Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Aplanarea conflictului in clasa de elevi

in Pedagogie

vezi-cate-unitati-de-invatamant-din-mures-nu-detin-autorizatie-sanitara1377598770

Conflictul poate fi definit ca o situaţie de competiție în care părţile sunt conştiente de potenţialele incompatibilităţi viitoare, în care fiecare parte doreşte să ocupe o poziţie care este incompatibilă cu dorinţele celorlalţi (Boulding). Prin urmare, pentru ca o anumită situaţie să poată fi numită conflictuală, avem nevoie de două părţi conştiente de poziţiile lor, cu dorinţe incompatibile care să intre în anumite schimburi (fizice, vizuale, sentimentale etc.).

Etapele conflictului

Dezacordul

  • Dezacordul este neînţelegerea care apare ca urmare a diferenţelor asupra unor valori sintetizate în cultură precum şi ca urmare a lipsei de informaţii corecte asupra partenerilor de interacţiune, dar şi din interese economice, politice, sociale diferite ale celor care intră în contact.

Confruntarea

  • Confruntarea apare pe fondul unei ideologii care motivează actorii din confruntare în a susţine o anumită idee contrară cu a celorlalţi.

Caracteristica principală acestei etape este tensiunea crescută a interacţiunilor. Efectul degenerării opiniilor contrare permite apariţia violenţei ca mijloc de rezolvare a diferendelor. Sociologii insistă pe această etapă deoarece în acest moment apare nevoia unei soluţii raţionale. Modul de gestionare a acestei etape îşi pune amprenta în evoluţia interacţiunii. Escaladarea conflictului sau rezolvarea conflictului, se hotărăşte în această etapă.

Escaladarea

În acest moment tensiunea dintre părţile care se confruntă este maximă. Posibilitatea apariţiei conflictului violent este mare. Un motiv principal al escaladării conflictului este agresivitatea argumentelor, indivizii tind să-şi suspende discursul şi acţiunea raţională înlocuindu-le cu acţiuni iraţionale chiar violente.

De-escaladarea şi rezolvare

De-escaladarea conflictului şi rezolvarea conflictului sunt două etape convergente, ambele au ca scop obţinerea unei situaţii de calm şi cooperare intermediate de soluţiile raţionale imaginate.

Abordare sociologică

  • Conflictul reprezintă o opoziţie între indivizi care poate îmbraca forma unei lupte între indivizi, grupuri de indivizi, clase sociale etc. şi are ca efect disfuncții în interacțiunea socială.

Exemple de conflicte

  • conflict intrapersonal

  • conflict interpersonal

  • conflict de grup

  • conflict organizaţional

  • conflict internațional

  • conflicte sociale

  • conflicte industriale

  • revolte

  • revoluții

2. Negocierea

Termenul negociere desemnează procesul pe care îl utilizăm pentru a ne satisface necesităţile atunci când ceea ce ne dorim este controlat de alţii. Orice dorinţă pe care urmărim să ne-o îndeplinim, orice necesitate pe care suntem obligaţi să ne-o satisfacem sunt potenţiale situaţii de negociere. „Negocierea este procesul în care două sau mai multe părţi, având obiective comune şi conflictuale, dezbat posibilităţile unui eventual acord” (Hellriegel, Slocum, Woodman, 1992, p. 478). Aceiaşi autori vorbesc despre câteva concepte-cheie în negociere: negocierea distributivă (atunci când o parte câştigă, alta pierde), negocierea integrativă (în urma rezolvării problemelor, ambele părţi au de câştigat), structurarea atitudinală (patternurile relaţionării, spre exemplu, cele competitiv-cooperaţionale), negocierea intraorganizaţională (atunci când mai multe grupuri de elevi acţionează pentru rezolvarea conflictelor intergrupuri), modelul SBS (care afirmă că o abordare asupra negocierii nu este utilă în orice situaţie, foarte importante în procesul negocierii fiind rezultatele relaţionărilor dintre părţi) etc.

Negocierea este procesul prin care reuşim să obţinem ce vrem de la cei care vor ceva de la noi.” (Kennedy, 1998, p. 9) G. Kennedy propune şase alternative la negociere: persuasiunea; cedarea; constrângerea; rezolvarea problemei; instruirea; arbitrarea. Din aceste alternative, părţi sau sensuri sunt de fapt, în opinia noastră, regăsite sub diferite ponderi în actul unei negocieri eficiente.

Trebuie făcută încă din acest moment o diferenţiere în ceea ce priveşte perspectiva pe care ne propunem să o utilizăm în încadrarea didactică a fenomenului de negociere ; astfel, în cazul multor metode de interacţiune, negocierea este aproape în totalitate prezentă (reuniunea Phillips 66, controversa creativă, tehnica dezbaterilor etc), aşa încât ea se poate gândi ca o tehnică de tip transversal, în sensul că este prezentă în toate aceste metode, dar şi ca o tehnică în sine. în acest sens, vom urmări negocierea în grupuri sau între grupuri, ea fiind o bază necesară pentru consolidarea unui climat eficient în echipă.

În practică, putem vorbi de patru faze de pregătire a negocierii:

  1. pregătirea, desemnând ce vrea partea care propune negocierea;

  2. dezbaterea, privind ce vrea cealaltă parte;

  3. propunerea, urmărind ce se poate negocia (şi ce nu);

  4. negocierea propriu-zisă sau „cu ce se poate face schimb”.

Procesul de negociere este din ce în ce mai important în utilizarea şcolară nu doar în ceea ce priveşte rezolvarea unor conflicte, ci şi pregătirea tinerilor în sensul dezvoltării de opţiuni, empatia faţă de celălalt, faptul că trebuie să cedezi ceva pentru a obţine altceva.

Gouran (apud Goodall Jr., 1990, p. 45) spune că pentru a reduce efectele negative ale conflictului se recomandă un stil de comunicare cunoscut sub denumirea de „negociere” (observăm că autorul respectiv consideră că negocierea este un stil de comunicare). Ţinta acestui stil de comunicare este :

  1. cunoaşterea diferenţelor de opinii;

  2. formarea unei definiţii a situaţiei focalizate mai mult pe obiectivele comune decât pe dorinţele sau cerinţele individuale;

  3. dezvoltarea unor abilităţi de prezentare a argumentelor şi dezvăluire a motivelor, precum şi a soluţiilor probabile.

Pentru aceasta, preluându-1 pe Crable, Goodall Jr. caracterizează argumentările drept „procese de comunicare ce urmăresc prezentarea unor poziţii şi furnizarea unor motive pentru care audienţa ar trebui să le creadă pe acestea” (Goodall Jr., 1990, pp. 46-47), relatările/naraţiunile definind abilitatea de a ne povesti experienţa pe trei axe: real, imaginar şi ipotetic. în opinia autorilor citaţi, aceste două procese sunt deosebit de importante în activitatea de negociere; de altfel, putem spune că şi în sens didactic, în pregătirea – spre exemplu – a viitorilor profesori, modul în care ei prezintă o anumită informaţie trebuie să se subsumeze acestor procese. Extinzând sfera de argumentare, putem să afirmăm că, între anumite limite, predarea-învăţarea se prezintă şi ca un proces extrem de complex de negociere.

J.M. Hiltrop şi S. Udall identifică cinci perspective definite drept cele mai frecvente greşeli într-o negociere:

  • sindromul „sensului unic” apare atunci când negociatorii au decis deja, înainte ca negocierile să înceapă, care sunt realităţile cazului în discuţie şi care sunt soluţiile ce se impun. Ei intră în negociere convinşi că cealaltă parte va accepta soluţiile lor;

  • sindromul „câştig-pierdere” apare atunci când negociatorii consideră discuţiile ca fiind un concurs sau o bătălie în care neapărat o parte trebuie să câştige, iar una să piardă; în conflictele de idei ce apar în clasă între elevi/studenţi, această perspectivă este adeseori prezentă, caracterizând lipsa abilităţilor de comunicare constructivă;

  • sindromul „mersului la întâmplare” este susţinut de o discuţie nefocalizată; aspectele problemei sqnt abordate haotic înainte ca părţile să fi convenit şi să ajungă la o concluzie comună;

  • sindromul „evitării conflictului” este determinat de nediscutarea aspectelor esenţiale, deci de nerezolvarea problemei; această strategie aparţine celor ce se tem de conflict pe baza mentalităţii conform căreia evitarea conflictului este o soluţie mai bună decât înfruntarea lui. Problema este că între timp conflictul poate lua amploare şi astfel s-au pierdut timpul şi locul nimerit de rezolvare a conflictului;

  • sindromul „capsulei timpului” apare atunci când părţile nu iau în considerare condiţiile concrete în care se petrece problema, ci o tratează în izolare, lucru ce omite aspecte esenţiale, în condiţiile în care cealaltă parte poate să acţioneze pragmatic, văzând problema în situaţia de fapt, şi nu scoasă din context.

Reconsiderând tehnica negocierii din perspectiva amintită mai sus, cea de stil de comunicare, putem să sugerăm câteva baze minimale în care profesorul, în perspectiva utilizării metodelor de interacţiune educaţională, trebuie să le ofere cursanţilor săi posibilitatea experimentării unor tehnici de negociere utile, adaptate şi mai ales motivante pentru toate părţile implicate.

În această ordine de idei, este important ca într-o negociere să fie urmărite câteva caracteristici proprii unei comunicări eficiente:

  • folosirea argumentelor ambelor părţi;

  • exprimarea concluziilor, utilizarea unui limbaj comun;

  • caracteristicile de specificitate şi adresabilitate folosite în comunicare;

  • evitarea diluării argumentelor, folosirea argumentelor directe şi categorice;

  • întrebări deschise şi atmosferă pozitivă de respect reciproc.

Tactici folosite în conflict/negociere

Câteodată, într-un conflict, cei cu care interacţionăm folosesc un evantai cuprinzător de tactici, care ne pot manipula să ne dăm acordul pentru cel ce foloseşte astfel de modalităţi.

Totuşi, dacă ceea ce ne interesează este o relaţie de comunicare dezvoltată pe termen lung, atunci este important să folosim metode ce încurajează realizarea unui avantaj pentru toţi cei care interacţionează (am numit aici tehnicile de negociere şi de mediere).

Există un evantai extrem de cuprinzător de tactici care sunt folosite în conflict, iar utilizarea acestora ţine de o multitudine de variabile, ca: stilul/compoziţia personal(ă), desfăşurarea acţiunii, influenţele de putere, obiectivele urmărite, valoarea „recompenselor” ce urmează rezolvării conflictului. Iată de ce se cuvine menţionat că nici una dintre aceste tactici nu este în sine rea sau bună, potrivită sau nepotrivită şi că ne găsim de multe ori în, situaţii care pot să justifice una sau alta dintre aceste abordări. Chiar dacă, spre exemplu, în aparenţă ameninţările nu sunt o formă potrivită de gestionare a unui conflict, ele pot fi interpretate ca un semn prin care cealaltă parte ne avertizează că sunt puncte în discuţie asupra cărora nu este dispusă să cedeze. Totuşi, se cuvine spus că prezentarea lor aici este făcută mai degrabă cu scopul de a conştientiza cursanţii în privinţa lor şi de a identifica modalităţi concrete de depăşire a situaţiilor în care persoana cu care ei se află în interacţiune utilizează astfel de tactici.

Acest lucru ne poate oferi un avantaj în oferirea unui răspuns creativ, în dezvoltarea unor opţiuni diferite care să ne dea posibilitatea stabilirii unor punţi reale în comunicare şi a unei gestionări corecte a conflictului, nu doar a uneia parţiale, caz în care conflictul ar fi doar amânat şi va apărea în scurt timp sub o altă formă. Mai precis, putem spune cu această ocazie că, într-un mod aparent paradoxal, tacticile de confruntare pot fi folosite adesea pentru a avansa pe drumul şi în interesul colaborării.

În acelaşi timp, cunoaşterea acestor tactici şi prezentarea lor cursanţilor pot sprijini evitarea efectelor negative pe care acestea le pot presupune în vederea consolidării unui climat pozitiv în cadrul echipelor educaţionale, bazat pe încredere şi motivare reciprocă; tacticile menţionate aici sunt, în special, părţi componente în escaladarea conflictelor, astfel fiind nimerită utilizarea unui instrument de gradare a acestor tactici de la cele mai uşoare la cele mai puternice, în funcţie de mărimea conflictului. Tacticile aşa-zis „uşoare” intenţionează a demonstra că iniţiatorul lor e o persoană care e împinsă la tactici dure de situaţia prezentă; ele nu epuizează situaţia şi pe actorii ei. Iată un motiv serios pentru ca trecerea de la tactici slabe de confruntare la tactici dure să-i permită iniţiatorului conflictului să arate că, de fapt, cealaltă parte este responsabilă de escaladarea conflictului

Tehnica ingraţierii (flatarea oponentului). După Jones şi Wortman (1973), ingraţierea reprezintă „o clasă de comportamente strategice ilicite desemnate a influenţa anumite aspecte bine definite în ceea ce-1 priveşte pe adversar, aspecte privitoare la atractivitatea unor calităţi personale” (apud Rubin, Pruitt, Kim, 1994). Alex Mucchielli (2002) observă că orice compliment, orice laudă îl poziţionează pe autorul lor în ipostaza implicită de a recunoaşte valoarea celuilalt. Flatarea dă astfel naştere unei identităţi valoroase (a celui flatat); la rândul său, acesta îi conferă celui care 1-a complimentat o identitate de persoană demnă de a fi ascultată. Mesajele celui care flatează vor fi deci considerate din start valoroase.


Există însă şi tactici mai subtile, un adevărat cal troian al elaborării conflictului, ce presupun găsirea unei modalităţi de a crea confuzie (Porter) prin introducerea unei ruperi de ritm în tempoul adversarului, rupere de ritm care poate genera un decalaj de aplicare a structurilor acţionale. Astfel, fiind în contratimp cu tempoul adversarului, vorbind – spre exemplu – rar când el se grăbeşte, îi inducem acestuia o rupere de ritm care atrage după sine distragerea atenţiei. Distragerea atenţiei presupune însă şi o coordonată socială, în sensul că acţiunile noastre pot să fie susţinute de către ceilalţi participanţi la discuţie, creând astfel o presiune puternică asupra părţii adverse. Aşadar, în sens general, această tactică cere devierea suspiciunilor celeilalte părţi astfel încât să pară că dorim, în fapt, să o ajutăm, şi nu să obţinem un avantaj din colaborarea cu ea.

În ceea ce priveşte tacticile folosite în negociere, iată şi câteva dintre acestea, ele având un impact negativ dacă este să ne referim la incidenţa comunicaţională a unui atare tip de rezolvare a conflictelor.

Legea contrastului in negociere

Vorbim astazi despre legile negocierii, mai precis despre legea contrastului in negociere. Contrastul este bun in negociere pentru ca te ajuta sa scoti in evidenta exact ceea ce tu iti doresti. Chiar ieri cand imi parcam masina, ma uitam la ea cat este de murdara si imi ziceam ca trebuie sa o duc la spalat. Mi-a venit apoi in minte legea contrastului. Cum as fi putut s-o fac sa para mai curata? Punand-o langa una si mai murdara, nu mai curata.

  O varianta este aceea in care vrei sa convingi pe cineva sa ii vinzi un DVD. Cum am putea folosi legea in aceasta situatie? Gasesti ceva in contrast cu acest DVD, de exemplu, un seminar. Iti vand acest DVD cu 100 euro, contine lectii interesante care au fost prezentate la un seminar si care iti pot fi utile pe viitor. Participantii la acel seminar au platit 200 euro. Tu poti plati doar 100 si beneficiezi de aceleasi informatii. E drept, nu e ca si cum ai fi in sala, dar la fel de adevarat este ca nu costa nici 200 euro, ci doar 100.


Retineti, in viata nu primiti ce meritati, primiti ce negociati!

Tehnica escaladarii

Tactica Escaladarii este o tehnica destul de folosita. Ea nu este in sine nici extrem de eficienta, dar nici ineficienta. Trebuie insa cunoscuta de fiecare negociator si aplicata atunci cand este cazul.

Tactica escaladarii este atunci cand ai incheiat negocierea si mai ceri inca ceva sau incerci modificarea unei conditii. In cazul in care partenerul nu da curs solicitarii tale, conditiile raman cele stabilite anterior. Tactica escaladarii este foarte folosita in cultura asiatica. Pentru ei, este absolut normal ca odata ce ai incheiat negocierea sa te reasezi la masa pentru renegocierea unor aspecte. La prima vedere pare o tehnica brutala insa in cele mai multe cazuri poate fi eficienta si depinde foarte mult de eleganta cu care o pui in aplicare.

  Formele in care aceasta tehnica se manifesta pot fi multiple si le poti recunoaste in foarte multe medii. Voi lua cateva exemple din domenii cat mai diferite pentru o intelegere optima a acestei tehnici.


Exemplul 1 – La restaurant

Este o varianta a acestei tehnici care merge pe principiul: acolo unde merge mia, merge si suta. Dupa ce tu lansezi comanda, ospatarii instruiti te vor intreba: „Va aduc si ceva desert, o prajiturica sau o clatita?” in multe cazuri stai pe ganduri si o accepti. Cu aceasta propunere el merge mai departe decat ai propus tu, escaladeaza cererea ta si mai ”renegociaza putin”.

 

Exemplul 2 – Vanzarea unei masini

Sa presupunem ca esti agent intr-un showroom. Atunci cand iti vine clientul, din punct de vedere strategic, este mai bine sa-l convingi intai sa cumpere masina, eventual in varianta standard. Daca incerci sa-i vinzi cel mai scump model din prima va fi destul de greu. Mai usor se lasa convins pentru optionale daca el este deja hotarat pentru varianta standard. De exemplu, intai il convingi ca este o masina excelenta. Sa presupunem ca l-ai convins mai intai pentru varianta de 19 000 E apoi il convingi pe partea de optionale si poti ajunge la 24 000. Este mai greu sa-l convingi din start pentru varianta de 24 000 E. Tot escaladare este, mai exact, dupa ce s-a hotarat pentru varianta de 19.000 E reincepi negocierea. „La o masina ca asta merge si climatizare, merge si o alarma, merg si geamuri electrice spate, etc.

 

Exemplul 3 – Plata la termen

Presupunem ca ai stabilit cu o companie sa cumperi utilaje in valoare de 42.500 E. Ati hotarat exact ce utilaje doriti si modalitatea de plata astfel: veti plati un avans de 30 %, iar diferenta de 70% intr-un termen de 40 de zile. Dupa ce ati stabilit aceste lucruri si veti cumpara cu certitudine, poti veni cu urmatoarea varianta: „am hotarat sa cumpar aceste utilaje si cu siguranta o sa lucram si in viitor. O sa va platesc la 40 de zile asa cum am stabilit, insa m-ati ajuta foarte mult daca as plati la 40 de zile 50%, iar la 60 de zile restul de 20%. Evident, v-as ramane recunoscator.” Este foarte probabil sa primiti raspunsul ca se poate, nu insa neaparat. Nimic nu va costa insa sa incercati.

 

Tactica escaladarii este eficienta numai daca este folosita cu eleganta. in plus, am observat ca o folosesc si alti oameni. Unii dintre ei o folosesc bine, iar altii mai putin bine. De exemplu, aceasta tehnica naste iritare cand este folosita in mod repetat. Daca ai escaladat o data, iar dupa cateva zile vii si mai incerci o escaladare vei deranja foarte mult. Partenerul tau, de regula accepta maxim o escaladare si aceea cu greu. Daca vei insista si vei incerca inca o renegociere il vei supara foarte mult si este foarte posibil sa-l pierzi. Aceasta tehnica este buna daca este folosita cu masura.


Cum reactionam?

Ce facem atunci cand aceasta tehnica este aplicata pe noi? De obicei, atunci cand explic o tehnica de negociere incerc sa ofer un raspuns la aceasta tehnica. Nu-i de-ajuns sa stim cum sa „atacam”, trebuie sa stim si cum sa ne „aparam”. Prin urmare, atunci cand cineva foloseste pe noi aceasta tehnica avem trei variante:

  1. sa recunoastem tehnica si sa acceptam propunerea in masura in care este posibil acest lucru

  2. sa refuzam elegant, in sensul ca ne-am fi dorit din toata inima insa nu ne permitem

  3. calea de mijloc: incercam sa escaladam si noi la randul nostru; practic, daca ne cere un termen de plata mai mare, ii cerem si noi sa comande o cantitate mai mare sau ceva de acest gen.

Eu recomand varianta 3 pentru ca este orientata catre castig-castig pentru ambele parti. intotdeauna este loc de mai bine pentru ambii parteneri.


Tehnica de negociere Rosu si Negru

In esenta, aceasta tehnica de negociere este foarte simpla, insa foarte eficienta. Este din categoria tips & tricks aplicate de obicei de catre agentii de vanzari pentru finalizarea vanzarii. Si mai este cunoscuta in limbajul NLP ca „falsa alegere”.

Atunci cand intrebi pe cineva:

Ai vrea sa mergem la un film?” (Poti primi un raspuns de genul: As vrea, dar nu am timp!)

Ai vrea sa mergem in parc?”

Iti place aceasta masina”?

Te-ai hotarat sa-l cumperi”? etc

Aceste intrebari nu sunt foarte convingatoare pentru ca ii dai posibilitatea interlocutorului sa „scape” foarte rapid. Punand asemenea intrebari „iti fortezi” interlocutorul sa raspunda cu da sau nu. Partea afectiva sau partea logica a celui cu care discuti se va grabi sa-ti dea un raspuns care nu-ti este foarte convenabil.

  Tehnica Rosu sau Negru sugereaza o alternativa. Practic, nu-l mai intrebi daca-i place rosu, ci-l intrebi: „Cum ai prefera sa fie, rosu sau negru?” „Ai prefera sa mergem in parc astazi sau maine?” sau „Ati prefera sa platiti in avans 20% sau 50 %?”

  Practic, inainte ca interlocutorul sa se decida, ii sugerezi sa aleaga intre doua variante. in acel moment, inconstient, partenerul va fi fortat sa gandeasca in alti termeni. El atunci se va gandi: Este mai bine rosu sau negru? Este mai bine acum sau maine?

Aceasta tehnica este eficienta pentru ca punand o asemenea intrebare vei sari voit peste intrebarea daca vrea sau nu, si-l intrebi cum vrea, cand vrea sau ce vrea exact. Este foarte putin agresiva si functioneaza. Interlocutorul tau va incerca sa gaseasca cea mai buna varianta, cumva il treci, fara sa-si dea seama, peste a vrea sau nu si il intrebi de care vrea. Pleci de la premisa ca el sau ea vrea lucrul respectiv. De obicei, cand pui o asemenea intrebare, daca vrea rosu sau negru, in mod automat si el pleaca de la premisa ca vrea.

Ca orice tehnica, are limitarile ei si nu este obligatoriu sa functioneze intotdeauna. De exemplu, este posibil sa nu prefere nici rosu, nici negru. Este bine chiar si atunci cand prefera verdele, de exemplu. Daca vrem sa punem la indoiala eficienta acestei tehnici putem spune: dar daca omul nu vrea deloc, ce facem? Practic in conditiile in care el nu stie ce vrea sau este nehotarat, o asemenea tehnica are scopul de a-l ajuta sa se decida, de a-l testa, de a-l determina sa ia o decizie.

Va sfatuiesc sa o aplicati, este eleganta, eficienta si cu beneficii multiple. Sunt cuvinte oarecum magice care determina interlocutorul, partenerul sau cumparatorul sa se hotarasca. Nu putine sunt situatiile in care agentii de vanzari sunt foarte convingatori, ei duc vanzarea aproape pana la capat numai ca nu reusesc sa smulga „DA-ul final”. Presupune ca ti-a spus da si intra pe un detaliu de forma, printr-o intrebare cu doua variante.

As vrea sa retineti ca oamenii se hotarasc mai usor cand expui doua variante. Paradoxal, cu cat le expui mai multe variante din care ei sa aleaga, cu atat probabilitatea ca ei sa se hotarasca scade. Adica, nu trebuie sa sugerezi 4 sau 5 variante, pentru ca nu vrei reusi sa-l faci sa se decida.

  • Tehnica „salamului” (sau a mozaicului, după unii autori) porneşte de la ideea că niciodată nu veţi obţine tot ce vă doriţi dintr-o dată. Dar dacă la început cereţi foarte puţin este posibil să nu fiţi refuzaţi; în pasul doi/trei/patru întreg „salamul”, felie cu felie, va trece în posesia negociatorului care foloseşte o astfel de tehnică.

  • Metoda faptului împlinit este un mod riscant, ce poate genera conflicte; negociatorul îi prezintă problema celeilalte părţi, cerându-i să accepte condiţiile sale pentru că oricum acţiunea în cauză s-a produs deja.

  • Practica standard, deseori întâlnită în învăţământ, este cea care dispune o parte să-i ceară celeilalte părţi să-i accepte modul de a privi lucrurile deoarece există multe alte cazuri similare.

  • Disimularea presupune prezentarea altor obiective decât cele urmărite în realitate. Un exemplu nimerit este cel al tinerei studente care îl place pe colegul ei de grupă şi îi spune acestuia (deşi el are deja o prietenă) că nu doreşte decât o relaţie de amiciţie. Ne aducem aminte că diferenţa dintre intenţiile manifeste şi intenţiile ascunse ale partenerilor comunicaţionali reprezenta o barieră în procesul de interacţiune.

  • Retragerea aparentă pune negociatorul care o practică în ipostaza aparentei retrageri de la masa discuţiei, când de fapt este vorba despre o situaţie simulantă, el rămânând interesat de problemă. Scopul acestei retrageri este de a obţine o concesie.

  • Omul bun/omul rău (se mai regăseşte sub titulatura de „poliţistul bun şi poliţistul rău”). Unul dintre membrii echipei adoptă o linie dură, inflexibilă, pe când celălalt rămâne prietenos, deschis spre negociere. Când „omul rău” părăseşte încăperea pentru un timp scurt, „omul bun” prezintă o ofertă care în circumstanţele negative ale negocierii pare chiar prea bună pentru a fi refuzată. O tehnică similară funcţionează – paradoxal – pe principiul invers, promovând o discuţie de început cu „omul bun” pentru asigurarea unui climat pozitiv din partea partenerului de negociere şi încheierea contractului cu „omul rău”, care va stabili condiţiile concrete ale respectivei acţiuni. A. Cardon (2002) observă că înlocuirea unuia dintre interlocutori în cursul unui proces de negociere este adesea o metodă de a-1 dezechilibra pe „adversar”. Astfel, relatează autorul, în unele organizaţii, negocierile încep prin acte de încântare şi seducţie (folosindu-se din belşug cuvinte cu impact emoţional ca „încredere”, „cooperare” etc), la aceste prime contacte participând interlocutori fermecători. în momentul negocierii propriu-zise, atât interlocutorii, cât şi discursul se schimbă. Substituirea îngăduie abandonarea acordurilor tacite, renunţarea la promisiunile indirecte şi anularea eventualelor concesii verbale. Această metodă are şi mai mult succes dacă reprezintă o variantă a „autorităţii limitate” (negociatorul face unele concesii de natură verbală, apoi, când „partea adversă” pare suficient de „prinsă”, intervine şeful negociatorului iniţial, care schimbă unele dintre condiţiile negociate de acesta sub pretextul că „subalternul meu nu avea autoritatea să vă promită aceste lucruri”);

3. Medierea

Aşa cum afirmam mai sus, atunci când vorbeam despre negociere văzută ca un stil comunicaţional, activitatea formatorului în momentul folosirii metodelor de inter­acţiune educaţională poate îmbrăca şi rolul terţei părţi, atunci când încearcă să rezolve un conflict între doi cursanţi; un rol mai important asupra căruia ne vom opri în continuare îl reprezintă însă modul cum intervine formatorul în conflictele intergrupuri pe care competiţia, dictată de metodele amintite mai sus, şi anumite fenomene, ca gândirea în grup (groupthink), despre care vom vorbi într-un capitolul viitor, pot să le provoace.

Astfel, vom înregistra două direcţii principale de mediere pe care cadrul didactic le poate folosi: medierea conflictelor spontane dintre elevi/studenţi sau dintre grupurile formate din aceştia şi medierea conflictului provocat în scopuri didactice, în sensul întreţinerii/alimentării elementelor de contradicţie cerute de către structurarea conţinutului (un caz interesant îl reprezintă oferirea, în ipostaza utilizării unor jocuri de rol, a unui rol de mediator unor elevi membri ai grupurilor respective).

Medierea presupune intervenţia terţei părţi, neutră în raport cu părţile aflate în conflict, în rezolvarea conflictului prin facilitarea comunicării şi oferirea de sugestii” (Myers, 1990, p. 506); astfel, medierea poate avea următoarele avantaje:

  • cererea de mediere sugerează că părţile sunt motivate să ajungă la o înţelegere;

  • faptul că mediatorul este motivat să medieze îi oferă acestuia legitimitatea de a acţiona pentru „stingerea” conflictului şi face mai importantă intervenţia sa.

Unii mediatori se centrează pe rezolvarea problemei/disputei (abordare de tip produs), alţii pe îmbunătăţirea relaţiei dintre părţile aflate în conflict (abordare de tip proces).

Contactul direct între părţi este de încurajat atunci când ostilitatea este scăzută (Krauss şi Deutsch); la rândul său, contactul indirect este recomandat când conflictul este intens sau a luat amploare. în această situaţie se poate utiliza contactul separat al mediatorului cu fiecare dintre părţi, ocazie folosită pentru a îmbunătăţi situaţia. Mediatorul îşi poate forma o perspectivă de substanţă privind cauzele care au generat conflictul, istoria individuală în varianta fiecărei părţi şi va putea să prevadă viitorii paşi.

În acelaşi timp, în perioada acestor întâlniri, mediatorul poate face o prezentare favorabilă a părţilor, una în faţa celeilalte, fiind un purtător de cuvânt (spre exemplu, dacă avem de-a face cu doi elevi/studenţi care se află în conflict, prestigiul de care se bucură cadrul didactic în ochii acestora poate să stimuleze o atare perspectivă de lucru). De asemenea, este importantă găsirea unui spaţiu privat de manifestare a medierii (cel puţin în primele etape) deoarece, în caz contrar, pot exista terţe influenţe, altele decât cele ale mediatorului, acestea putând dezorienta părţile şi chiar alimenta conflictul. Acest spaţiu privat nu va conferi pentru nici una dintre părţi un avantaj deoarece el trebuie să fie neutru. Limitele de timp pot avea o acţiune constructivă (împing părţile să-şi structureze argu­mentele, să nu folosească prea multe argumente periferice), dar şi una contrară acestui sens. Părţile se pot simţi stingherite de limitele temporale, argumentele pot nu să fie foarte bine alese, de obicei cele emoţionale, care apar primele şi nu a fost timp pentru o considerare şi o selecţie a lor; limita temporală poate să fie consumată fără a se ajunge la nici un rezultat concret, ceea ce poate imprima un sens negativ, superfluu medierii. De aceea, cadrul didactic nu trebuie să grăbească elevii/studenţii să ajungă la o concluzie prematură, această situaţie denotând un compromis superficial, neargumentat suficient şi, în fapt, ineficient.

Tot în ceea ce priveşte medierea conflictelor, este important de ştiut că părţile aflate în dispută pot – în special dacă vorbim despre vârste mai mici – să devină dependente de mediator. Pentru a putea preîntâmpina aceasta, trebuie găsite modalităţi de dezvoltare la părţi a aptitudinilor de negociere şi a strategiilor de comunicare constructivă.

Printre funcţiile-cheie ale rolului de mediator identificăm:

  • asigurarea motivaţiei mutuale ;

  • realizarea balanţei în situaţiile de putere;

  • coordonarea eforturilor de confruntare;

  • promovarea deschiderii spre dialog ;

  • menţinerea unui nivel optim de tensiune.

Uneori există un pachet de probleme sau o reţea de cauze în spatele unei probleme, iar conflictul reprezintă doar vârful aisbergului; de aceea, atunci când focalizăm discuţia doar pe o problemă sau pe cauza generatoare de conflict, avantajele ar consta în faptul că părţile pot să-şi definească foarte clar poziţia în raport cu aceasta (o poziţie punctuală având o cauză de acelaşi tip).

În schimb, când abordăm un set de probleme şi setul de relaţii care există în spatele unei probleme, putem avea o viziune mai extinsă asupra fenomenului şi atunci intervenţia noastră de mediere va fi mai de profunzime; este, în special, cazul medierii conflictelor cu impact educaţional provocate de către cadrul didactic, ce necesită o astfel de viziune globală asupra problemelor aflate în umbra sentenţiei propriu-zise propuse spre dezbatere elevilor/studenţilor.

Trebuie reţinut că rezolvarea cu succes a problemelor simple poate crea o stare de spirit benefică pentru a soluţiona şi celelalte probleme.

Mediatorul poate introduce noi perspective asupra problemelor (furnizând astfel părţilor o altă viziune şi alte alternative de rezolvare). O tehnică interesantă este utilizarea unei secvenţe de brainstorming în rezolvarea conflictului; pe lângă faptul că aceasta pune părţile în ipostaza de a gândi creativ privind propria problemă (de obicei, conflictul presupune imposibilitatea de a depăşi o situaţie prin modalităţile curente), el priveşte chiar găsirea posibilă a unei soluţii neaşteptate (sau măcar deschiderea spre soluţii).

Introducerea unor noi perspective de către mediator se poate face fie prin divizarea problemei în aspecte ce pot să fie depăşite de către părţi din faza de conflict, fie în fixarea unor obiective care să depisteze conflictul actual sub perspectiva temporală de conţinut; de altfel, comunicarea poate reduce întotdeauna posibilitatea conflictului, deoarece la bază pot exista neînţelegeri ale problemei. Este important ca mediatorul să încurajeze părţile să facă unele concesii irevocabile (iniţial de mică dimensiune, dar care să introducă ideea de concesie şi practica acesteia). Ele vor reprezenta achiziţii valoroase pentru un stadiu ulterior, obişnuind părţile cu ideea că pentru rezolvarea conflictului vor trebui să facă anumite concesii.

DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem. Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Pedagogie

LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web