Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Unitatea si individualitatea limbii romane

in Limba romana

londra-un-labirint-de-250-000-de-carti-invita-la-lectura

Definită genealogic, româna este latina vorbită neîntrerupt în spaţiul Carpaţilor şi al Dunării de Jos1; este o limbă vorbită cu conştiinţa continuităţii în timp, de la colonizarea romană până astăzi2, o limbă care se situează, în toate fazele evoluţiei ei, în opoziţie cu celelalte limbi din sud-estul Europei.

Este un lucru ştiut că în epoca de geneză a unei limbi se produc cele mai multe transformări, în special fonetice. La fel s-a întâmplat şi cu latina de după perioada aşa-numitei latine vulgare, în primele secole de existenţă a limbilor romanice. În cazul românei, cele mai numeroase modificări fonetice (cu urmări însemnate în plan morfologic) au avut loc până prin sec. al VII-lea – al VIII-lea (în perioada românei comune), deci înainte de exercitarea influenţei limbii slave3.

În Dacia şi în cele două Moesii, latinitatea lingvistică a fost conservată cu mai multă fidelitate decât în Occident, fapt pus de unii lingvişti pe seama caracterului popular şi colocvial al latinei din această arie laterală a Romaniei.: „se dezvoltă mult cazul vocativ, apar construcţii prepoziţionale emfatice ori discontinue, de felul: mi-a dat mie, mă vede pe mine, se extinde cumulul de mărci gramaticale (desinenţe, sufixe, alternanţe fonetice, articol), determinarea devine redundantă în structuri de tipul omul acela bunul, şi, la fel, negaţia în: nu a plecat nimeni, nu vede nimic, la timpurile verbului se creează desinenţe de număr şi persoană (deci inutilitatea pronumelui-subiect), apar alternanţe în radical ca elemente hipercaracterizatoare, se dezvoltă formulele de adresare, sintaxa are caracteristici populare (coordonarea şi construcţiile prepoziţionale în flexiunea cazuală), vocabularul a pierdut termenii citadini de felul lui pater, mater, via, villa, platea, se dezvoltă sensuri populare, familiare la cuvinte ca placenta, blanditia, adjutorium, incipere etc.”4.

Româna este „copilul” separat devreme de familie, care, în ciuda celei mai puternice influenţe din noua ambianţă, a păstrat cu cea mai mare fidelitate vechile trăsături comune ale familiei. Totuşi, în cursul istoriei, limba română a dobândit câteva trăsături care-i asigură originalitatea printre limbile romanice. Dintre acestea, se cuvin enumerate postpunerea articolului hotărât, conservarea genului neutru, păstrarea vocativului în –e (doamne!), extinderea întrebuinţării conjunctivului pe seama regresului înregistrat de infinitiv, construirea viitorului cu auxiliarul a vrea. Toate aceste fapte lingvistice, inovaţii proprii românei (şi pe care unii le atribuie fie influenţei substratului, fie celei a mediului balcanic), nu merg însă până la a o izola de comunitatea limbilor romanice. Asupra caracterului romanic al românei nu încape îndoială. Latinitatea limbii române transpare din întreaga ei structură. Organizarea limbii noastre se face pe un puternic fundament latin: morfemele şi instrumentele ei gramaticale sunt de origine latină. Ceea ce s-a adăugat mai târziu, prin împrumut de la vecini, este în primul rând de ordin lexical şi frazeologic.

Fizionomia latinei dunărene nu poate fi considerată completă fără să se ţină seamă de aportul substratului traco-dac, care îi conferă acesteia un caracter specific. E de presupus că influenţa autohtonă asupra latinei, petrecută în condiţii speciale de bilingvism al populaţiei băştinaşe, a avut un caracter , în general, uniform. Acest lucru se explică prin asimilarea de către latina dunăreană a elementelor prelatine în tot parcursul perioadei de romanizare, astfel încât aceste elemente au fost moştenite ca fond latin propriu-zis, pentru aceasta pledând şi faptul că materialul autohton a suferit acelaşi tip de modificări ca şi cel latinesc:

ex. – l – > – r -: mazăre (cf. alb. modhullë), viezure (cf. alb. vjedhull); căderea lui n în *brenum > brâu (cf. lat. granum > grâu, frenum > frâu); fricatizarea africatei arhaice dz: budză > buză (cf. frundză, dzi > frunză, zi) etc.

Autori ca Gr. Brâncuş, care au studiat îndeaproape problema influenţei substratului traco-dac, consideră chiar că anumite tendinţe ale latinei vulgare târzii devin legi în latina dunăreană pentru că sunt susţinute de influenţa substratului autohton, caracterizat, probabil, prin aceleaşi fenomene spre care evoluau aceste tendinţe, care altminteri nu s-ar fi putut generaliza5. Sunt aduse în discuţie aici fenomene ca transformarea în ş a dentalei s urmată de iot6, rolul foarte important pe care l-au avut vocalele anterioare şi iotul în romanica dunăreană, palatalizând consoanele (fenomen care a dus la apariţia africatelor şi, probabil, a palatalelor ń şi ľ din româna comună), tendinţa generală de închidere a vocalelor neaccentuate sau în poziţie nazală (fapt ce a dus la apariţia vocalei ă), rotacismul lui n intervocalic, modul particular de organizare a genului neutru, sincretismul cazual, encliza articolului hotărât, construcţiile analitice de viitor, sistemul de numărare de la unsprezece la nouăsprezece etc.

Ca metodă de cercetare a acestor elemente atribuite influenţei autohtone, se utilizează în primul rând comparaţia cu albaneza, limbă de care ne leagă o foarte probabilă înrudire a substratului (traco-dac, în cazul românei, traco-ilir, în cazul albanezei) şi cu care româna prezintă numeroase paralelisme, mai ales în ceea ce priveşte vocabularul, dar şi fonetica şi chiar gramatica, în plus, comparaţia se poate extinde şi la alte idiomuri indo-europene. Se apelează, bineînţeles şi la cele câteva reminiscenţe din tracă şi iliră reprezentate de câteva glose de plante, nume proprii şi inscripţii interpretate nesigur.

Există astăzi un consens general al lingviştilor privind acceptarea unui stadiu de dezvoltare arhaică a limbii române plasat, de regulă, înainte de separarea celor patru dialecte: dacoromân, aromân, meglenoromân şi istroromân, stadiu cunoscut în literatura de specialitate sub diverse denumiri, dintre care mai frecvent întrebuinţate sunt: străromână (S.Puşcariu), română primitivă (Al. Philippide, G. Ivănescu), română comună (Al. Rosetti, I. Şiadbei), română primitivă comună (D. Macrea), romanică balcanică (Ov. Densusianu), romanică-dunăreană (E. Petrovici) şi protoromână (I. Coteanu).

Primul cercetător român care a dedicat un studiu amplu acestei realităţi lingvistice şi istorice a fost Sextil Puşcariu7, care înţelege prin română primitivă sau străromână limba vorbită de strămoşii dacoromânilor, aromânilor meglenoromânilor şi ai istroromânilor de astăzi, înainte ca orice legătură dintre ei să fi fost întreruptă. Datorită acestei unităţi, „Toate trăsăturile caracteristice ale limbii române, tot ce deosebeşte limba română de limba latină pe de o parte şi de celelalte limbi romanice pe de altă parte, se găseşte în câteşipatru dialectele”8. Mai mult decât atât, Puşcariu remarcă faptul că toate cele patru dialecte se dezvoltă potrivit aceloraşi tendinţe generale de tip latin, care, în ansamblul lor pot fi considerate ca formând caracterul naţional al limbii noastre. Constatarea acestei unităţi a protoromânei duce, mai departe, la concluzia că în epoca de geneză a limbii române strămoşii noştri nu erau încă despărţiţi, că între cei ce vorbeau româneşte exista o comunitate geografică, fapt de mare importanţă pentru dezvoltarea ulterioară a românei. Aşa cum remarca Al. Rosetti, „limba comună, formată atunci, şi-a menţinut omogenitatea într-o aşa măsură, încât divergenţele dialectale din sânul dacoromânei sunt minime”9.

Formată pe o întinsă arie romanizată, la nord şi la sud de Dunăre, româna comună reflectă, prin caracterul ei unitar, o civilizaţie şi o cultură populară unite de tip rural, adică pastoral şi agricol. Limba comună asigura unitatea grupurilor sociale de români.

Româna comună este reconstituită din compararea dialectelor nord- şi sud-dunărene şi raportarea la latină a datelor obţinute. Prin urmare, româna comună este stadiul intermediar de raportare a dialectelor româneşti la latină, căci ea este, de fapt, o fază a evoluţiei latinei. Pentru că această fază nu este cunoscută şi atestată în scris, ea trebuie reconstruită. Fenomenele care se regăsesc în toate cele patru dialecte (sau cel puţin în dacoromână şi aromână) sunt caracteristice românei comune. Nu este totuşi exclus ca unele fenomene să se fi produs mai târziu, în fiecare dialect ca inovaţii paralele şi independente.

Unitatea românei comune se continuă în dacoromână, idiom a cărui unitate dialectală a fost deseori remarcată. Deosebirile dintre graiurile dacoromânei sunt neimportante; ele sunt de natură fonetică şi lexicală şi numai în mod excepţional ating nivelul gramaticii. Hărţile atlaselor noastre lingvistice oglindesc cu claritate unitatea limbii populare10 . E. Coseriu a arătat că, în perspectivă romanică, „unitatea limbii române este superioară, la fiecare nivel, unităţii altor limbi romanice şi, uneori, superioară tuturor celorlalte limbi romanice”11.

Caracterul unitar al românei, pe care lingviştii l-au probat şi prin exerciţii de confruntare a textelor dialectale şi a materialului cartografiat cu trăsăturile limbii naţionale, a fost afirmat pentru prima oară în epoca modernă de către B. P. Hasdeu, ca argument puternic împotriva teoriei imigraţioniste a lui Roesler. În viziunea retorică a marelui nostru învăţat, unitatea limbii române, care reflectă unitatea spirituală românească din vremea dacilor până astăzi, capătă dimensiunile unui adevărat miracol al istoriei: „Un exemplu fără păreche în lume în analele lumii sunt zece milioane [de români] presărate în trei, patru sau cinci provincii […], totuşi vorbind pretutindeni o singură limbă nedialectizată. Galia, Italia, Spania, Germania, Britania au giargoane peste giargoane. Antica Eladă, atât de mică, era toată numai dialecte. Dacia Traiană – nicidecum12.

Contactul românei cu limbile balcanice a verificat forţa de rezistenţă a latinităţii ei. Deşi s-a dezvoltat izolat de celelalte idiomuri romanice, româna şi-a dovedit vitalitatea tendinţelor originare latineşti, rezistenţa structurilor specifice latineşti, capacitatea de asimilare a elementelor străine. Apariţia unor structuri gramaticale datorate acestor raporturi sunt, la o analiză mai aprofundată, în acord cu tendinţele generale ale latinei vulgare din Dacia continuate în română. De exemplu, generalizarea construcţiilor cu conjunctivul, în locul infinitivului, s-a petrecut în sensul preferinţelor pentru analitism, pe care le manifestă, de regulă, un limbaj popular, concret, aşa cum era româna comună.

O civilizaţie rustică, lipsa centrelor culturale în epoca veche, transhumanţa pastorală (care a favorizat contactul permanent dintre grupurile sociale din toate provinciile româneşti), un feudalism „slab” în raport cu cel occidental sunt tot atâţia factori externi care au favorizat menţinerea permanentă a unităţii spirituale şi, implicit, lingvistice a românilor. La acestea se adaugă faptul că româna s-a dezvoltat într-o arie laterală a romanităţii, ca idiom latin într-o vecinătate non-romanică. Contactul strâns al românilor cu popoarele învecinate a determinat conservarea cu tenacitate a latinităţii limbii, a unităţii ei, astfel că româna ne apare ca o limbă unitară în toate fazele de evoluţie, de la origini până astăzi. Ea reflectă, în fond, unitatea de civilizaţie şi de cultură a poporului român din tot cursul istoriei sale.

Când a ajuns limba română să aibă o individualitate distinctă de latina populară şi de celelalte limbi romanice?

Limba română a avut condiţii să se formeze mai devreme decât celelalte limbi romanice, deoarece, după împărţirea în două a Imperiului Roman, romanitatea de răsărit a rămas izolată de cea apuseană. Pe de altă parte, în Imperiul de răsărit limba greacă a ajuns de timpuriu limba oficială a Imperiului, influenţa latinei clasice încetând astfel să se mai exercite asupra limbii vorbite, spre deosebire de Apusul romanic, unde această influenţă s-a exercitat în permanenţă prin administraţie, şcoală şi biserică. De aceea, limba română prezintă pentru romanist un interes deosebit, ajutându-l în numeroase cazuri să distingă ceea ce limbile romanice occidentale au moştenit din latina populară, de ceea ce au împrumutat mai târziu din latina clasică.

Faptul că structura gramaticală a limbii române nu conţine decât puţine elemente slave şi întrucât, aşa cum am arătat mai sus, cuvintele de origine slavă nu participă la legile ei fonetice cele mai caracteristice sunt dovezi clare că începând cu sec. al VII-lea, când contactul nostru cu slavii a devenit mai activ, limba română era – în liniile sale esenţiale – deja formată.

Sistemul fonetic al limbii române, latin în esenţa lui, are unele trăsături specifice datorate evoluţiei istorice a limbii noastre. Faţă de latina populară din sec. al III-lea – al IV-lea d. H., limba română şi-a îmbogăţit vocalismul cu vocalele mediale ă şi î şi cu un mare număr de diftongi şi triftongi, iar consonantismul cu africatele č, ğ, ţ şi fricativele ş şi j. O caracteristică a limbii române faţă de celelalte limbi romanice este dezvoltarea sistemului de alternanţe fonetice (vocalice, semivocalice şi consonantice), larg folosite în flexiune (la marcarea unor categorii gramaticale) şi în formarea cuvintelor: port-porţi-poartă-purtăm; stradă-străzi, drag-dragi etc. Sub influenţa slavă s-a dezvoltat semivocala i înaintea lui e iniţial [iel, ieste, iera], şi a intrat în limba română laringala h.

În ceea ce priveşte sistemul morfologic, acesta a urmat o tendinţă vizibilă încă din perioada latinei târzii, de simplificare şi sistematizare a paradigmelor. S-au redus formele complicate ale substantivului, s-a simplificat sistemul verbal, s-au refăcut analogic unele forme neclare sau echivoce, punându-se la contribuţie întregul material latin moştenit. Categoriile morfologice ale limbii române sunt cele ale latinei populare.

Cele trei genuri gramaticale: masculin, feminin şi neutru, s-au păstrat în limba română din latină. Desinenţele fiecărui gen sunt cele latine. Genul neutru, dispărut din celelalte limbi romanice, iar în română păstrat numai la substantiv, cunoaşte o reorganizare pe teren românesc. S-au păstrat din latina populară adjectivul şi comparaţia lui, pronumele de toate categoriile cu întreaga lui flexiune. Datorită reorganizării structurii morfologice s-a ajuns, în toate limbile romanice, la apariţia unor forme gramaticale inexistente ca atare în latină: articolul, modul condiţional. Cele patru conjugări ale limbii române sunt cele patru conjugări ale latinei (I lat. laudare > rom. lăuda, II lat. videre > rom. vedea, III lat. facere > rom. făcea, IV lat. venire > rom. veni). Verbele auxiliare sunt cele latineşti. A luat însă o mare amploare utilizarea diatezei reflexive, ceea ce probabil s-ar datora influenţei slave; în nici una dintre limbile romanice diateza reflexivă nu este aşa de vie ca în limba română.

Numeralul românesc de la unu la zece este cel latin, de la unsprezece la o sută se formează cu material latin, dar după un model de numărare balcanic (întâlnit, aşa cum am mai spus şi în limba bulgară, albaneză sau neogreacă). Sută este slav iar mie latin.

Adverbele, prepoziţiile şi conjuncţiile, cu mici excepţii, sunt de asemenea latine.

Sistemul derivativ al limbii române este, în esenţa lui, cel latin, completat cu numeroase sufixe şi prefixe de origine slavă, unele dintre acestea deosebit de productive (cum sunt: –ean, –, –iţă, răs– sau ne-).

Topica obişnuită a cuvintelor în frază este, în limba română, cea din latina populară şi din celelalte limbi romanice, adică subiect, predicat, complement. Dezvoltarea flexiunii analitice, dispariţia concordanţei timpurilor, proporţia redusă de subordonate, simplificarea sistemului cazual, întărirea conjunctivului în dauna infinitivului, caracteristici esenţiale ale sintaxei limbii române, sunt tendinţe constatate deja în latina populară.

Proporţia redusă a elementelor nelatine în structura gramaticală a limbii române, în ciuda legăturilor noastre îndelungate cu alte popoare, îndeosebi cu slavii, se explică prin aceea că structura gramaticală, fiind partea cea mai stabilă a unei limbi, este şi cea mai rezistentă la pătrunderea elementelor noi.

Conform „legii inegalei penetrabilităţi”, influenţele exercitate asupra unei limbi, oricât de durabile ar fi nu se reflectă în mod egal în toate compartimentele limbii. Dacă în structura gramaticală a limbii române au pătruns puţine elemente nelatine, în lexic ele sunt numeroase. Dar şi vocabularul are o parte rezistentă la pătrunderea elementelor noi: fondul principal de cuvinte, care este al doilea element al individualităţii unei limbi. Analizând originea, structura şi evoluţia limbii române prin prisma fondului ei principal de cuvinte, constatăm şi aici caracterul ei predominant latin. Dar, spre deosebire de structura gramaticală, fondului principal românesc cuprinde un număr relativ important de elemente slave, precum şi un număr mai redus de alte elemente: maghiare, turceşti, neogreceşti, franceze, din substratul traco-dac etc13.

În loc de concluzii, cităm cuvintele lui Ovid Densusianu, care afirma că: „Limba română, aşa cum se prezintă astăzi, ne arată în chip neîndoios că romanizarea teritoriilor pe care s-a născut trebuie să fi fost deosebit de intensă. Tot ce are ea mai caracteristic poartă o pecete pur latină”.

Propuneri de aplicaţii:

    • Să se realizeze un comentariu (eseu) pe marginea următorului fragment:

„1) Poporul român, sinteză alcătuită din două elemente fundamentale, autohtonii tracodaci şi coloniştii romani, la care se adaugă, ca element secundar, slavii şi, în mai mică măsură, alte popoare cu care a venit în contact în perioada migraţiilor, ‘se naşte’ în mileniul I al erei noastre pe un teritoriu cuprinzând provinciile romanizate din nordul şi sudul Dunării (…).

2) Rezultat al unui ansamblu de evoluţii suferite de latina populară adusă în Dacia şi în alte provincii dunărene ale Imperiului roman şi vorbită neîntrerupt pe teritoriul nord-dunărean pe care trăiesc azi românii (de la colonizare până în zilele noastre), româna este o limbă romanică cu o personalitate şi o fizionomie proprie. Personalitatea sa iese în evidenţă dacă se ia în consideraţie marea ei rezistenţă de perpetuare de-a lungul veacurilor, înconjurată de limbi neromanice, într-un mediu istoric plin de ‘zguduiri’, care puteau să-i fie fatale, cum s-a întâmplat cu alte idiomuri (de pildă, dalmata), dar care au întărit-o, dându-i o supleţe rar întâlnită. Marea sa rezistenţă şi putere de asimilare, considerate de unii cercetători ca o enigmă sau un miracol (…), au fost asigurate de baza ei solidă, constituită dintr-un sistem fonematic şi gramatical de tip latin, cu relaţii interne foarte solidare, şi de un vocabular de bază, format din elemente vechi , latine şi autohtone în primul rând, cu putere de derivare deosebită şi cu un mare randament funcţional. Solidaritatea strânsă între factorii fonetici, morfologici şi lexicali a făcut ca această limbă neolatină, care-şi dobândeşte individualitatea aproximativ prin secolele al VII-lea – al VIII-lea, înainte de exercitarea influenţei slave, să se menţină într-un mediu de multe ori ostil şi să nu admită în sistemul ei fonologic şi morfologic decât în puncte periferice influenţe străine (de pildă, vocativul feminin în –o, considerat a fi de origine slavă, bulgărească). Elementele lexicale luate de la popoarele cu care a venit în contact direct sau indirect nu au afectat decât în mică măsură vocabularul de bază (de pildă, elementele slave au pătruns în acest compartiment, dar în număr nu prea mare).Fizionomia sa aparte este dată de interacţiunea factorilor interni şi externi, diferiţi de cei care au acţionat în Romania apuseană. Cristalizată într-un nou sistem lingvistic într-o epocă care precede intervenţia ‘superstratului slav’ pe un substrat diferit de cel din Romania apuseană, latina populară de la baza limbii române suferă o evoluţie ulterioară proprie, caracterizată prin fenomene comune cu alte idiomuri romanice sau particulare, rod al inovaţiilor proprii sau al unor influenţe lexicale din partea limbilor cu care a venit în contact. Aşa cum a arătat Eugen Coseriu (Latinitatea orientală, în „Limba română”, IV, 1994, nr. 3. p. 12 şi urm.), în cadrul tipului general romanic, limba română reprezintă o unitate autonomă, prin faptul că în faza ei foarte veche a lipsit influenţa latinei clasice, că substratul ei este diferit de cel al limbilor romanice apusene şi că influenţele străine au fost altele decât în occidentul romanic(influenţa slavă, bizantină, maghiară, turcică şi turcă, neogreacă). Din punct de vedere genealogic, româna este pur şi simplu latină sau neolatină în toate aspectele ei ‘moştenite’ sau dezvoltate din cele moştenite”.

Constantin Frâncu, Geneza limbii române şi etnogeneza românilor, Iaşi, 1999, p.137-139.

  • Precizaţi câteva dintre trăsăturile care individualizează limba română între celelalte limbi romanice.

  • Indicaţi câteva fenomene de limbă atribuite substratului şi asimilate de latina dunăreană.

  • Numiţi câţiva dintre termenii utilizaţi în literatura de specialitate pentru a denumi perioada de unitate a limbii române dinaintea despărţirii ei în cele patru dialecte.

  • Cum explicaţi „conservarea” latinităţii limbii române în condiţiile dezvoltării ei într-un mediu neromanic?

1 Cf. Rosetti, ILR, p. 75: „Limba română este limba latină vorbită în mod neîntrerupt în partea orientală a Imperiului Roman, cuprinzând provinciile dunărene romanizate (Dacia, Pannonia de sud, Dardania, Moesia Superioară şi Inferioară), din momentul pătrunderii limbii latine în aceste provincii şi până în zilele noastre”.

2 Cf. Puşcariu, LR, I, p. „(…) limba română nu este fiica, ci continuarea limbei latine vorbite odinioară în cele mai multe părţi ale imperiului Roman de răsărit”.

3 O dovadă în acest sens este şi faptul că legile fonetice care individualizează limba română, detaşând-o de latina târzie şi de celelalte limbi romanice, nu au acţionat asupra împrumuturilor din slavă. Să se compare de ex. lat. lana > lână, campus > câmp (cu transformarea lui a în poziţie nazală în ă şi apoi în î), dar hrană, rană, blană, cuvinte împrumutate din sl.; lat. solem > soare, salem > sare, mola > moară (cu rotacismul lui l intervocalic), dar milă, silă, pilă din slavă; tot astfel, consoanele b şi v intervocalice au dispărut din elementele latine ale limbii române: iarnă (lat. hiberna), cal (lat. caballus), oaie (lat. ovis), dar se păstrează intacte în elementele slave: grăbi, iubi, poveste, dovedi; dentalele t, d, s din elementele latine urmate de un i sau un iot se transformă în ţ, z (dz) şi ş: a ţine (lat. tenere), a zice (lat dicere ), a şedea (lat sedere), în schimb, toate cuvintele de origine slavă păstrează dentalele intacte: răspântie, grădină, sită etc.

4 Brâncuş, Istoria…, p.8.

5 Vezi Brâncuş, op. cit. p. 9.

6 Ibid.: „Se pare chiar că geto-dacii aveau în sistemul consonantic un sunet de felul lui ş. Hidronimele majore în –ş: Argeş, Timiş, Criş, Mureş, Someş, apar la autorii greci şi latini în transcrieri aproximative cu s ori si: Marisos, Marisia”.

7 Vezi studiul din 1910, Zur Rekonstruktion des Urrumänischen şi versiunea românească din „Cercetări şi studii”, Bucureşti, 1974, p. 55-101.

8 Puşcariu, LR, I, p. 232.

9 Rosetti, ILR, p. 359.

10 „Limba română, spre deosebire de celelalte limbi romanice, are un caracter mult mai unitar, fapt care a fost subliniat în repetate rânduri”. (B. Cazacu şi R. Tudoran, Lexicul dacoromân. Trăsături specifice şi arii lexicale, Bucureşti, 1965, p. 20-21.

11 Eugenio Coseriu, Unitatea limbii române – planuri şi criterii, în vol. colectiv Limba română şi varietăţile ei locale, Bucureşti, 1995, p. 11.

12 B. P. Hasdeu, Istoria critică a românilor, ed. I, Bucureşti, 1873, p. 488.

13 După Al. Graur, care a studiat mai amănunţit problema fondului principal al limbii române, acesta s-ar compune din 1419 cuvinte, care s-ar repartiza ca origine astfel: latine: 58,21%; slave: 21,49%; formate în româneşte din elemente latine: 2,11%; formate în româneşte din elemente slave: 0,14%; de origine necunoscută: 4,65%; „internaţionale”: 5,85%; maghiare: 2,26%; autohtone (comune cu albaneza): 1,69%; greceşti: 1,27%. Cuvintele de origine franceză, engleză, turcă şi cele de origine onomatopeică sunt, în statistica alcătuită de Al. Graur, toate 1% (Vezi Al. Graur, Încercare asupra fondului principal lexical al limbii române, Bucureşti, 1954, p. 59).

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem.

Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Limba romana

Scrisul de mana

Au existat cândva tocul, stiloul, pixul, creionul. Și foile dictando sau de
LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web