CIVILIZAŢIA OCCIDENTULUI MEDIEVAL

in Istorie

Denumirea de „Ev mediu” sau „medieval” este arbitrară şi a fost dată mai întâi de umaniştii Renaşterii, în secolul XV, unei epoci anterioare lor, ce a cuprins câteva secole, după destrămarea Imperiului roman până la ceea ce s-a considerat a fi o „renaştere” a tradiţiilor umanismului civilizaţiei clasice greceşti şi a continuatoarei, în mare măsură a acesteia, civilizaţia romană. Percepţia despre „evul mediu” a suferit influenţele felului de a privi lucrurile şi mentalităţii epocilor ulterioare, care au încercat să o definească. Renaşterea şi clasicismul de mai târziu au văzut evul mediu ca o perioadă întunecată, o epocă de total regres pe toate planurile civilizaţiei şi culturii, care înlocuise echilibrul clasic al artei antice cu o artă considerată „barbară”, înlocuise filosofia clasică a Antichităţii cu „barbaria” scolasticii medievale.

Conţinutul negativ al conceptului de ev mediu a fost preluat, pe plan religios, de Reforma protestantă, deoarece în acea perioadă se afirmase predominanţa Bisericii catolice, cu o ierarhie autoritară şi coruptă, pe care iniţiatorii Reformei, Luther şi Calvin au refuzat-o şi combătut-o.

Revoluţia franceză din 1789, care a pus capăt, în Franţa, drepturilor „feudale” şi a dat semnalul abolirii acestora în Europa, a dat evului mediu politic şi social, identificat cu feudalitatea, un conţinut de asemenea negativ.

În secolul al XIX-lea , curentul literar şi artistic cunoscut sub denumirea de „romantism” a adus o viziune nouă, idealizată asupra aceluiaşi ev mediu. Dragostea romanticilor pentru ruine şi-a mutat interesul de la templele antice la castelele ruinate şi la catedralele neterminate. Atunci a apărut o adevărată pasiune pentru asemenea monumente şi obiecte medievale.
Istoriografia modernă a ajuns la un punct de vedere mai realist şi mai echilibrat cu privire la evul mediu, în sensul că acesta nu a fost numai o perioadă a decadenţei, ignoranţei, barbariei, deşi aceste aspecte nu au lipsit. Pe de altă parte,înseşi epoca istorică modernă, în Europa, este moştenitoarea deopotrivă a Antichităţii şi a evului mediu. În „evul de mijloc” s-au pus bazale statelor şi naţiunilor moderne de mai târziu, ale unei civilizaţii europene, atunci a apărut o nouă structură a vieţii urbane, au reapărut instituţii de învăţământ , precum şcoala şi universitatea, precursoare ale celor moderne, s-au definitivat limbile naţionale şi au început să apară literaturile naţionale.

Când se vorbeşte despre evul mediu, aceasta se referă la o realitate istorică-politică – economică – culturală şi de mentalitate extrem de diversă, în ce priveşte formele şi variantele în care s-a manifestat. Lucrările autorilor străini se referă la evul mediu occidental având ca nucleu principal Franţa, Germania, Italia, Spania de astăzi.
Din punct de vedere cronologic, evul mediu cuprinde perioada dintre secolele V şi XV. Ceea ce avea să devină o realitate geografică şi o relativă unitate politico – culturală numită Europa a avut ca bază civilizaţia mediteraneeană greacă şi latină, care asimilase elemente orientale, bază pe care s-a realizat o sinteză a unor componente diferite : celtice, germanice, bizantine, islamice , precum şi instituţiile religiei creştine, apărută în ultima perioadă a Imperiului roman.

„Occidentul medieval s-a născut pe ruinele lumii romane. În ea, el şi-a aflat şi sprijin şi stânjenire. Roma a fost totodată şi hrana care l-a hrănit şi otrava care l-a paralizat”. (Jacques le Goff).
Oficial, sfârşitul Imperiului Roman de Apus este legat de ultima parte a secolului V d.Chr., când ultimul împărat roman, Romulus Augustulus, este detronat de generalul barbar Odoacru, care şi-a luat titlul de rege al Romei. De fapt, declinul Imperiului roman începuse mai devreme iar cauzele, care au însemnat crize politice, economice şi sociale, au acţionat simultan.

Invaziile şi migraţiile barbare

„Dacă începutul răsturnărilor din care se va naşte Occidentul medieval poate fi aflat în criza lumii romane din secolul III, atunci este legitim să socotim invaziile barbare din secolul V ca evenimentul care precipită transformările, le dă un aer catastrofal şi le modifică profund aspectul” (le Goff).

Barbarii erau pentru greci cei străini culturii şi civilizaţiei lor, concepţie care s-a perpetuat în Imperiul roman. În perioada de sfârşit a acestuia din urmă, au avut loc infiltrări ale barbarilor pe diferite căi.
Cea mai importantă cale a fost cea a migraţiilor. Primele valuri migratorii barbare au avut loc în secolele IV – V : dinpre răsărit au venit în vestul Europei hunii, alanii, gepizii, goţii, din nordul Europei , vandalii şi burgunzii, iar de pe mare,dinspre nord-vest, anglii, saxonii, jutii şi frizonii. Al doilea mare val de migraţii a avut loc în secolele V – VI , prin venirea în Ocident a francilor, alamanilor şi bavarezilor. Al treilea val, în secolele VI – VII este reprezentat de longobarzi (de etnie germanică) şi avari ( de origine turco –mongolă ). În secolele VII – IX , din stepele eurasiatice s-au revărsat spre Apus valuri nomade sau seminomade de populaţii turco – mongole : bulgarii, ungurii, pecegii, cumanii, tătarii. În aceeaşi perioadă, în regiunile scandinave au apărut vikingii, normanzii, varegii, iar din zonele Mediteranei bandele de piraţi musulmani, numiţi sarazini.

Consecinţele acestor invazii şi migraţii au fost diferite, în funcţie de un popor sau altul, în funcţie de gradul lor de civilizaţie şi de receptivitatea lor la procesul civilizatoric şi cultural. Deşi lipsesc informaţiile exacte cu privire la aceste consecinţe în lumea rurală, istoricii presupun că populaţia nu a primit întotdeauna cu ostilitate pe barbari, mai ales cei care erau nemuţumiţi de starea lor economică, respectiv ţăranii sărăciţi, sclavii. Asupra vieţii urbane, urmările au fost diferite , în primul rând migraţiile au însemnat distrugerea, deseori totală, a unor aşezări, implicit a tradiţiilor de civilizaţie şi cultură ale lumii antice. Migraţiile au grăbit procesul de dezintegrare politică a vechiului Imperiu roman. Regii barbari, cei germanici îndeosebi, nu au intenţionat să uzurpe titlul de împărat roman, ci au dorit să facă parte integrantă din lumea civilizată.

„În timpul celor patru veacuri ce despart moartea lui Teoderic (395) de încoronarea lui Carol cel Mare (8oo) , o lume nouă se născuse în Occident, desprinzându-se încet din fuziunea lumii romane şi a lumii barbare. Evul mediu occidental se înfiripase” ( le Goff).

PRIMELE FORMAŢIUNI STATALE ÎN OCCIDENTUL MEDIEVAL

Prima formaţiune statală medievală a fost imperiul carolingian, respectiv statul francilor care, sub Carol cel Mare, a atins perioada de maximă prosperitate şi extensiune teritorială. A fost prima acţiune de organizare statală complexă – politică, economică, administrativă, socială, culturală – care a avut consecinţe decisive în constituirea structurilor evului mediu occidental, a civilizaţiei şi culturii medievale.
La mijlocul secolului VII, singurele regate barbare care se menţinuseră pe teritoriul apusean al fostului Imperiu roman erau cele ale francilor şi longobarzilor. În Italia de astăzi, regii longobarzi doreau să unifice întreaga Peninsulă Italică sub sceptrul lor, dar Carol cel Mare îl învinge pe cel longobard şi se proclamă „rege al francilor şi longobarzilor”. Primei expediţii în Italia i-au urmat altele trei, pe teritoriul Spaniei de astăzi, când armatele lui Carol au cucerit mai multe oraşe şi Insulele Baleare. A întreprins expediţii împotriva saxonilor, bavarezilor, avarilor, piraţilor sarazini din Corsica şi Sardinia, a normanzilor şi danezilor din nordul Europei.

În 8oo, Carol a fost încoronat ca împărat în bazilica Sf. Petru din Roma. A dorit ca imperiul său să fie recunoscut ca Sacrul Imperiu Roman din Occident , termenul „sacru” simbolizând faptul că fusese uns împărat de urmaşul Sfântului Petru pe pământ, Papa, iar denumirea de „roman” că se continua tradiţia Romei. Pentru aceasta, a purtat negocieri cu Bizanţul, care abia în 1012 a recunoscut acest titlu, s-a aliat cu califul din Bagdad, care i-a trimis cheile Sfântului Mormânt din Ierusalim, astfel încât protectoratul franc s-a extins asupra Palestinei, unde Carol a fondat mănăstiri şi un spital pentru pelerini.
Carol cel Mare rămâne una dintre personalităţile cele mai importante ale începutului civilizaţiei medievale occidentale, care a dat numele său unei întregi epoci, cea „carolingiană”. A fost un bun administrator, care fără să creeze instituţii noi, a completat pe cele existente, asigurându-le o bună funcţionare, a determinat o perioadă de progres cultural. El însuşi era un om inteligent şi învăţat, cu un mare respect pentru cultură, învăţământ, artă. Denumirea de „cel Mare” se justifica şi la propriu, căci avea o constituţie fizică neobişnuit de robustă pentru acele vremuri , 1,92 m înălţime, aşa cum s-a confimat când a fost deschis sarcofagul său, în 1861.

Imperiul carolingian nu a fost însă, pecum cel grec sau roman, un organism unitar şi compact, ci un conglomerat de teritorii reunite sub un singur sceptru. Era mai degrabă un stat franc, în care francii erau poporul privilegiat (datorită faptului că erau singurii care, la început, aderaseră la creştinismul romano-catolic) şi cel mai legat de dinastie. În viziunea lui Carol, noul imperiu avea ca ideal universalismul Imperiului roman şi al Bisericii romane creştine.

Odată cu imperiul carolingian apar primele trăsături ale civilizaţiei şi culturii europene, care abandonează ultimele elemente ale instituţiilor romane iar centrul de greutate ale acestei noi civilizaţii se mută din sudul continentului în nord. Prin relativa lui unitate teritorială şi politică dar mai ales prin unitatea limbii latine şi a religiei creştine, imperiul carolingian a reuşit să impună o cultură europeană occidentală.
Din punct de vedere politic, imperiul lui Carol nu putea să reziste prea mult timp ca structură cât de cât unitară, fapt accentuat şi de tradiţia regilor merovingieni (o dinastie care i-a precedat lui Carol) de a-şi împărţi regatul fiilor lor. În 813, singurul său fiu legitim supravieţuitor, Ludovic, a fost încoronat împărat, iar la moartea acestuia, imperiul s-a împărţit între cei trei fii ai săi : Carol cel Pleşuv a primit provinciile din partea apuseană a imperiului lui Carol, Ludovic Germanicul pe cele răsăritene, germanice iar Lothar a devenit rege peste teritoriile de azi ale Italiei , Ţărilor de Jos, Elveţiei, moştenind titlul de împărat şi cele două capitale ale imperiului lui Carol, Roma şi Aquisgrana (oraşul Aachen din Germania de azi). Regiunile care au revenit primilor doi fraţi vor deveni nucleul Franţei şi Germaniei de mai târziu iar poporul franc se va diviza în două naţiuni diferite, vorbind două limbi diferite : francezii şi germanii.

Dintre numeroasele principate în care se dezmembrase fostul imperiu carolingian, cele din Germania de azi aveau un sentiment al comunităţii etnice mai accentuat decât cele de pe teritoriul Franciei. Unul dintre regii germanici, Otto I a obţinut titlul de împărat în 962. El a reluat vechea politică a carolingienilor de a reînnoi raporturile dintre împărat şi Papă, garantând , din nou, Papei puterea asupra patrimoniului Sfântului Petru dar a pretins ca nici un Papă să nu fie ales fără consimţământul său. A pornit campanii militare împotriva Bizanţului, pentru a i se recunoaşte titlul de împărat. Cei doi succesori ai săi, Otto II şi Otto III au dus aceeaşi politică de glorificare a titlului imperial şi de subordonare a Papei de către împărat.

Organizarea politică şi administrativă în Occidentul medieval

În perioada carolingiană, nu a existat structura unui adevărat stat, căci îi lipsea un corp de funcţionari formaţi în scopul de a conduce administraţia. Aceasta era organizată în forme foarte simple, a căror eficienţă era redusă. Centrul guvernării îl consituia palatul, cu familia regală şi înalţii consilieri ai suveranului . Primul consilier ecleziastic al împăratului era un episcop sau un abate, provenind din nobilimea de rangul cel mai înalt. Şeful cancelariei palatului, ai cărei funcţionari erau clerici se numea cancellarius, care confirma şi comunica hotărârile regale. Existau şi o serie de funcţionari laici, dintre care cel mai important era „Contele palatului”, care administra justiţia regală.

Structura politică şi administrativă a Imperiului se baza pe o împărţire a teritoriului în comitate, puse sub conducerea unui înalt funcţionar imperial, contele. Comitatele coincideau fie cu oraşele mai importante, precum în Gallia, fie cu teritoriul locuit de o fracţiune a unui popor sau comunitatea mai multor sate, ca în Germania. Pe teritoriu său, contele îl reprezenta pe rege în toate funcţiile sale : aducea la cunoştinţă dispoziţiile regale şi veghea la aplicarea lor, la păstrarea ordinei publice, răspundea de înrolarea oamenilor liberi pentru serviciul militar, urmărea perceperea texelor şi amenzilor cuvenite regelui. Funcţia sa cea mai importantă era administrarea justiţiei, în virtutea titlului său de judex , pe care o exercita în cadrul unor adunări ale oamenilor liberi, pe care le convoca când era cazul. Cu timpul, s-a format şi un corp de judecători specializaţi, cunoscători ai dreptului cutumiar, care erau numiţi pe viaţă, cu acordul contelui. Veniturile contelui erau asigurate de un domeniu care îi era atribuit, de uzufructul temporar al unei părţi din domeniile regale, aflate îm comitatul său, precum şi pe un procent din amenzi. Conţii, recrutaţi de regulă din rândul celei mai înalte aristocraţii, puteau fi transferaţi sau destituiţi de suveran dar în practică acest lucru se întâmpla rar, pentru că nu existau suficienţi administratori pentru comitate. În timp, datorită veniturilor substanţiale şi a achiziţionării unor proprietăţi funciare, conţii devedeau potentaţi locali ereditari.

În zonele de frontieră erau organizate mărcile , guvernate de un marchiz care exercita puterea civilă şi militară. Mărcile aveau mai ales un aspect militar, fiind fie în zone unde ocupaţia militară de către Imperiu nu se desăvârşise încă, fie grupuri de comitate, din motive de apărare. Mai existau diviziunile teritoriale numite ducate , regiuni autonome în cadrul imperiului sau de la periferia lui.

Cu aceşti administratori locali superiori , împăratul sau regele lua contact o dată pe an, convocându-i la o adunare generală într-unul din palatele sale sau la reşedinţa imperială. O altă adunare, mai restrânsă, cu participarea doar a unor demnitari, elabora, împreună cu suveranul, programul ce urma să fie expus adunării generale. Actele privind hotărârile luate se numeau capitulare.
La baza acestei organizări teritoriale, care a reprezentat prima încercare de administrare centralizată după Imperiul roman, sta o aristocraţie puternică creată de împărat în locul vechii nobilimi de sânge. Împăratul sau regele încerca să-şi asigure fidelitatea acestora prin importante donaţii de moşii, care deveneau posesiuni ereditare, micşorând pe cele regale.

Deşi aveau o capitală stabilă, la Aquisgrana, regii carolingieni nu locuiau numai acolo, ci se deplasau cotinuu, însoţiţi de întreaga curte, de la un castel la altul, aflate în zona dintre fluviile Loara şi Rin. În jurul acestor castele se aflau proprietăţile regale – terenuri agricole, de vânătoare, păduri, rezervaţii pentru creşterea porcilor etc., administrate de funcţionari regali, proprietăţi care asigurau tot ce era necesar curţii regale. Alte surse de venit ale suveranilor le reprezentau amenzile, confiscările, drepturile vamale, taxe pentru folosirea drumurilor, podurilor, cursurilor de apă, donaţii, prăzi de război, tributuri, şi dări. Prin cucerirea unor noi teritorii şi confiscarea unor proprietăţi nobiliare, împăratul /regele îşi procura terenuri necesare pantru a-i răsplăti pe noii săi vasali.

Regalitatea

Conform modelului creat de Imperiul carolingian, biserica era aceea care, prin actul solemn al încoronării, consfinţea din punct de vedere religios puterea politică a regelui sau împăratului.
Ceremonia propriu-zisă avea trei momente : „promisiunea”, un act ritual conceput de Biserică în scopul limitării puterii împăratului sau regelui, înlocuită în secolul XII de jurământ , pe care viitorul monarh îl rostea cu mâna pe Evanghelie sau o relicvă sacră. Episcopul care celebra ceremonia încoronării îi cerea viitorului rege să promită că aduce pace Bisericii şi supuşilor săi creştini, că va înlătura nedreptatea şi va lupta contra duşmanilor lui Dumnezeu şi că va face tot ce-i stă în putinţă pentru ca în regatul său să domnească pacea şi mizericordia. Promisiunea era urmată de „alegere”, când episcopul îl declara rege, se întorcea spre episcopii şi nobilii prezenţi la ceremonie care aprobau şi spre popor, care striga de trei ori : „Încuviinţăm , aşa vrem să fie”. Următorul act era esenţa ceremoniei, ungerea cu mir pe frunte, ritual prin care regele devenea „alesul lui Dumnezeu”. După aceea, episcopul îi înmâna inelul, simbol al legăturii regelui cu poporul şi spada, pentru a lupta contra duşmanilor credinţei. Încornarea propriu-zisă era actul de investire cu demnitatea regală, fără să aibă semnificaţie relgioasă. Din toate aceste rituri decurgea caracterul sacru al regalităţii , generalizat în întreg evul mediu occidental şi, de asemenea, caracterul religios al instituţiei regale şi al reprezentantului ei. Monarhul avea obligaţii faţă de supuşii săi, pe care trebuie să-i protejeze de duşmani, să menţină pacea şi dreptatea, să ocrotească Biserica. A-l sluji pe Dumnezeu, identificat cu biserica şi pe rege era datoria oricărui supus.

Pentru regii franci, statul se confunda cu însăşi persoana regelui. Regatul era conceput ca o proprietate personală, pe care regele o putea împărţi şi lăsa moştenire. Statul merovingian, anterior celui carolingian, păstra caracteristici specific germanice: regalitatea era considerată de origine divină, de unde decurgea puterea de taumaturg (vindecător) a regelui, care după creştinerea francilor devine un ajutor acordat de Dumnezeu regilor pentru putere spirituală, morală şi materială, în scopul exercitării suveranităţii.

Imperiul franc era statul unei aristocraţii care domina popoare diferite. Odată cu declararea lui Carol cel Mare ca „rege al francilor şi longobarzilor” se accentuează caracterul relativ unitar al statului, devenit imperiu şi apoi dezmembrat. De asemenea, actul de investitură religioasă al monarhului constituia un alt factor de coeziune internă al statului. Aceasta a însemnat pentru franci, singurul popor barbar creştinat ca romano-catolici şi nu arieni (arianismul era considerat atât de biserica romano-catolică cât şi de cea bizantină o erezie, deoarece adepţii ei negau natura divină a lui Isus), o recunoaştere a lor de către Biserica romano-catolică drept un popor priviliegat, care avea misiunea de a reconstitui în Occident vechiul Imperiu roman, având însă ca bază religia creştină. Universalismul Imperiului carolingian, coincizând cu cel al Bisericii romano-catolice făcea ca acesta să apară ca un corp al creştinătăţii, un stat în care conducătorii şi diferiţii reprezentanţi ai Bisericii aveau funcţii în toate structurile importante.

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem.

Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.