Arhitectura romantica

in Arta

În ultimii ani ai sec XI şi în primele decenii ale sec XII între anii 1060 şi 1140 apar în primul plan al istoriei o serie de evenimente care vor înscrie istoria Europei pe o nouă orbită. Este epoca în care sub acţiune unor papi energici şi a unor prelaţi activi triumfă reforma Gregoriană care epurează clerul, însufleţeşte conştiinţa creştină şi exaltă zelul religios.”Este perioada acelei extraordinare aventuri care a fost cruciada întâi, deopotrivă explozie a vitalităţii creştine şi expansiune a Europei. Este monentul în care ordinul de la Cluny atinge sub stareţia lui Hugues, cea mai strălucitoare înflorire (…) este epoca artei romanice, artă a pietrei (…), epoca unei arte globale care iubeşte misterul, dar care în acelaşi timp dogoreşte de tot ceea ce este omenesc”.

Societatea umană se găsea în faţa unei noi forme de viaţă  socială ce poartă numele feudalităţii, consecinţă a slăbirii Imperiului Carolingian sub urmaşii lui Carol cel Mare, a împărţirii Imperiului şi a invaziilor vikinge şi  normande pe continent. Puterea centrală dispare făcând loc unor forţe locale conduse de conţi, marchizi şi episcopi cei din urmă concentrând în mâinile lor nu numai puterea spirituală dar şi cea politică şi militară. Afirmarea ordinelor religioase (benedictină şi cisterciană) care în sec XI ajung la un prestigiu şi forţă considerabile, constituie un alt aspect specific epocii. Ordinele călugăreşti controlează tot ceea ce înseamnă viaţă culturală, creindu-se în tot Occidentul medieval o reţea de circulaţie a ideilor şi formelor aristice. Mănăstirile de la Cluny (Bugundia) şi Cîteaux constituie una din cele mai bine organizate forme de putere ale Evului Mediu European. De asemenea, pelerinajele cu drumrile şi staţiile lor constituie un aspect important al propagării unui stil artistic uniform. Perioada de gestaţie a primului stil istoric de artă european a durat aproximativ patru secole, elementele prefigurate apărând încă în sec VII şi până către mijlocul sec. IX  când se constituie caracteristicile ordonate a unui „stil”. Denumirea de „stil romanic” era dată la început modului de construcţie care pornea de la monumentele romane (modo romano), adică acelor clădiri care nu erau din lemn ca vechile construcţii barbare ci din piatră şi cu acoperişuri boltite. Astăzi înţelegem prin stil romanic totalitatea artei vest-europene din sec. XI şi până în prima jumătate a sec. XII.

Arta romanică răspundea cererilor societăţii feudale. Ca motto al acestei cereri ar putea fi luată afirmaţia lui Grigorie cel Mare care considera că arta ar trebuie să fie ca o Sfântă Scriptură pentru analfabeţi. Operele medievale chiar dau impresia unor ilustraţii în special ornamentaţia lăcaşurilor de cult. Cert este faptul că cel mai mare protector al artei devenise clerul, vârfurile de lance fiind Desiderius, stareţul mănăstirii Monte Cassino, episcopul Bernwald von Hildesheim şi staretul mănăstirii Saint Dennis, Sugerius.

Arta romană ne apare ca o îmbinare între traditia aristică autohtonă şi influenţele bizantine, siriene, mesopotamice, toate acestea în conextul unui anume „izolaţionsm ” a Europei medievale. Cât priveşte locul de formare a stilului apar trei ipoteze: Normandia sau Provenţa (Franţa), Lombardia (Italia) şi Catalonia (Spania).

Arhitectura romanică şi-a găsit manifestarea cea mai pregantă în edificiile religioase, situate pe rutele de pelerinaj. Principalele biserici de pelerinaj- în afară de Roma şi Ierusalim- erau St. Martin din Tours (construită înainte de anul 1000), Biserica abaţiei din Jumieges (consacrată în 1067 în prezenţa lui Wilhelm Cuceritorul) şi catedrala Santiago de Compostella, toate acestea fiind depăşite de marea Biserică a abaţiei de la Cluny, care timp de patru secole a rămas cea mai mare biserică a creştinătăţii (până la reconstruirea -între 1506 şi 1626 a basilicii Sf. Petru din Roma).

Însă înainte de abordarea în profunzime a arhitecturii bisericeşti romanice se impun câteva consideraţii privind elementele arhitectonice, structurale şi decorative folosite în epoca romanică:

Biserica sală- este o construcţie compusă dintr-un altar şi o singură încăpere rezervată credincioşilor de formă dreptunghiulară. Adeseori dispunea de o clopotniţă în partea apuseană deasupra altarului.

–  Basilica- este o biserică cu plan dreptunghiular subîmpărţit în trei sau cinci nave, nava din mijloc purtând denumirea de navă centrală, celelalte de nave laterale sau colaterali. Nava centrală se ridică întotdeauna deasupra  colateralilor ca să se poată deschide ferestre în partea superioară a pereţilor. La capătul estic al navei centrale se găseşte      altarul principal compus dintr-o încăpere aproximativ pătrată, urmat de un spaţiu semicircular (absidă).

Basilicile mari au un plan mai complicat alcătuit din mai multe elemente: o încăpere servind drept intrare: nartex; transept– cu forma navei transversale rezervat unor categorii deosebite. Spaţiul aproximativ pătrat aflat la încrucişarea navei cu transeptul poartă denumirea de careu. În jurul altarului prinicpal se afla un coridor-deambulatoriu– ce servea pentru procesiuni. Altarele secundare erau plasate în absidiole. Construcţia era prevăzută cu turnuri in special pe faţada de vest şi deasupra careului. Existau şi biserici cu plan circular, polilob sau poligonal dar,  forma de basilică are un loc predominant.

Din punctul de vedere al elevaţiei (construcţiei în înălţime) se constată următoarele elemente: coloana de inspiraţie antică se prezintă mai greoaie şi mai simplă la începutul perioadei romanice şi mai suplă la sfârşitul epocii. Când coloana este alipită (adosată) în perete şi nu mai apare decât o parte din ea se numeşte coloană angajată. Coloana este înlocuită uneori cu un stâlp care se prezintă ca un suport prismatic cu secţiune pătrată sau dreptunghiulară care în loc de capitel poartă o cornişă. Când stâlpul este adosat în perete formând doar o uşoară ieşitură –rezalit– se numeşte pilastru. Arcurile care leagă un rând de coloane sau de stâlpi poartă denumirea de arcade, cele romanice fiind întotdeauna semicirculare, în perioada de trecere spre stilul gotic aparând arcurile frânte cu vârf ascuţit.

Unele biserici în interior, deasupra navelor laterale sau deasupra nartexului un etaj deschis cu arcade spre nava centrală: tribunele , iar când sunt foarte strâmte  poartă denumirea de galerii . Cum arcadele galeriilor sunt grupate câte trei, arcada de mijloc fiind uneori mai mare , galeriile se numesc triforii.

Bisericile romanice mai vechi erau acoperite cu o şarpantă din lemn, înlocuită mai târziu cu o boltă de piatră sau cărămidă de formă cilindrică denumită boltă în leagăn sau boltă în cruce rezultat din întretăierea  a două bolţi cilindrice cu raze egale. Aceasta din urmă nu putea fi construită decât pe un spaţiu pătrat sau aproximativ pătrat. Pentru a uşura construcţia unei bolţi în cruce şi pentru a mări rezistenţa se întretăiau muchiile diagonale cu nervuri numite ogive (care vor deveni caracteristice stilului gotic) care se sprijină pe pilaştrii, coloane angajate sau stâlpi, dar şi pe nişte umeri de piatră prinşi în perete denumite console.

Cupola (calota) era construită în mod firesc deasupra unui spaţiu circular, dar se folosesc cupole şi peste încăperi pătrate folosindu-se elemtente de racord ca trompa (un jumătate de con dispus la colţul pătratului) sau pandantivul (pandanta), element constructiv creat de arta bizantină. Ferestrele romanice erau încoronate de un arc semicircular, care putea fi simplu sau geminat  (împerecheat). În funcţie de numărul de deschideri, arcurile puteau fi trifore, cvadrifore etc. Un element esenţial este portalul având statui în basorelief, iar în centrul frontonului era plasată o fereastră sub formă de cruce sau rotundă denumită oculus, element constructiv preluat de arta gotică sub denumirea de rozasă.

De remarcat influenţa mediului ambiant asupra arhitecturii romanice, determinându-i anumite particularităţi regionale. În regiunile nordice (Anglia)-unde cerul este mai mult timp acoperit, deschiderea ferestrelor este mult mai mare pentru a permite să intre cât mai multă lumina zilei; în regiunile sudice însă ferestrele sunt mult mai mici pentru a împiedica pătrunderea masivă a luminii. De asmenea în aceste regiuni acoperişurile sunt mult mai joase şi mai plate, în timp ce în regiunile nordice cu ploi şi zăpezi abundente acoperişurile sunt mult mai înalte şi mai ascuţite.

Clopotniţele şi turnurile capătă o importanţă deosebită în arhitectura romanică. Tradiţia turnurilor – lanternă carolingiene s-a transmis şi epocii romanice dintr-o necesitate practică impusă de slaba iluminare a bisericilor romanice, ferestele fiind mici şi rare. În cazul bisericilor cu absidă nava centrală primeşte lumină de la navele laterale; singurul element constructiv care era prevăzut cu ferestre era absida care lumina astfel deambulatoriul. Clopotniţele sunt de obicei plasate în mijlocul edificiului. Multe biserici nu au decât un turn-clopotniţă plasat lateral (în special cele din sec. X). Bisericile mari- cele din Normandia de exemplu- au adesea turnuri care încadrează faţada şi un turn central la încrucişarea transeptului cu nava; altele au două turnuri pe braţele transeptului şi unul pe faţadă. Catedrala din Worms are pe fiecare braţ ale celor două transepturi câte un turn lanternă, deci în total şase turnuri. Însă marea majoritate a bisericilor romanice nu au decât un singur turn la intersecţia transeptului cu nava. Forma turnurilor este diferită: cu bază pătrată sau octogonale la nivelul acoperişului sau cilindrice în întregime ori numai în partea superioară. Toate turnurile- clopotniţă sunt construite fie pe pereţi plini, masivi, fie pe arcade care uneori formează un nartex. Uneori parterul nu comunică cu exteriorul, caz în care clopotniţa poate deveni turn de apărare sau, în timp de pace parterul clpotniţei poate servi drept capelă sau baptisteriu.

O „revoluţie” în arta romanică reprezintă înlocuirea şarpantei de lemn (din cauza predispoziţiei către incendii) cu bolte. Dacă şarpanta-mult mai uşoară- exercita o presiune vertivală asupra pereţilor, bolta şi arcul ei exercitau o presiune oblică asupra pereţilor care trebuiau întăriţi prin contraforţi încorporaţi în zid la care se adăugau o serie de pilaştrii şi arcade puternice care, modificau dezavantajos întreaga spaţialitate: se reducea luminozitatea din cauza grosimii zidului, pe de altă parte creindu-se şi o serie de avantaje întrucât bolta sporea acustica edificiului (interesantă este în acest sens inovaţia artiştilor romanici care au incastrat în ziduri vase acustice, mărind astfel rezonaţa clădiri).

Toate aceste inovaţii constructive serveau unui singur scop: să ofere comunităţii un loc unde poate veni în contact cu forţele supreme. Dumnezeirea nu era ascunsă de privirile oamenilor ca în Egipt. Oamenii credeau că în timpul slujbei religioase, Divinitatea se află invizibilă între ei. Spre deosebire de biserica bizantină, cu concepţia ei  simbolică despre serviciul divin, în catedrala romanică  prezenţa lui Dumnezeu era concepută mult mai „ad litteram”

De remarcat corelaţia dintre arhitectura extrioară şi interiorul bisericii fapt care subliniază sinceritatea concepţiilor vremii. Acum spaţiul are din nou o însemnătate mult diferită faţă de arta romană sau bizantină, luând aspectul unui corp închis înconjurat de mase de piatră. Spaţiul se condensează devenind impenetrabil ca piatra manifestându-se pregant specificul gândirii medievale: încercarea de a da spiritualului şi misteriosului o expresie materială, palpabilă.

Stil aflat într-o permanentă (r)evoluţie, romanicul s-a definit prin mai multe şcoli de creaţie regionale, fiecare imprimându-şi trăsăturile proprii. Fără îndoială, Burgundia este regiunea care a influenţat decisiv evoluţia stilului. Bisericile burgunde care se remarcă prin perfecţiunea formelor, ritmul uniform şi aspectul închegat care îşi găsesc reprezentarea supremă în biserica mănăstirii benedictine de la Cluny.Înepută în 1088 a fost terminată 20 de ani mai târziu, dar a trebuit să fie reconstruită între 1125-1130 din cauza prăbuşirii bolţilor. Edificiul era compus dintr-o enormă navă centrală strânsă între patru nave laterale, două transepturi (ambele de partea absidei) între ele fiind plasat corul dreptunghiular. În spatele corului se afla absida cu deambulatoriul şi cinci capele radiante. Lungimea bisericii de la intrare de la intrare până la absidă (inclusiv nartexul adăugat în 1220) era  de 188 m, înălţimea bolţii de 30 m iar grosimea zidurilor în zona cea mai de sus de 2,30 m. Caracteristic era existenţa a trei etaje suprapuse, marcate în exterior perin trei rânduri  de stâlpi legaţi cu zidurile principale printr-un sistem de arcuri. Azi există doar un fragment de navă şi o porţiune din transept restul fiind distrus în timpul Revoluţiei din 1789. Alte biserici reprezentative ale şcolii burgunde sunt Saint Benoit sur Loire, Orcival şi Paray-le- Monial.

„Concurenţa”, reprezentată de ordinul de la Cîteaux- cistercienii- se remarcă prin simplitate şi orizontalitate. Biserica Sf.Magdalena  nu are decât două etaje: unul cu stâlpi cruciformi  care despart nava centrală de navele laterale, împodobiţi cu semi-coloane angajate şi un alt etaj unde sunt ferstrele care luminează nava centrală.

Şcoala din Normandia se caracterizează prin simplitatea extremă a compoziţiei şi prin formele calme (Bisericile din Caen şi Boscherville). Repezentativă pentru stilul normand este Basilica din Jumienges, dedicată Maicii Domnului. Planul ei este simplu: o navă centrală flancată de două nave laterale şi un transept, un cor, o absidă principală şi alte două abside pe aripile transeptului. Cu toată simplitatea, această  „şcoală” va avea un rol imens în propagarea formelor arhitectonice romanice: odată cu cucerirea Angliei, normanzii transmit acestei regiuni sistemul de construcţii experimentat de ei, arhitectura engleză de acest tip devenind varianta cea mai impunătoare a romanicului, cunoscut în Marea Britanie ca „stilul normand”. Exemplul specific este Catedrala de la Durham; faţada prezintă două turnuri , planul are trei nave separate de pilaştrii foarte masivi alternativ cilindrici şi compuşi. Interiorul este împărţit în trei zone: arcadele, tribuna şi galeria cu ferestre. De-a lungul navelor apar arce încrucişate. Catedrala de la Durham ca şi cea din Lincoln sau Ely reprezintă de fapt o originală îmbinare a elementelor saxone (capiteluri simple, coloanele împodobite cu caneluri răsucite, încrucişate sau frânte) cu cele normande, subliniind faptul că „arhitectura engleză a urmat acelaşi drum ca şi sistemul monarhic: năvălitorii normanzi nu au refuzat tradiţiile locale”.

Şcoala de la Provence era în contact direct cu cea normandă mai ales din cauza puternicei moşteniri clasice care a persistat de-a lungul Evului Mediu. Bisericile erau de obicei unicelulare cu o singură navă de forme şi proporţii clare şi simple. Şcoala de creaţie de la Ile-de -France din sec. XII, însemna de fapt perioada de trecere la un nou stil constructiv: goticul.

În Germania, arta romanică este tot atât de timpurie ca şi în Franţa, însă va avea o viaţă mai lungă decât în alte părţi ale Europei- până în sec XIII. Elementele constructive specifice derivă din stilul carolingian – ottonian dar  şi cu influenţe lombarde. Arta monumentală germană rămâne sub semnul clar al autorităţii imperiale, marii iniţiatori de construcţii fiind împăraţii şi consilierii lor. Dincolo de aspiraţia spre grandios şi impresionant, arhitectura romanică germană se defineşte prin zidurile netede, acoperişuri plate, o severitate deosebită a formelor, simple, clare, puternice. O evoluţie continuă se poate observa în arhitectura germană: dacă în bisericile de la începutul sec. XI cum ar fi Sf.Mihail din Hildesheim se mai pot observa influenţe carolingiene, spre finele sec. XI şi sec. XII în special în zona Renania are loc o apropriere de stilul francez. Catedralele din Köln, Bonn, Koblenz impresionează prin monumentalitate şi un caracter cubic al formelor. Cele mai impresionante constructii romanice din Germania sunt: Catedrala din Speier, construită în ultimele decenii ale sec:XI cu o navă centrală înaltă de 52 m lată de 13,50 m, acoperită pe toată suprafaţa cu o boltă în cruce; Catedrala Gross-St.Martin din Köln cu un turn  foarte masiv la încrucişarea transeptului cu nava, flancat la cele patru colţuri cu alte patru turnuri octogonale, precum şi Domul din Limburg cu şapte turnuri. Aceste edificii erau menite să simbolizeze forţa şi grandoarea imperială (chiar şi cele construite în sec.XIII când, în celelalte părţi ale Occidentului medievale se impusese stilul gotic).

Din Franţa stilul romanic pătrunde şi în Spania, unde a absorbit şi influenţe maure în special în zona Castiliei şi Aragonului. Ca stil, romanicul spaniol se caracterizează prin origianlitatea întrepătrunderii diferitelor influenţe: cele arhaice prezente prin distibuţia simplă a spaţiului şi a maselor arhitectonice, pereţii fiind lipsiţi de ornamente în relief pronunţat, influenţe maure prin perferinţa pentru arcul în potcoavă în locul celui romanic rotund. Aceste elemente se regăsesc nu numai în arhitectura romanică spaniolă incipientă, exemplele cele mai specifice fiind: San Vincente din Avila, Catedrala veche din Salamanca, dar şi marele sanctuar de pelerinaj de la  Santiago de Compostella exemplul cel mai specific de arhitectură romanică de tip spaniol. Începută în 1075 şi terminată în 1140, edificiul de la Compostella are 130 m lungime, cu transeptul împărţit în trei nave cu tribune şi absidiole, cupolă la încrucişarea transeptului cu nava centrală, deambulatoriu cu cinci capele laterale iar nava centrală este acoperită cu o boltă cilindrică şi arce transversale. Un alt monument romanic impresionant al Peninsulei Iberice a fost Catedrala de la Pamplona, distrusă din păcate. Alte biserici remarcabile sunt San Isidor  din Leon unde se află mormântul lui Ferdinand I al Castiliei şi, Catedrala de la Jaca care reproduce de fapt pe cel de la Leon cu trei abside în trepte şi trei nave ritmate de stâlpi slabi şi puternici în alternanţă.

Italia urmează o cale seprarată bazată pe tradiţia antică (în Lombardia şi Toscana) dar şi pe legăturile cu lumea musulmană, normadă şi bizantină. Pentru „şcoala” lombardă reprezentativ este Domul din Milano. Edificiul  cuprinde un atrium imens, de o suprafaţă egală cu inetriorul basilicii, cu plan rectangular,. înconjurat de portice pe cele patru laturi: pe latura frontală de intrare se suprapune drept faţadă un portic lung, galerie deschisă unde au fost deschise singurele ferestre care luminează interiorul basilicii (nu există ferestre laterale). Caracteristic şcolii lombarde este accentul pus pe scheletul construcţiei, prefaţând parcă goticul.

Şcoala toscană este mult mai clasicizantă, evocând tradiţia basilicilor paleocreştine. Cu un spirit intelectualist şi cu un marcat simţ al măsurii şi clarităţii, toscanii s-au exprimat în forma clasicistă a unei arhitecturi ce tinde spre proporţii şi un ritm al suprafeţelor. Baptisteriul din Florenţa cu un plan octogonal, având pe fiecare latură arce octogonale semicirculare, cu coloane de granit şi pilaştrii de marmură, cu o cupolă având diametrul de 25 m, acoperită cu mozaicuri având în centru figura gigantică de 8 m a lui Christos, reprezintă una din momunemtele romanice italiote cele mai plastice. Varianta pisană a acestei orientări este un complex monumental unic prin unitatea stilistică, denumită pe drept cuvânt Prata dei miracoli (Pajiştea cu minuni) ce cuprinde: Domul  din mamură ,cu un plan basilical în cinci nave (nava prinicpală  având lăţimea de 45 m şi înălţimea de 31 m), transeptul cu trei nave,cu plafonul, şarpanta şi galeriile aflate de-a lungul navei centrale divizate în arcade; Baptisteriul cilndric (o formă oriental-bizantină), înalt de 55 m cu diamterul interior de 35 m şi diametrul cupolei de 18 m, înconjurat de logete şi arcaturi; turnul înclinat-început în 1173 şi terminat în sec XIV cu o înălţime de 55m (şi înclinaţie de 4,27 m de la verticală), unde apare aceeaşi temă a galeriilor.

Reprezentarea cea mai evidentă a influenţei bizantino-musulmane se găseşte la Veneţia: Basilica San Marco (construită între 1063-sec. XII) a fost realizată de meşteri bizantini, reproducând în structură biserica Sf. Apostoli din Constantinopol: plan în cruce greacă, cu o cupolă în centru şi alte cupole mai mici pe fiecare braţ care sunt împărţite în trei arce, acoperite de bolţi cilindrici cu deschiderea maximă de 11 m.

Un interesant aliaj al influenţelor romano-normande cu cele oriental-bizantine prezintă Sicilia. Domul din Monreale, fără cupolă şi transept, are un sanctuar de tip biznatin, cu faţada între două turnuri masive, cu baza pătrată şi trei nave (cea principală având 102 m lungime), terminate în absidă iar plafonul este în şarpantă cu grinzi pictate şi stalcatite în stil arab.

Din punctul de vedre al arhitecturii civile reţin atenţia castelele, expresii ale dreptului forţei şi ale simţului practic. Famrecul deosbit al acestor castele constă în aceea că corespund întru totul scopului lor principal- adică oferă în cazul uni asediu, apărare sigură împotriva atacurilor şi ajută asediaţilor să reziste cu succes asalturilor. Construite pe un povârniş înalt, locul special unde era aşezat impunea adoptarea unui plan neregulat pentru perspectiva construcţiei Castelul era împrejmuit din toate părţile cu un şanţ adânc şi ziduri îanlt şi netede alcătuite din blocuri de piatră. La colţuri era dispuse turnurile, legate între ele dar în acelaşi timp independente, în aşa fel încât cucerirea unui turn nu însemna neapărat pierderea castelului. Intrarea în cetate era fortificată de un pod care se putea ridica iar poarta, îngustă, era flancată de două turnuri. (…). Miezul castelului era alcătuit dintr-un donjon, care slujea asediaţilor ca un ultim refugiu. Arhitectura exterioară era de obicei simplă fără faţade somptuoase sau ornamentică. Aşa cum considera Alpatov, caracteristicile generale ale stilului arhitectonic romanic erau relativ slab conturate în castelele fortificate. Totuşi ele impresionează atât prin tenhinca construcţiei cât şi prin grandoare.

Sculptura.Pictura.

            Sculptura se prezintă  ca un auxiliar de prim ordin  al arhitecturii romanice. Sculpturii decorative îi revine sarcina de a împodobi capitelurile coloanelor, ale stâlpilor, pilaştrilor din interior. Modelurile de capitel la început se prezintă forme simple şi grosolane deşi uneori prezintă elemente decorative florare. Mai târziu, a fost preferat capitelul corintic care a stat la baza unor noi combinaţii. În cursul sec XI se va elabora un capitel specific: cel cubic pe care îl întâlnim în cripta Catedralei din Speyer.

Sculptura a avut o evoluţie mai lentă dar mai originală. În orice caz, practica antichităţii târzii, lăsase meşterilor romanici două procedee pentru repartizarea şi organizarea statuilor pe o clădire indiferent dacă este vorba de o faţadă sau de o absidă: încastrarea în zid a unor figuri izolate şi a unei frize; aşezarea în relief sau sub arcade a unui personaj. „Pe de altă parte însă pe fondul regresului artei antice târzii din cauza ostilităţii creştinismului pentru formele plastice considerate a fi expresii a unei culturi păgâne a făcut ca interpretarea  plastică a unei figuri să fie o problemă care i-a obligat pe meşteri să o ia de la capăt „.Este deci de înţeles de ce primele figuri sculpturale  au fost diforme şi abia la sfârşitul sec XI, formele încep să se limpezească şi a apărut preocuparea meşterilor de a transpune în piatră  desenele liniare. Odată regăsite modelele artistice, se va ajunge la o descătuşare a plasticii figurative mai ales în Franţa şi Burgundia. Se poate observa o predilecţie pentru volumul plastic al figurilor care prin renuţare la abstactizărilor simbolice va ajunge la o redare fermă şi directă a realităţii. Chiar dacă meşterii romanici fac apel la reprezentările monstruoase ale bestiarului mitic de sorginte orientală (mai ales în capiteluri), realismul gesturilor şi dinamica redări dă un farmec aparte sculpturii romanice situată undeva la graniţa dintre naivitate şi realism grotesc. Mişcările sunt impetuoase ce reflectă profunde tensiuni psihice. De fapt ceea ce dă aspect realist sculpturii romanice este redarea trăirii (spirituale) intense şi a pasiunii spirituale.

Este interesant de urmărit împrumutul de motive zoomorfe din arta orientală: oamenii romanicului pierduseră contactul direct cu animalele (în special cu cele exotice) în aşa fel încât la un moment dat acestea devin întrupări ale forţelor malefice: de aici reprezentările diavolului cu coarne şi copite sau reprezentări monstruase de animale care devorează pe păcătoşi. Aceşti monştrii groteşti nu pătrundeau în biserică dar acopereau zidurile bisericii pe dinafară. Chiar şi în reprezentările sfinte animalele îşi găseau locul în teme cu ar fi Daniel în groapa cu lei sau vedeniile despre monştrii ale profetului Ezechiel.

Sculptura ronde-bosse este din nou folosită în plastica romanică, după un mileniu de repaos. Explicaţia este simplă:noţiunea de statuie era legată de reprezentările păgâne şi abia odată cu începuturile venerării relicvelor (sec X-XII) plastica ronde-bosse va fi aplicată pe baze noi, când diferitelor părţi ale corpului unui anume sfânt se sculpta şi restul corpului De exemplu capul despărţit de trup al unui sfânt oferea prilej pentru sculptarea unui bust.

Se remarcă printre statuile romanice una care devine programatică pentru arta statuară ronde-bosse:Christos călare pe asin.

Ca şi statuile romane şi această operă sculpturală nu era concepută să fie privită dintr-un anumit unghi

Marea „revoluţie” va fi adusă de şcoala italiană, care căutând noi forme de exprimare se va orienta către moştenirea antică dar şi către lumea bizantină. Meşteri ca Vigilemo (Vigilemus), Maestro Nicolao şi Giuliamo di Verona şi mai ales Benedetto Antelami (1150-1230) au folosit aceste influenţe la maximum dând valenţe noi sculpturii romanice: figurile sunt mai proporţionate (deşi mai îndesate şi mai voluminoase), fluxul e mai liniştit. Acum se creează -mai ales în operele lui Antelami, aflate la baptisteriul din Parma- primele statui ronde-bosse din sculptura romanică. Un alt element evolutiv este apariţia pe lângă redările religioase şi scene de viaţă laică, realist redate (sculpturile faţadei catedralei de la Ferrara).

Pictura romanică -în special cea murală- deşi s-a păstrat în multe locuri, se află în stări de degradare destul de avansate şi din cauza tehnici picturale: dacă fondul a fost zugrăvit în tehnica al fresco (pe tencuială umedă) completările-de exemplu nuanţele de lumini- au fost adăugate  al seco (pe tencuiala uscată) şi cu timpul acestea s-au scorojit.90. Dincolo de acest aspect tehnic, caracteristicile picturii romanice se definesc prin înfăţişarea sugestivă a acţiunii, vioiciunea figurilor, tendinţa de a sublinia prin exagerări anumit gesturi, făcându-le mai evidente (exempu tipic fiind frescele de la Oberzell a mănăstirii Sf.Gheorghe). Direcţia italiană este „dirijată” de mănăstirea Monte Cassino a cărei influenţe se pot simţi şi în redările picturale al Basilicii Sf. Petru din Ferentilo, caracterizat printr-un stil mai naiv, mai hieratic, cu expresii tipizate, influenţa bizantină fiind evidentă. De altfel în cursul sec XII meşterii bizantini se manifestă tot mai pregant, lor datorându-se o serie de opere mai însemnate din Sicilia.

Şcoala franceză, exprimă poate cel mai bine bogăţia imaginativă a picturii romanice. Linia are un rol decorativ expresiv, la care se adaugă contrastele de culori şi efecte obţinute prin petele de culoare pe suprafeţele albe. Picturile de la Vieq, Montmorillon şi în special Montoire co o redare dramatic-înflăcărată a Mântuitorului, prin forţa dramatică, rigoare şi expresivitate constituie cel mai elocvent contrast cu calmul hieratic al artei bizantine contemporane.

Pictura miniaturală romanică prezintă câteva valenţe particulare caracterizate printr-o anume naivitate în redare. În  Chemarea celei de-a patra trâmbiţe-îngerul e redat în profil, iar vulturul are aripile întinse ca în pictura egipteană. Figurile nu sunt legate între ele, înşă sunt aşezate simetric ca nişte hielogrife. Deşi redă o scenă apocalitică miniatura nu are nimic mistic sau înspăîmântător.

Asemenea caracteristici găsim şi la Tapiseria din Bayeux care redă cucerirea Angliei în 1066, care redă simplist dar real campania lui Wilhelm Cuceritorul.

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem. Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.