Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Arta Orientului Antic

in Arta

Arta Orientului Antic nu a influenţat în mod hotărâtor evoluţia artistică a civilizaţiilor ce au urmat. Odată cu prăbuşirea culturilor din Asia Mică şi din Egipt, epoca marii creaţii egiptene, chaldeene şi assiriene s-a terminat odată pentru totdeauna fără să deschidă drumul pentru alte direcţii de creaţie artistică.”Arta popoarelor orientale are numai interes istoric având în vedere faptul că nici în arhitectură, nici în portretistică nu au creat opere care să merite a fi copiate. Cu creaţii eterne ca valoare umană, de o frumuseţe perfectă ne întâlnim pentru prima oară în arta greacă. Poporul care prin istoria şi-a adus contribuţia la dezvoltarea ulterioară a Europei ne-a lăsat o moştenire o artă ce constituie un veşnic model pentru generaţiile următoare” Şi, totuşi aşa cum afirma şi Elie Faure ”Grecia primitivă care nu intră în lume decât câteva secole după Egipt, Chaldeea, se îndepărtează mult mai mult în imaginaţie, până în zorii istoriei”.

Cert este faptul că în istoria artei greceşti punctul de pornire îl constituie arta egeeană cu cele două componente: arta minoică şi arta miceniană, având ca arie de afirmare (sau de origine) una din cele mai încărcate de istorie insule din Marera Mediterană: Creta.

  1. Minoică. Cele mai vechi urme de aşezări omeneşti datează din mileniul VI a. Chr când locuitorii din Asia Mică suprapunându-se populaţiei locale au creat primele construcţii de piatră care au înlocuit locuinţele din peşteri şi bordeiele semiîngropate. Tot acum apar şi primele centre comerciale: Vassiliki, Pseira, Mochlos.La sfârşitul perioadei -probabil pe filieră sud-Anatoliană şi/sau Egipteană- apare metalurgia bronzului şi roata olarului.

Mileniul al treilea reprezintă pentru Creta perioada de maximă înflorire a noilor forme de organizare a societăţii care au dus la modificarea ordinii existente, luând naştere embrioanele grupărilor proto-urbane mai mare, care în perioada imediat următoare (mileniul II a. Chr) vor avea un caracter clar orăşenesc. Caracteristic pentru Creta este faptul că aşezările de tip (proto) urban au luat naştere atât pe locul vechilor aşezări (Cnossos) cât şi în ţinuturile de câmpie în apropriere de litoral însă neavând nici o posibilitate strategică de apărare (Mallia şi Palicastro).

Exemplul specific de oraş cretan (minoic) este fără îndoială Cnossos, unde au fost descoperite urme de aşezări omeneşti datând din neoliticul timpuriu. În preajma anului 2000 a. Chr. Se constată o puternică dezvoltare a oraşului: în centru se afla palatul şi casele demnitarilor, casele situate în porţiuni mai joase erau înconjurate de grădini şi vii, unit între ele prin drumuri pietruite iar în locurile mai importante sau construit chiar şi viaducte. În decursul anilor de cercetări arheologice au apărut (şi s-au menţinut) două probleme majore: unde se afla templul oraşului şi principalul palat public iar în al doilea rând s-a pus problema fortificaţiilor, întrucât se par că oraşul era complet lipsit de sisteme de apărare. Totuşi comparând cu alte aşezări (de exemplu Mallia), unde s-au descoperit urme de fortificaţii (ziduri de lut uscate la soare) se consideră că cei din Cnossos au recurs  la un sistem de apărare mai original incluzând faţadele caselor în liniile de apărare a oraşului de unde faptul că nici o casă nu avea ferestre şi uşi la parter.

Despre palatele minoice în general şi cel din Cnossos în particular s-a scris enorm, dar cunoştinţele generale despre arhitectura palatelor sunt lacunare din cauza gradului de distrugere a clădirilor, nu se păstrează decât subsolurile şi parterul care nu pot da o imagine clară despre apartamentele regale situate la etajul unu. Originea tipului de construcţie este destul de controversată: trebuie luat în considerare atât influenţele (probabile) din Asia Mică, dar şi tradiţia constructivă locală. Casele complicate, cu un număr mare de încăperi au fost ridicate în perioada minoică timpurie, aproximativ în aceeaşi perioadă de timp cu primul palat din Cnossos (cca. 2000 a. Chr). Metodele constructive sunt aproape standardizate: curţi interioare (megaron, care permiteau luminii să pătrundă în încăperile din interiorul clădirii, scări largi, coridoare lungise regăsesc şi la palatele construite după 2000 a. Chr. Lărgirea considerabilă a palatelor avea şi considerente de ordin practic, dacă avem în vedere faptul că erau şi centre de producţie meşteşugărească, la care se adaugă considerentele de ordin estetic şi igienic. Perfecţionarea metodelor de construcţie şi a prelucrării pietrei au dus la crearea unor clădiri cu fundaţii solide şi adânc i(împotriva cutremurelor destul de dese).Deşi palatele minoice au fost deseori comparate cu cele din Asia(Mari sau Beycesultan) trebuie subliniat  încă odată faptul că arhitectura minoică este un produs autohton ,asemănările fiind probabil rezultatul condiţiilor climaterice asemănătoare.

Palatul minoic, construit conform principiilor utilitarismului se prezintă ca o dispunere de încăperi orientate spre interior, spre megaron- acest fapt fiind singurul principiu constructiv, singurul canon al arhitecturii minoice. Privitor la aşa-zisul „anarhism” al arhitecturii palaţiale, această abordare se bazează pe interpretarea greşită a rămăşiţelor construcţiilor: subsolul şi parterul care din cauza scopului lor utilitarist prezentau o rezolvare arhitectonică mult mai modestă. La aceasta se adaugă şi permanenta refacere şi reconstrucţie a palatelor care, (cel mai bine se poate observa la Cnossos)au dus la o dispunere în labirint a încăperilor. Dincolo de aceste considerente, palatele -şi în special cel din Cnossos- se prezintă ca opere arhitectonice grandiose prin „curgerea” lor şi prin impresia de mişcare creată prin importanţa dată coloanelor distanţate şi decorate cu linii frânte. Palatul din Cnossos ocupă o suprafaţă de 180 X130 şi prezenta câteva intrări principale: la început pe latura de sud se afla o poartă la care se ajungea printr-o serie de scări monumentale iar mai târziu intrarea a fost mutată pe latura nordică, deschizându-se sub forma unui hol monumental cu coloane. In exteriorul palatului   se află ruinele teatrului-cea mai veche scenă din Europa, unde aveau loc reprezentaţii cu caracter de cult şi laic. În jurul megaronului principal, (pavat cu dale de piatră) se aflau principalele camere de reprezentare, printre care cea mai importantă era Sala Tronului păstrată deosebit de bine.  Pardoseala de piatră era vopsită în roşu, iar de-a lungul pereţilor erau plasate bănci, ca în mijlocul sălii să se afle faimosul tron de calcar.Deasupra tronului era o pictură reprezentând grifoni care păzeau persoana regelui.

La etajul întâi, unde se ajungea printr-o scară largă, erau o serie de încăperi cu destinaţie destul de controversată: unii istorici le consideră a fi depozite, alţii cred că este vorba de sanctuare particulare, un fel de capele personale. De partea opusă megaronului se aflau nişte scări   căror aspect lasă să înţeleagă faptul că în această parte construcţia să fi avut două sau mai multe etaje. Scările impunătoare cu trepte albe şi coloane roşii ce se îngustează spre bază, holul Securilor Duble (denumire dată de frecventele reprezentări a acestei arme de pe blocurile de piatră), Megaronul Reginei, holurile pardosite cu pietre albe, frescele multicolore produc o puternică impresie de viaţă în plină curgere, palatul din Cnossos neavând nimic din hieratismul construcţiilor assiriene sau egiptene. În aripa de nord-est se aflau atelierele de olărit şi de prelucrare a pietrei şi magaziile de alimente.

Palatul a fost distrus în mai multe rânduri de cutremure (1700, 1600, 1450 a. Chr), fiind de tot atâtea rânduri reconstruit, atingând culmea perfecţiunii între 1800 şi 1400 a. Chr. Ansamblul arhitectonic nu era impunător doar prin frumuseţe ci şi prin funcţionalitate şi grijă  faţă de igienă (săli de baie, luminatoare, canalizaţie, toalete) aceste  aspecte constructive nefiind prezente în Orientul Antic, iar odată cu stingerea civilizaţiei minoice, gradul de confort al palatelor fiind egalat abia de palatele şi vilele romane.

Alături de palate şi case, mormintele reprezentau o creaţie arhitectonică specific minoică. Dacă în perioadele timpurii peşterile serveau drept morminte, odată cu evoluţia culturii minoice au fost înălţate structuri speciale pentru îngroparea morţilor. Printre cele mai interesante tipuri de morminte se numără aşa zisele tholoi -care de obicei erau morminte familiale. Ele erau săpate direct pe pământ, fără nici o fundaţie, deşi există şi câteva care prezintă şi gropi (fundaţie probabil) săpate nu prea adânc în pământ. Spre deosebire de  mormintele în formă de cupolă de mai târziu săpate în panta  unui deal, tholoi  erau construcţii independente  la fel ca şi casele. Deşi zidurile s-au păstrat nu se ştie cum arăta acoperişul lor. Există trei ipoteze:

1)mormântul avea ziduri fără acoperiş

2) mormântul avea un acoperiş plat

3) construcţia să fi fost acoperită  cu o cupolă.

Se pare că această ultimă variantă pare a fi cea mai acceptabilă, întrucât o serie de morminte prezentau  uşoare înclinaţii spre interior  ceea ce presupune existenţa unor cupole realizate nu neapărat din piatră dar şi din cărămizi uscate la soare.Tholos-ul (cea mai importantă parte a mormântului)era prevăzut cu un altar, pentru ceremonial, dar şi cu alte  încăperi laterale destinate unor scopuri de cult.

Un alt tip de mormânt este cel cu cameră funerară, asemănătoare unei case, unele având şi o  curticică pavată în faţa mormântului. Cel mai elocvent exemplu este impunătorul mormânt de la Chrisolakkos (37 X 30 m), înconjurat cu o curte pietruită şi o colonadă. Interiorul clădirii era împărţit în mai multe încăperi, în astfel de morminte fiind depuşi mai mulţi morţi. In mileniul II a. Chr. tipurile de morminte se diversifică prin apariţia  mormintelor săpate în stâncă asemănătoare cu cele ale micenienilor de mai târziu. Un exemplu spectaculos de arhitectură funerară este mormântul Templului din Cnossos, compus dintr-un vestibul cu coloane şi trei camere mortuare. În fundul mormântului se afla o încăpere dreptunghiulară cu un stâlp care susţinea structurile etajului. Pardoseala şi pereţii erau realizate din plăci de calcar, plafonul şi stâlpul fiind vopsiţi  în albastru. Evans (cel care a descoperit mormântul) presupunea că edificiul avea două funcţii: cea funerară (fiind mormântul familiei regale) şi de capelă.

Artele plastice.

Arta cretană spre deosebire de cea sumeriană, asiro – babiloniană, egipteană sau persană nu este o artă „regală ” menită să glorifice faptele conducătorilor, nu tindea spre monumentalitate ci era o artă ce devenea posibilă la toate nivelele sociale. ”Artistul cretan crea cu o uimitoare liberate fără a fi constrâns de canoane sau de tradiţie (…) cu o deschidere firească spre aspectele vieţii cotidiene”

Deşi influenţele Asiei Mici lipsesc aproape total în Creta, se pot observa reminiscenţe egiptene  în special în ceramică, folosirea sigiliilor şi a unor motive religioase, dar şi în pictură prin „moda” redării oamenilor din profil şi în folosirea de culori canon (bărbaţii fiind redaţi cu pielea roşcată iar femeile cu piele albă). Diferenţa apare (faţă de pictura egipteană) în modul de percepere şi redare a diferitelor aspecte: dacă egiptenii „căutau expresia autentică a vieţii în forme stabile, imuabile, predilecţia artiştilor cretani mergea dimpotrivă către tot ce e nestatornic, trecător şi schimbător în viaţă. Aceasta  explică de ce cretanii preferau reflexele de lumină, formelor precis conturate, liniile curbe, sinuoase, celor drepte, exacte şi de ce se simţeau mult mai înclinaţi spre podoabe rafinate, spre eleganţă, decât spre redarea impresiei de fermitate”.

Sculptura monumentală lipseşte aproape în întregime. Nu există reprezentări certe de zei sau suverani. Nici chiar   statuetele funerare (depuse lângă defuncţi ) nu reprezentau divinităţi ci  preoţi sau preotese (Reprezentativă este “Zeiţa şerpilor”din majolică pictată care de fapt reprezintă o preoteasă a cultului pământului).

Deşi tipurile fundamentale ale plasticii figurative au luat naştere în perioada neoliticului timpuriu, odată cu stabilizarea modului de viaţă de tip urban şi a delimitării segmentelor socio- economice-şi odată cu acestea a necesităţilor estetice clare- se conturează o aşa zisă “artă de curte” diferită de arta populară. Arta de tip palaţial se dezvoltă în special după 1800 a. Chr dar mai ales între 1700- 1440 a.Chr. fiind reprezentată în special  printr-o serie  de figurine de faianţă şi bronz, reprezentând  preotese (sau zeiţe) cum ar fi cele două figuri descoperite într-o magazie a sanctuarului din Cnossos sau statuile ce reprezintă bărbaţi cu mâinile încrucişate pe piept.Arta populară avea un caracter concret votiv ca şi arta statuară palaţială; astfel s-au păstrat zeci de mii de figurine mici de provenienţă rurală, realizate din lut, atât reprezentări umane cât şi animaliere ce serveau ca ofrande în ceremoniile sacre.

De remarcat faptul că în preajma anului 1400 a. Chr. se realizau şi statui mari din lut destinate cultului. Având aproximativ 80 cm înălţime, acestea erau vopsite în roşu şi, cu excepţia trunchiurilor cilindrice identice, fiecare figurină are expresia sa proprie. Simbolurile plasate pe cap porumbiţe, coarne sacre, discuri solare, indicau legătura divinităţii cu natura.

Contribuţii originale au adus cretanii îm gliptică, gravând pietrele sigiliilor (agată, ametist) imagini de interes artistic dar şi documentar: scene de vânătoare, jocuri, viaţă cotidiană. În domeniul

În domeniul ceramicii, produsele cretane “sunt cele mai artistice” Deşi roata olarului cu turaţie lentă a apărut la sfâşitul mileniului III a.Chr. vase lucrate cu mâna a apărutcu mult înainte. Prin ardere, smălţuire şi vitrificare se obţineau o serie de efecte . Formele create – cupe cu picior înalt, vase cu gâtul lung în formă de femeie sau pasăre- constituie realizări îndrăzneţe cu atât mai mult cu cât pereţii vaselor adeseori aveau 1 mm grosime. Ca ornament apare frecvent motivul spiralei sau cele naturiste (alge, polipi) aceste aspecte dând încă o notă de dinamism ceramicii.

Pictura reprezintă poate cea mai originală şi mai valoroasă contribuţie cretană. Cele mai vechi picturi murale datează de la jumătatea mileniului III a. Chr., când au început să fie acoperite, parţial, podeaua şi pereţii camerelor cu vopsea roşie sau cafenie. Dar abia după 2000 a. Chr., odată cu epoca de maximă înflorire a palatelor, pictura murală atinge apogeul. La început predominau motivele simple, geometrice pictate cu alb şi roşu, ca în cele din urmă să se ajngă la o vastă paletă coloristică şi tematică. Picturile murale împodobeau nu numai palatele şi vilele regale dar şi casele elitelor, cele mai cunoscute fiind cele din Cnossos-“Jocul cu taurul” sau “Prinţul cu crini”, “Prinţul cu cunună”ca să enumerăm pe cele mai faimoase, dar şi în Hagia Triada, sau Prasa. Uneori, frecele acopereau întreaga suprafaţă a peretelui, alteori numai partea superioară. Frizele, care înconjurau plafonul, şi basoreliefurile (“Prinţul cu crini”) erau pictate:”În pofida faptului că tematica picturilor nu este atât de bogată ca în Egipt, pictura de pe insula lui Minos, posedă totuşi o autonomie şi o presonalitate demne de a fi subliniate (…)cu atât mai mult cu cât în privinţa tehnicii, artiştii minoici datorează foarte mult  locuitorilor dein statul faraonilor” Însă, dincolo de influenţele egiptene(exagerate poate de Rutkowski), înclinaţiile naturiste precum şi “forma mentis”-ul cretan au influenţat decisiv creaţia picturală, acesta reproducând pe pereţii caselor viaţa naturii cu toate componentele ei,dar şi ceremoniişi procesiuni religioase.Tematica militară (în comparaţie cu Egiptul) este slab reprezentată. Peisajul surprins de artistul egiptean ”cu exactitate de inventar”apare la cretani ca fiind surprins în momentele sale cele mai reprezentative, cele mai originale: apariţia noii vieţi odată cu venirea primăverii, jocul maimuţelor etc. În acest context culoarea reprezintă  o cheie pentru înţelegerea naturii şi bogăţiei ei, prin contrastul de roşu, bleu, alb şi galben. În ce priveşte scenele cremoniale sau cele care redau jocuri cu animale, atenţia artistului este concentrată asupra naturaleţii mişcării. Nu există nimic din hieratismul şi rigiditatea egipteană, totul degajând o impresie de curgere de mişcare. Elocvent este în acest sens ansablul de fersce ce acopereau unul  din coridoarele palatului din Cnossos, un ansablu ce reda o procesiune de 536 de figuri  de mărime naturală fiecare cu individualitate proprie.

Civilizaţia minoică a “oferit exemplul celui dintâi clasicism pe care l-a cunoscut Europa”. Acest “Bizanţ în miniatură” a fost măturat de valurile de migratori (1400 a. Chr)care vor prelua  în cele din urmă componentele specifice artei minoice, inaugurând astfel cea dea doua etapă a artei egeene: civilizaţia miceniană.

Se spune că arta miceniană poate fi asemuită unui trunchi viguros şi sălbatic altoit cândva cu o ramură de soi. De fapt arta miceniană reprezintă un ”aliaj” între formele eladice preistorice şi concepţia elaborată a formelor caracteristică minoicului. Diferitele ramuri ale artei miceniene înregistrează o dezvoltare mai deosebită abia în perioada egeeană recentă numită – conform tradiţiei- perioada miceniană (1600-1100 a. Chr). Abia atunci iau naştere acele opere de artă ce vor deveni simbolurile perioadei premergătoare invaziei dorienilor.

Arhitectura, caracterizată prin acele citadele, atât de bine repezentate de cetatea Micenei,şi denumite – nu fără  temei – “ciclopice”, impresionează prin grandoare şi tehnică. Atingând 5-8 m lăşime,8 m înalţime (se pare că la început era mult mai înalt) cetatea este prin excelenţă de utilitate militară. Accesul în cetate se făcea prin două intrări: vestita “Poarta leilor” şi prin poarta din spate şi prin două ieşiri utilizate în caz de (contra) atac.

Poarta leilor este deosebit de îngrijit realizată, la ea ajungându-se print-o cutre exterioară strâmtă şi apărată de un bastion care nu permitea intrarea unui număr mare de indivizi. Poarta, realizată din blocuri de patră, are o înşlţime de 3,10 m, deasupra ei aflându-se triunghiul de descărcare menit să micşoreze greutatea tocului care, este acoperit de un relief triunghiular- doi lei faţă în faţă care se spijină cu labele din anterioare pe un soclu-reprezentând probabil unica operă de artă miceniană păstraăt până azi. Fortificaţiile nu au fostr construite concomitent ci de-a lungul câtorva secole pe măsura extinderii oraşului Palatul reconstruit de mai multe ori a fost plasat în vârful dealului. Din întreg ansamblul de clădiri cel mai bine s-a păstrat megaronul care în conformitate cu obiceiul micenian avea un portic cu coloane, o vatră şi apoi sala principală. De asemena s-au păstrat resturi ale interioarelor luxoase precum şi câteva porţiuni din pardoseala megaronului executate din dale de piatră albă de calcar. Tencuiala de pe pereţi era împodobită cu fresce şi în încăperea principală o parte a pardoselii era acoperită cu stuc pictat.

O altă fortăreaţă repezentativă este cea de la Tirint construită din blocuri de calcar rectangulare, sumar prelucrate ce cântăresc aproximativ 12 tone. Grosimea medie a zidului este de 7,5 m, în unele locuri atingând 17 m, iar înălţimea (păstrată) de 7,5 m. Mult mai bine păstrată decât cea de la Micene, palatul de la Tirint dezvălui diferenţele constructive faţă de arhitectura minoică; la micenieni megaronul se compune din trei părţi:un portic, un vestibul şi sala propriu-zisă adesea de formă pătrată. Pereţii şi chiar pardoseala erau impodobiţi cu fresce geometrice. În mijlocul camerei se afla o vatră mare în jurul cărei se înălţau patru stâlpi de susţinere a acoperişului. Palatul avea un singur etaj, dar dispunea de două megaroane laterale. În fine, un al treilea palat este cel de la Pilos unde,din cauza mai bunei păstrări ,dar şi a îmbunătăţirii tenhicilor de investigaţie arheologică s-au putut afla date nu numai despre destinaţia încăperilor, dar şi date privind ornamentica acestora: arhiva(unde s-au descoperit sute de tăbliţe de lut cu inventare), sala festivă, cu  pereţii acoperiţi  cu fresce şi motive geometrice (mai rar în spirală), o capelă cu un altar(în general în palatele miceniene erau puţine încăperi de cult întrucât principalele sanctuare erau în afara oraşelor), o sală de baie cu o cadă de argilă, având faţa  interioară decorată  cu o pictură ornamentală formată din spirale.

Cât priveşte arhitectura seplucrală reţin atenţia “mormintele regale” din sec XVI a. Chr. sau mormintele-puţ. Cea din urmă categorie se realiza prin săparea de puţuri adânci de 1 până la 5 m, pereţii laterali fiind întăriţi cu pietre  iar în vârf se plasau cărămizi uscate la soare.Pe morminte se aşezau uneori stele funerare,iar mormintele regale au fost separate de restul cimitirului  printr-un zid. Mormântul consta dintr-o cameră funerară la care se ajungea printr-un coridor (dromos) mai târziu (sec XV a. Chr.) mormintele puteau fi şi boltite(prevăzute cu o semi-cupolă)obţinută prin dispunerea pietrelor în straturi în aşa fel încât fiecare strat iese puţin în afara celui precedent .Cele mai reprezentative exemple ale artei funerare miceniene sunt mormintele denumite convenţional “ale lui Agamemnon şi Clitemnestra” bogat decorate cu elemente constructive de piatră cioplită.

Artele plastice sunt inferioare creaţiilor minoice. Reliefurile monumentale de piatră repezintă “simple reproduceri grosolane ale motivelor cretane” Imaginile sunt redate neîngrijit, înfăţişează scene de luptă între războinici pe care de luptă sau infanterişti sau scene de vânătoare. Frescele(mai bogate la Tirint) se caracterizează prin rigiditate şi un anume convenţionalism al formelor. În schimb frizele ornamentale  cu spirale, flori de lotus şi scuturi, ca motiv de ornament al podelelor, se prezintă a fi cele mai clare şi mai solide din punct de vedere decorativ.

Ceramica, este domeniul artistic unde schimbările pot fi cel mai uşor de remarcat: dacă în sec XV a.Chr.pictura vaselor este somptuasă, în cel următor stilul se schimbă devenind mult mai sobru în special prin “diluarea” formelor naturale şi a carcacterelor vegetale ale decoraţiei. Încep să predomine abstractizările: vechiul motiv al spiralei dispare aparând compartimentările verticale ”Când au fost distruse cetăţile în jurul anului 1150 a.Chr., acest stil a făcut loc unor forme noi, unde, pentru o vreme forţele distructive se dovedeau mai puternice decât cele constructive”.

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem. Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Arta

LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web