric sau social. Aceasta are rol reglator în plan motivaţional, subiectul orientându-se către activităţile în care se simte competent. Profesorul are un rol esenţial în formarea acestui tip de competenţă la elevii mai puţin dotaţi motric, el putând să le formeze convingerea de a exersa continuu pentru dezvoltarea propriei capacităţi. Şi aceasta, cu atât mai mult cu cât învăţământul preuniversitar, până la clasa a X-a, trebuie să formeze competenţe minimale, adică subiecţii să poată îndeplini la nivel satisfăcător o sarcină dată (să promoveze).

Promovarea este treapta inferioară şi acceptabilă a cunoştinţelor, a deprinderilor, priceperilor şi calităţilor motrice. Promovarea clasei, obţinerea unui certificat sau a unei diplome presupun că minima competenţă a fost atinsă sau depăşită. Din aceste considerente, la educaţie fizică, evaluarea constituie o problemă mereu actuală pentru cadrele didactice.

Stabilirea competenţelor la educaţie fizică, în funcţie de clasă şi de ciclul curricular, creează o nouă optică asupra a ceea ce trebuie să cunoască elevii, deci asupra finalităţilor educaţiei fizice.

Între obiective, finalităţi şi competenţe, înţelese ca sistem evaluativ, se stabileşte o relaţie de continuitate (schema 2).

Obiectivele stabliesc ce anume trebuie să facă elevul (să înveţe, să cunoască, să ştie etc.). Competenţele consemnează o activitate sau acţiuni care se pot realiza efectiv.

De remarcat relaţiile dintre competenţe şi priceperile motrice: priceperea dă posibilitatea alegerii răspunsului motric în situaţii problematice, tipice şi atipice, iar competenţa este strâns legată de eficienţa rezultatului sau a întregii acţiuni.

1 A. Dragnea, 2002

2 Gh. Cârstea, 1999

3 Monica Stănescu, 2002

4 Interpretări ale unor idei cuprinse în Raportul Comisiei Internaţionale a Educaţiei pentru secolul XXI către UNESCO.

5 Monica Stănescu, 2002

** Terminologia educaţiei fizice şi sportului. Editura Stadion, Bucureşti, 1974

6 Legea educaţiei fizice şi sportului, 1999

7 Şiclovan, I., Teoria educaţiei fizice şi sportului. Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1979

8 Terminologia educaţiei fizice şi sportului. Editura Stadion, Bucureşti, 1974

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem.

Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Sport

LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web