Arta binzantina

in Arta

Începuturile artei bizantine-precedată în evoluţia ei de arta paleocreştină -şi în acelaşi timp impunerea ei în formele caracteristice se situează în secolul VI, în timpul domniei lui Iustinian. Aflat la graniţa dintre două lumi, lumea şi arta bizantină se vor dezvolta ca o sinteză a mai multor curente filosofice şi artistice, fiecare aducând contribuţia ei definitorie. Din tradiţia clasică încă persistentă ca o consecinţă a exemplarelor prestigioase de artă care se ofereau vederii, din amintiri de artă elenistică, din tot bagajul oriental venit din Persia sasanidă, de la semiţii din Asia şi de la poporul egiptean, arta constantinopolitană tinde să formeze un tot organic. ” De la exemplele clasice îi rămâne aceea persistenţă a atitudinilor nobile şi a draperiilor care cad armonios, a stilului şi a simplicităţii ce durează în arta bizantină mult timp după ce aceste calităţi dispăruseră din restul Europei. Curentul oriental venit din provinciile răsăritene ale Imperiului îi trimitea forme şi tehnici noi, nevoia de realitate concretă, sensul pentru ceea ce este monumental. Meritul Bizanţului a fost că din elementele orientale şi din cele clasice de tip antic şi elenistic a format ceva unitar, o sinteză”.Bineînţeles că şi noua ideologie creştină şi-a pus amprenta definitorie asupra artei bizantine, mai ales prin doctrina opoziţiei între ceresc şi pământesc .De aceea pictura şi sculptura bizantină nu aspiră să reproducă modele pământeşti ci să pătrundă în lumea Divinităţii, artistul avea menirea de a accentua contradicţia corp- spirit cel din urmă având rolul dominant. Disproporţia, poziţiile nefireşti, imobilitatea personajelor devine expresie artistică pornind de la un sens teologic şi de la o ideologie etică:”Lumea răului este mobilă şi schimbătoare, cea a esenţelor este imuabilă. Când artistul bizantin reprezenta demoni şi oameni păcătoşi nu căuta să-i prezinte în forme statice; dimpotrivă- pacea şi liniştea erau accesoriul nelipsit al sfinţeniei ” De aceea, arta bizantină a dispreţuit frumseţea formei : basorelieful  nu mai reda volumul, rămânând la imagini plate, fără relief, desenul devenise schematic, abstract,cu accent pe jocul de  lumini şi de culori ce anunţa aproprierea de Divin. Totuşi în raport cu arta occidentală, caracterizată printr-o mare tensiune emotivă, arta bizantină este mai raţională şi mai reflexivă.

De-a lungul istorie sale arta bizantină a cunoscut două perioade „de aur”: de la începutul secolului VI, până către sfărşitul sec. VII cu momentul culminant: domnia lui Iustinian, iar cea dea douade la finele sec. IX până la sfărşitul sec.II când la Constantinopol domnesc împăraţii macedonieni. şi Comnenii, perioadă în care arta bizantină devine ” arta regulatoare a Europei”. Între aceste două „vârfuri” există o perioadă de decadenţă cauzată de o serie de evenimente interne şi externe care au influenţat negativ atât evoluţia statală, cât şi cea artistică bizantină: invaziile slave şi persane, extinderea puterii islamice, lupta iconoclastă fiind doar exemplele cele mai elocvente.

Arhitectura.

arhitectura bizantina  Prima impresie supreficială privitoare la arta bizantină este aceea de imobilitate şi uniformitate; numai cu greu putându-se distinge evoluţia ei continuă, marea ei varietate de forme şi culori. Forma cea mai pregantă de manifestare a artei bizantine este fără îndoială arhtiectura, şi acesta nu numai prin rolul decisiv avut în elaborarea trăsăturilor dominante şi definitorii ale artei bizantine, dar şi din caută că înglobează şi supune toate celelalte forme de manifestare artistică.

În secolele IV-V, arhitectura rămâne îi cadrele stilistice ale antichităţii clasice târzii, cu predominanţa monumentului religios cu plan longitudinal: basilica cu una, trei şau chiar cinci nave. Exemple mai cunoscute ar fi  Santa Maria Maggiore şi  Santo Paolo fuori le Mura  din Roma. Edificiile cu plan central -obicei pătrat au dimensiuni mai modeste, ele distingându-se prin armonia proporţiilor, mausoleul   Gallei Placidia din Ravenna fiind un bun exemplu în acest sens. Forma basilicală (clasică) este ilustrată -tot la Ravenna- de biserica Santo Appollinare în Classe, iar biserica San Vittale în plan ortogonal reprezintă poate cea mai expresivă capodoperă  de artă bizantină din perioada amintită. De remarcat de altfel că în acestă capitală bizantină a Italiei, creaţiile arhitectonice rivalizează cu cele de la Constantinopol.

Secolul VI aduce schimbări importante: în spiritul evoluţiei artistice, planul basilical a fost abandonat, fiind considerat ” ingrat şi rigid”, în favoarea bisericilor cu plan circular sau octogonal. Apar o serie de inovaţii constructive: marginile cupolei rotunde vor fi întinse şi prelungite dincolo de coloanele navei centrale aşa încât spaţiul acoperit de cupolă va fi mai întins, sporind impresia de grandoare. Aşa se întâmplă la bisericile Sf.Sergiu şi Bacchus din Constantinopol şi de San Vitale, cea din urmă fiind concepută ca o navă cu opt feţe în jurul unui centru. Pe deasupra arcurilor se ridica cupola. Între stâlpii aşezaţi în unghiurile octogonului sunt arcadele concepute ca nişte firide enorme înalte până la tamburii în două etaje, printr-un zid curb şi transversal ajung colanele de jos de care se sprijină coloanele de la etajul de sus care formează tribuna. Din cauza numeroaselor coloane construcţia devine mai uşoară dănd impresia de înălţare spre cer.

Capodopera desăvărşită a arhitecturii bizantine este Sf.Sofia sau Biserica Sfintei Înţelepciuni din Constantinopol. Refăcut de Iustinian (primul edificiu consacrat de Constantin cel Mare în 360 p. Chr. a fost avariat în 404 de un incendiu, restul fiind distrus în 532 în timpul răscoalei Nika), imensul edificiu confirmă afirmaţai lui Alpatov „arta bizantina a ajuns în timpul lui Iustinian la deplina maturitate”. Ocupând o suprafaţă totală de 10.000 metri pătraţi, fost construit timp de 6 ani de 10.000 lucrători, esplanada pe care s-a construit fiind acoperită cu un ctrat de ciment gros de 20 m. A fost plănuită de constructorii ca o parte componentă a palatului imperial şi trebuia să alcătuiască întocmai ca şi sala cupolei din termele romane una din cele mai fastuoase încăperi ale acestui complex. În aceasta se poate regăsi cel mai clar ideea dependenţei bisericii de Stat.  Oriunde în Sf. Sofia: nartex, tirbune, nave laterale există impresia unor săli luxuoase ale unui palat imperial. Biserica reprezintă cel mai remarcabil exemplu al geniului arhitectonic bizantin; în timp ce exteriorul este simplu, auster, fără faţade ornamentate odată aflat în interiorul clădirii, impresia de forţă şi grandoare este copleşitoare: intrarea se face printr-o galerie închisă (nartex) prin nouă porţi (azi zidite), poarta principală fiind rezervată împăratului şi suitei imperiale. Prin cinci porţi se întră în al doilea nartex lung de 60 m şi din acesta prin alte nouă porţi în nava centrală, un imens patrulater de 77 X   71,70 m. Deasupra navei mediane, în centrul edificiului se află cupola, fără tambur cu un diametru de 33 m la o înălţime de 56 m de sol. Cupola este sprijintă prin patru pandantive pe patru arce susţinute de patru stâlpi enormi. Arcele din Nord şi Sud sunt închise de un zid pentru a spori rezistenţa edificiului, în timp ce arcurile din Est şi Vest sunt contrabutante pe două vaste semicupole care acoperă o serie de nişe mai mici. Interiorul este luminat de 40 ferestre aflate la baza cupolei .De altfel edificiul a fost imaginat în aşa fel încât toate elementele să conducă vederea spre cupola care o încoronează (ca şi la Basilica Sf. Petru din Roma). Impresia de „suspendare”(cupola parcă pluteşte) a fost mărită şi prin faptul că s-au adăugat acele semicupole cu firide. De jos în sus are loc o continuă lărgire de orizont până la spaţiul imens al cupolei. „Nicăieri nu se poate găsi o asemenea corelaţie între navele laterale şi spaţiul de sub cupolă; privind de aici amploarea dimensiunilor arhitecturale perceptibile se modifică. Dintr-o dată te uluieşte (…) impresia de vastitate, de proporţii, necomparat cu dimensiunile omului (…) În nici o altă construcţia a Antichităţii nu a fost realizată mai convingător decât la Sf. Sofia senzaţia imensităţii universului care se deschide în faţa oamenilor” Împodobirea ornamentală trebuia să acopere arhitectura prin bogăţia coloristică şi să atenueze impresia de masivitate. Partea inferioară a pereţilor era acoperită cu un placaj de marmură verde, cenuşie şi roz, astfel alese încât vinişoarele confereau placajului o anumită asemănare cu valurile mării. Ordinele de coloane s-au schimbat radical: în locul antablamentului orizontal, coloanele sunt legate cu arcade arcuite care dau impresia unei mişcări arcuite continui, iar pentru a transmite colanei apăsarea arcului se adaugă capitelului şi o abacă solidă. Ornamentica,”curgerea colanelor”, alternanţa de lumină şi întuneric de pe pereţii laterali, imensitatea cupolei erau toate menite a scoate în evidenţă ideea politică de dependeţă a bisericii de stat dar şi ideologia teologică de cuprindere a întregului Univers atât cel divin cât şi cel uman.

Încurajaţi probabil de rezultatele obţinute prin construcţia Sf.Sofia, bizantinii au abordat planuri mai puţin îndrăzneţe dar cu aceleaşi soluţii constructive revoluţionare:  Sf. Irina (sec. VI) este un exemplu tipic. Dotată cu o cupolă exterioară, aceasta nu se mai sprijină pe două ziduri ci pe patru stâlpi colosali .

O altă derivaţie de la planul circular sunt bisericile în plan de cruce, utilizate tot începând cu epoca lui Iustinian, premiera (dar şi cea mai valoroasă) creaţie în acest sens fiind Biserica Sfinţilor Apostoli din Constantinopol, care din păcate a fost distrusă, azi existând doar o „copie” a ei prin Basilica Sf. Marcu din Veneţia.

Acestei prime perioade de strălucire urmează o epocă de decadenţă, în contextul extinderii puterii semilunii pe plan extern şi a luptelor iconoclaste din interiorul Imperiului.

A doua epocă de afirmare a artei bizantine, cea care începe odată cu sec. IX, aduce o serie de schimbări în arhitectura bisericească: sub influenţa armeană şi georgiană devine tot mai frecventă biserica cu plan în cruce greacă (cu laturile egale), greutatea cupolei nu se mai sprijină pe stâlpi ci se descarcă direct pe pereţii laterali prin folosirea a patru bolţi în leagăn. Concomitent apare şi ornamentaţia exterioară a bisericilor. Această nouă etapă de înflorire este de fapt “continuarea unei dezvoltări întrerupte”. Dinastia Macedonenilor (867-1056) şi cea a Comnenilor (1057-1204) reprezintă o perioadă interesantă pe plan artistic, întrucât avem de-a face cu o reinterpretare a vechilor valori. Pe plan general însă rămân predominante vechile canoane care devin din ce în ce mai rigide.

În timpul dinastiei Macedonenilora luat naştere un nou tip de biserică: “Prototipul” este construit în 881, fiind vorba de aşa numită “Biserică Nouă”(Nea), zidită în timpul lui Vasile I Macedoneanul. Din nefericire ea nu s-a păstrat dar există o serie de imitaţii răpândite prin toată lumea bizantină şi Rusia. Caracteristicile stilului inaugurat de Biserica Nouă, sunt atât planul general în cruce greacă, dar mai ales cele cinci cupole, cea mai mare aşezată pe locul de încrucişare a braţelor crucii, celelalte –mai mici- în jurul primei în unghiurile pătratului. Spaţiul interior, imens, este dominat de cupola centrală, acesta fiind punctul cel mai înalt şi mai luminos care era despărţit de galeriile laterale semiobscure prin coloane uşoare, adesea amplasate la mari distanţe. Cupola este aşezată pe un tambur şi astfel izolată de restul clădirii. “Biserica ce constituia cândva un ansamblu complicat este alcătuită acum din corpuri de construcţie şi unităţi spaţiale independente (…) golurile din ziduri, jocurile de lumină şi umbră, fâşiile de lumină –toate acestea au cedat locul unei mase rigide de ziduri netede şi impenetrabile” Are deci loc o schimbare în iconografia epocii prin faptul că noile tipuri de biserici nu mai “invitau” oamenii la contemplaţie ca lăcaşurile de cult din timpul lui Iustinian, ci la o respectare riguroasă a ceremonialului religios.

În general, arta bizantină a perioadei mijlocii reuneşte tradiţiile constructiv-artistice a Bisericii Sf. Sofia şi şcoala orientală. Semnificativ  este faptul că începând din sec. X, decoraţia exterioară devine din ce în ce mai bogată: la început apar mici arcade oarbe, la care se adaugă mai târziu rânduri în zig-zag de cărămizi aşezate pe muchie, straturi în formă de romburi, alternarea în construcţie a zidăriei cu piatra sau înserţia în tencuială a unor plăci policrome de ceramică smălţuită. Biserica Pantokratorului din sec. XII, este un exemplu elocvent în acest sens: prezentând un pantheon de 10 împăraţi, Comneni şi Paleologi, construcţia are cupola, şi în general întreaga siluetă mult mai elevate, mai suple, fapt subliniat şi de absidele poligonale cu două rânduri de nişe.

Ulima epocă a arhitecturii bizantine a fost cea inaugurată de dinastia Paleologilor (1281-1453). Deşi nu s-a creat un stil arhitectonic grandios, epoca îşi aduce contribuţia proprie prin micile biserici asemănătoare capelelor palatine (cum ar fi Muhliotissa din Constantiopol), sau prin recondiţionarea spectaculoasă a unor clădiri mai vechi cum a fost cazul mănăstirii Chora (azi moscheea Kharie-Djami) care a primit un aspect pitoresc prin adăugarea   mai multor capele şi coridoare, dar mai ales prin somptuoasa decoraţie interioară, cea mai reprezentativă din bisericile de acest tip (în afară de Sf. Sofia). Alte monumente arhitectonice reprezentative ale perioadei se găsesc la Mistra, lângă Sparta (“capitala” dinastiei Paleologilor), care se remarcă prin impunătoarele lor ziduri de cărămidă.

Sculptura.

Statutul sculpturii era destul de ambiguă în arta bizantină, apărând ca o artă supusă- complementară (secundară) a arhitecturii. Ornamentele sculpturale- reliefuri, capiteluri- erau menite să mascheze masivitatea clădirilor, dându-le o notă de dinamism. Motivistica (de inspiraţie elenistică) este în general inspirată din lumea vegetală, geometrică dar şi combinaţii şi grupări de fiinţe reale şi fantastice şi, bineînţeles simbolistica creştină (cruci, viţă de vie, etc). Plastica bizantină propriu-zisă la început este exlusiv în serviciul credinţei; primele obiecte ce reţin atenţia în acest context sunt sarcofagele care perzintă din punct de vedere decoraţional o surprinzătoare şi originală combinaţie de elemente creştine şi păgâne (elenistice). Schimbarea radicală apare în sec VI când, sub influenţa Orientului, relieful devine aplatizat, dispare impresia de profunzime şi senzaţia de volum, preferându-se contururile fixe şi jocul de lumini şi umbre. Simbolistica însă se menţine: motivul viţei de vie, “arborele vieţii” transformat în formă de cruce şi, cel mai caracteristic, imaginea lui Christos alături de apostoli. Este vorba de tema “personajelor în firide” sau “în arcade”, numele provenind de la faptul că suprafaţa sculptată e divizată în firide ca nişte colonete, deasupra cărora se înalţă arcadele sub care se găsesc personajele.71

Sculptura în lemn- atât cât s-a mai păstrat-este plină de reminiscenţe orientale, remarcabile fiind în acest sens uşile Bisericii Sf.Sabina din Roma din sec VI, divizate în panouri pe care sunt sculptate scene religioase, despărţite între ele de un chenar de o mare fineţe reprezentând o viţă cu struguri.

Căt priveşte sculptura de mari dimensiuni (monumentală), în secolele IV-VI existau la Constantinopol un număr mare de statui de împăraţi şi împărătese. Celebră era statuia ecvestră a lui Iustinian, plasată pe coloana din piaţa Augusteion, sau „colosul de la Barletta” statuia de bronz a lui Valentinianus I, înaltă de 4,40 m. Însă sculptura în ronde-bosse va dispărea aproape complet în Bizanţ, fiind condamnat la Conciliul  de la Niceea (787), pe motiv că ar fi prea legată de antichitatea păgână. Chiar şi după perioada iconoclastă, arta statuară nu va mai reveni în atenţia artiştilor (credincioşii preferau imaginile zugrăvite) astfel încât sculptura monumentală va dispărea, ceea ce va supravieţui este arta statuară de mici dimensiuni,în special din fildeş. Sculptura era prea materială şi realistă pentru a-şi găsi loc într-o artă concepută să reprezinte numai prototipuri eterne.

Pictura.Icoanele.

icoane bizantine Tehnica picturală în general şi fresca în special a fost folosită alături de mozaic în decoraţia bisericilor, ambele genuri abordând aceleaşi teme iconografice. Din păcate frescele bizantine anterioare sec. XIV s-au pierdut aproape complet (cu excepţia câtorva de la periferia Imperiului). Cea mai veche frescă bizantină, din sec VIII, este din Castelprio, Lombardia. Frescele tratează episoade din viaţa lui Christos cu o naturaleţe şi dezinvoltură mai degrabă romană decât bizantină. Prin stilul lor frescele de la Castelprio ies cu totul din cadrul picturii medievale italiote,aceste reprezentări fiind complet independente atât de creaţia precedentă cât şi de tot ceea ce va urma în plan pictural. De asemenea, interesantă este prezenţa amalgamului creştin-oriental: cei trei magi sunt înfăţişaţi cu scufia sacerdoţilor persani ai cultului lui Ahura-Mazda, corpul lui Lazăr în momentul învierii lui este înfăşurat ca o mumie egipteană,etc. De asemenea este caracteristic faptul că Dumnezeu-Tatăl nu este niciodată reprezentat, Michelangelo fiind primul care Îl va reprezenta în Capela Sixtină. Hristos este redat în câteva ipostaze diferite în funcţie de evenimentele bisericeşti: în primele secole figura Lui este blândă, milostivă; în epoca ereziilor şi a triumfului bisericii apare ca un luptător, iar după Conciliul de la Niceea, care a stabilit dogma unităţii Tatălui şi a Fiului într-o Fiinţă Divină atotputernică, figura Lui devine cea a unui suveran al Universului (Pantocrator) amintind de reprezentanul său pe pământ, de basileus..Sfântul Duh este reprezentat ori ca un fascicul luminos coborând din cer, sub formă de „limbi de foc” ori de porumbel. Îngerii, arhanghelii, de obicei sunt reprezentanţi înarmaţi cu spade, îmbrăcaţi în zale, sau tunici de brocart amintind de uniformele gărzii imperiale. Fecioara Maria, mai ales dupăConciliul de la Chalcedon care o reafirmă ca Maica Domnului , va fi reprezentată tot mai des, formele iconografice recurente fiind: pe tron ca împărăteasă, călăuzitoare a drumeţilor (Hodightria), ţinându-şi Fiul pe genuchi sau în ipostaza de mamă alăptându-şi copilul (temă preluată şi în iconografia occidentală).

În ceea e priveşte icoanele, dacă în primele secole ale creştinismului cultul icoanelor era interzis de Biserică, în sec VI icoana a devenit obiect al cultului. Ca şi în cazul mozaicului, accentul cade pe redarea ochilor. Poziţia personajului este întotdeauna frontală, cu o figură alungită, dematerializată redată pe un fond auriu care îl rupea şi mai mult de realitate, elementele de fundal (plante, munţi etc) erau reduse la simple forme geometrice. Atitudinile sunt statice, hieratice, personajele având o expresie ascetică. Începând cu secolele XII-XIV acest stil linear, sec este abandonat în favoarea unei tehnici mai degajate fapt observabil mai ales la icoanele hagiografice: în centrul icoanei este redată figura sfântului respectiv iar de jur împrejur scene miniaturale din viaţa lui. Amănuntele de viaţă cotidiană, respectarea proporţiilor anatomice, maniera mai firească de redare conferă acestor icoane o frumseţe şi fineţe rară.

Mozaicul.

Alpatov considera că punctele de plecare ale mozaicului bizantin se gâsesc în antichitate.”Maeştrii greci se folosiseră în largă măsură de mozaic, în special ca ornament al podelelor. Renoir şi impresioniştii de mai târziu erau foarte entuziasmaţi se mozaicurile bizantine din basilica San Marco”. Spectrul de culori folosit de mozaicurile bizantine era deosbit de bogat ei cunoscând şi nuanţele de culori ca „diafanul azuriu celest, albastrul intens sau bătând în verde, movul palid rozul şi roşul cu luminozităţi şi saturaţii diferite(…) culorile complementare ale mozaicurilor erau aşezate faţă în faţă aşa cum cere ochiul şi în acest sens pictura bizantină ( mozaicul- n.n.) corespunde întrucâtva naturii umane(…) nu se compunea din culori fantastice ci din culori care din îmbinarea lor, corestpundeau năzuinţii fireşti a ochiului omenesc către armonie”. Figura umană era întrucâtva canonizată: frontalitatea împreună cu fixitatea privirii ochilor neobişnuit de mari conferă chipului uman o expresie de solemnitate şi sacralitate. Interesant faptul că reprezentările de profil erau „rezervate” doar personajelor malefice.

mozaicul binzantin

Un al doilea canon se referea la locul de plasare a mozaicurilor în interiorul bisericii: Christos Pantocrator binecuvântându-şi supuşii era plasat pe bolta bisericii ori a naosului, Fecioara Maria în abside, cei patru evanghelişti în cele patru pinacluri de la baza cupolei, pe pereţi Părinţii Bisericii şi sfinţii; pe peretele interior de la intrare Judecata de Apoi iar în pronaos scene din viaţa Fecioarei.. Efecte spectaculoase se obţineau şi prin contopirea petelor de culoare care conturau personajul cu fondul auriu care transformau suprafaţa pereţilor „într-o zonă cu licăriri tremurătoare”. Prin faptul că cele mai multe mozaicuri erau redate pe suprafeţele curbate ale bolţilor, scânteierea cuburilor aurii era intesificată. Fondul auriu al mozaicurilor bizantine voia să întrupeze aceeaşi expresie a nemărginirii şi a misterului de nepătruns ca şi sistemul de semicupole al bisericii Sf. Sofia”

În mod intersant primele capodopere nu apar, aşa cum ne-am fi aşteptat – la Contantinopol (unde în epoca lui Iustinian mozaicul marilor biserici era pur decorativ) ci la Ravenna, Salonic, Niceea.

Chiar şi cele două edificii principale din Constantinopol, construite în timpul lui Iustinian , Sfinţii Apostoli şi Haga Sofia, erau iniţial lipsite de elemente figurative. În cupola Sf. Sofia nu era plasat decât crucea imensă ce domina întreg spaţiul. Celelalte mozaicuri nu aveau decât un caracter pur ornamental de parcă cele două biserici deja se supuneau programului iconoclastic. Iustin al II-lea(565-578) este cel care a ordonat introducerea de elemente figurative în biserica Sfinţii Apostoli, elemente care redau un amplu ciclu evanghelic, bazat pe cele două naturi –divină şi umană a lui Christos.

Mozaicurile bisericii San Vitale din Ravenna constituie un exemplu rar de artă bizantină laică. Portretele lui Iustinian şi Teodora cu suitele lor reprezintă o operă de o originalitate şi expresivitate rar întâlnită în Evul Mediu european. Deşi împăratul este redat mai idealizat cu o privire fixă, întunecată şi autoritară, restul figurilor sunt redate mai realist de la figura de ascet cu privire fanatică a unui călugăr, figura obeză a unui curtean şi terminând cu figurile soldaţilor din gardă. Personajele deşi sunt în poziţie statică prezintă un dinamism interior subliniat de uşoara întoarcere într-o parte a corpurilor Se remarcă acuitatea reprezentărilor, necruţătoare cu nimc mai prejos decât în arta portretistică romană, amintind întrucâtva de stilui ironic-incisiv al lui Procopius din Cezareea în a sa “Istorie secretă”. Merită de observat lipsa unui suport, personajele plutind ca nişte creaturi imateriale.  Mozaicul din Ravenna reprezintă un exemplu specific de portret aulic, însăşi subiectul abordat oferind mozicarilor oportunitatea de a desfăşura o bogată paletă coloristică de un mare rafinament şi preţioase soluţii coloristice. Cele patru figuri centrale- Iustinian, Theodora, generalul Belizarie (care in 540 a cucerit Ravenna de la ostrogoţi), şi arhiepiscopul Maximianus (cel care în 547 a sfinţit biserica)- sunt redate cu deosebită fineţe, figurile lor fiind alcătuite din cuburi mai mici-sunt exclelente prin profunzimea caracterizării, unite în ciuda trăsăturilor individuale, prin austeritatea expresiei.

Mozaicurile din Niceea, prezentând în marea lor majoritate arhangeli se remarcă prin supleţea formelor, vioiciune şi graţie, prezentănd o furmuseţe spiritualizată care este în opoziţie violentă cu portretele groaie şi carnale ale antichităţii târzii. Corpurile arhangelilor îmbrăcate în brocart  ca soldaţii din garda imperială, sunt puţin expresive chiar rigide, fiind în contrast cu expresiile faciale, vii şi însufleţite,”maestrul din Niceea urmărind să realizeze idealul clasic,dar nu atât prin frumuseţea trupului cât mai ales a chipului ca purtător al expresiei spirituale”, remarca Alpatov

După perioada iconoclastă în secolele XI-XII se ajunge la faza de apogeu a mozaicului bizantin. Însă au loc o serie de schimbări: figurile devin mai întunecate, mai severe, gama cromatică devine compactă şi saturată prin folosirea unui violent joc de umbre şi lumini. Compoziţiile devin mult mai clare personajele mai libere fără disproporţia rigid- simetrică a figurilor, dar dimensiunile lor variază în funcţie de importanţa lor: Isus  şi Fecioara au dimensiunile cele mai mari, urmaţi de apostoli, sfinţi etc.

Epoca Paleologilor aduce o ultimă mare afirmare a mozaicurilor: în biserica Chora (Kharie-Djami) sunt redate o serie de mozaicuri cu vieţile lui Isus şi a Fecioarei dar şi reprezentări de sfinţi. Figurile sunt graţioase cu o impresie de fragilitate, peisajul şi arhitectura având un caracter de basm, ritmul este subtil echilibrat iar culorile sunt delicat nuanţate. Însă începând cu sec XII, fresca începe să înlocuiască mozaicul, sub Paleologi pictura căpătând valenţe noi, odată cu umanismul caracteristic acestei ultime perioade de înflorire a spiritului bizantin.

Se poate afirma pe drept cuvânt că în istoria artei, formele de manifestare a artei bizantine reprezintă un capitol inedit aflat la jumătatea drumului dintre o „artă romantică” şi moştenirea antichităţii clasice. Pasiune, sentiment, simpatie pentru sublim şi clasic, hieratism şi dinamism interior-acestea par a fi coordonatele artei bizantine. Bizantinii au încercat să depăşească moştenirea elenică şi să se întoarcă la clasicismul grec (…) ” le lipsea însă îndrăzneala şi consecvenţa pentru a îndeplini acestă misiune istorică. Arta bizantină -şi în special şcoala constantinopolitană- era puţin legată de popor. Bizantinii se fereau de tot ceea ce era nemijlocit, lucrările lor având întrucâtva o notă artificială (…) fiind foarte şovăitori în creaţiile lor” Energia creatoare s-a epuizat încastrat de canoane, sublinnind afirmaţia luoi Faure conform căreia ” când un grup social, politic devine centrul imobil în jurul căreia gravitează o întreagă lume, devine istoric necesar ca revoluţia sau invazia să-l reînnoiească sau să-l distrugă”. Dincolo de această afirmaţie destul de radicală avem însă adevărul istoric: cu mult înainte de a se prăbuşi sub presiunea turcilor, se fac resmiţite în Bizanţ semnele sărăciei interioare…Cucerirea Constantinopolului din 1453,a strămutat arta bizantină în Creta şi Muntele Athos; însă nu a fost capabilă să se dezvolte mai departe şi să creeze opere de valoare: ultimul mare pictor cretan, Domenicos Teotocopulos, a trebuit să-şi părăsească treadiţiile bizantine, şi studiind arta Italiană va intra în istorie sub numele de El Greco.

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem.

Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.