VIAŢA URBANĂ ÎN EVUL MEDIU OCCIDENTAL

in Istorie

Vechile oraşe din timpul Imperiului roman au continuat să existe în perioada medievală, chiar dacă fuseseră în mare parte distruse şi devastate, mai ales de către barbari. Monumentele şi edificiile publice, inclusiv cele de cult greco-romane, erau ruinate iar populaţia oraşelor scăzuse dramatic, ajungând abia la câteva mii de locuitori într-un oraş mare. Perimetrul unui oraş se redusese iar activităţile meşteşugăreşti şi comerciale dispăruseră aproape complet în zorii Evului mediu. Unele oraşe mai păstrau ziduri de apărare iar în caz de pericol între aceste ziduri îşi găseau adăpostul şi oamenii din zona rurală. În vchile centre urbane, din Italia, Franţa, Spania, existente încă din Antichitate, locuiau şi marii proprietari funciari, împreună cu servitorii lor, aici primind produsele necesare de pe domeniile lor, care erau situate în afara oraşului.
De regulă, într-un oraş se ţinea un târg, în care ţăranii din împrejurimi şi negustorii ambulanţi îşi vindeau produsele celor din oraş sau în satele vecine. Oraşele de reşedinţă ale episcopilor erau totodată şi centre administrative, fără să aibă însă o populaţie activă de meşteşugari şi negustori şi fără personalitate juridică şi instituţii proprii.

În secolul VIII, ia naştere un nou tip de oraş, burgul , (de la latinescul burgus –cetate) şi începând de la sfârşitul secolului IX numărul acestora creşte neâncetat. Termenul burgensis – burghez (locuitor al unui burg) apare către anul 1000. Burgul era plasat, de regulă, într-un loc favorabil circulaţiei de mărfuri şi persoane, situat de obicei la întretăierea de drumuri comerciale, în imediata apropiere sau chiar în interiorul zidurilor unui oraş sau ale unui castel. Meşteşugarii şi comercianţii erau principalele categorii de locuitori ai unui burg, activităţile lor fiind strâns legate între ele. Comercianţii procurau şi vindeau meşteşugarilor materiile prime necesare produselor acestora (metale, piei, lână etc.), pe care negustorii le comercializau. Este evidentă funcţia primordial economică a burgului , diferită de vechile nuclee urbane antice şi de cele constituite în jurul unor castele şi mănăstiri. Activităţile meşteşugăreşti şi comerciale ale celor care trăiau în asemenea aşezări erau direct legate de existenţa unui feud. Cele mai multe burguri erau autonome, independente de vechile oraşe, mănăstiri şi castele, mai târziu au apărut şi aşa numitele „burguri rurale”, înfiinţate în zone de câmpie, de regulă, departe de vechile centre urbane.

Burgul era organizat în jurul unei pieţe centrale, având scopuri comerciale. Pe lângă meşteşugari şi negustori, familiile şi servitorii lor, aici locuiau şi zarafii (cămătarii) şi giuvaergii (meşteşugari care se ocupau cu prelucrarea metalelor preţioase ), mai ales de origine evreiască. Odată cu dezvoltarea burgurilor, nobilii au început să-şi construiască aici reşedinţe masive din piatră, cu mai multe nivele şi turnuri cât mai înalte, semn al bogăţiei şi prestigiului. Adeseri, nobilii îşi investeau veniturile în operaţiuni comerciale, spre exemplu ca cei din Veneţia şi Genova, oraşe-porturi maritime. Printre locuitorii burgului se numărau şi cei veniţi din vechile oraşe sau castele, cei care fuseseră în serviciul episcopilor, abaţilor sau castelanilor. De asemenea, iobagii fugiţi de pe moşii sau ţăranii sărăciţi. Cei din urmă, deşi erau oameni liberi, erau încă dependenţi de foştii lor stăpâni feudali, cărora trebuiau să le plătească în continuare anumite dări şi taxe sau să presteze munci, mai ales agricole.

Libertatea personală, din punct de vedere juridic, a burghezilor asigura o coeziune acestei societăţi urbane, care pentru a-şi salva libertatea şi a-şi dobândi practic autonomia, inclusiv cea administrativă, trebuiau să obţină acceptul episcopului sau nobilului de care depinseseră înainte, ceea ce a dus la o serie de conflicte. Faţă de seniorii ecleziastici, cei laici au acordat de obicei mai uşor, în schimbul unor taxe, autonomie burgului şi locuitorilor lui.

Începând din secolul XI, locuitorii burgurilor şi-au creat un anumit statut, o poziţie legală, angajându-se printr-un jurământ să se apere solidar şi să se ajute între ei. Cel mai vechi text de acest fel, din secolul XII, este numtr Hotărâririle din Saint Quentin , despre care se presupune că expunea cutume deja în funcţiune de mai mult de un secol. Acesta prevedea că oricine se poate stabili în burg, cu condiţia să nu fie hoţ. De asemenea, noul venit avea nevoie de permisiunea primarului sau a juraţilor oraşului pentru a putea rămâne, trebuia să se supună justiţiei oraşului, după care putea depune jurământul comunal de întrajutorare. Pe de altă parte, seniorii care aveau o reşedinţă la ţară, nu aveau voie să aibă un castel sau o locuinţă fortificată în burg, nu aveau nici un drept asupra locuitorilor acestuia, nu puteau contracta împrumuturi fără să depună un gaj iar, dacă erau solicitaţi, trebuiau să participe la acţiuni de judecată şi să dea ajutor militar burgului.

Oraşul era condus de consuli aleşi dintre burghezi sau de un primar ori de un consiliu municipal ales de delegaţii oraşului. Rolul principal în aceste consilii îl deţineau negustorii şi apoi meşteşugarii, dintre cei mai înstăriţi, astfel încât cu timpul se ajunge la o oligarhie burgheză. Reprezentanţii Bisericii erau de cele ai multe ori ostili acestor noi forme de organizare şi autonomie, astfel încât au existat numeroase conflicte cu aceştia . Această situaţie a determinat apariţia instituţiei „comunelor”, ca rezultat al unui spirit asociativ determinat nu atât juridic cât de necesitatea de a convieţui într-un perimetru restrâns, de a împărţi în mod egal anumite obligaţii comnitare, privind apărarea, administraţia, întreţinerea edificiilor publice, îndeosebi biserica sau catedrala burgului.

Primele asemenea organizări urbane, numite „comune” au apărut în Italia, apoi în Franţa şi erau conduse de membrii cei mai bogaţi ai comunităţii burgului, mai ales negustori. Aceştia obţineau o serie de reduceri de taxe, precum şi o seamă de libertăţi : independenţa personală faţă de senior, eliberarea de orice servituţi a celor ce se stabiliseră în oraş cel puţin timp de un an şi o zi, dreptul de căsătorie în afara senioriei, posibilitatea de a se muta oriunde, abolirea sau reducerea obligaţiei serviciului militar, stabilirea unor norme precise în fixarea impozitelor. Dările, înainte fixate în mod arbitrar de către senior, încasate în interesul său exlusiv, în „comune” şi burguri erau fixate în proporţie cu veniturile fiecăruia şi destinate folosului comun, ceea ce a marcat un mare pas înainte. Abolirea tuturor privilegiilor senioriale asupra burgului a dus la o reală autonomie : militară –locuitorii burgului aveau dreptul să poarte arme, pentru apărarea propriilor interese ; judiciară – justiţia era administrată de judecători aleşi de burg ; administrativă – comunitatea burgului se îngrijea de lucrările de sistematizare ale oraşului, de apărare, construcţia şi întreţinerea zidurilor de apărare şi a bastioanelor, impunea singură toate taxele şi contribuţiile , pe care le administra singură. Hotărârile importante erau luate în cadrul adunărilor generale, la care participau toţi membrii comunităţii. În acestea erau alese persoanele care primeau funcţii judiciare, îm administrarea patrimoniului public, rezolvarea treburilor curente. Tote acestea au schiţat, deja la sfârşitul secolului XI, trăsăturile unei viitoare organizări municipale.

Aceste schimbări în evoluţia urbană au avut efecte benefice asupra dezvoltării meşteşugurilor şi comerţului, implicit a agriculturii, care a beneficiat de noile investiţii. Din punct de vedere social, s-a conturat o nouă clasă, burghezia, cu o vocaţie economică în primul rând dar care a favorizat, prin puterea ei economică, înflorirea artelor şi ştiinţelor. Noul tip de oraş, tot mai răspândit în Europa occidentală, a contribuit la dizolvarea treptată a vechilor structuri feudale.
VIAŢA COTIDIANĂ, MENTALITĂŢI ŞI ATITUDINI ÎN EVUL MEDIU OCCIDENTAL

Timpul şi spaţiul

Pentru orice cultură, percepţia şi modul de utilizare al timpului şi spaţiului constituie elemente definitorii.
Pentru omul medieval occidental, timpul era atent şi precis măsurat. Activităţile cotidiene se desfăşurau într-un timp laic, profan, dominat de activităţile productive, atât pentru ţărani, cât şi pentru meşteşugari, negustori şi într-un timp sacru, consacrat sărbătorilor religioase, stabilite de calendarul oficial.

Pentru ţărani, ritmul zilei era reglat de mersul soarelui pe cer sau de clopotele mănăstirii din apropiere, care trăgeau din trei în trei ore. Se crede că primul Papă care a ordonat ca slujbele religioase să fie anunţate de sunetul clopotelor a fost Sabinian, la începutul secolului VII. Carol cel Mare a generalizat această măsură în tot imperiul său. Primele clopotniţe au fost construite în secolul VII şi s-au răspândit în tot Occidentul.
Pentru ţăran, ziua începea odată cu răsăritul soarelui iar pentru călugări la miezul nopţii. Noaptea, clopotarul mănăstirii se orienta după poziţiile astrelor, dacă cerul era senin, sau după durata arderii unei lumânări de o anumită dimensiune (o noapte de iarnă, de exemplu, se împărţea în 3 lumânări) sau după un anumit număr de pagini pe care le citea ori un număr de rugăciuni pe care le recita. În timpul zilei, comunităţile mănăstireşti se foloseau de cadrane solare, cunoscute şi de antici sau de ceasornice cu nisip ori apă, asemănătoare clepsidrelor.

În secolul XIII, în câteva centre manufacturiere din Franţa, apare o variantă nouă de măsurare a timpului. Clopotul oraşului ritma oficial munca, marcând începerea acesteia, pauza de masă, reluarea şi încetarea lucrului. În felul acesta, timpul se raţionalizează şi se laicizează, nemaifiind controlat de autoritatea ecleziastică.

Calendarul medieval oficial era cel al sărbătorilor religioase. Existau 4 sărbători principale : Crăciunul, stabilit la 25 decembrie de către Conciliul de la Niceea, în anul 325; Paştele, cu o dată variabilă, calculată în funcţie de sărbătoarea evreiască Pesah. Calculul se face şi astăzi diferit în biserica catolică şi cea ortodoxă, prima după calendarul iulian iar cealaltă după calendarul gregorian. În funcţie de data Paştelor se calculează celelalte două mari sărbători ale creştinătăţii – Înălţarea şi Rusaliile. Anul Nou era o sărbătoare laică, ce varia după ţări şi regiuni. În Franţa şi Ţările de Jos începea în ziua de Paşte , în Anglia la 25 decembrie. Tot în Franţa, mai târziu se stabileşte la 1 martie, apoi 25 martie şi această dată a rămas valabilă până la mijlocul secolului XVIII.

Pentru oamenii obişnuiţi, calendarul religios constituia un punct de reper al diferitelor munci agricole. De regulă, în actele oficiale nu se folosea numărătoarea anilor în funcţie de data naşterii lui Christos, de altfel controversată. Crăciunul începuse să fie sărbătorit în Occident abia din 336 iar în partea de răsărit a Europei mai târziu. Se folosea pentru datarea actelor o formulă laică , spre exemplu :” în anul cutare a domniei regelui cutare” sau se folosea cronologia ebraică care, la anii scurşi de la începutul epocii de după naşterea lui Christos, adăuga 3761 de ani de la „facerea lumii”.
În afară de marile sărbători, zile nelucrătoare erau duminicile şi alte sărbători de mai mică însemnătate, astfel încât pentru un meşteşugar, spre exemplu, existau 200 de zile lucrătoare în întregime, plus 80 de zile când lucrul înceta la prânz.

Legat de percepţia spaţiului, pământul era imaginat în Evul mediu ca având forma unui disc plat, înconjurat de apele oceanului. Pe baza cunoştinţelor transmise din Antichitatea romană târzie, s-au întocmit hărţi ale lumii în care apăreau cele trei continente cunoscute – Europa, Asia şi Africa – cu localizarea diferitelor ţări şi oraşe, în centrul cărora figura Ierusalimul. A existat şi o cartografie nautică, influenţată de cunoştinţele navigatorilor şi geografilor arabi iar în secolul XIII au apărut hărţi nautice originale , numite „portulane”, în care erau indicate sute de porturi.
Pe uscat, distanţele erau măsurate după zilele de mers pe jos (într-o zi de vară, circa 4o km ), în mile sau leghe. Distanţele mai scurte erau indicate de aşa-zise unităţi de măsură, precum „o bătaie de săgeată” sau „o aruncătură de piatră”. Călătoriile pe distanţe lungi erau costisitoare şi foarte periculoase, mai ales din cauza lupilor, un mare flagel în toată Europa până în epoca modernă, precum şi din cauza bandelor de răufăcători. Cu toate acestea, drumurile erau mereu pline de călători, din toate clasele sociale şi de toate ocupaţiile. Monarhii se deplasau incontinuu, împreună cu nobilii de la curte, pentru a-i controla pe vasali, a participa la judecăţi sau a face pelerinaje. Aceştia, ca şi trimişii lor, aveau o escortă şi trebuiau să fie găzduiţi şi hrăniţi împreună cu toată suita pe socoteala celor la care poposeau. Negustorii trăgeau la anumite hanuri, când se opreau în oraşe.

Un mare număr dintre cei care se deplasau, pe distanţe mari, erau pelerinii. Pelerinajul a fost o constantă a psihologiei medievale, la origine un act de penitenţă, ce trebuia să-l absolve pe cel în cauză de un păcat săvârşit. Presupunând eforturi fizice şi materiale importante, principalele locuri de pelerinaj îndepărtat erau Ierusalimul, Roma, Santiago de Compostela (în Spania). Cei care, din diferite motive, nu îşi puteau permite asemenea pelerinaje, mergeau la mănăstiri şi sanctuare din locuri mai apropiate, unde existau „relicvele” (moaştele) presupuse a fi făcătoare de minuni. Fiecare lăcaş religios căuta să aibă asemenea relicve, corpul sau părţi din corpul unor sfinţi sau sfinte, alte obiecte presupuse a fi aparţinut acestora. Deşi erau bine păzite, adeseori erau furate pentru alte mănăstiri.
Pelerinul se recunoştea după veşmântul specific pe care îl purta – pelerina, o pălărie cu boruri largi, un baston lung şi o traistă. Pentru mai multă siguranţă, de obicei pelerinii porneau în grup iar adevăratul pelerinaj se făcea numai mergând tot drumul pe jos. Pe parcurs, se găseau locuri de popas şi spitale, în general ale călugărilor ajutaţi de laici, unde pelerinii primeau întotdeauna adăpost, hrană, îngrijire în caz de boli. Pe lângă ritualurile şi ceremoniile religoase care se practicau în locurile de pelerinaj, acolo se organizau şi târguri/bâlciuri, unde se vindeau suveniruri religioase dar şi obiecte profane. Cu timpul, pe drumurile importante de pelerinaj s-au dezvoltat înfloritoare aşezări urbane.

Ciclul vieţii omului

În familiile nobile, se nota cu grijă ziua şi ora naşterii unui copil, pentru a i se putea face cât mai precis horoscopul. Botezul avea loc chiar în ziua naşterii sau cel mai târziu peste trei zile. Acest ritual se făcea, până în secolul XV, prin cufundarea cu totul în cristelniţă. Exista obiceiul ca un copil să aibă mai mulţi naşi şi naşe, pentru a avea cât mai mulţi ocrotitori, al căror nume se treceau în registrele parohiale. Acest obicei avea şi dezavantaje, deoarece naşii erau consideraţi ca făcând parte efectiv din familie, iar dacă cei care urmau să se căsătorească aveau naşi comuni, erau consideraţi rude. Din această cauză, Biserica a limitat numărul acestora la cel mult doi naşi şi o naşă pentru băieţi şi cel mult două naşe şi un naş pentru fete. Copilul primea un singur nume de botez, ales de regulă de naşi, care era singurul său nume şi nu prenume , ca în timpurile moderne. La acesta se adăuga un supranume, care putea fi o poreclă, numele unui meşteşug, al unei localităţi etc., care cu timpul devin ereditare, ceea ce astăzi sunt numele de familie. Mult timp însă, în documentele epocii, oamenii erau indicaţi prin singurul lor nume, cel de botez, cu specificarea originii, a localităţii de reşedinţă sau a ocupaţiei. După naştere, timp de 2-3 săptămâni, mama primea vizitele prietenilor şi rudelor, mergea la biserică pentru a i se face o slujbă de purificare.

Educaţia era practică şi concretă. La 7ani, copiii începeau să meargă la şcoală, inclusiv cei de la ţară, pentru că existau şcoli săteşti. La ţară, băiatul cel mare rămânea în familie pentru a-şi ajuta tatăl la muncile câmpului şi ale gospodăriei, pe care o şi moştenea. Ceilalţi fraţi se angajau la stăpâni, ca zilieri, servitori, tăietori de lemne etc. sau intrau ca ucenici la diferiţi meşteşugari. Cei de la oraş urmau, de obicei, profesiunea tatălui. În familiile nobile, erau instruiţi acasă, de un preceptor, care putea fi şi capelanul familiei. La 10 ani, băieţii începeau şi o pregătire militară, fiind învăţaţi să călărească, să-şi îngrijească calul, să mânuiască armele. Educaţia fetelor era orientată spre sensurile practice ale viitoarei lor vieţi, ca soţii şi mame. În familiile nobile, pe lângă educaţia intelectuală, fetele primeau şi o educaţie aşa-zis mondenă, care însemna lecturi literare, broderie, dans, călărie, vânătoare.

Pe lângă şcolile laice, existau încă din secolul VII şi cele episcopale, în oraşele mari, precum şi şcoli ale mănăstirilor, unde predau doar oameni ai Bisericii. În timpul lui Carol cel Mare exista şi o şcoală a Palatului, cu profesori erudiţi şi renumiţi, unde se pregăteau viitorii funcţionari ai Imperiului. Cu timpul, au reapărut în Occident şi universităţile, care existaseră în perioada antică. Orfanii erau, de regulă, educaţi în şcoli mănăstireşti, pentru a deveni călugări sau notari, scribi, învăţători, preceptori, funcţionari în administraţie.

Căsătoria era precedată de logodnă, un act religios şi în acelaşi timp un contract juridic. În familiile nobile, căsătoria însemna o alianţă între cele două familii şi era hotărâtă de părinţi de la o vârstă mică a copiilor. Cu timpul, Biserica a obţinut drepturi exclusive în ce priveşte aprobarea unor căsătorii, după ce în prealabil cerceta legăturile de rudenie între viitorii soţi, desfacerea acestora, împărţirea bunurilor între soţi. Biserica catolică nu admitea şi nici astăzi nu admite divorţul. Tot Biserica a introdus consimţământul reciproc al soţilor, nemaifiind necesar acordul părinţilor. Ceremonia propriu-zisă a căsătoriei nu era cu mult diferită de cea religioasă de astăzi. Mirii veneau la biserică îmbrăcaţi în hainele cele mai bune dar nu în costume speciale. La toate clasele sociale, ospăţul de nuntă dura 2-3 zile, participa toată comunitatea rurală sau, în cazul nobililor, toţi vasalii seniorului, care trebuiau să facă daruri bogate, mai ales la căsătoria fiicei celei mari.

În ce priveşte moartea, atitudinea omului medieval era călăuzită de credinţa religioasă despre sufletul nemuritor şi lumea fericită de dincolo de moarte. Datoria civică şi religioasă a oricărui om era să îşi facă testamentul iar pentru răscumpărarea păcatelor se recomanda să se facă o donaţie Bisericii, care să fie prevăzută în testament. Ceremonia înmormântării era simplă, cei nobili prefera să fie înmormântaţi în biserică, în sarcofage, plasate în ziduri sau sub paviment, lucru interzis de Biserică dar de cele mai multe ori nerespectat. După moarte, se făceau diferite slujbe şi ritualuri religioase de pomenire.

Sărbători şi divertismente

În general, acestea erau comune tuturor claselor sociale, cel puţin în privinţa ospeţelor, plimbărilor, spectacolelor de teatru sau bâlci, dansului, cântului, jocurilor de noroc sau de societate. Turnirele, jocul de şah şi vânătoarea erau exclusiv pentru nobili.

Vânătoarea era cel mai de seamă sport şi totodată divertisment al nobililor, practicată tot timpul anului , inclusiv de femei. Se foloseau câini de rasă, atent selecţionaţi în acest scop. În secolul XI s-a introdus în Europa, după modelul oriental, vânătoarea cu şoimi. Dresajul şoimilor, consideraţi păsări nobile, constituia subiectul unor tratate de vânătoare speciale. Ţăranii nu aveau voie să vâneze decât cu curse şi plase puse la marginea pădurilor şi nu aveau voie să aibă şoimi, care costau de altfel foarte mult. Dintre jocurile de societate, cel mai popular, pe care îl jucau şi călugării, era cel cu zaruri, de origine romană. Mizele erau bani, haine de preţ, cai, armuri sau chiar proprietăţi. Rezervat nobililor era jocul de şah, apărut întâi în Franţa în secolul XI, adus din Orient. Practicarea acestuia, cu piese de dimensiuni mult mai mari decât astăzi, făcea parte din educaţia oricărui nobil. Turnirul era, iniţial, un joc de echipe, abia din secolul XV a devenit confruntarea dintre doi cavaleri. Era şi prilej de pariuri între spectatori şi un prilej de divertisment popular, căci puteau asista oameni din toate categoriile sociale.
Mentalităţi, sensibilităţi şi atitudini

„Ceea ce domină mentalitatea, sensibilitatea şi atitudinile oamenilor din Evul mediu este sentimentul nesiguranţei lor. Nesiguranţă materială şi morală, pentru care, potrivit bisericii, nu există decât un singur leac : să te sprijini pe solidaritatea grupului, a comunităţilor din care faci parte…Astfel, mentalităţile, sensibilităţile, atitudinile sunt mai ales condiţionate de nevoia de a-şi înşela frica.” (J. le Goff).
Această nevoie, după părerea autorului citat, a determinat la oamenii medievali sprijinirea pe trecut, pe înaintaşi, pe autorităţi, cu alte cuvinte. Suprema autoritate era Scriptura şi scrierile părinţilor Bisericii. Această autoritate s-a materializat în citate, care erau adunate în cărţi – antologii de glose, des consultate şi plagiate. Aceste autorităţi cârmuiau şi viaţa morală a acelor timpuri. În cultura populară, ele corespund proverbelor, care joacă un rol capital. Dreptul şi practica feudală se bazează pe trecut, pe obiceiuri, pe cutume. La dovezile autorităţii se adaugă dovezile minunilor şi ordaliile,” judecăţile lui Dumnezeu”.
Oamenii medievali aveau o mentalitate şi sensibilitate simbolice. La greci, simbolul ( symbolon) era un semn de recunoaştere prezentat de cele două jumătăţi ale unui obiect împărţit între două persoane. Astfel, evidenţiază le Goff, simbolul este un semn de contract .” În gândirea medievală, fiecare obiect material era socotit ca o figurare a unui lucru pe un plan mai înalt, care devenea simbolul acelui lucru. Simbolismul însemna o neîncetată descoperire de semnificaţii, aparţinând lumii sacre. Formele mai grosolane ale acestei credinţe şi practici erau amuletele, filtrele, formulele magice, a căror folosire şi comerţ erau foarte răspândite.” (Ibidem) Marele rezervor de simboluri era natura : minerale, animale, vegetale, toate erau simboluri. Prin tradiţie, unele erau privilegiate faţă de altele : dintre minerale, pietrele preţioase, dintre vegetale, plantele şi florile citate în Biblie, dintre animale , făpturile exotice, legendare şi monstruoase.

„Tendinţele fundamentale ale sensibilităţii medievale erau gustul pentru culoare şi prestigiul fizicului. Gustul pentru culoare se manifesta în prezenţa pietrelor preţioase sau semipreţioase şlefuite, prinse în legăturile cărţilor, în aurării sclipitoare, în policromia sculpturilor, în picturile de pe zidurile bisericilor şi ale locuinţelor celor bogaţi, în magia colorată a vitraliilor. Dincolo de această căutare a culorilor se afla frica de întuneric şi căutarea luminii, care însemna mântuire. Lumina însemna siguranţă, frumuseţe şi măreţie. Frumos era şi ceea ce era bogat. Bogăţia nu însemna numai putere economică, ci şi gust pentru frumos, pentru operele de artă şi materialele rare : aur, argint, bronz, fildeş, pietre scumpe. Frumos însemna şi bun iar frumuseţea fizică era un atribut al sfinţeniei. De aici cultul forţei fizice, mai ales pentru membrii aristocraţiei militare, la cavaleri, pentru care războiul este o pasiune.” (Ibidem)
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Delumeau, Jean, Frica în Occident, Bucureşti, Editura Meridiane, 2 vol.,1986
Duby, Georges, Arta şi societatea, Bucureşti, Editura Meridiane, 2 vol., 1978
Drimba, Ovidiu, Istoria culturii şi civilizaţiei, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, vol. III-IV, 1985-1989 sau Editura Saeculum, 2000-2005
Faure, Elie, Istoria artei, Bucureşti, Editura Meridiane, 5 vol., 1970
Gimpel, Jean, Revoluţia industrială în Evul Mediu, Bucureşti,
Editura Meridiane, 1983
Le Goff, Jacques, Civilizaţia Occidentului medieval ,Bucureşti, Editura
Ştiinţifică, 1970
Le Goff, Jacques, Omul medieval, Iaşi, Editura Polirom, 1999

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem.

Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.