Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

BIOTOPUL ŞI BIOCENOZA

in Biologie/Enciclopedie

1.Biotopul
Biotopul este o noţiune introdusă de Dahl în 1908, ce reprezintă mediul fizic şi chimic al unei biocenoze.

Reprezintă suprafaţa geografică ce conţine resursele de materie şi energie necesare desfăşurării vieţii biocenozei. În interiorul său factorii ecologici acţionează între anumite limite, realizând un mediu relativ omogen.

Biotopul este compus din elemente ale litosferei (solul şi materialul geologic parental), ale hidrosferei (apa) şi ale atmosferei (gazele, în special CO2 şi O2 şi energia radiantă solară, sub formă de lumină şi căldură), toate într-o configuraţie spaţială (Stugren, 1965).
Astfel, biotopul reprezintă locul ocupat de o biocenoză, împreună cu mediul abiotic şi toate elementele necesare apariţiei şi dezvoltării organismelor vii.

2. Biocenoza

Biocenoza reprezintă o grupare de fiinţe vii, corespunzând prin poziţia sa, prin numărul de specii şi indivizi, la anumite condiţii de mediu, grupare de fiinţe legate printr-o dependenţă reciprocă şi care se menţin pentru reproducere într-un anumit loc în mod permanent. Biocenoza este o grupare de populaţii legate teritorial şi interdependente.

Structura biocenozei

Biocenoza se caracterizează printr-o structură verticală şi o structură orizontală.

Structura verticală este determinată de talia plantelor, şi este o consecinţă a particularităţilor biologice specifice de creştere. Structura verticală se mai numeşte şi stratificare şi rezultă din competiţia pentru lumină, apă, substanţe minerale sau din variaţia factorilor meteorologici pe verticală.

Într-o pădure din zona temperată, structura verticală se prezintă astfel:

– stratul de muşchi şi licheni, situat pe suprafaţa pământului;
– stratul ierbos, situat până la înălţimea de un metru;
– stratul arbustiv, situat până la înălţimea de 8 metri;
– stratul arborescent, situat până la înălţimi de câteva zeci de metri.

Pădurile tropicale au mai multe straturi.Stratificarea vegetaţiei este însoţită de stratificarea faunei.Structura orizontală cuprinde bioskena, consorţiul şi sinuzia.

Bioskena este o noţiune introdusă de Popovici-Bâznoşanu în 1937. Ea reprezintă cel mai mic spaţiu cu condiţii uniforme de existenţă şi fond propriu de plante şi animale.

Bioskena poate apare pretutindeni în biocenoză, chiar şi acolo unde mediul este aparent uniform. De exemplu, o adâncitură de sol cu un grad mai mare de umiditate, o bucată de lemn într-o baltă, părţi din corpul unei plante (ramuri, trunchi, frunze, fructe) reprezintă mediul de viaţă a numeroase microorganisme, bacterii, ciuperci etc.

Similar noţiunii de bioskenă, în literatură există termenul de merocenoză, care ocupă un spaţiu numit merotop şi care reprezintă cea mai mică grupare de organisme ce ocupă un anumit spaţiu.

Consorţiul. Complexe de bioskene constituie un component structural mai mare numit consorţiu (Stugren, 1982). Consorţiul prezintă un nucleu central şi unul sau mai multe inele. Nucleul este reprezentat de un organism central viu sau mort sau de substanţă organică în descompunere ce serveşte drept bază trofică, iar inelele reprezintă diverse populaţii de consumatori. Consorţiul mai este numit microcenoză, iar spaţiul ocupat de el se numeşte microtop.

Un exemplu de consorţiu este reprezentat de un exemplar de pin împreună cu ciupercile micorizante, lichenii şi muşchii de pe tulpină, ciupercile şi bacteriile, insectele fito şi zoofage. De asemenea, exemple de consorţii sunt diferite plante cu paraziţii lor, plantele leguminoase cu bacteriile fixatoare de azot etc.

Sinuzia este o noţiune introdusă de Gams în 1918. Ea reprezintă complexe de consorţii. În fitocenoze, sinuzia reprezintă totalitatea plantelor unui anumit strat care se dezvoltă în acelaşi timp. Sinuziile pot fi:

– de ordinul I, reprezentate de populaţii ale indivizilor unei singure specii;
– de ordinul II, reprezentate de populaţii ale indivizilor mai multor specii, ce aparţin unei singure bioforme;
– de ordinul III, reprezentate de populaţii ce aparţin mai multor bioforme.

În geobotanică, sinuzia de ordinul II este asociaţia vegetală, alcătuită din populaţii ale indivizilor mai multor specii ce aparţin unei singure bioforme şi au aceleaşi proprietăţi ecologice. Într-o pădure de foioase există sinuzia de arbori sau arbuşti; în stratul ierbos intră plante anuale şi perene prin bulbi sau rizomi; pe sol există sinuzii de muşchi sau licheni tericoli etc.

Structura verticală şi orizontală a biocenozei are o mare semnificaţie ecologică. Stratificarea prin structura verticală contribuie la repartizarea proceselor energetice: în stratele superioare predomină procesele de asimilare a energiei, iar în cele inferioare are loc degradarea finală a energiei. Structura orizontală şi verticală a dus la o specializare trofică ce atenuează concurenţa în relaţiile interspecific.

Diversitatea şi stabilitatea biocenozei.

Diversitatea este relaţia cantitativă între numărul de indivizi şi numărul de specii din biocenoză.
Diversitatea este dictată de condiţiile ecologice. În condiţii favorabile sau variate, biocenoza deţine un număr mare de specii, fiecare specie având un număr mic de indivizi; în condiţii nefavorabile sau uniforme, biocenoza deţine un număr mic de specii fiecare specie având un număr mare de indivizi.

În primul caz diversitatea este ridicată, iar în al doilea este scăzută. De exemplu, în lacul Sărat există 59 specii de plante şi animale, iar în lacul Roşu din Delta Dunării există 497 specii de plante şi animale. În pădurile de conifere există un număr de 10-15 specii, iar în pădurea tropicală din Malaysia există un număr de 2227 specii.

Diversitatea biocenozei este în relaţie directă cu stabilitatea sa. Nişa ecologică este o noţiune introdusă de Johnson 1910 care se referă la rolul funcţional pe care îl joacă un individ, o populaţie sau o specie în biocenoză. Odum arată că habitatul reprezintă adresa individului, iar nişa ecologică reprezintă profesia sau funcţia sa.

Pentru a determina nişa ecologică trebuie cunoscut modul de hrană, sursa de energie, metabolismul, producţia şi efectul acestora asupra altor populaţii. Două specii diferite nu pot avea aceeaşi nişă ecologică, dar pot coexista în acelaşi loc dacă au surse diferite de hrană.
De exemplu, speciile Dasyneura fraxini şi D. acrophylla în stadiul larvar trăiesc pe frunze de frasin, prima pe nervuri, iar a doua pe mezofil. Ele coexistă pe frunze, delimitându-şi nişa ecologică.

Dinamica biocenozelor.

Procesul de evoluţie a biocenozelor se numeşte succesiune. Cauzele succesiunii ecologice sunt reprezentate de interacţiunea dintre biocenoză şi biotopul său.

Influenţa biotopului asupra biocenozei se numeşte acţiune. Biotopul acţionează asupra biocenozei prin intermediul factorilor climatici, geologici, edafici etc. De exemplu, glaciaţiunile din Europa Centrală au acoperit această zonă cu tundră, cu speciile caracteristice, în timp ce speciile temperate au rămas numai în sudul continentului. Fenomenele biologice actuale, ca eroziunea solului, erupţiile vulcanice modifică biotopul provocând schimbări considerabile ale biocenozelor. Evoluţia solului sub acţiunea factorilor climatici şi biotici determină modificarea florei şi deci modificarea biocenozelor.

Influenţa biocenozei asupra biotopului se numeşte reacţiune. Reacţiunea se manifestă prin modificarea biotopului. Biocenoza poate influenţa diferite elemente ale biotopului, cum sunt factorii climatici, edafici, geologici.

Astfel, dezvoltarea vegetaţiei lemnoase provoacă scăderea luminozităţii, mărirea umidităţii atmosferice şi scăderea temperaturii mediului.

Vegetaţia este un factor principal ce modifică compoziţia şi structura solului. De exemplu, leguminoasele simbiotice cu bacteriile fixatoare de azot măresc conţinutul de azot al solului. Resturile vegetale moarte se transformă îm humus, rezerva organică a solului. Prin absorbţia selectivă a ionilor, unele specii determină alcalinizarea, altele acidifierea, modificând pH-ul solului.

Rocile pot fi transformate sub acţiunea algelor, lichenilor, muşchilor şi rădăcinilor plantelor superioare, în special prin dizolvare sau acţiune chimică favorizată de secreţiile acide ale acestora.
În urma interacţiunii biocenoză-biotop poate apare înlocuirea unor specii dominante cu altele, adaptate noilor condiţii de viaţă .

Succesiunea ecologică a biocenozelor poate fi:

– primară, când biocenoza se instalează şi se dezvoltă pe un mediu care nu a mai fost populat:o dună de nisip, o zonă de lavă vulcanică ,o movilă de steril de mină;
– secundară, când biocenoza se instalează şi se dezvoltă pe un mediu pe care a existat o altă biocenoză: spaţiul rezultat din defişarea unei păduri, asanarea unei mlaştini etc.

Stadiile dezvoltării biocenozei sunt stadiul de pionieri, de competiţie şi consolidare, de subclimax şi de climax.

Stadiul de pionieri. Punctul de plecare în evoluţia unei biocenoze îl constituie aşa numitele spaţii nude: lave vulcanice răcite, stânci şi grohotişuri dizlocate, suprafeţele alunecărilor de teren, depozite fluviale, mlaştini asanate, dune de nisip, terenuri devastate de foc, inundaţii sau furtuni, depozite de steril de mină, pământ dizlocat din construcţie etc.

Aceste spaţii suferă procesul de colonizare sau populare pentru diferite specii vegetale. Primele specii colonizatoare se numesc pionieri, iar stadiul este de pionieri. Coloniştii sunt specii cu o foarte mare capacitate de diseminare, foarte tolerante la condiţiile severe de insolaţie şi uscăciune. Din punct de vedere sistematic pot fi bacterii, alge albastre, licheni, muşchi, apoi plante ierboase şi în sfârşit lemnoase. De obicei sunt plante anuale, efemere.

Prin activitatea lor biologică, coloniştii contribuie la formarea solului fertil, creând astfel condiţii favorabile unor specii mai pretenţioase la condiţiile de mediu. Prin densitatea redusă , ei nu permit stratificarea şi stabilirea unor interacţiuni între indivizi.

Stadiul de competiţie şi consolidare. În acest stadiu biotopul se caracterizează prin apariţia şi formarea solului; ca urmare, creşte numărul de specii, care este însă foarte fluctuant. Creşterea densităţii speciilor şi indiviziilor determină apariţia unor interacţiuni între acestia, concretizate în primul rând prin competiţie sau concurenţă pentru spaţiu, lumină şi resurse nutritive.

În urma competiţiei supravieţuiesc speciile şi indivizii mai bine adaptaţi condiţiilor de mediu. Tot în urma competiţiei apare startificarea pe verticală.

Consolidarea constă în popularea cu indivizi adaptaţi, într-o structură stratificată şi reducerea fluctuaţiilor speciilor, ceea ce conferă o stabilitate relativă biocenozei.
Stadiul de subclimax este o fază de tranziţie caracterizată prin creşterea densităţii până la saturare fitocenotică şi printr-o structură verticală, cu o mare capacitate de exploatare a condiţiilor de mediu, dar cu o stabilitate redusă.

Stadiul de climax. Termenul de climax este introdus de Clements şi reprezintă starea cea mai stabilă şi mai complexă, de echilibru între vegetaţie şi factorii de mediu. Stabilitatea climaxului este relativă datorită interacţiunii continue între biocenoză şi biotop. Structura este stratificată, cu exigenţe foarte mari. Biomasa atinge valoarea maximă, diversitatea este cea mai ridicată şi există cel mai mare număr de relaţii între organisme.

Cunoaşterea succesiunii ecologice a biocenozelor are o importanţă practică. Astfel, în fazele timpurii producţia biocenozei depăşeşte consumul, deci productivitatea este ridicată. În stadiile de maturitate consumul tinde să egaleze producţia, deci productivitatea este nulă. Ca urmare, exploatarea biocenozelor mature este nerentabilă faţă de cea a celor aflate în stadii succesionale tinere.

Relaţiile interspecifice reprezintă relaţiile stabilite între specii în cadrul biocenozei. Acestea pot avea asupra speciilor diferite acţiuni, şi anume: o acţiune favorabilă (+), o acţiune nulă (0) şi o acţiune defavorabilă (-). În funcţie de aceste acţiuni, între specii se stabilesc diferite tipuri de relaţii:

– neutralismul (00) este relaţia prin care două specii din biocenoză nu se influenţează reciproc în nici un fel;

– competiţia sau concurenţa (–) este relaţia între două specii care folosesc aceleaşi resurse ale mediului (hrană, spaţiu), insuficiente pentru ambele specii;

– mutualismul (++) este relaţia dintre două specii care conveţuiesc în comun, fiecare profitând de pe urma acestei conveţuiri; convieţuirea este obligatorie pentru creşterea şi dezvoltarea fiecărei specii, de exemplu lichenii ca simbioză dintre o algă şi o ciupercă, micorizele ectotrofe şi endotrofe etc.

-protocooperarea (++) este relaţia prin care ambele specii profită de pe urma cooperării, dar conveţuirea nu este obligatorie pentru nici una;

– comensalismul (+0) este o relaţie obligatorie pentru una dintre specii care obţine un beneficiu şi indiferentă pentru cealaltă, de exemplu adăpostul sau transportul (forezia);

– amensalismul (-0) este relaţia prin care o anumită specie este inhibată în creştere sau dezvoltare de substanţele eliminate de altă specie, de exemplu antibioticele;

– parazitismul (+-) este relaţia obligatorie pentru specia care parazitează şi care este influenţată favorabil, în timp ce gazda este influenţată nefavorabil, de exemplu paraziţii vegetali (bacterii, ciuperci, plante superioare);

– predatorismul (+-) este relaţia obligatorie pentru prădător care este influenţat favorabil, în timp ce prada este influenţată negativ.

Aceste tipuri nu cuprind toată diversitatea de relaţii dintre specii. Pe de altă parte, relaţiile stabilite la nivel individual nu corespund totdeauna cu cele stabilite la nivel populaţional, de exmplu:

plantă (A) …. parazit (B) …. hiperparazit

-la nivel individual, relaţia este: A B (-+), BC (-+), AC (00);

– la nivel populaţional, relaţia este: AC (++)

Structura trofică a biocenozei.

Relaţiile trofice reprezintă cel mai important tip de relaţii într-o biocenoză. Din punct de vedere trofic, speciile unei biocenoze se împart în următoarele categorii:

– producători primari, care sunt plantele verzi fotoautotrofe şi bacteriile chimiosintetizante;

– consumatori, care sunt organisme heterotrofe şi anume: de ordinul I (animale erbivore fitofage), de ordinul II (animale carnivore ce se hrănesc cu erbivore) şi de ordinul III (animale carnivore ce mănâncă alte carnivore);

– descompunători, care sunt bacteriile şi ciupercile ce degradează substanţele organice în substanţe minerale, făcând posibilă reutilizarea acestora de către plante.

Integrarea biocenozei cu biotopul în realizarea ecosistemului, ca sistem unitar din punct de vedere structural şi funcţional se realizează prin schimbul permanent de materie, energie şi informaţie.

DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem. Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Biologie

LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web