Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Celţii – o civilizaţie originală

in Limba romana

druid

PRIETENII CĂRŢII CP 58-47 BUCUREŞTI ISBN 973-573- 124-X

ană nu demult, strămoşii francezilor cre­deau că se trag din franci, pe care cu greu îi distingeau de gali. Cine erau francii? Descendenţii troienilor care scăpaseră de dezastrul ce le lovise oraşul…

A fost o mare surpriză când, pe vre­mea Iluminismului, un istoric intrepid a îndrăznit să sugereze că francii erau teutonii care subju­gaseră Galia.

A trebuit să mai treacă un secol pentru ca trecutul, plin de teorii fanteziste şi contradictorii, să fie clarificat de un savant, Fustei de Coulanges, pe baza unor informaţii verificabile.

Astăzi, francezii ştiu că prima schiţă a Franţei a fost Galia independentă, de civilizaţie celtică. Dar, deseori, nu ştiu nimic mai mult şi nu bănuiesc că Galia n-a fost decât o faţetă, în timp şi în spaţiu, a unui ansamblu mai vast:

CIVILIZAŢII DISPĂRUTE

Celţia. De fapt, celţii şi galii erau încarnarea unei aceleiaşi identităţi, căreia romanii i-au dat numele de Gallia, de unde şi numele francez de „Gaule”. Din civilizaţia celtică, de originalitate unică chiar şi în vremea ei, şi cu un farmec straniu ce fascinează încă multe spirite, francezii nu reţin altceva decât tabloul convenţional al druidului în rochie albă, care culege vâscul dintr-un stejar, cu o seceră de aur.

Scopul acestei cărţi este să expună succint, fără pretenţii ştiinţifice sau literare, ceea ce a fost realmente această civilizaţie. Nu-i vom atenua nici o trăsătură şi nu vom cenzura nici un citat. Ea ne va apărea în paginile ce urmează în candida ei amoralitate şi întreaga ei autentici­tate.

1.

în căutarea celţilor

ntâi de toate trebuie să înfruntăm cuvântul «civilizaţie» luat ca atare. Există tot soiul de civilizaţii, foarte diferite de a noastră, cărora le acordăm aleatoriu epitetele de primitive sau barbare, lată, de pildă, civilizaţia Maya, ale cărei monumente imense şi calendare astro­nomice le admirăm atât, nu cunoştea roata, în timp ce noi nu suntem capabili să ne imaginăm un început de civilizaţie fără o căruţă sau o roabă. Ei bine, celţii n-aveau palate, în schimb cunoşteau deja roata. Chiar ei au fost primii care au avut ideea să îi ataşeze nişte piese din fier, făcând astfel prima maşină de arat. Tot ei au oferit în dar romanilor un petotritum, carul lor cu patru roţi.

Oameni care nu vedeau nimic ca noi

Şi totuşi civilizaţia celtică nu înseamnă doar atât. Când începem s-o studiem, pătrundem într-o lume com­plet străină. Facem un salt în necunoscut, între ea şi noi există urmele culturii greco-latine şi ale impregnării creştine Vechii celţi erau oameni care nu vedeau nimic ca noi. Dacă unui contemporan de-al nostru i-ar veni ideea să propună Administraţiei un model de monedă în stil galic, putem paria că va fi considerat bolnav mental.

Celţii, «pre-oameni de ştiinţă» cum erau, nu aveau aceeaşi viziune asupra cunoaşterii pe care o avem noi. în ochii noştri importantă este doar cunoaşterea obiectivă care se confundă cu achiziţiile ştiinţei. Pe noi ne intere­sează «cum?». Pe ei îi interesa «de ce?». Pentru ei nu era important să stăpânească forţele naturii, să ţină Pământul „în frâu”, ci să pătrundă din plin în misterul destinului umanităţii şi să se lase îmbătaţi de ei.

De aici decurge un stil de viată, o artă, o literatură şi o istorie în acelaşi timp captivante şi patetice. Cum au făcut-o şi alţii înaintea noastră, vom încerca să ne facem o idee pe care să o prezentăm cititorilor, apelând la efor­tul de înţelegere pe care îl necesită un subiect atât de neobişnuit.

Cunoştinţele noastre au făcut progrese

Acum un secol nimeni n-ar fi putut imagina sau scrie o carte pe tema aceasta. Nu se ştia despre celţi decât ceea ce spuseseră grecii şi romanii care nu îi cunoşteau întotdeauna direct, ci de multe ori doar prin prisma războaielor purtate cu ei, E ca şi cum i-am întreba pe armeni ce fel de oameni sunt turcii, iar pe indienii

Siouxcare sunt calităţile americanilor.

De atunci, cunoştinţele noastre au progresat. Am adus la lumină arta statuilor religioase galice din epoca romană, am avut revelaţia civilizaţiei de la Tene (nume dat civilizaţiei celtice din timpurile Galiei independente, după locurile unde au fost făcute principalele descoperiri, în Elveţia). Şi, în sfârşit, am avut ecouri ale impresionan­tei literaturi irlandeze şi galeze din Evul Mediu, reflectare directă a civilizaţiei pe care o studiem.

Dispunem de numeroase criterii de apreciere, dar care nu înlocuiesc întotdeauna absenţa documentelor scrise. Celţii nu scriau despre tot ce ţinea de spiritualitate. Nu erau singurii care gândeau că sentimentul religios sau poetic, sau mai degrabă poetico religios, era mult prea legat de intimitatea omului pentru a putea fi imortalizat în scris. Ei notau pe tăbliţe, în caractere greceşti, socoteala căruţelor şi a vitelor, dar nu şi visele care le umpleau nopţile.

Dintr-o mie de manuscrise doar trei duzini publicate

La celălalt capăt al teritoriilor indo-europene, în In­dii, celebrele Veda fuseseră transmise pe cale orală până în secolul ai VINea. Celţii independenţi au început să-şi scrie poveştile fabuloase prin secolul al Vl-lea, adică aproximativ în aceeaşi perioadă. Primele manuscrise s-au pierdut. Nu posedăm decât copii mai recente. Dar, din manuscrisele cunoscute, în număr de o mie, doar două sau trei duzini au fost traduse şi publicate. Să nu ne facem sânge rău. Dintre nenumăratele tablete în carac­tere cuneiforme exhumate în Mesopotamia între 1888 şi

1900, marea majoritate a rămas încă nedescifrată — operaţiune migăloasă, dar cu roade savuroase.

Dar această savoare nu exclude dificultăţile de in­terpretare. Călugării irlandezi care au lăsat în scris saga-urile lor în bibliotecile (Scriptoriâ) mănăstirilor au ştiut să elimine referirile prea clare la zei şi la credinţele păgâne. Trebuie să ştii să citeşti printre linii şi să scapi de cap­canele «evhemerizaţiei»1) care face dintr-un popor mitic o migraţie istorică sau dintr-un zeu strălucitor un erou dotat cu puteri magice.

Trebuie admis, o dată pentru totdeauna, că vizi­unea celţilor asupra lumii exclude noţiunile de categorie şi de specializare. Olimpul celtic este ambiguu. Arta celtică, de asemenea. Societatea, morala, caracterul celţilor prezintă faţete contradictorii. Civilizaţia celtică scapă definiţiilor tranşante pentru că este o sumă de con­traste, dar şi pentru că este o civilizaţie fragmentată — unica formulă socială şi geografică ce permite înflorirea fără oprelişti a individualismului. Dar atenţie! un individu­alism ambiguu şi el şi care nu trebuie să dea naştere la confuzii, pentru că este foarte strâns legat de cadrul im­permeabil al familiei — vom vedea despre ce familie mare este vorba — şi al societăţii şi pentru că este in­separabil de respectul necondiţionat al tradiţiei şi al devoţiunii faţă de semeni.

Cu mult timp în urmă normanzii au scos la lumină legenda regelui Arthur şi au arătat-o lumii întregi după ce au savurat-o. Romanele bretone au fost sufletul cavaleri­lor. Spre sfârşitul Romantismului fantomele din legendele celtice au bântuit imaginaţiile. Astăzi, imaginea acestei societăţi uitate — şi, vai!, cât de renegate — are oare

1)   Evhemer – filozof grec din secolul dimensiune sacră istoriei si eroilor.

î.H., care a redat o

puterea să înnoiască modul nostru de-a vedea lucrurile şi poate, oare, să deschidă drumuri noi elanurilor care dor­mitează în noi?

La început celtomania face furori

în 1757 un poet englez a scris o lucrare care avea să devină celebră, lată subiectul: cel din urmă bard galez îl blestemă, de pe vârful unei stânci, pe regele saxon vic­torios:

«…Atunci apăru un bard, cu privirea pierdută, înveşmântat în hainele lugubre ale nenorocului. Barba-i hirsută şi păru-i albit fluturau ca un meteor în voia atmos­ferei tulburi. Aprins de focul profeţiei, îşi luă lira…»

Pe tonul acesta începe marea aventură literară a lui Ossian, publicat de Mac Pherson între 1760 şi 1765. Aceste poeme despre care autorul pretinde că ar fi traducerile baladelor galice culese pe platourile Scoţiei, nu au decât numele celtic, în ele se exprimă marele avânt romantic, într-un decor de torente şi de fulgere. Prin ele instinctul, prea îndelungat constrâns de regulile clasicis­mului, poate în sfârşit să iasă la suprafaţă. Succesul lui Ossian este mondial. Până şi Napoleon îl ia cu el pe in­sula Sainte-Helene. Tradus în toate limbile, el este întru­parea unui celtism-marionetă ce contribuie la atragerea atenţiei asupra originilor etnice ale poporului francez.

Amatorii de celtism, cu nimic mai presus ca înain­taşii lor, perpetuează vechile confuzii. Trebuie să cităm fraza Iui Malo Corret de la Tour d’Auvergne, originar din Carhaix, frază extrasă din lucrarea sa Origini galice, în care autorul se arată lingvist depăşit şi războinic intrepid.

«Mai multe imnuri galice… sunt cuprinse într-un poern ers, numit Edda… Acest monument runic… este cel

care ne poate arunca o lumină asupra celţilor». Ignora în mod vizibil că «ers» desemnează dialectul gaelic din Scoţia, că Edda este o culegere de legende scandinave şi că runele constituiau vechiul alfabet germanic…

La acea vreme, tot ce era antic şi barbar, păros, de­lirant şi nordic era «celt». Celţii apar peste tot. Jeanne Becu citeşte în Mercure idila lui Cleomir şi Dalia, «nuvelă galică» şi. când devine contesă du Barry se interesează de Druizii, «tragedie galică», în formele cele mai variate, elucubraţii literare, erudiţie aproximativă, reverii specula­tive sau sisteme concepute de maniaci, celtomania face furori. Progresele studiilor asupra celţilor vor ajunge să-i diminueze autoritatea de care se bucură pe nedrept, dar nu într-atât încât să cadă în uitare. Vor rămâne câţiva visători incorijibili care vor găsi în celtism, datorită am­biguităţilor sale, un teren de elecţie pentru a-şi exersa fantezia. Celtismul-kitsch se bucură chiar de un succes permanent de librărie.

Apoi pământul îşi dezvăluie primele secrete

Pe la jumătatea secolului al XlX-lea a apărut ipo­teza că printre pietrele vechi dezgropate accidental prin diverse locuri s-ar putea găsi informaţii serioase despre trecut. O parte din descoperirile făcute atunci, ca cele două busturi ale zeilor de la Roquepertuse sau fundaţiile templului zeiţei Seine, la izvoarele fluviului, au fost fără vi­itor: enigmele pe care le reprezentau nu interesau pe ni­meni, încercările de descifrare a inscripţiilor funerare din Gaiia romană pe care nici o limbă nu le putea explica în întregime au aţâţat curiozitatea savanţilor. Mirarea lor a fost fără limite când au trebuit sa accepte evidenţa; acele

cuvinte stranii erau celtice!

în 1846, Botta dezgropa ruinele de la Ninive (despre care nu se ştia altceva decât ceea ce scria în Biblie) şi, cu aceeaşi ocazie, dezgropa întreaga civilizaţie asiriană. în acelaşi an, Ramsauer explora necropola de la Hallstatt în Salzkammergutul austriac, descoperind 993 de morminte din epoca fierului şi un tablou complet al stadiului de civilizaţie pe care îl atinseseră celţii la locul lor de origine, la nord de Alpi, între 900 şi 500 înainte de Christos. Despre acest lucru se vorbeşte puţin în Franţa, în 1860, Napoleon III a dispus să se facă săpături în Ale-sia, mai mult ca să clarifice unele aspecte ale campaniei lui Cezar în Galia decât ca să se informeze despre poporul pe care Cezar îl învinsese.

De la La Tene la Gundestrup

De abia în 1874 s-a hotărât asanarea ţinuturilor La Tene, acolo unde cu 17 ani în urmă se găsiseră primele piese arheologice, cărora nu li s-a acordat prea multă atenţie. Cercetările vor continua până în 1907, Se vor descoperi arme, ustensile, obiecte de artă, toate arătând progresele realizate de celţi în toate domeniile, de-a lun­gul cejei de-a doua civilizaţii a fierului.

în 1877, o descoperire asemănătoare a fost cea a fortăreţe! de la Stradonitz, în Boemia, care a adus proba concretă a unităţii civilizaţiei celtice din Galia şi din Europa Centrală. Săpăturile din Marzabotto, în Italia, au adus aceeaşi dovadă în ceea ce-i priveşte pe galii cisai-pini: alături de inevitabilele obiecte etrusce, mormintele adăposteau şi întreaga panoplie de război de la Tene.

Anul 1891 a fost marcat de descoperirea întâmplătoare într-o mlaştină din Jutiand a vasului de

bronz zis de Gundestrup, ornat cu figuri şi scene mi­tologice, ale cărui asemănări cu iconografia religioasă galică erau atât de evidente încât s-a renunţat la ideea de a atribui acest obiect sciţilor.

Descoperiri foarte importante în Franţa

La Roquepertuse, Gerin-Ricard aşteaptă cu nerăbdare sfârşitul Marii Conflagraţii pentru a relua, în 1919, săpăturile care vor permite stabilirea celtismului evident ai galilor ce locuiau în zona Marsilie! în secolul al ll-lea înainte de Christos. Monumentele scoase la iveală în aceeaşi regiune în anii următori îi vor permite lui F. Benoit să descopere arta plastică galică.

La Graufesenque, în Aquitania, o altă mare surpriză în 1923. Se descoperă însemnări ale galilor olari datate la un secol după cucerirea de către romani: sunt împânzite de cuvinte celtice, dovadă a supravieţuirii limbii. Bineînţeles că s-au găsit şi «savanţi» care să identifice limba olarilor cu o limbă jumătate sumeriană, jumătate egipteană. Lucru ridicol, neputându-se tăgădui că petuar (ios) sau pinpetos corespund vechilor cuvinte bretone petuar şl pimpet(«a\ patrulea» şi «al cincilea»).

Un manuscris din secolul al XV-lea dintr-o colecţie particulară irlandeză a furnizat în 1930 două tratate ju­ridice datând din secolul VI era noastră şi vorbind despre obligativitatea acordării de ajutor persoanelor bolnave, în fapt un precursor al asigurărilor sociale.

Descoperirile continuă după război. F. Benoit descoperă, la Entremont, capitala Salyenilor, un prim exemplu jde oraş autentic galic denotând un concept ur­banistic, în 1958 se fac legături între diverse documente arheologice care dovedesc existenţa în Galia romană a

unei maşini de strâns recolta cu tracţiune animală.

în sfârşit, în 1971, la Dineault, în Cornouaille armori-cană, se găseşte într-un dulap o admirabilă statuetă a zeiţei Brigitte, aflată acolo de 50 de ani. Astfel se confirmă descoperirile de la Entremont — în perioada cuceririi ro­mane arta galică în ansamblul ei evolua spre o expresie plastică, spre deosebire de arta insulară celtică; aceasta avea să rămână ideografică, simbolistică şi decorativă până la dispariţia sa în secolul al Xll-lea.

Pionierii geniali ai celtologiei

Datorăm progresului spiritului ştiinţific din cursul se­colului al XlX-lea — care n-a fost doar un secol «stupid» — dizgraţia în care au căzut irevocabil celtomania şi efor­turile pionierilor celtologiei. încetul cu încetul aceşti pionieri ne-au pus în posesia moştenirii etnice franceze. Primul dintre ei a fost probabil Adelung, la sfârşitul se­colului al XVIII-lea, care a făcut unele greşeli datorită lacunelor documentării sale, dar a avut meritul de a stabili o clasificare exactă a limbilor celtice vii în două grupe: pe de o parte irlandeza şi scoţiană, iar pe de altă parte galeza, comica şi bretona. Şi totuşi este încă marea epocă a etimologiilor la prima vedere. Le Brigant credea că toate limbile de pe glob derivau din bretona vorbită de Adam şi Eva în paradisul terestru. Cuvintele franceze chaîne şi p/vxerau considerate în mod eronat ca prove­nind din cele bretone chadenn şi priz. Este curios faptul că dicţionarul comparat al limbilor celtice publicat de Lhwyd la începutul aceluiaşi secol nu impresionase pe nimeni, cu toate că indica o direcţie bună în cercetare.

Dar, un secol mai târziu, ideile lui Prichard şi gramatica comparată a lui Bopp au stimulat imaginaţia lui

Gaspar Zeuss a cărui Grammatica celtica, apărută în 1853, a constituit fundamentul studiilor filologice celtice moderne.

LIMBA BRETONA I-A FOST DATĂ DE CĂTRE DUMNEZEU LUI JAPHET…

«Celtica, sau bretona, este o limbă-mamă… Dovada acestui adevăr este că ea i-a fost dată de Dumnezeu lui Japhet… şi nu inventată sau întocmită de oameni. Ea îşi trage toate cuvintele dintr-un fond propriu… Gomer, fiul cel mare al patriarhului Japhet, a transmis-o descendenţilor lui, gomarienii, din care se trag celţii sau galii, după cum spun Callinaque, Joseph în cartea sa Antiquites Judaiques, şi, mai târziu, Eustache d’Antioche, marele sfânt Jerome, sfântul Isidor de Sevilla, cosmograful Merula şi încă alţii…

Este adevărat că înainte de a se numi limba celtică… ea a fost întâi în Asia limba gomarienilor sau gomarlţilor apoi a saques-ilor sau saces-ilor care au cotropit ţinuturile Parthei. în a! treilea rând ea s-a numit limba Titanilor (nume pe care şi l-au dat chiar ei pentru a se face temuţi şi res­pectaţi de celelalte popoare) în Cappadoria, Frigia, Grecia, Trădaşi insula Creta… unde cinci sau şase generaţii ale acestor Titani au domnit timp de 300 de ani pe vremea… lui Abraharn şi a altor patriarhi şi unde erau numiţi şi celţi, gali, galatei, termeni sinonimi care semnifică toţi războinici puternici, valoroşi…

Ca şi ceilalţi cuceritori ei au introdus legile, obiceiurile şi limba lor. Şi astfel în greacă, teu­tonă sau germană şi în celelalte limbi europene

‘-%

se găseşte o infinitate de cuvinte celtice care sunt mult mai simple decât ale lor, pentru că marea majoritate nu au decât o silabă, pe când ale grecilor şi latinilor care derivă din ele sunt de câte două… Şi este o regulă generală în mai toate limbile: cuvintele cele mai lungi provin din cuvinte scurte şi simple care sunt chiar rădăcinile lor primitive…»

  1. F. Gregoire, prefaţă la Dicţionar francez-celtic. 1732

Cazul acestui universitar este cel al unui geniu care irumpe într-o ramură a ştiinţei şi care. dintr-o singură lovi­tură, o reînnoieşte şi o aduce pe culmile perfecţiunii. Pen­tru că, dacă de o sută douăzeci de ani se aflaseră multe despre limbile celtice pentru că se strânseseră o groază de informaţii pe care savantul german nu le poseda, nici una din concluziile sale nu a fost contestată. Rămâne un motiv de uimire pentru cei ce cunosc complexitatea şi dificultatea unui asemenea tip de studiu, cum acest pro­fesor a reuşit, în intervalul dintre cursurile pe care le preda la liceul din Bamberg, să înveţe singur şi în pro­funzime cinci limbi celtice, să le înţeleagă mecanismul, să asimileze fonologia, să reconstituie evoluţia lor, să desci­freze milioane de texte fără să greşească sau să dera­peze.

Progrese pe toate planurile

Studiile despre celţi sunt începute. Un alt german cu spirit pătrunzător, Kuno Meyer. îl întâlneşte pe teren pe marele d’Arbois de Jubainville. Le datorăm traducerea

şi ilustrarea sapa-urilor care au rupt voalul ignoranţei noastre în domeniul lumii celtice păgâne. Celţii înşişi sunt scoşi din amorţeala lor. După precursorul Whitley Stokes, Eoin MacNeill şi Douglas Hyde reînvie trecutul Irlandei, în Ţara Galilor — John Rhys, în Bretania — Joseph Loth studiază comorile necunoscute ale literaturii bretone. Surprizele nu vor înceta, în 1964, un celtolog breton, Leon Fleuriot, publică o culegere explicativă în bretona veche, culegere ce redă ramurii celtice contemporane gloria trecutului său şi oferă cheia limbii celtice populare din protoistorie.

Studiile celtice avansează pe toate fronturile. Romilly Allen, în 1910, face cunoscută bogăţia artei celtice luată ca întreg, de la producţiile de la Tene până la cele din Irlanda şi Scoţia medievală. Joseph Dechelette începe, în acelaşi an, publicarea unui monumental tratat de arheologie celtică, intitulat cu modestie «manual». De atunci acest tratat de referinţă a rămas de neînlocuit, în ciuda jioilor descoperiri.

în zilele noastre, specialiştii bretoni, irlandezi, scoţieni şi galezi sunt numeroşi; ei au preluat ştafeta de la francezii, germanii şi scandinavii care i-au precedat.

Galii chemaţi în ajutorul Franţei

înfrângerile îi pun pe oameni în faţa unor examene de conştiinţă. După 1871, Fustei de Coulanges a publicat cartea sa Instituţiile vechii Frânte, într-o tradiţie franceză ce datează din Galia romană, în reacţie împotriva tradiţiei contrare a predominanţei elementului franc. Treizeci de ani mai târziu, Camille Jullian publica Istoria Galiei. între cele două apariţii începuse înflorirea arheologiei preisto­rice şi a sociologiei comparate. Sentimentul patriotic

înflăcărat era acelaşi. Prestigiului ştiinţei germane şi a victoriilor germane al căror merit părea că ţine de o supe­rioritate rasială, era bine să i se opună perfecţiunea sevei franceze; iar mitului celtic ce! germanic.

Camille Jullian era un meridional din Cevennes, ne­gricios, care nu semăna cu imaginea pe care o avem despre galii legendari. El a devenit ridicătorul în slăvi al unei epopei galice sub un şef naţional inspirat: Vercinge-torix. Şi tot el a fost cel care a adus în sufletul multor com­patrioţi nostalgia celtismului. Partea cea mai contestată a operei iui este ipoteza sa, devenită rapid certitudine, a ex­istenţei între Pirinei şi Rin, înainte de sosirea celţilor, a unei populaţii «ligure» pe care aceştia ar fi asimilat-o. Şi n-ar trebui să ne mirăm când Jullian o descrie împru-mutându-i din propriile-i trăsături.

Pentru francezi Istoria Galiei, care rămâne preţioasă pentru documentaţia ei fabuloasă, prezintă vi­ciul de a atribui membrilor unei societăţi de tip tribal naţionalismul visceral al popoarelor contemporane. Vom avea ocazia pe parcursul acestei cărţi să dezvoltăm acest subiect.

Această orientare a lui Jullian explică de ce nu i-a inclus pe celţii insulari în optica sa. Considerând că celtii proveneau din diverse locuri şi ajunseseră să formeze o unitate, ipoteza apariţiei unui naţionalism distinct într-o singură parte a ţinutului celtic era pur arbitrară. Ea explică şi de ce Jullian aderase la opinia lui Albert Grenier: «Avem dreptul, pentru a descrie civilizaţia celţilor dinainte de epoca romană, să utilizăm informaţii pe care ni le furnizează societatea celtică, literatura britano-celtică din Evul Mediu? Istoricii spun că nu.»

Ar trebui precizat «Istoricii care nu au studiat vechea Irlandă». Cei care au făcut-o spun că da.

Şi totuşi Jullian a dat studiilor istorice o profunzime

 

pe care n-o avuseseră înainte.

«Defrişarea unei mari păduri, spune el, asanarea unei mlaştini întinse, au aproape tot atâta însemnătate în destinul societăţilor ca şi o revoluţie politică sau o capo­doperă literară… Răspândirea unei culturi, construirea unui drum lung, formarea unei capitale, duc la consecinţe la fel de durabile ca cele ale unui război sau ale unei legi».

Cele patru surse de cunoaştere

Timp de aproape două mii de ani, lumea civilizată n-a ştiut despre celţi decât ceea ce scriseseră despre ei scriitorii din Antichitate. Se pot observa multe rezerve din partea acestor autori. Şi totuşi aceste dovezi păstrează o valoare informativă, dacă nu pentru ceea ce erau celţii în realitate, atunci măcar pentru ceea ce gândeau contem­poranii lor despre ei.

A doua sursă este arheologia monumentelor: urme sau resturi de locuinţe, de fortăreţe, de drumuri, de por­turi, de ateliere, ustensile şi obiecte diverse.

A treia este iconografia: arta de la Tene sub toate aspectele ei, inclusiv prelungirea ei tardivă în insulele bri­tanice; sculptura preromană până la ultimele ei realizări; sculptura celtico-romană care din punct de vedere celtic este o artă degenerată; numismatica galică ce este o pură splendoare.

A patra sursă este literatura insulară, la început ir­landeză, în care miturile tradiţionale apar în integritatea lor. apoi cea «bretonă» («galez» este un cuvânt apărut mai târziu, prea limitat după părerea noastră pentru a cuprinde un fenomen istoric şi geografic atât de întins), pe aceasta din urmă cenzura creştină exploatând-o

profund.

Am putea, fără a ezita, să adăugăm o a cincea sursă, care este folclorul actual al ţărilor celtice moderne: Irlanda, Scoţia, Ţara Galilor, Bretania, precum şi a două ţinuturi mai puţin întinse: Cornwall şi insula Mân.

Acest folclor, care a fost foarte conservator până în prezent, a vehiculat numeroase elemente de civilizaţie pe care, altfel, nu le-am fi cunoscut: muzică, dansuri, cântece, sporturi, legende şi credinţe populare, vechi obiceiuri.

A cincea sursă: limba

Luate izolat, fiecare din aceste surse nu ne furnizează decât informaţii fragmentare sau neclare. Dar ele se completează şi se luminează reciproc, după cum vom vedea în continuare.

în sfârşit, există limba. Ea ar putea fi considerată şi o sursă de indicaţii preţioase despre societatea celtică, idealurile ei şi idiosincrazia ei. Multitudinea de nume pro­prii în a căror construcţie intră cuvântul epos «cal», arată importanţa acordată acestui animal, fie în viaţa eco­nomică, fie în război, fie în mitologie. Este unul din cazurile în care literatura insulară ne poate indica, folo­sind un lux de amănunte, rolul jucat de cai în ţările celtice. Unele reprezentări iconografice sugerează valorile sim­bolice care-i puteau fi atribuite. Vocabularul este el însuşi foarte instructiv. Prezenţa anumitor cuvinte abstracte sau de specialitate spune multe despre legi şi obiceiuri.

Adevărul este că dacă ştim să exploatăm aceste di­verse mărturii şi dacă ţinem cont şi de condiţiile în care au fost descoperite, suntem amplu informaţi despre acest

vVf1′ Wfe^.î

subiect. Toi atât cât putem fi despre oricare alt popor al lumii dintr-o epocă ce corespunde aceluiaşi tip de civi­lizaţie.

Să le mulţumim grecilor pentru că au fost vorbăreţi

Fenicienii au fost primii care au frecventat insulele Cassiteride — a se citi Britanice — cu câteva secole înainte de greci, ca să aducă de acolo cositorul al cărui comerţ î! monopolizaseră. Ei scriau. Suntem îndreptăţiţi să credem că alfabetul lor este la originea tuturor alfa­betelor occidentale. Şi cu toate acestea ei nu au povestit nimic despre călătoriile lor nordice. Nu erau vorbăreţi. Din fericire, grecii, succesorii lor, erau.

Hecatus din Milet, în secolul al Vl-lea înainte de Christos, a situat ţinuturile hiperboreenilor la nord de Alpi, fapt confirmat de arheologie. Herodot, un secol mai târ­ziu, pretinde că celţii se întindeau până la Pirinei şi descoperă prezenţa lor în vestul peninsulei Iberice. Constatăm că făcuseră ceva drum.

Analele preoţilor romani ne arată că galii ieşiseră victorioşi la Allia în 390 înainte de Christos. Heraclit din Pont preia acest zvon şi este de părere că Roma, «oraş grecesc», a fost cucerită de o armată de hiperboreeni. Maestrul său Aristotel ştie mai multe decât el; el numea celţii Kettoi şi avea o idee mai clară despre ţinuturile în care erau răspândiţi; ceea ce nu-l împiedică însă să enunţe prostii la adresa lor, ca de pildă că nu acceptă gu­vernarea femeilor şi că sunt pederaşti. Dar spune.de ase­menea, că sunt războinici, că-i scaldă pe noii-născuţi în apa rece ca gheaţa a râurilor şi că-i îmbracă foarte sumar. Le atribuie pretenţia de a nu le fi teamă nici de cutremure,

nici de torente. Un detaliu l-a impresionat pe marele filosof: în Celţia, măgarii nu pot supravieţui: este mult

prea frig!

Ephore, care scria pe la sfârşitul secolului al IV-lea

înainte de Christos, ne învaţă că celţii îi pedepseau cu o amendă pe tinerii prea graşi, atunci când centura lor depăşea circumferinţa admisă. De la el am aflat că celţii ajunseseră până în Ţările de Jos şi că nu le era frică de nimic.

Călătoria marsiliezului Pytheas în Celţia

Este şi epoca în care un grec din Marsilia, Pytheas, întreprinde o călătorie îndrăzneaţă dincolo de Gibraltar, către oceanele misterioase despre care se credea că sunt pline de monştri marini şi acoperite de gheaţă. El voia să ştie de unde venea cositorul atât de necesar fa­bricării bronzului şi chihlimbarul foarte apreciat pe piaţa oraşului lui.

El trece de coloanele lui Hercule, se îndreaptă spre nord, recunoaşte ţărmurile armoricane, apoi pe cele ale insulelor «Pretanice» unde dă peste minele de cositor pe care le căuta, în Cornwall, o ia un drum mai îndrăzneţ prin Marea Nordului, până aproape de Thule, se întoarce prin Marea Irlandei şi calculează că a parcurs douăzeci de mii de stadii, adică trei mii cinci sute patruzeci de kilometri. Notează că «pretanicii» sortează grâul în hambare şi beau hidromel. Este cu siguranţă adevărat pentru că ei continuă s-o facă şi în zilele noastre.

Pytheas are spiritul marilor descoperitori. Es­timează că nu ştie încă destule. Indiferent la plângerile marinarilor epuizaţi, reia drumul spre canalul Mânecii şi merge pe malurile continentului până la Elba, apoi până

vorbi mai târziu, nu-i fac pe toţi cercetătorii să-şi schimbe părerile, şi universitarul J. Arnal, în lucrările sale foarte interesante privind Dolmenele din depar­tamentul Herault (1963), scrie:

„Au fost avansate mai multe ipoteze. Aceea a lui V. Gordon-Childe mi se pare cea mai temeinică. El vede în megalitism o religie adusă din Orientul a-propiat, la fel cum s-a întâmplat cu creştinismul în epoca romană.::

Dezacorduri şi ipoteze tuiburi

încă de la sfârşitul secolului XIX anumiţi autori au ţost de acord cu schema orientală. Un loc deose-Djt îl ocupa scoţianul James Fergusson cu lucrarea nude stone monuments in all countries, their age and uses, apărută în anul 1872 şi tradusă în limba îranceza de abatele Hamard în anul 1873, sub titlul Monumentele megalitice din toate ţările. Această lu­crare, prima consacrată megalitismului din întreaga lume, este încă luată drept referinţă. „De la cartea lui rergusson — scrie Fernand Niel — ale cărui concluzii sunt de altfel discutabile, nu cunoaştem altă

S Snte2ă aSU                    monumente

Fergusson, despre care vom mai vorbi, refuză

atât schema celtică, cât şi cea orientală. Pentru el. aceste monumente din piatră sunt recente şi datează din primele milenii ale erei noastre, în special monu­mentele britanice de la Stonehenge şi Avebury sau cel irlandez de la New Grange. Despre camera de la Maeshowe, din Scoţia, el scrie că ar fi greu s-o con­siderăm dintr-o epocă anterioară secolului X. Câmpu­rile de menhire de la Kongsbacka, din Suedia, se leagă de „bătăliile care s-au dat între secolele V şi XII.”

El scrie de asemenea: „în stadiul actual al cunoştinţelor noastre, nu avem nici un motiv să pre­supunem că dolmenele spaniole ar fi anterioare erei actuale; ştim însă, că dolmenele din Cangas de Onis şi de la Arrichinaga au fost venerate până în secolul VIII, poate chiar până în secolul X; dacă au fost vene­rate, este posibil să fi şi fost ridicate în acsa epocă.:!

Printre t jorii.e pe care le-arn numi „tulburi”, în­trucât nu se bazează pe nimic prdcisi o cităm pe aceea a iui Anure de Parriagua, care în lucrarea sa, intitulată Poporul dolmenelor (Pc.r;s, 1897), situează originea celtică a constructorilor de megaliţi tocmai în India. El susţine că perioada dolmenică s-ar afla cu 15 000, poate 18 000 de ani înainte de era noastră, epocă în care „poporul dolmenelor” ar fi pornit din In­dia spre Occident. Rasa celtă, cu piele neagră, ar fi devenit treptat, „mai puţin neagră, ca urmare a in­fluentelor mediului şi ale climei” (sic!); ea ar fi invadat sudul şi nordul Europei, ajungând în Africa de nord, Portugalia, Anglia, Belgia şi Suedia.

i-a denigrat pe gali. Deci trebuie citit cu precauţie.

Timagene, în schimb, se află la polul opus. Cu certi­tudine el a cunoscut literatura mitologică şi poemele epice ale galilor, de a căror existenţă fără ajutorul lui noi nu am şti. El ne povesteşte cum, cu trei secole înainte de intervenţia romană, Celţia era ca un imperiu ce stăpânea o treime din Europa. Ne spune cum Ambigat, regele su­prem, văzându-şi poporul suferind din pricina su-prapopulaţiei, i-a însărcinat pe cei doi nepoţi Bellovese «cel care ştie să omoare» şi Segovese «cel care ştie să învingă» să-şi ia cu ei oamenii în căutare de noi ţinuturi. Soarta I-a condus pe primul spre Italia, iar pe al doilea spre Boemia. Timagene, ca şi Titus-Livius, comite greşeli enorme de cronologie, uşor de rectificat prin metode comparative.

Titus-Livius a fost într-un fel un Michelet roman. O seamă de pagini din povestirile sale «istorice» de­naturează faptele spre marea glorie a Romei. Polyb face dreptate, domolind lăudăroşeniile colegului său.

Galul Trogue Pompei serveşte drept interpret unuia dintre locotenenţii lui Cezar în bătălia de la Tongres împotriva eburonilor. El contrazice afirmaţiile celor pentru care belgienii erau germanici şi nu vorbeau aceeaşi limbă cu celţii Pomponius Mela ne informează despre per­secuţiile de pe vremea lui Tiberius ale căror victime au fost druizii.

Mai există şi alţi autori care lasă în scrierile lor in­formaţii interesante despre celţi. Niciuna n-a fost negli­jată, tocmai pentru a se face un tablou complet al civilizaţiei lor.

Materialul arheologic

Mai întâi există ruinele monumentelor din piatră, în ţările nordice unde se construia în lemn, ele sunt puţin numeroase şi aparţin unor state cu civilizaţie mixtă. Se pot semnala acele fanum, mici temple galice caracteris­tice, inspirate fără îndoială de templele greco-romane. Dar trebuie menţionate în special locuinţele particulare şi fortăreţele sau refugiile fortificate. Arheologia este cate­gorică asupra unui fapt: Celţia, până la intrarea în contact cu lumea mediteraneană, nu cunoştea oraşe propriu-

zise.

Moştenirea cea mai vastă lăsată este cea a mormintelor. Prin conţinutul lor în arme, bijuterii, mobile, ustensile, oase umane şi de animale, ele ne dau in­formaţii despre nivelul de civilizaţie atins de defuncţi, despre ritualurile lor funerare, despre tipul lor de comerţ. Dar nu ne dau informaţii despre limba pe care o vorbeau şi nici despre relaţiile cu celelalte popoare.

Grupurile statuare galo-romane reprezintă în mod clar personaje divine, în cea mai mare majoritate a cazurilor, fără o explicaţie scrisă. Metodele folosite pentru identificarea lor sunt un soi de joc foarte apreciat de specialişti, dar care trebuie să facă apel la alte surse de cunoaştere.

Fotografiile făcute din avion ne-au arătat lucruri care ar fi putut rămâne necunoscute. Micile reliefuri pe terenuri vaste scapă privirii, dar nu şi camerei de luat ve­deri care le accentuează contururile graţie umbrei lor. Aşa au apărut urme de aşezări romane importante în regiuni în care nu se cunoştea existenţa lor. Tot din avion s-au putut trage concluzii despre populaţia anglo-saxonă a Angliei. S-a demonstrat că văile erau cultivate pe tere­nuri vaste, neîngrădite, aşa cum o făceau anglo-saxonii,

pe când terenurile accidentate erau parcelate, aşa cum obişnuiau celţii. De asemenea, parcelele din Hanovra şi Westfalia, care contrastează cu terenurile din nordul Ger­maniei, confirmă că acele regiuni au aparţinut multă vreme celţilor, înainte de a fi ocupate de teutoni.

Geniul unui popor se reflectă în limba lui

Ar părea ciudat să dorim ca o limbă pe care nu o cunoaştem să ne dea informaţii despre poporul care o vorbea. Romanii nu s-au sinchisit niciodată să noteze particularităţile lingvistice ale popoarelor pe care le coio-nizau. Franciscanii, dominicanii şi iezuiţii spanioli au fost primii care au dorit să înveţe şi să predea limbile indi­genilor supuşi. Nici galii nu s-au preocupat să salveze de la uitare limbajul lor naţional odată ce au învăţat să scrie. Vom încerca în rândurile ce urmează să găsim motivele psihologice ale acestei renunţări, care i-a intrigat pe isto­rici. Dacă în afara numelor proprii ştim puţine despre gali, totuşi formele vechi ale limbilor celtice vii, vechea irlan­deză şi vechea bretonă (premergătoare galezei, bretonei şi comicii moderne) prezintă bogăţii şi particularităţi comune. Ele previn în mod clar dintr-un limbaj comun, căruia i se asociază celtica veche, ale cărei diferenţe dia­lectale nu-i afectează structura şi nici bagajul ideologic şi literar.

Dacă e să ne referim doar la bretona veche, vo­cabularul abstract pe care-l cunoaştem are aproape întotdeauna echivalenţe în irlandeză şi demonstrează că celţii din Evu! Mediu târziu, care aparţineau încă unui statut social puţin diferit de cel al Gaiiei, uneori chiar mai arhaic din anumite puncte de vedere, erau familiari cu idei de genul indisolubil/taie, opoziţie, aprehensiune, a

întreprinde, compasiune, neglijentă, privilegiu.

în ceea ce priveşte numele proprii, ele confirmă spiritul belicos al celţilor pe care-l ştiam din scrieri. Nume bretone precum Fierul-victoriei, Prinţul-luptei, Cavaler-al-războiului. Victoriosul există în galică sub o formă mai veche sau se pot compara cu acelea care au aceeaşi origine cum ar fi Rege-al-cailor-rapizi sau Cel-ce-e-puternic-ca-Esus.

Dar, bineînţeles, nu toate numele aveau legătură cu virtuţile militare. Bretonii se numeau şi Fiul-verii sau Rasă-bună.

O lume în afara timpului: literatura insulară

Irlanda primelor şase secole ale erei creştine ne învaţă multe despre civilizaţia celţilor, în mod special despre cea a Gaiiei dinainte de Christos. Ea a fost Celţia legendară, insularitatea ei punând-o ia adăpostul in­fluenţelor exterioare, în cele şase secole ce au urmat, ea s-a schimbat în suprafaţă, dar a conservat un fond imuabil pe care nu a reuşit să-l suprime decât politica engleză de exterminare din vremea lui Cromwell.

«Se spune, a afirmat Georges Dottin, că nu avern decât documente în copie despre Celţia păgână. Este o eroare. Posedăm mii de manuscrise irlandeze care ex­primă aceste credinţe prin intermediul literaturii, deoarece aproape nimic în celţi nu este creştin.»

în ciuda ravagiilor făcute de vikingi, fervoarea lite­raţilor irlandezi a reuşit să păstreze textele principale. Pe lista fragmentelor epice conservate în Cartea din Leinster (secolul al Xll-lea) figurează cel puţin 35 de fragmente care aparţin importantului ciclu Conchobar şi Cuchulain,

__. WfcA1 ^ ^ i^.i_j piciuui UUclf   l v3.

Marea majoritate a manuscriselor a fost redactată în secolele al Xl-lea şi al Xll-lea, în scriptoriile mănăstirilor. Faptele istorice evocate ne duc în urmă, la perioada bronzului şi chiar la cea a pietrei. De altfel, evenimentele ulterioare secolului al Vlll-lea nu au fost subiecte pentru cicluri epice. Anacronismele limbii aduc o confirmare ştiinţifică acestei păreri.

TICĂLOŞIA FIILOR LUI TOURENN

«Fii lui Tourenn. Brian şi cei doi fraţi ai săi, l-au urmărit pe «ian, ca să se răzbune. Ca să le scape, Kian, folosindu-şi bagheta magică, s-a transformat în porc, dar Brian l-a rănit cu lancea. Kian le-a cerut celor trei fraţi permisiunea să reia forma omenească şi a obţinut-o.

— Bun, spuse Kian, v-am păcălit. Dacă aş fi fost omorât sub formă de porc, atunci aţi fi fost datornici doar cu un porc. Dar, pentru că mă veţi omorî sub formă de om, trebuie să plătiţi pentru un om. Şi nimeni n-a fost şi nu va fi omorât pe un preţ mai mare ca mine. lată de ce: armele cu care mă veţi ucide vor povesti fiului meu ceea ce mi-aţi făcut.

—  Nu te vom omorî cu armele, răspunse Brian, ci cu pietrele care sunt pe jos.

Şi începură să-i lovească atât de crud şi de brutal că nu mai rămase din războinic decât un maldăr de carne şi de oase sfărâmate. Şi acest maldăr îl băgară în pământ.

Dar pământul refuză să ascundă nelegiuirea şi respinse cadavrul.

Brian fu de părere că trebuia înmormântat

încă o dată.

Fu pus în pământ a doua oară. Dar pământul îl refuză din nou.

De şase ori la rând fiii lui Tourenn puseră cadavrul în pământ, de şase ori pământul îl respinse. A şaptea oară însă îl acceptă.

Şi fiii lui Tourenn plecară.»

Tradus din Oidhe Chloinne Tuirann, publicat de R.J. Duffy

Un labirint psihic

încercările de a clasifica manuscrisele irlandeze sunt inutile pentru că nu ţin cont de genurile literare ale literaturilor clasice şi neo-clasice. Un traducător erudit care le cunoaştejDine s-a rezumat la clasarea lor în or­dine alfabetică, în general ele sunt povestiri ale unor evenimente, dar, indiferent de pretenţiile lor istorice, per­sonajele sunt sau ascund figuri mitologice, iar evenimen­tele pe care le povestesc, spectacolele pe care le descriu, nu sunt altceva decât scenarii ale mitologiei. Nu au sens decât privite din perspectivă mitologică, chiar şi atunci când pun în scenă personaje care au existat de fapt. ^

fn aceasta constă şi dificultatea lor, fără a mai vorbi de limba în care sunt scrise, limbă ce rămâne în parte greu de înţeles, multe cuvinte şi expresii având un sens ezoteric care ne scapă.

Literatura bretonă, înveşmântată mai feudal şi mai conformist (din punctul de vedere al bisericii) este în esenţă identică. Identică până într-acolo încât maniacii influenţelor au vrut să vadă în ea simple transpuneri ale

,”. t’£

*• –   „Vri-i •jj&t

temelor irlandeze. Ipoteza e inutilă pentru că irlandezii şi bretonii au moştenit aceleaşi tradiţii etnice.

Pentru motivele pe care le-am enumerat, este logic că personajele întruchipate nu prezintă nici o individuali­tate de caracter. Ele servesc la personalizarea forţelor ce conduc lumea şi nebunia oamenilor. Nimic nu este mai departe de voluntarismul elen sau de mesianismul orien­tal.

A pătrunde în labirintul psihic al acestei literaturi înseamnă o dezrădăcinare totală, iar cel ce începe să se simtă în această dezrădăcinare ca la el acasă, acela a înţeles esenţa celtismului.

Ne aflăm în marea tradiţie indo-europeană

A descoperi secretul celtismului înseamnă a pătrunde în spiritul vechilor civilizaţii tradiţionale pe care omul modern, prin schimbarea mentalităţii, le găseşte greu de înţeles.

Anumite concepte creştine care ne sunt familiare sunt străine tradiţiei: zeu personal, legi morale cu sancţiuni în viaţa de apoi, natura supusă unui zeu unic, credinţă într-o dogmă, noţiunea de culpabilitate atavică…

în plus, civilizaţia celtică; în marea tradiţie indo-europeană, se distinge prin arhaismul său. Nu este o civi­lizaţie în care să lipsească noţiunea de stat. ci este o civilizaţie care, asemeni celei germanice, o exclude. O seamă de trăsături distinctive o apropie de perioadele mai vechi: vânătoarea de cranii, alianţele de sânge, legăturile în clanuri, sistemul de „dare” sau potlach care este ceva asemănător renunţării eroice la dreptul de pro­prietate.

Foto 1 – Plata impozitului către romani

Singurele referinţe care luminează temele irlandeze şi bretone sunt sfintele scrieri hinduse. Forma de ex­presie a celor două este aceeaşi, cea a unei tradiţii cu origine unică: texte în proză lăsate la libera inspiraţie a povestitorului, interpuneri de fragmente în versuri şi dia­loguri transmise şi învăţate pe dinafară.

în afara timpului şi a raţiunii: miturile

O asemenea literatură nu poate să ne lămurească asupra istoriei. Trecerea timpului nu avea pentru «bar­bari» o valoare măsurabilă, ci una calitativă şi simbolică. Nu-i prea interesa pe aceşti strămoşi îndepărtaţi împărţirea timpului după un calendar. Timpul nu se evalua în bani. Ceea ce era important era emoţia întâmplărilor pe care le povesteau, a lecţiilor pe care le predau, senzaţia de infinit şi de transcendere pe care is­toria o lăsa în spirite. Numărul de zile, luni şi ani trebuia şi el să aibă o valoare simbolică. Trei sau şapte nu erau nu­mere ci calităţi. De unde frecvenţa acestor cifre şi a multi­plilor lui trei în evaluarea cantităţilor sau a timpului, fără a avea o valoare concretă.

Miturile nu sunt poveşti inventate de primitivi mai mult sau mai puţin obtuzi. Ele au fost prezente dintot-deauna şi reprezintă întâlnirea dintre idee şi dorinţă. Con­temporanii noştri cu literatura SF n-au nimic de invidiat la antici din punct de vedere subiectiv. Omul este o con­stantă. Miturile sunt un mod de exprimare a necesităţilor umane în afara raţiunii şi a experienţei practice. Ele nu dau informaţii despre evenimente. Ele luminează natura umană şi atmosfera unei civilizaţii.

Povestiri irlandeze, ca Tain, bretone precum Kou-louc’h şi Olwen sau Tristan, care nu se pot încadra în

vreo perioadă istorică şi ale căror personaje n-au nici o situaţie socială, posedă imensa calitate de a ne arăta care erau chemările inimilor strămoşilor. Şi poate şi ale noastre, dacă ştim să citim în sufletele noastre.

înalţi şi blonzi, de preferinţă

Virgil, în Eneida, cântând gloria consulului Claudius Marcellus, îi descrie pe gali cu plete blonde, purtând coliere de aur în jurul gâturilor albe precum laptele. Tipul celtic admis de Antichitate era într-adevăr cel al oamenilor înalţi şi blonzi. Istoricii moderni, constatând că această descriere nu corespunde majorităţii francezilor, care sunt de talie mijlocie şi au părul castaniu, au conchis că invadatorii celţi, ca şi francii de mai târziu, de aseme­nea «înalţi şi blonzi», nu erau decât o minoritate.

Aceasta pentru că se uită că talia şi tenul sunt noţiuni relative. Azi spaniolii, în majoritate scunzi şi bruneţi, îi descriu pe turiştii francezi ca pe nişte blonzi înalţi, neputându-i deosebi, la prima vedere, de confraţii germani sau olandezi.

Desigur, galii nu erau cu toţii nişte roşcovani înalţi, dar toţi doreau să lase această impresie şi îşi vopseau părul. Aveau, am putea zice, o idee preconcepută privind tot ceea ce este blond.

De fapt, regiunea unde s-a format etnia celtică a fost, din timpuri preistorice, un loc de trecere, unde rasele antropologice, în măsura în care au existat, s-au încrucişat. Celţii, peste tot unde se instalau, găseau populaţii de agricultori datând din epoca neolitică, pe care le dominau şi le asimilau, diversificând, prin încrucişări, o rasă deja departe de a fi omogenă. Se pare că anumite regiuni ale Franţei deţin un procentaj de

A

«sânge galic» mai ridicat decât Bretania unde totuşi conştiinţa celtică a rămas mai vie.

Individul celtic: o seamă de criterii

Dacă tipul fizic nu este determinant, atunci cum putem să-i recunoaştem pe celţi? Unii spun că limba este singurul criteriu indiscutabil. Pentru ceea ce ţine de vremurile străvechi, ei au dreptate: galii nu mai exis­tau acolo unde nu se mai vorbea galica. Dar, mai târ­ziu, când, sub presiunea circumstanţelor, celţii au încetat progresiv să-şi vorbească limba, am putea spune că şi-au pierdut particularităţile spirituale? atavismele lor? obiceiurile şi gusturile lor? Ar fi ridicol să pretindem aşa ceva. Fără gali, temperamentul francez tipic este inexplicabil. Bretonii de limbă franceză, irlandezii de limbă engleză nu sunt întru nimic mai puţin bretoni sau irlandezi în comparaţie cu compatrioţii lor ce continuă să folosească limba naţională. Limba este instrumentul unei culturi, semnul unei societăţi, dar nu ea este cea care le constituie.

Pentru noi, calitatea celtică a unui popor este dată de o sumă de trăsături distinctive, lăsate la aprecierea fiecăruia, cu toate că apartenenţa la limbă rămâne un criteriu privilegiat.

Vom vedea că vechii celţi nu se caracterizau doar prin felul de a vorbi, ci şi prin organizarea lor socială, credinţele lor religioase, obiceiurile juridice, or­ganizarea politică, genurile şi tehnica literaturii, stilul lucrărilor plastice şi lirice, jopurile şi dansurile, obice­iurile în timp de pace şi de război…

De unde vin celţii?

După spusele lui Timagene, druizii susţineau că o parte din celţi erau indigeni, iar cei care nu erau, proveneau fie dinjnsule îndepărtate, fie din regiuni situ­ate la est de Rin. în ceea ce priveşte originea geografică a celţilor între Rin şi Dunăre, arheologia este de acord. Ei s-au constituit acolo ca un popor distinct în timpul primei perioade a epocii fierului.

Iar în ceea ce priveşte insulele, se pare că Timagene şi-a luat visele drept realitate, lulius Cezar va fi cel care ne va lămuri, explicându-ne că druizii credeau că galii se trăgeau din Dispater, zeul morţilor. Legenda irlan­deză confirmă acest lucru şi declară că Tethra, regele morţilor, domnea dincolo de ocean. Nu există con­tradicţie între cele două afirmaţii. Punctul de vedere celtic este foarte clar. Celţii erau «fiii nopţii», asemeni soarelui care ia naştere din ea. Filosofia lor fundamentală era aceea a eternei reîntoarceri, a vieţii ce se naşte din moarte, asemeni primăverii ce se naşte din iarnă.

Cezar indică şi el că pătura dominantă a populaţiei galice este originară din nişte insule foarte îndepărtate. O confuzie, pe care o vom explica ceva mai încolo, a dat în vileag că aceste pământuri îndepărtate erau de fapt pământurile Spaniei. Confuzie probabil dorită, pentru că era cazul să fie distruse credinţele vii ale irlandezilor despre originile lor mitice păgâne. Aducând pe pământ lumea lor invizibilă, aceasta era suprimată fără a trebui să fie negată.

Intre 800 şi 500 înainte de Christos, poporul care lo­cuia în regiunea europeană centrală unde a fost reperată civilizaţia numită de la Hallstadt, este incontestabil de origine celtică. Nu există nici o soluţie de continuitate între prima şi a doua civilizaţie a fierului, aceasta din urmă fiind

cunoscută ca civilizaţia de la Tene. Nimic nu indică în descoperirile arheologice nici cea mai mică schimbare în populaţie. Ori, populaţia de la Tene era celtică. Inscripţiile pe care le-a lăsat, mărturiile tuturor celor care au cunos-cut-o sunt de necontestat.

Un fenomen demografic extraordinar s-a produs în pragul erei noastre. Acest nou popor care se formase încetul cu încetul în Europa Centrală, începând cu epoca bronzului, a devenit o sursă de migrare cu un dinamism irezistibil, ceea ce va duce în câteva secole la schim­barea completă a aspectului Europei, între Atlantic şi Marea Neagră.

Marea invazie celtică

Asemenea unui torent ce-şi părăseşte brusc vadul obişnuit, marea invazie celtică se extinde în toate di­recţiile, întâi spre vest, ocupă Renania şi estul Franţei unde înfloreşte civilizaţia de la Tene ale cărei urme im­presionante au făcut să se spună despre departamentul Marnei că ar fi un «vast cimitir celtic».

Apoi se întinde spre vest şi sud-vest, zona prin exce­lenţă a monumentelor megalitice. Acolo, căsătorindu-se cu populaţia ce ridicase dolmenele şi menhirele, celţii s-au impregnat de o religiozitate profundă, necaracteristică nordicilor.

în elanul lor, trec de Bidassoa şi se luptă cu ibericii. Are loc un fenomen foarte curios. Nu se mai întâlnesc cu ţărani paşnici şi uşor de dominat ca în văile marilor fluvii occidentale, ci cu o rasă la fel de mândră şi de belicoasă ca a lor. Se întrunesc toate condiţiile pentru un război de exterminare. Acesta însă nu are loc. Cele două popoare se întrepătrund, galii asimilând civilizaţia materială mai

avansată a ibericilor şi aceştia adoptând limba invadato­rilor. Rezultă o naţie solidă, care se va lăsa greu de în­frânt de către romani. E discutabilă afirmaţia anticilor că «galaţii» nu aşteptau decât un pretext minor ca să pună mâna pe arme.

Se dezbate încă ipoteza producerii unei mişcări de reflux dinspre centrul suprapopulat al Galiei spre Europa Centrală. Legenda regelui Ambigat seamănă însă cu o explicaţie plauzibilă a prezenţei galilor la est de Rin.

O altă cauză a migrării populaţiilor celtice a fost ori­entarea triburilor teutone către căldura şi soarele din zonele sudice. Acestea, care nu mai aveau suficient pă­mânt ca să se hrănească în ţările lor de origine, Scandina-via de Sud şi malurile septentrionale ale Germaniei, i-au împins pe celţi să migreze. Linia de oppidumuri galice care delimitează înălţimile Harzului şi, ceva mai încolo, cele din Turingia, sugerează linii de rezistenţă succesive pe un ax mergând dinspre nord-est spre sud-vest, împotriva unui inamic sau a unei ameninţări venite din Nord. Această ameninţare nu putea fi decât cea a teutonilor, a căror înaintare către sud este dovedită de istorici.

Datarea precisă a migrărilor este dificilă. Nu sunt decât doi celtologi care s-au pus de acord asupra subiec­tului, la diferenţă însă de câteva secole. Vom vedea mai târziu când vom discuta despre goi’deluri.

Spre Nipru, Asia Mică, Italia, Bretania şi Irlanda

în orice caz, invazia celtică a luat şi alte trei direcţii, întâi de-a lungul Dunării cu oprire la sciţi (pe Nipru) şi în Asia Mică, unde douăzeci de mii de războinici s-au con­stituit într-o confederaţie autonomă de trei «regate»,

corespunzând celor trei triburi diferite. Aceşti galaţi s-au suprapus peste populaţia autohtonă frigiană, de limbă greacă, fără ca să ne fi parvenit mărturii scrise despre conflicte sau ciocniri.

S-a produs, ca şi în Spania, un fel de civilizaţie mixtă, aici greco-celtică, acolo ibero-celtică, ce nu avea să se menţină prea mult după ruptura de trunchiul princi­pal celtic, înglobaţi în lumea elenistică, galaţii urmau să dispară prin căsătorii mixte şi asimilare lingvistică.

Alte două curente migratoare puternice au vizat Sudul, înspre valea râului Po, ducând la întemeierea Galiei cisalpine care a fost timp îndelungat motiv de coşmare pentru romani. Celălalt curent s-a îndreptat spre Nord-Vest în direcţia insulelor Cassiteride, dând naştere Bretaniei1‘ şi Irlandei, regiunea de predilecţie a celţilor după dispariţia Celţiei continentale.

Cât de mulţi erau celţii?

Este greu de apreciat, întrucât recensământul me­todic al locuitorilor unei ţări este o inovaţie recentă, în vechea Franţă, oamenii se mulţumeau cu numărarea «focurilor». Se ştia în mare câte guri de hrănit se reu­neau în jurul unui foc şi de aici se afla numărul locuitorilor unei provincii. Pentru a stabili totuşi o cifră cât de cât aproximativă vom folosi metode similare. Vom face apoi o medie.

Să folosim întâi metoda cea mai simplă, aceea a densităţii probabile pe care putea s-o prezinte o populaţie

1) Cuvântul Bretania era folosit până-n Evul Mediu ca să desemneze Marea Britanie, iar cel de Mică-Britanie pentru a desemna Armorica. Folosim aceşti termeni în lucrarea noastră.

rurală lipsită de oraşe şi hrănindu-se dintr-o agricultură primitivă. O densitate de 30 de locuitori pe kilometru pătrat pare o ipoteză acceptabilă pentru regiunile cele mai bogate ale Celţiei maxima, în secolul al lll-lea înainte de Christos. Această densitate se poate reduce la jumătate în regiunile mai împădurite sau în zonele montane.

Această evaluare dă pentru 800.000 kilometri pătraţi şi respectiv 400.000 kilometri pătraţi, 24, respectiv 6 milioane de locuitori, în total 30 de milioane pentru întreaga Celţie. Cifra este probabil scăzută dacă ne gândim că Franţa secolului al XlV-lea număra 22 de milioane de locuitori pe o suprafaţă de 425.000 kilometri pătraţi, adică aproape o treime din vechea Pan-Celţie care, contrar unei convingeri destul de răspândite, nu era mai împădurită ca în zilele noastre.

O altă evaluare se poate obţine pornind de la numărul de popoare sau de naţiuni. Importanţa lor era foarte variată, mergând de la 50.000 la 500.000 de membri. O medie de 100.000 poate fi un minimum. Ex­istau aproximativ 60 de popoare în Galia transalpină, o jumătate de duzină în Italia, trei probabil în Spania de Nord-Vest, vreo treizeci în Marea Britanie şi o duzină în Irlanda, probabil aproape o duzină de la izvoarele Dunării până-n Galaţia. In total cam 120 de popoare, dintre care unele e posibil să nu fi însumat mai rnult de câteva mii de capete, în orice caz, dacă împărţim numărul deja obţinut de 30 milioane la 120, obţinem o medie de 125.000 pentru fiecare popor, ceea ce este evident prea puţin. Este mai indicat, deci, să estimăm populaţia celtică globală, în epoca celei mai vaste ex­pansiuni, între 30 şi 50 milioane de oameni.

Ne-am putea întreba de ce o atare masă umană s-a dovedit neputincioasă în impunerea ei pe continent

şi a cedat în faţa Romei, a cărei demografie era mai mică. Dar Roma era, înainte de a fi un popor, un principiu de organizare pus în slujba unei voinţe de putere. Celţii nu i se puteau opune şi vom vedea mai târziu de ce.

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem. Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Limba romana

Scrisul de mana

Au existat cândva tocul, stiloul, pixul, creionul. Și foile dictando sau de
LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web