Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Viata politica in Roma republicana

in Istorie

Wagner-Senado-Romano-baixa-DFG

Dacă teoretic, încă din 367 a. Chr. oricare cetăţean putea ajunge să exercite magistratura supremă, în fapt, din 509 a. Chr. până la sfârşitul Republicii consulii s-au recrutat numai dintre membrii a 30 de familii.

De la început, în aristrocraţia care se ridică, Cornelii, Fabii, Valerii deţin întâietatea, urmaţi de Aemilii, Claudii, Manlii, care constituie –în sânul vechilor gentes patriciene- o oligarhie tiranică. Pe urmă au acces la putere Furii, Sulpicii, Servilii, Fluvii, Caecilii. Când, în urma stingerii descendenţei sau ale unor lovituri ale sorţii, o familie ăşi pierde întâietatea, atunci ea se ridică din nou prin adopţiuni: Cornelii Scipiones îi adoptă pe fiii Aemiliilor, Fabii pe fiii Servililor. Se practică şi politica matrimonială, căsătoriile politice fiind un mijloc larg folosit pentru a păstra sau redobândi întâietatea; combinaţiile şi permutările erau aici deosebit de variate.

Admiterea plebeilor la consulat a avut drept consecinţă cererea unei nobilimi amestecate patriciano-plebeie, definită de deţinerea funcţiei de consul (persoana care a fost consul îşi înnobila pentru totdeauna urmaşii direcţi), mai puţin exclusivistă decât patriciatul. Această nobilime mixtă şi-a întemeiat dreptul ei la supremaţie prin rolul de conducere pe care l-a avut în cucerirea Italiei în a doua jumătate a sec. IV a. Chr.

În cercul superior al puterii elitismul este o regulă, iar “dinastiile” conduc jocul. În viaţa politică rivalităţile nu sunt întotdeauna consecinţa unei opoziţii de programe. Adeseori, disputele politice nu sunt decât o luptă pentru putere, pentru glorie, pentru “familie”, căci aceşti patricieni (nobiles) formează cercul puterii în care grupurile se înfruntă între ele. Politica era treaba senatorilor.

Punctul central al guvernării republicane era în principiu conducerea colectivă a unei aristocraţii, dependentă în practică, până la un anumit punct de voinţa unei adunări a poporului. Era o formă de guvernare căreia noţiunile moderne de a fi sau nu la putere îi sunt inadecvate. Un individ anume deţinea o funcţie oficială numai la intervale mari şi, cu o simplă excepţie, întotdeauna ca membru al unui colegiu de magistraţi ale căror puteri erau egale. Dar înaintarea în vârstă dacă se asocia cu o tot mai mare reputaţie de înţelepciune aducea cu sine o influenţă crescândă în deliberările elitei conducătoare. Glasul puţinilor oameni puternici era adesea hotărâtor. Întâietatea în înţelepciune practică era răsplătită cu titlul de princies Senatus, adică liderul corpului deliberativ al statului roman.

Trăsătura cea mai importantă a guvernării romane este structura creată prin obligaţia tradiţională a celui ce răspundea de o acţiune să consulte un grup de sfătuitori. Acest fapt apare pretutindeni în societatea romană. Decizia, în ultimă instanţă putea fi cea a unui singur om, dar obligaţia de a cere sfatul era absolută.

Istoria guvernării republicane este în mare parte istoria competiţiei din lăuntrul unui grup de oameni egali sub raport formal, desfăşurată întotdeauna în cadrul deciziilor imperative ale grupului.

Clasa conducătoare a Romei şi-a impus propriul cod socio-cultural (un ansamblu de norme şi valori) care era, în fond, o viziune axiologică asupra lumii, a vieţii cotidiene. Vechea ordine a lucrurilor preţuia în mod deosebit acea virtus Romana, noţiune-cheie concentrând o constelaţie de atitudini şi de valori constitutive ale unei tradiţii (mos majorum); printre cele mai importante menţionăm: gravitas –gravitatea, seriozitatea; parsimonia –spiritul de economie; lucidus ordo –ordinea netă şi clară; publicitia –decenţa; certamen –lupta, emulaţia în slujba cetăţii, salvarea Republicii fiind suprema lege. Aceste valori erau ele însele subordonate altora, adevărate pârghii ale mentalităţii tradiţionale a Cetăţii Eterne: pietas –pietate, devoţiune; şi fides –lealitate; ambele se constituiau ca un motor al datoriei, prima al îndatoririlor religioase, filiale şi patriotice, a doua al îndatoririlor civile. Aceste matavalori, aflându-se la temelia culturii, moralei şi educaţiei, impuneau fiecăruia obligaţii cărora nimeni nu puteau să li se sustragă. Simbolul unei asemenea societăţi tradiţionalist romane putea fi un om de felul lui Cato cel Bătrân.

Statul roman era în fond o republică aristocratică, ai cărei membri de frunte formau senatul. Cei 300 de membri ai senatului deţineau puterea reală, iar magistaţii aleşi din rândurile lor constituiau autoritatea exclusivă sau guvernul. În cadrul ordinului senatorial exista un strat superior, numit de obicei al nobilimii (nobilitas). Acesta era adevărata clasă conducătoare. Ea consta din familii descinzând din consuli şi având cel puţin un consul la fiecare generaţie. Magistratura de consul investea pe deţinătorul ei cu un prestigiu imens, auctoritas, care trecea asupra descendenţilor acestuia. Clasa conducătoare avea tendinţa de a deveni, cu timpul, tot mai închisă: astfel, în perioada 218-49 a. Chr., 17 familii au reuşit să ocupe mai mult de jumătate din numărul consulatelor. Când un om ca Cicero, un homo novus din afara clasei patricienilor, îşi croia drum către poziţia de consul, este o realizare deosebită. Nobilimea nu o înghiţea uşor, precum arată Sallustius (Iugurtha, 63, 7): “Nobilimea îşi treceau consulatele din mână în mână în propria lor clasă. Nici un om nou, cât de vestit ori ilustru va fi el prin faptele sale, nu era socotit demn de atare cinste, ci dimpotrivă magistratura era înaintată prin alegerea lui”.

Familiile senatoriale conducătoare îşi întemeiau puterea pe enorma lor bogăţie, investită cu precădere în pământ, cât şi pe numeroşii clientes care moral şi economic depindeau de ei, votau cu ei în comiţii atunci când candidau la magistraturi şi îi sprijineau cu armele în vremuri de criză.

Supremaţia clasei romane şi-a găsit expresia în instituţia clientelei (clientela), o formă de dependenţă personală care a supravieţuit la Roma, în contrast cu Atena şi cu lumea greacă în general. Instituţia clientelei îl plasa pe client în poziţia unei fiinţe inferioare încredinţate protecţiei unui om mai puternic, în schimbul unor anumite servicii şi al respectării câtorva obligaţii. O consecinţă importantă a instituţiei clientelatului este că lupta dintre ordine, al patricienilor şi al plebeilor n-a fost câtuşi de puţin o luptă de clasă. Atare sistem clientelar (clientela), una din trăsăturile specifice exclusiv societăţii romane, putea prin el însuşi forma baza carierei politice a unui om. Clienţii erau trecuţi moştenitorilor aidoma proprietăţii şi autorităţii. Reformarea sistemului militar de către Marius cu puţin înainte de a. 100 a. Chr. a dus la întărirea acestor tendinţe. Prin trecerea de la armata recrutată la cea profesionistă, soldaţii romani au început să se simtă mai credincioşi generalului lor decât statului. Ei îi jurau supunere şi deveneau, implicit, clienţii săi.

Republica romană, trecând din criză în criză, era o societate eminamente politică, unde tot ce era posibil din punct de vedere politic era şi legal. O putere supremă, emanaţie cvasidivină a senatului Romei, domină întotdeauna în Urbs şi în afara ei: preotul, al cărui edict este o armă mai tiranică decât sabia. Drepturi ale latinilor, drepturi ale aliaţilor, drepturi ale municipiilor, drepturi ale coloniilor, toate se modelează progresiv după dreptul Romei. Din împroprietărire în împroprietărire, din colonizare în colonizare, “carul” statului, cum îi spune adesea Cicero, se mişcă atât de uşor, dar atât de sigur, că în ciuda hârtoapelor, mersul său duce la unitate, la Imperiu. În fond, Imperiul a fost pregătit de imperialismul familiilor conducătoare.

În viaţa publică a Romei republicane alături de nobiles îi întâlnim şi pe cavaleri (equites). Dezvoltarea clasei cavalerilor (ordo equester; separarea formală a celor două ordine –senatorial şi ecvestru- avea să fie statutată abia în epoca augustană) constituie una din problemele majore ale vieţii politice romane.

Dacă, aşa cum s-a arătat, nobiles îşi rezervă funcţiile publice şi demnităţile religioase, cavalerii (equites) nu urmăresc în chip bătător la ochi răspunderile politice. Ei preferă profiturile sigure şi se adaptează rapid la diversele mutaţii economice şi politice. Industria şi comerţul sunt sferele lor predilecte.

În timp ce proprietatea funciară constituie baza materială a ordinului senatorial, poziţia cavalerilor se întemeia pe bunurile mobile. În fapt, “burghezia” apare peste tot unde se constată putere banului. Bancherii şi negustorii acumulează averi fabuloase. Cavalerii devin o elită financiară. În asemenea împrejurări este firească apariţia comunităţii mereu crescânde de interese între ordinul ecvestru şi cel senatorial.

Cu toate acestea, cercul puterii a rămas identic cu el însuşi. În momentul în care ne putem închipui că împroprietăririle sunt în beneficiul aceloraşi familii –sau a celor înrudite cu ele- şi că, la rândul lor, colonizările nu sunt conduse decât de oameni proveniţi din 47 de gentes, din care cele mai multe sunt legate de cele 30 fruntaşe. Evident, şi aici se distinge frecvenţe, gentes dominate şi dominatoare.

Timp de patru secole aceleiaşi familii aristocratice au dirijat totul, în numele intereselor şi al pasiunilor lor: economia pământului, expansiunea statului roman, variaţiile monedei ş.a. Din când în când se ridică în mijlocul lor câte un homo novus. Ei nu sunt întotdeauna romani, ci şi italici (şi, mai târziu, provincialii); noi la Roma, aceştia homines novi nu erau noi la ei acasă aparţinând, întotdeauna, elitelor municipiale.

Cârmuirea colectivă a aristocraţiei s-a dezagregat în ultimul secol a. Chr., când nu a reuşit să satisfacă nemulţumirile mereu în creştere ale celor săraci şi când membrii individuali ai respectivei aristocraţii au apelat la ordinele inferioare spre a fi în lupta dusă de unul împotriva altuia, competiţiile ale cărei scară şi esenţă se schimbaseră deja odată cu extinderea stăpânirii romane asupra bazinului mediteranean.

Senatorii au putut să se ridice uneori împotriva cavalerilor, dar rangul terţ al cavalerilor (aflaţi între plebe şi senat) s-a adaptat; criza odată consumată, cavalerii au reluat cârma vieţii economice.

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem.

Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Istorie

LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web