Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

VITAMINELE

in Biologie/Sanatate

Caroteni

Carotenoidele fac parte din substanţele cu structurã poliizoprenicã şi datoritã numãrului mare de legãturi conjugate, caracteristice pentru majoritatea carotenoidelor, acestea constituie pigmenţi care dau culoarea galbenã, portocalie sau roşie ţesutului în care apar.

Denumirea de carotenoide a fost propusã de M. Ţvet şi cuprinde grupul de pigmenţi al cãror reprezentant principal este ß-carotina. Acest pigment dã culoare porocalie şi este o hidrocarburã cu 40 de atomi de carbon formatã din 8 resturi izoprenice, însã nu toate carotenoidele sunt hidrocarburi, majoritatea lor conţinând şi oxigen mai ales sub formã de grupãri hidroxilice.

Toate ţesuturile verzi conţin pe lângã clorofilã şi carotenoide, dar în cantitãţi variabile, în funcţie de faza de vegetaţie a plantei şi de o serie de factori precum condiţiile de luminã, temperaturã şi sol. Carotenoidele au o rãspândire universalã, se gãsesc în unele flori (petale şi polen), precum şi în unele fructe, seminţe, rãdãcini, dar şi în plantele inferioare, alge, ciuperci, bacterii şi în organismul animal.

În animalele superioare carotenoidele au un rol esenţial datoritã legãturii biochimice cu vitamina A şi cu retinenul, substanţã importantã în procesul biochimic al vederii. Carotenoidele fiind pigmenţi liposolubili, se gãsesc în ţesuturi solvite în lipide sau sub formã cristalinã (Gavril Neamţu şi Virgil Tămaş, 1986).

Dintre carotenoidele cu 40 de atomi de carbon fac parte licopina, care dã culoarea roşie ţesuturilor în care se întâlneşte ( ex. Tomatele), ß-carotina, care dã culoarea portocalie (ex. Morcovii). α-carotina însoţeşte de obicei β-carotina în proporţie de 15-20%, culoarea acesteia fiind mai deschisă decât β-carotinei. Majoritatea hidrocarburilor carotenoidice sunt substanţe cristalizate, solubile în benzen, cloroform, eter, sulfură de carbon, puţin solubile în acetonă, eter de petrol, benzină.

Dintre carotenoidele hidroxilate fac parte xantofilele care derivă de la diferitele hidrocarburi. Cele mai răspândite xantofile care derivă de la α şi β-carotină sunt criptoxantina, zeaxantina, luteina. În flori şi în frunzele îmbătrânite xantofilele se găsesc esterificate cu acid palmitic; esterul dipalmitic al zeaxantinei se numeşte fizalien şi s-a extras din caliciile de Physalis alkekengi, iar esterul dipalmitic al luteinei denumit helenien a fost izolat din Helenium autumnale.

Dintre carotenoidele carbonilate fac parte cantaxantina care se poate obţine in vitro din izozeaxantină prin autooxidare sau oxidare cu Ag2O şi rodoxantina.

Carotenoidele cu grupări hidroxilice şi carbonilice sunt hidroxichinona şi astaxantina, capsantina şi capsorubina, cei din urmă fiind pigmenţii din ardeiul roşu.

Carotenoidele cu mai puţin de 40 de atomi de carbon conţin întotdeauna oxigenul sub formă de grupare aldehidică sau carboxilică şi rezultă prin degradarea oxidativă a carotenoidelor cu 40 de atomi de carbon.

Aldehidele carotenoidice au fost izolate din diferite surse vegetale, mai ales din citrice, spanac sau iarbă (C20-C37). Primele carotenoide din această serie găsite în natură au fost β-apo-8΄-carotinalul şi β-citraurina. Safranalul poate fi considerat ca fiind aldehida carotenoidică naturală cu cea mai scurtă catenă.

Rolul pigmenţilor carotenoidici în procesul de fotosintezã, sub aspectul absorbţiei energiei luminoase, îl constituie cel de pigmenţi accesorii. În cloroplaste, alãturi de clorofila a, care este pigmentul principal, se aflã şi pigmenţi accesorii (clorofile b, c, d ), carotenoide, ficobiline, flavonoide, chinone, care au menirea de-a absorbi energia luminoasã şi a o transfera clorofilei a, singurul pigment capabil sã o transforme în energie chimicã.

Pigmenţii carotenoidici absorb energia luminoasã sub formã de cuante, la nivelul dublelor legãturi conjugate din moleculã. Cu cât lanţul polienic al dublelor legãturi este mai lung, cu atât carotenoidele pot absorbi radiaţii cu lungimi de undã mai mari (Cojocaru C. Dumitru,1996).

Rolul protector este dat prin acoperirea insectelor şi a animalelor marine asigurându-le acestora protecţia faţã de dãunatori, realizându-se şi o legãturã pradã-dãunãtor. Carotenoproteinele sunt protectori pentru radiaţiile solare puternice, protejând organismele de o acumulare prea mare de cãldurã, precum şi protectori în a acumula o cantitate mare de energie solară, îndeosebi în protejarea ouãlor împotriva efectelor produse de radiaţiile luminoase.

Carotenoproteinele au rol şi în dezvoltare, deoarece a fost identificat un numãr mare în ouã si ovare, ceea ce înseamnã cã joacã un rol deosebit în primele stadii ale ovogenezei .

În organismul uman carotenoidele constituie sursa de retinol, organismul uman, ca şi cel animal neputând sintetiza de novo aceşti pigmenţi. Carotenoidele au rol şi în colorarea pielii, aceastã proprietate conducând la alte utilizãri ale carotenoidelor în organismul uman, ca agenţi fotoprotectori în boli fotoreceptoare şi chiar ca agenţi anticancerigeni.

Alimentaţia omului variazã în limite largi în privinţa conţinutului în retinol, care poate fi gãsit ca atare în carne, peşte, ouã sau produse lactate, sau sub formã de provitaminã A, în produse vegetale. Carotenoidele au fost identificate şi în laptele matern, ceea ce inseamnã cã aceşti pigmenţi traverseazã bariera placentarã (Gavril Neamţu , Virgil Tãmaş, 1986).

Rolul carotenoidelor în procesele de autooxidare este dat prin faptul că pigmenţii carotenoidici se pot comporta atât ca acceptori, cât şi ca donori de oxigen. Se cunosc câteva lucrări care arată participarea carotenoidelor la procesele de autooxidare a acizilor graşi nesaturaţi şi a uleiurilor sicative. Când aceste substanţe sunt proaspete, neoxidate iniţial, carotenoidele adăugate în cantităţi mici exercită o acţiune antioxigen, care se manifestă printr-o întarziere a procesului de autooxidare. În cazul în care acizii şi uleiurile sunt parţial oxidate, respectiv parţial râncezide, carotenoidele au un efect contrar, prin prezenţa lor ele grăbesc oxidarea.

Bodea şi colaboratorii au arătat că pigmenţii carotenoidici pot ocupa în procesele de oxido-reducere poziţia unor reglatori ai oxigenului peroxidic. Prin experienţe ”in vitro” se demonstrează cum alfa şi beta carotina pot interveni în procesele de oxido-reducere în două direcţii deosebite, datorită comportării lor diferite faţă de oxigenul hidroperoxidilic şi faţă de cel molecular.

Autorii arată că afla şi beta carotina se autooxidează în contact cu oxigenul molecular formând grupări hidroxiperoxidice care funcţionează ca donori de oxigen atomic.

Proprietatea carotenoidelor de a funcţiona ca acceptori de oxigen peroxidic permite utilizarea lor în practica chimiei organice. Astfel, soluţiile de alfa şi beta carotină pot servi ca reactivi pentru identificarea radicalilor peroxidici şi în studiul reacţiilor de autooxidare în lanţuri. Pot fi folosite şi ca substanţe antioxigen la conservarea substanţelor autooxidabile.

Antociani

Antocianii sunt compuşi flavonici izolaţi din plante încă din antichitate în vederea utilizării ca vopsea naturală. Antocianii sunt pigmenţi de culoare roşie, violetă sau albastră, culoare care este imprimată florilor, frunzelor, fructelor sau tegumentelor din sămânţă. Din punct de vedere chimic antocianii sunt flavonoide, derivaţi ai 2-fenil-cromonei. Agliconii se mai numesc “ antocianidine” sau “antocianidoli”; diferenţa dintre ei constă în numărul şi poziţia grupărilor –OH precum şi gradul de metoxilare (Baerle, AI., Lardo A., 2006).

Dintre pigmenţii care aparţin clasei antocianidinelor sunt : cianidina, delfinidina, malvidina.

Vitamine

Vitaminele sunt substanţe chimice complexe care îndeplinesc un rol esenţial în funcţionarea normală a organismului uman şi care nu pot fi sintetizate de acesta.

Acestea se găsesc în majoritatea alimentelor de provenienţă naturală şi sunt absolut necesare pentru creşterea, menţinerea vitalităţii şi bunăstarea generală a organismului nostru. Vitaminele pot fi obţinute atât din raţia zilnică de alimente, cât şi din raţiile suplimentare de nutrienţi.

Aceste suplimente care se prezintă sub formă de pilule, tablete se obţin de obicei din extracte naturale. Vitaminele nu pot fi înlocuitori ai hranei zilnice şi nu trebuiesc confundate cu medicamente clasice. Acestea ajută la buna funcţionare a mecanismelor organismului în strânsă legatură cu alte elemente nutritive precum minerale, grăsimi, carbohidraţi, apă (Ababei şi Trandafirescu).

Vitamina C

Vitamina C (acid L ascorbic, antiscorbutică) este foarte răspândită în regnul vegetal, unde se găseşte în toate plantele superioare şi în multe plante inferioare. Este o substanţă cristalină cu acţiune antiscorbutică şi a fost izolată pentru prima dată de N. Bezssonoff din varza creaţă. Există indicaţii că în frunzele plantelor acidul ascorbic s-ar găsi asociat cu proteine formând un complex numit ascorbigen.

A fost pusă în evidenţă existenţa acidului ascorbic în cloroplaste şi în cantităţi de 0,003-0,88% a fost găsit şi în algele verzi, brune şi roşii. (Y. Ishirara şi colab, 1951, J. Baraud, 1954)

Acidul ascorbic pur se prezintă sub forma unor cristale anhidre, incolore, solubile în apă, alcooli, insolubile în solvenţi organici nepolari.

În soluţie acidă, acidul ascorbic este destul de stabil, în soluţii alcaline, în prezenţa luminii şi de cantităţi catalitice de metale este oxidat de oxigenul atmosferic în acid dehidro-L-ascorbic, datorită pierderii celor doi atomi de hidrogen de la grupările enolice. La oxidarea acidului ascorbic cu oxigenul atmosferic în prezenţă de săruri de Cu se formează şi apă oxigenată.

Este o substanţă optic activă cu punctul de topire la 192° C şi o masă moleculară de 176,12 g/mol. Acidul ascorbic este o pudră microcristalină, de culoare albă, acesta corespunzând aditivilor alimentari E300 şi E301. Transformarea reversibilă a acidului ascorbic în acid dehidroascorbic are loc şi în organismele vii şi face parte din sistemele redox din ţesuturi. Sistemul acid ascorbic-acid dehidroascorbic intervine în procesele de oxidoreducere din plante, îndeplinind şi alte funcţii biologice prin intervenirea sa în procesul de fotosinteză ( A.V. Blagovescenski) (Bodea Cornel, 1970).

Această vitamină este foarte solubilă în apă, este sensibilă la oxidare, mai ales prin accelerarea acestui proces de către acţiunea luminii, căldurii, mediului alcalin, a urmelor de fier şi cupru. Este absorbită rapid la nivel intestinal şi distribuită pe cale sanguină la organe, iar surplusul este eliminat prin urină, fecale şi aerul expirat.

Are acţiune antioxidantă, are rol în apărarea antiinfecţioasă, rol antitoxic prin creşterea rezistenţei organismului la noxele chimice, intervine în formarea colagenului, creşte fluiditatea lichidului articular, intervine în sinteza tiroxinei, noradrenalinei şi carnitinei. Instabilitatea la căldură a acidului ascorbic face ca preparatele pasteurizate să fie mai sărace în această vitamină.

Vitamina C este larg răspândită în plante şi în unele microorganisme unde este sintetizată din precursori glucidici. Cele mai bogate surse de vitamină sunt fructele de măceş, coacăzele, citricele, căpşunile, tomatele, kiwi, pepenele galben, merişoarele, ardeiul iute etc. Cantitatea de vitamină C din alimentele provenite din plante depinde de: varietatea exactă a plantei, condiţiile solului, climatul în care s-a dezvoltat, perioada de timp dintre recoltare şi consumare, condiţiile de păstrare. S-a constatat că şi unele tipuri de carne pot fi o sursă de vitamină C (Cojocaru C. Dumitru şi colab., 2010).

Acidul ascorbic se întâlneşte în majoritatea ţesuturilor şi organelor, dar mai ales în celulele sanguine (leucocite), în glandele endocrine (suprarenale, hipofiză), timus, retină şi în hepatocite. Absorbţia la nivel intestinal a vitaminei C se realizează contra gradientului concentraţiei sale prin intermediul unui sistem de transport specific ce prezintă toate caracteristicile unui transport activ:

-se realizează rapid şi este saturabil
-este sodiu-dependent şi inhibat de ubaină, deci este sodiu, potasiu şi ATP-ază dependent
-este strict localizat în ileonul proximal

Acidul ascorbic joacă un rol important în numeroase reacţii de oxidare datorită proprietăţilor sale de reducătoare, are capacitatea de a reacţiona cu radicalii oxigenaţi liberi, oferindu-i rolul cel mai important, cel de protecţie antioxidantă.

Vitamina C este implicată în funcţiile imunologice şi antibacteriene ale leucocitelor prin creşterea mobilităţii lor, stimularea şunţului hexozo-monofosfaţilor producători de energie celulară şi prin protejarea membranei leucocitare faţă de agenţii oxidanţi. Această vitamină blochează generarea de radicali liberi, protejând astfel acizii graşi nesaturaţi din membranele celulare şi citosol, precum şi tocoferolii, stimulează biosinteza colagenului, contribuind astfel la menţinerea rezistenţei şi sănătăţii ţesuturilor ce conţin această proteină structurală.

Are rol şi în biosinteza unor neurotransmiţători (noradrenalină) implicaţi în concentrarea atenţiei, diminuarea situaţiilor de stres, un rol major îl constituie şi cel de protecţie antiinfecţioasă, reduce reacţiile alergice diminuând nivelul histaminei în sânge, reduce toxicitatea unor ioni metalici cum ar fi plumbul, nichelul, cadmiul, facilitând eliminarea acestora din organism. Vitamina C favorizează absorbţia fierului şi repartiţia sa în organism (Cojocaru C. Dumitru şi colab., 2010).

Această vitamină este implicată şi în conversia colesterolului în acizi biliari, participă la degradarea unor substanţe toxice (medicamente, unii poluanţi), favorizând eliminarea produşilor de degradare pe cale renală, menţine integritatea structurală a glutationului, care este principalul factor de protecţie a organismului faţă de mulţi poluanţi, favorizează sinteza hepatică a carnitinei (metabolit implicat în degradarea acizilor graşi cu formarea energiei necesare contracţiei musculare), de asemenea, accelerează biosinteza catecolaminelor de către suprarenale (hormoni ce joacă rol fiziologic în caz de stres, revigorarea organismului şi învingerea oboselii).

S-a observat că acidul ascorbic joacă un rol important în răspunsul endocrin şi alergic, de asemenea în metabolismul histaminei. În timpul perioadei de debut a scorbutului, se observă o scădere bruscă a concentraţiei plasmatice a acidului ascorbic ascociată cu o creştere a nivelului histaminic şi a eliminării ei renale, ca în alergii. Aceste modificări au fost iniţial atribuite unor dereglări ale procesului biosintetic. Studii ulterioare au arătat că acidul ascorbic, în prezenţa cuprului, împiedică acumularea de histamină, contribuind la degradarea şi eliminarea sa.

Acidul ascorbic mai poate acţiona şi ca modulator în biosinteza prostaglandinelor, mai exact favorizează biosinteza PgE în detrimentul PgF, acestea din urmă având rol în sensibilitatea histaminică. Funcţia histaminică mai poate fi controlată prin inhibiţia metabolismului nucleotidelor ciclice la nivelul fosfodiesterazelor. Acidul ascorbic din celulele suprarenalelor s-a dovedit a fi un modulator al secreţiei hormonilor al acestei glande la cobai în condiţii de stres.

Aportul de vitamină C este necesar deoarece nici un organ nu face rezerve de ascorbat, aşa că organismul rămâne foarte repede fără această substanţă. Necesităţile zilnice de vitamină C ale omului nu sunt stabilite cu exactitate, dar se recomandă totuşi, ca aporturile nutriţionale de vitamină C să fie cuprinse între 35-65 mg/zi pentru un copil, în timp ce la omul adult, necesarul se ridică la 75-80 mg/zi. În timpul sarcinii acest aport poate creşte până la 100 mg/zi, iar în perioada de lactaţie până la 120 mg/zi. Pentru fumători, se recomandă un aport ceva mai crescut, de 120-130 mg/zi.

Lipsa acidului ascorbic din alimente sau unele tulburări la nivelul tractului gastro-intestinal care diminuează absorbţia vitaminei conduc la instalarea stării de avitaminoză C şi la boala carenţială numită scorbut (Cathcart, 1981).

În realitate, scorbutul poate fi considerat ca fiind o poliavitaminoză, deoarece acidul ascorbic nu este singurul factor a cărui insuficienţă determină apariţia sa. Scorbutul se manifestă prin formarea de pete livide pe piele, gingii moi şi sângerări ale aproximativ tuturor membranelor mucoase. Petele sunt mai abundente pe coapse şi picioare, iar o persoană cu această afecţiune este palidă, depresivă şi este parţial imobilă.

Apariţia scorbutului este precedată de hipovitaminoză ce se manifestă prin astenie, inapetenţă, scăderea rezistenţei organismului la efort şi la infecţii, dureri la nivelul articulaţiilor şi a gambelor, paloarea şi uscăciunea tegumentelor, tahicardie şi dispnee.

În cazul unei avitaminoze avansate survin febra, cangrenele, hemoragii viscerale, necroze osoase, deseori moartea poate fi provocată de unele complicaţii pulmonare ca pneumoniile şi tuberculoza ( Cojocaru C. Dumitru şi colab., 2010).

Aportul de vitamină C provine din surse precum legumele şi fructele, care variază în funcţie de specie (mai bogate fiind soiurile sălbatice), de partea utilizată (coaja fructelor este mai bogată), de sezon, găsindu-se şi în ficat, rinichi, inimă, creier. În cantităţi foarte mici se gaseşte şi în lapte, carne, peşte, leguminoase uscate (Maria Rabega şi Constantin Rabega, 1983).

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem.

Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Biologie

LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web