Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Tipuri de cercetare

in Pedagogie/Psihologie

cercetare

Primul lucru pe care trebuie sa-l stabilim este ce fel de analiza (studiu, cercetare) vrem sa realizam.

Vom vedea in acest curs care sint tipurile de analize realizate in stiintele sociale : idiografica, nomotetica, teoretica.

1) Analiza idiografica

Acest tip de cercetare vizeaza studierea unui obiect in singularitatea lui. Etimologia cuvintului vine de la vine de la grecescul „idios” care inseamna particular, propriu cuiva (sau a ceva).

Obiectul de cercetare este o entitate – tara, un oras, un partid sau alta organizatie (administrativa, firma), un fenomen istoric (revolutia franceza, americana, bolsevica sau romana) sau alte procese si evenimente.

Cercetarea idiografica tine de descriere si naratiune, intentia fiind de a intelege un fenomen si nu de a-l explica. Raspunde la intrebarea „cum” s-a produs, cum exista un fenomen si nu „de ce” s-a produs. De exemplu, analizind descentralizarea structurilor administrative, o cercetare de tip idiografic se axeaza pe definirea structurilor, a componentelor, pe modul de realizare, si nu pe cauza, pe necesitatea schimbarii.

Acest tip de cercetare se intilneste in sinteze (care nu au nimic analitic) si monografii. Sinteza vizeaza sensul global al unui fenomen sau eveniment (de exemplu Revolutia din 89, Primul razboi mondial). Analiza propriu-zisa este absenta daca nu incercam sa comparam fenomenul cu un altul.

Monografia este o descriere exhaustiva, mai exact aprofundata a obiectului cercetarii, deoarece in nici o descriere nu poate fi total exhaustiva. O buna descriere trebuie sa fie organizata, deci orientata, altfel ea nu este un amestec de informatii sau date inutile.

Trebuie deci sa avem un fir conductor asa incit observatia sa retina fapte semnificative. Cercetatorul trebuie sa aiba o idee prealabila. Cu alte cuvinte, si cea mai clasica monografie trebuie sa fie sustinuta de o intrebare – de ce ne intereseaza, ce ne intereseaza la fenomenul observat.

Cind folosim date cantitative (statistice), descrierea este si mai selectiva si cere comparatia. De exemplu, daca analizam administratia in Romania, evolutia ei, atunci facem o comparatie in timp. Daca vrem sa o prezentam in raport cu administratia din alte tari, realizam o comparatie in spatiu, dar care tot descriere, adica analiza idiografica, este. Lucrarile bazate pe prezentarea de statistici (somaj, cheltuieli guvernamentale etc) sint de asemenea descrieri.

Descrierea poate declansa o cercetare comparata care poate duce la o explicatie. Prin compararea unor fenomene (fapte, entitati) similare, adica care au trasaturi comune, realizam tipologii, clasificari (stabilirea de clase de fenomene) care depasesc simpla descriere si sint un un inceput de explicatie.

Cercetarea idiografica serveste de multe ori pentru a interveni imediat si concret in organizarea sociala. Obiectivul este in acest caz mai putin cunoasterea (care este proprie stiintei) si in principal remedierea unei situatii nesatisfacatoare, imorale, condamnabila. Acestea sint studii comandate (de guvern, de un partid) isi propun ca scop corectarea unei stari de fapt. Rezultatul practic este mai important decit analiza.

2) Analiza nomotetica

Este opusul analizei idiografice. Vine din grecescul „nomos” care inseamna lege si „ thesis” care inseamna actiune ce trebuie facuta.

Analiza nomotetica se refera la o clasa de fenomene si nu la un fenomen singular. Ea raspunde unui imperativ de cunoastere mai ambitioasa, adica vizeaza generalizarea dintr-o anumita perspectiva.

Aristotel facea deja distinctia intre „a sti ca, a sti ceva” (care tine de descriere) si raspunde la intrebarea „ce, cum ?” si a sti „de ce” care tine de explicatie. Este un lucru sa stim ca planetele graviteaza in jurul unei stele fixe, altceva sa stim „de ce”, iar raspunsul in acest caz sint legile fizicii (nomosul grec). Stim ca in Romania este coruptie (ce este, de cite feluri, amploare), dar sa stim de ce ea exista este altceva. Stim ca administratia este ineficienta, corupta, dar alta este sa stim de ce.

Analiza de tip nomotetic vizeaza deci explicatia fenomenelor urmind legi, reguli sau conditii de aparitie. Ea cere un discurs teoretic care sa justifice un raport de cauzalitate sau de probabilitate.

Analiza nomotetica recurge la doua moduri de rationament : inductia si deductia. Daca inductia pleaca de la cazuri particulare pentru a formula o regula generala, deductia pleaca de la general si abstract catre particular si concret.

Exista deci doua tipuri de analiza nomotetica, inductiva si deductiva. Una nu o exclude pe cealalta, dar fiecare corespunde unui moment al cercetarii (cunoasterii). Sint forme de rationament, adica operatii mentale, proprii subiectului (cercetatorului, observatorului) si nu modifica obiectul (realitatea observata).

Inductiase bazeaza pe experienta empirica, concreta, pe identificarea faptelor, a datelor pentru a degaja o generalizare.

Analiza prin inductie pleaca de la acumularea metodica de constatari identice in raport cu un fenomen dat si se formuleaza astfel : de fiecare data cind fenomenul X apare, apare si fenomenul Y (cind X exista, exista si Y). Nu inseamna ca este o relatie de cauzalitate (poate sa fie) – sau poate sa fie o concomitenta (simultaneitate), cauza putind fi alta.

De exemplu, observatia inductiva ne facem sa concluzionam, dupa mai multe absente a profesorului cind ploua, ca aceasta este cauza absentei acestuia. Intr-un alt registru, tot prin inductie, s-a observat ca scrutinul uninominal intr-un tur conduce in general la o distorsiune semnificativa intre numarul de voturi si numarul de locuri obtinute, cistigatorul profitind de o marja apreciabila de locuri in raport cu scorul exprimat in numarul de voturi. Mai apoi, s-a putut intelege, mai abstract aceasta distorsiune, logica putind sa o explice mai bine.

Rationamentul inductiv pleaca de la singular, de la nivel concret, pentru a ajunge la consideratii abstracte susceptibile sa produca o regula de recurenta (repetare). Astfel, acest mod de demonstratie depaseste simpla afirmatie, descrierea sau chiar comparatia. Ea comporta o suita de constatari identice referitoare la un aspect al realului care conduce la o concluzie, la o generalizare.

In filozofia stiintei s-a privilegiat mult timp inductia ca instrument de descoperire, considerindu-se ca teoria se construieste plecind de la experienta imediata. Cunoasterea este piramidala, adica se complexifica progresiv, in etape. Plecind de la date cantitative si calitative luate pe teren (ca in etnografie), se elaboreaza o teorie prin generalizari empirice.

Acest fel de a concepe cunoasterea – prin inductie – este proprie stiintelor sociale aplicate care vizeaza rezolvarea, amelioararea, unor probleme sociale. De asemenea, probabilitatile statistice tin de inductie (estimarea somajului, a ratei de crestere, rata mortalitatii infantile), Rationamentul inductiv permite sa prevedem in functie de experienta anterioara ca un fenomen se va produce. De exemplu, putem, prin inductie, adica pe baza datelor din anii trecuti, sa prevedem ca si din promotia din acest an x% din absolventi vor gasi un loc de munca.

Deductia, spre deosebire de inductie, care este legata de empiric, de experienta, face recurs la ratiune, la abstractie. Ea vizeaza explicarea unui fenomen, isi propune descoperirea cauzelor realului.

Rationamentul deductiv Se poate derula in doua forme : modul formal si ipotetic-deductiv

a) Rationamentul formal

Este un rationament pur logic care se bazeaza pe axiome sau postulate. Axioma este propozitie evidenta si nedemonstrabila. Axioma este un adevar logic nedemonstrabil. Rationamentul derulat prin axiome este o teorema. Teorema este o demonstratie pur formala, nu are nimic cu verificarea experimentala, empirica. Nu este nevoie, este inutila.

Exemple de axiome : doua cantitati egale cu a treia sint egale intre ele ; intregul este mai mare decit partea ; geometria euclidiana (invatata la scoala) este elaborata pe baza axiomelor – una din axiomele lui Euclid : printr-un punct exterior unei drepte nu se poate duce decit o singura paralele la acea dreapta.

In stiinte sociale, micro-economia a elaborat modele care functioneaza dupa aceiasi logica deductiv-formala. Este postulatul rationalitatii si al actorului rational.

Actorul rational este un actor – homo economicus – care vizeaza maximizarea beneficiile (interesul, preferinte, utilitatea) cu costul cel mai mic. Rationalitatea actorului este un postulat, o presupunere, o conventie acceptata. Este o constructie mentala, o abstractie, un model referitor la un tip de comportament. Noi presupunem (admitem de la inceput) ca un actor vizeaza intotdeauna maximizarea preferintelor, utilitatilor, cu alte cuvinte, ca el este rational, iar demonstratia urmeaza metoda axiomatica.

Din teoriile economice, acest postulat a devenit principiu explicativ in studiile decizionale, strategice.

Teoria rationalitatii derivata din economie si-a gasit o larga aplicatie in analiza politicilor publice si in acest caz vorbim de teoria alegerii publice (public choice). Succesul paradigmei alegerilor rationale in acest domeniu se explica prin faptul ca analiza politicilor publice nu a constituit monopolul politologilor ci a fost de asemenea un domeniu privilegiat de investigatie al economistilor. Nu e deci surprinzator ca instrumentele si modurile de rationament predominante in stiinta economica au fost larg utilizate mai intii de economisti si apoi de politologi. Acest « economism » e departe de a face unanimitate, inclusiv in rindul economistilor insisi. Totusi, numerosi economisti s-au aventurat in analiza comportamentului politic sau de politici publice

La rindul lor, numerosi politologi au fost sedusi de acest demers deductiv plecind de la axiomele stiintei economice. Unul din exemplele cele mai cunoscute de aplicatie a teoriei economice la analiza actiunilor umane este cel al lui Olson in Logica actiunii colective (La logique de l’action collective, PUF, Paris, 1978). Fenomenul « pasagerului clandestin » (free rider) analizat de Olson este un comportament ipotetic de tip axiomatic bazat pe postulatul rationalitatii individului.

Logica actiunii colective

Modelul actiunii colective elaborat de Olson, construit pe paradigma individualist- utilitarista bazata pe postulatul rationalitatii individuale, este o explicatie logica si teoretica a comportamentului grupurilor si organizatiilor. Olson identifica paradoxul actiunii colective, adica contradictia dintre interesul individual si interesul colectiv : marile grupuri sociale, cele compuse din indivizi rationali, nu actioneaza in interesul grupurilor. Daca bunurile colective sint disponibile pentru anumiti indivizi din grup, ele devin accesibile tuturor, incluviv celor care nu au contribuit la crearea lor. Motivat de calculul interesului, orice individ rational va prefera sa profite fara sa plateasca costul. Este un « pasagerul clandestin » (calatorul fara bilet, free rider). Deci, conform logicii actiunii colective, cea mai mare parte a actiunilor colective sint fie non-logice (dat fiind postulatul rationalitatii), fie ne-colective (individul rational nu se angajeaza in actiuni colective, conform aceluiasi postulat al rationalitatii). Olson aplica modelul sau de analiza pentru a explica o serie de fenomene sociale : organizarea si functionarea sindicatelor, a grupurilor de interes, a claselor sociale, a partidelor politice, a Statului, ca actori sociali producatori si distribuitori de bunuri colective si deci supusi paradoxului actiunii colective. Cu ajutorul teoriei sale, Olson a reinterpretat anumite analize clasice, ca de exemplu teoria marxista a luptei de clasa. Clasele sociale sint, in viziunea lui Olson, grupuri a caror actiune este supusa acestui paradox al actiunii colective : ele sint fundamental incapabile sa intreprinda o actiune colectiva (lupta de clasa) care vizeaza promovarea interesului comun, Aceasta explica de ce lupta proletariatului nu s-a dezvoltat si raspindit, asa cum Marx a prezis-o.

Si teoria jocurilor adopta demersul deductiv formal. Teoria jocurilor pune in evidenta importanta structurarii cimpului de actiune asupra comprtamentului politic. In aceasta viziune, actori independenti care urmaresc interese comune si care sint inspirati de aceiasi logica rationala adopta comportamente care fac imposibila cooperarea optimala intre ei. Modelul cel mai cunoscut in aceasta perspectiva este cel al « dilemei prisonierului ».

Doi prizonieri, acuzati de aceiasi crima pentru care politia nu dispune de dovezi si care sint izolati unul de altul, nu au decit doua strategii pentru a scapa : fie sa nege faptele, fie sa arunce responsabilitatea asupra celuilalt. In primul caz, politia nu ii poate condamna. In al doilea, fie unul il denunta pe celalalt care va fi astfel condamnat, fie cei doi se acuza multual si amindoi vor fi in mod egal pedepsiti in calitate de complici. Prima strategie este cea buna, a cooperarii, pe care le-o ofera politia, dar din cauza structurarii problemei si a ignorarii strategiei celuilalt din cauza izolarii lor si neavind posibilitatea sa adopte o strategie comuna, « rationalitatea » (cea a interesului lor personal) consta in a-si denunta complicele. Primul isi spune ca daca celalalt marturiseste, e avatajos pentru el sa faca celasi lucru, si daca nu marturiseste, are totusi avantaj sa coopereze cu politia. Celalalt face acelasi rationament. Astfel, fiecare primeste 10 ani inchisoare, in timp ce n-ar fi facut decit doi ani daca ar fi adoptat o strategie comuna.

b) Rationamentul ipotetic-deductiv

Rationamentul ipotetic-deductiv, sau nomologic-deductiv (desi unii autori fac distinctie), se deosebeste de rationamentul formal prin raportarea la empiric (la concret, la realitate).

El se deruleaza 3 timpi : a) se enunta o regula, o lege (presupune deci un suport teoretic, o teorie) b) din aceasta regula (teorie) se emite o ipoteza 3) verificarea ipotezei. Acestia sint pasii unei cercetari deductive.

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem.

Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Pedagogie

LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web