Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA ROMANĂ

in Istorie

Începuturile Romei

În Antichitate, pe teritoriul de astăzi al Italiei, se găseau numeroase populaţii autohtone, stabilite aici din diferite perioade şi a căror origine nu este cunoscută. În centrul Italiei, pe lângă populaţii indo-europene, au venit în valuri succesive etruscii, a căror contribuţie civilizatoare a fost esenţială pentru civilizaţia romană de mai târziu.

Originile Romei, viitoarea capitală a imperiului, au fost cunoscute mult timp sub forma unei legende, transmisă prin istoriograful Titus Livius dar istoria şi arheologia modernă au făcut lumină în această chestiune. În Latium , regiunea locuită de triburi de păstori latini şi sabini, încă din secolul X î.Chr., s-a ridicat Roma actuală. Triburile latine se uniseră într-o confederaţie iar în jurul anul 65o î. Chr. etruscii, stabiliţi în oraşul Cerveteri de azi, au adus cu ei în aceste locuri principiile unei organizări politice, sociale, urbane, fondând oraşul Roma în perioada 650 -575 î. Chr., astfel încât începuturile acesteia sunt legate de istoria etruscilor. Se consideră că însuşi numele oraşului provine de la numele unui trib etrusc – Rumina – ca şi numele râului Tibru care străbate Roma. Conducătorii etrusci au ales acest loc pentru poziţia lui favorabilă, au înconjurat viitorul oraş cu un zid de apărare, au asanat mlaştinle din jur, au realizat sisteme de canalizare, s-a construit un forum, străzi , sanctuare.

Organizarea politică

Într-o primă perioadă (sec. VI-V î. Chr.) forma de guvernare a fost monarhia . Conducătorul suprem era regele şi conform legendelor, au existat patru legi latini şi sabini şi trei etrusci. Ficare din cele trei triburi era împărţit în 10 curii iar fiecare curie în 10 ginţi. Dintr-o gintă făceau parte toţi cei care descindeau dintr-un strămoş comun, real sau legendar, purtau acelaşi nume, practicau acelaşi cult, aveau dreptul la succesiune. Ginta era împărţită în mai multe familii iar tatăl (pater familias) avea la început putere absolută asupra tuturor membrilor familiei, sclavilor şi bunurilor materiale ale familiei. Dintre căpeteniile familiilor şi ale ginţilor s-a format clasa aristocraţiei gentilice, a „patricienilor”. Membrii celor 30 de curii se întâlneau periodic în adunări separate, convocate şi prezidate de rege şi hotărau asupra problemelor legate de legi, de declararea războiului, condamnările la moarte etc. Adunările curiilor, umite comiţii , alegeau regele iar mai târziu, în epoca republicană, magistraţii. Autoritatea regelui era limitată, fiind controlat de Senat, compus din patricieni şi consilieri ai regelui. Regele era comandantul suprem al armatei, judecător suprem şi mare preot. Plebeii – mici proprietari de pământ, negustori, meşteşugari, cu toţii oameni liberi erau obligaţi la serviciul militar şi nu puteau lua parte la comiţii. Din această epocă datează instituţia „clientelei”, menţinută îm perioadele următoare. Un patrician avea un număr de „clienţi”, care erau, de regulă, străini stabiliţi la Roma, membrii unor familii scăpătate, oameni săraci, chiar foşti sclavi eliberaţi. Aceştia aveau obligaţia de a-l ajuta pe patron în toate împrejurările şi primeau în schimb de la acesta protecţie, hrană, bani.
În a doua epocă, cea a republicii, au intervenit schimbări, populaţia Romei a fost împărţită în cinci clase, în funcţie de avere, cea mai importantă fiind cea a patricienilor şi a clienţilor lor.

Fiecare clasă era obligată să dea un număr de centurii, formaţii de câte 100 de soldaţi care erau unităţi militare şi politice totodată. Regimul monarhic a fost înlocuit cu instituţia magistraturilor. Un magistrat roman nu deţinea puterea judecătoarească, ci avea atribuţii legislative, executive sau administrative, de decizie şi control. Magistraţii erau aleşi pe timp de un an, trebuiau să fi îndeplinit serviciul militar cel puţin 10 ani iar ierarhia magistraturilor se parcurgea din treaptă în treaptă. Primul loc în rândul magistraţilor îl ocupau cei doi consuli , care preluaseră prerogativele regilor din perioada monarhică şi reprezentau puterea executivă supremă, pe care o exercitau, pe rând, câte o lună. Începând din sec. IV î. Chr., unul dintre consuli trebuia să provină din rândul plebeilor.

După expirarea mandatului lor, consulii deveneau proconsuli, administrând o provincie. Praetorul avea atribuţii judiciare, organiza instanţele de judecată şi stabilea procesele. Censorii erau aleşi pe o perioadă de 5 ani, ţineau evidenţa şi controlau împărţirea pe clase a cetăţenilor, întocmeau listele pentru senatori şi ţineau evidenţa bugetului statului. Doi questori controlau administraţia finanţelor publice. Edilii organizau poliţia Romei, aprovizionarea oraşului, a construcţiilor urbane, a tezaurului, străzilor, pieţelor şi templelor. Cei doi tribuni ai plebei apărau interesele acestei clase în faţa patricienilor din Senat, putând bloca adoptarea unei legi prin dreptul de veto. Senatul era instituţia supremă a Republcii, compusă la început din 300 de senatori, mai târziu 900, provenind din rândul familiilor de patricieni iar din secolul IV î.Chr. şi plebeii aveau reprezentanţii lor în această instituţie. Senatorii erau numiţi pe viaţă, se bucurau de numeroase privilegii. Senatul controla administraţia, finanţele, activitatea judecătorească, chestiunile militare, practicile de cult, legislaţia, politica externă.

Perioada imperiului a început în anul 30 î. Chr. , odată cu autodeclararea generalului Octavianus, care si-a adăugat epitetul de Augustus („cel demn de veneraţie”) ca princeps, adică primul dintre cetăţeni. Preluând prerogativele consulilor şi ale censorilor, împăraţii romani concentrau în persoana lor întreaga putere, de comandant suprem al armatei, şef al cultului religios (pontifex maximus), şef al administraţiei imperiale, al finanţelor, supremă autoritate legislativă. În acest fel, Senatul şi-a pierdut puterea efectivă, pentru ca în secolul III d. Chr. să dispară. Mulţi dintre împăraţii romani proveneau din rândul generalilor ce repurtaseră victorii însemnate în războaiele de cucerire, erau întâmpinaţi cu fast la Roma. Cu timpul, succesiunea la tron a devenit ereditară sau prin numirea de către împărat a succesorului său.

Încă din epoca republicană, începuse acţiunea de unificare a Peninsulei Italice iar din secolul V î. Chr. puternica ofensivă militară a Romei, care va duce la crearea Imperiului Roman. Au fost încheiate tratate cu Cartagina, urmate de cuceriri ale unor colonii greceşti. În secolul al III-lea au avut loc aşa-numitele războaie punice, determinate de conflictul cu Cartagina pentru stăpânirea Siciliei. În urma primului război punic, Roma a devenit stăpâna Siciliei, pe care a transformat-o în provincie romană iar la sfârşitul celui de al doilea război punic, Roma a anexat şi coasta Iliriei. După ce şi-a asigurat supremaţia în Mediterana, Roma a cucerit Macedonia, Grecia continentală, ceea ce i-a deschis drumul spre Orient. Au urmat războaie care au dus la cucerirea Peninsulei Iberice, a Pergamului, devenit prima posesiune romană din Asia Mică, apoi Panonia, sudul Britaniei, o serie de regate din Asia Mică, precum şi Moesia, Tracia. La sfârşitul celor două războaie dacice (101-102 şi 105-106 d. Chr.), Dacia a devenit şi ea provincie romană. La moartea împăratului Traian, expansiunea teritorială romană a atins punctul ei maxim, imperiul întinzându-se pe o suprafaţă de 3.300.000 km şi având 50 de milioane de locuitori.
În perioadele următoare, hotarele imperiului au fost permanent atacate iar Roma şi-a pierdut pe rând posesiunile, încât în anul 33o d. Chr. capitala imperiului a fost mutată de către împăratul Constantin la Bysantion, fost colonie grecească de pe malul Bosforului.

Organizarea militară

O asemenea expansiune precum şi durată în timp cum a cunoscut Imperiul Roman nu ar fi fost posibilă fără un sistem de organizare militară extrem de eficient. Statul roman a fost unul prin excelenţă unul militar, în care serviciul militar era obligatoriu de la 17 la 60 de ani, până la 46 de ani erau militari combatanţi iar până la vârsta e 60 de ani aceştia serveau ca trupe de ocupaţie sau în servicii auxiliare. În epoca monarhică, armata, restrânsă numeric, era compusă doar din patricieni şi clienţii lor dar după reforma din secolul V î. Chr. numărul trupelor a crescut continuu. Cei care se eschivau de la îndelinirea serviciului militar îşi pierdeau cetăţenia romană sau deveneau sclavi. Iniţial, fiecare cetăţean îşi procura singur echipamentul şi calul iar statul asigura doar hrana cailor dar din secolul IV î. Chr. armata devine permanentă iar militarii primeau din partea statului hrană, soldă şi echipament. Armamentul era compus din suliţa lungă de 2 m, lancea, sabia de tip iberic cu două tăişuri, pumnalul, arcul şi praştia. Pentru apărare, soldaţii erau echipaţi cu cască, scut din bronz sau lemn, cuirasă din lame de bronz, după modelul cavaleriei macedonene sau cămaşa de zale, precum cea a galilor.

Armata era împărţită în legiuni, constituite din 4200 până la 6000 de militari, fiecare legiune având câte 10 cohorte. Numărul legiunilor a crescut de la 4 la 25, în timpul împăratului Octavianus Augustus, incluzând legiunile constituite din soldaţi din teritoriile cucerite, care primeau cetăţenia romană după îndeplinirea serviciului militar o perioadă de 20 de ani. Disciplina militară era extrem de severă, comandantul suprem putea dispune de viaţa soldaţilor şi a comandanţilor din subordine. Pentru fapte de vitejie se acordau distincţii militare din aur şi argint şi cununa din frunze de laur.Generalii victorioşi erau primiţi cu fast la Roma, unde li se ridicau arcuri de triumf.

Existenţa imperiului a fost asigurată şi de o organizare administrativă extrem de riguroasă şi eficientă. Teritoriile cucerite erau uneori anexate, prin confiscarea a jumătate sau două treimi a teritoriului iar parte din populaţia autohtonă putea fi transplantată la Roma, masacrată sau vândută în pieţele de sclavi. Alteori, oraşele cucerite deveneau municipii romane, cu o relativă autonomie şi drepturi civile dar nu şi politice pentru locuitori. Sistemul federalizării consta în încheierea unui tratat de alianţă, cu condiţii diferite de la caz la caz. Trupele militare numeroase erau cantonate în teritoriile cucerite, unde se stabilea sistemul administrativ roman, prin existenţa magistraţilor ce îndeplineau variate funcţii şi atribuţii. De asemenea, impunerea credinţelor şi ritualilor religioase romane, îndeosebi cele privitoare la cultul imperial, aveau ca rezultat menţinerea regimului de ocupaţie.

Organizarea socială
În epoca republicană, societatea romană era organizată în cinci clase sociale dar în timp sistemul a devenit mai flexibil, mai ales în urma conflictelor dintre patricieni şi plebei, care au dus la obţinerea unor drepturi sociale şi politice pentru cei din urmă : din rândul plebeilor se alegeau doi tribuni şi doi edili, mai târziu au avut acces şi la magistraturile de consul şi praetor, precum şi la funcţii religioase superioare. Prin Legea celor XII Table, aceştia au obţinut recunoaşterea principiului egalităţii tuturor cetăţenilor în faţa legii.

Spre sfârşitul epocii republicane, s-a constituit o nouă clasă, nobilitas , care îi cuprindea pe patricieni, plebeii bogaţi, membri ai senatului, magistraţi. Nobilii aveau dreptul să poarte toga cu o bandă lată de purpură, încălţăminte de culoare roşie, simboluri ale nobleţei. Cavalerii (equites) , iniţial exclusiv militari, au constituit o nouă clasă socială, din care făceau parte alţi cetăţeni bogaţi – mari proprietari de pământuri, oameni de afaceri, avocaţi şi alţii, care nu aveau dreptul de a fi aleşi în Senat şi de a accede la magistraturi. Ca semne distinctive, aceştia purtau un inel de aur şi toga cu o fâşie îngustă de purpură.
Clasa cea mai numeroasă era cea a ţăranilor liberi, care cu timpul au sărăcit, prin pierderea proprietăţii asupra pământului, mai ales datorită administrării arbitrare a domeniului public, ce era constituit din jumătatea sau treimea din pământurile cucerite, date îm arendă marilor proprietari funciari, senatorilor şi cavalerilor. Unii dintre ţăranii sărăciţi deveneau coloni, prin atribuirea de pământ în coloniile romane, unde se stabileau definitiv, după serviciul militar de 16 ani.

Sclavii erau recrutaţi dintre prizonierii de război, infractori, dezertori , debitori insolvabili, copii vânduţi de părinţi. La început, regimul acestora era foarte dur, puteau fi vânduţi, dăruiţi, lăsaţi moştenire prin testament de către stăpânii , care aveau drept de viaţă şi de moarte asupra lor. Spre sfârşitul epocii republicane şi în cea imperială, situaţia lor s-a îmbunătăţit într-o oarecare măsură : erau folosiţi ca mână de lucru la lucrări publice, treburi administrative iar cei care aveau acces la educaţie, deveneau medici, literaţi, oameni de ştiinţă, pedagogi, muzicieni etc.

Viaţa religioasă

La începutul istoriei romanilor, animismul era principala credinţă religioasă, în existenţa unor forţa misterioase malefice sau benefice, aflate în orice fiinţă sau obiect din natură. Se credea că fiecare om îşi are spiritul său protector şi încă de la naştere era ghidat de o voinţă divină individuală. De asemenea, fiecare activitate practică, mai ales din cele legate de cultivarea pământuui – aratul, semănatul, secerişul ş.a. – stăteau sub semnul unei divinităţi protectoare. Acestea erau „geniile” sau numina , cărora le erau adresate actele de cult. Din acestea au derivat, mai târziu, zeităţile propriu-zise, sub influenţa unor credinţe reigioase etrusce dar şi a panteonului grecesc. Jupiter era zeul luminii, al fulgerelor, ploii, mai târziu al victoriei. Junona, soţia lui Jupiter, era protectoarea căsătoriilor şi a naşterilor. Pentru un popor eminamente răzbinic, principalul zeu era Marte, zeitatea care guverna războaiele. Ianus era zeul protector al casei, care privea spre trecut şi viitor şi era reprezentat cu două feţe. A devenit şi zeitatea începutului de an, de unde provine numele lunii ianuarie. Vesta era zeiţa focului sacru, protectoare a Romei. Preotesele ei, vestalele,care întreţineau focul sacru în templul Vestei, erau în număr de şase, alese de marele pontif dintre fete sub 10 ani aparţinând unor familii nobile. În timpul serviciului lor de 30 de ani trebuiau să rămână caste şi se bucurau de un prestigiu deosebit. Ofensele aduse unei vestale erau pedepsite cu moartea iar dacă un condamnat la moarte întâlnea în drumul spre locul de execuţie o vestală putea fi graţiat. Minerva era zeiţa meşteşugurilor dar şi a înţelepciunii, fiind asimilată cu Atena din panteonul grecesc, iar Venus a grădinilor şi a frumuseţii, prin asimilarea atributelor Afroditei greceşti. Spre deosebire însă de greci, romanii nu au reprezentat zeităţile lor sub chipul omenesc. Cu un spirit mai pragmatic, aceştia nu erau preocupaţi de problemele filosofice cu privire la evoluţia existenţei omeneşti, moartea, destinul. În principiu, practicilelor de cult aveau scopul de a câştiga bunăvoinţa divinităţilor şi erau o daotorie civică a fiecărui cetăţean de a trăi în pace cu divinităţile.

Centrul vieţii religioase îl reprezenta casa fiecărui roman, unde capul familiei oficia cultul domestic, aducând pe altarul de lângă vatră ofrande zeilor casei, Vesta, Ianus, cei doi penaţi şi lari, cei din urmă preluaţi de la etrusci. Actele de cult publice erau reglementate riguros şi supravegheate de pontifi, care nu erau propriu-zis sacerdoţi, ci aveau funcţii de administrare a cultului. Pe lângă îndatoririle religioase, cei care făceau parte din colegiul pontifilor aveau şu atribuţii juridice şi de istoriografi. Ei stabileau calendarul, ţineau evidenţa sărbătorilor, consacrau edificiile publice, vegheau ca legile publice să nu vină în contradicţie cu cele religioase, hotărau admiterea unor divinităţi străine în panteonul roman. Pontifii au fost şi principalii istoriografi ai Romei şi primii legislatori, punând bazele dreptului roman. Colegiul acestora era prezidat de supremul pontif (Pontifex Maximus), în perioada regală însuşi regele iar în cea imperială împăratul. Pontifex Maximus era ales pe viaţă, îşi avealocuinţa în For şi sub autoritatea sa se găsea colegiul sacerdotal al celor 15 flamini, numiţi pentru un an, care executau sacrificiile şi conduceau cultul divinităţilor principale. Alte colegii sacerdotale erau cel al vestalelor, al apulonilor, care organizau festivităţile religioase , banchetele şi jocurile publice, spectacolele de teatru şi circ, cel al augurilor, care interpretau intenţiile şi voinţa zeilor, prin observarea zborului şi al cântecului păsărilor. Pe lângă aceste colegii, existau o serie de confrerii cu atribuţii specifice, de asemenea religioase.

Religia romană nu a avut o doctrină propriu-zisă, bine structurată , stabilă şi a fost caracterizată de disponibilitatea de a prelua credinţe şi practici religioase de la popoarele cu care au venit în contact, atât europene cât şi orientale. Octavianus Augustus a reformat religia romană, a dispus ca teritoriul oraşului Roma să fie împărţit în 14 cartiere, fiecare cu un altar, în care se practica cultul larilor şi al geniului , devenit spirit tutelar al împăratului. Sub influenţa Orientului, au apărut noi personificări ale divinităţilor : Roma însăşi devine o divinitate, căreia i se dedică statui, împăraţii Caesar, Antonius, Augustus sunt declaraţi fii ai zeilor încă din timpul vieţii, li se ridică altare , numeroase statui în For şi se ajunge astfel la un adevărat cult imperial. Alte influenţe orientale au fost materializate în preluarea cultului egiptean al zeiţei Isis, răspândit în întreg imperiul, al zeităţilor Cybele, Baal, Mithra şi altele. La începutul primului mileniu d. Chr., pătrund, tot prin filieră orientală, cultele creştine, o nouă religie ai cărei adepţi au fost într-o primă perioada aspru persecutaţi, prigoniţi şi omorâţi, pentru ca în cele din urmă chiar împăraţii romani să se creştineze.
Viaţa publică şi privată la Roma

Capitala celui mai mare imperiu al antichităţii, Roma avea iniţial un aspect haotic. Străzile erau înguste, întortocheate, rareori pavate şi, în general, prost întreţinute. Centrul vieţii publice a fost mereu zona din jurul colinelor Palatinului şi Capitoliului. Pe colina Palatinului se găseau cele mai multe sanctuare, palatul lui Octavianus Augustus, templul lui Jupiter, cel mai important lăcaş de cult, unde se găseau şi statuile marilor personalităţi romane, monetăria , arhivele, tezaurul, locuinţe ale celor bogaţi. Forumul, situat între Palatin şi Capitoliu, era centrul vieii publice şi piaţă-târg iar celui iniţial i s-au adăugat altele, purtând numele împăraţilor care le-au fondat – Caesar, Augustus, Nerva, Traian, Vespasian. Oraşul propriu-zis s-a dezvoltat pe malul stâng al Tibrului. Pe malul drept se aflau numeroase antrepozite şi magazii pentru grâne, ulei, vin şi alte mărfuri, care erau tansportate pe mare, precum şi locuinţele tăranilor, ale meşteşugarilor şi pescarilor.

Locuinţele obişnuite aveau doar o singură încăpere, numită atrium , cu o deschidere largă în tavan, prin care pătrundea lumina şi apa de ploaie, care era colectată într-un bazin din mijlocul încăperii. Viaţa familiei era concentrată în jurul vetrei, unde se găsea altarul închinat divinităţilor casei. Ca şi cea cretană, casa romană era orientată spre interior, nu avea o faţadă propriu-zisă, din stradă se intra printr-un coridor care ducea în atrium. În casele celor bogaţi, din atrium se intra în alte încăperi laterale, precum cea numită tablinium, în care se servea masa sau aveau loc banchete, doar în unele case existau băi şi alte instalaţii care asigurau un deplin confort. Locuinţele celor bogaţi aveau grădini înconjurate de coloane şi portice de intrare, în interiorul grădinilor se găseau statui, măsuţe de marmură, fântâni arteziene. În asemenea locuinţe, decoraţia interioară era somptuoasă, pereţii interiori erau pictaţi cu fresce, reprezentând scene mitologice sau din viaţa cotidiană, existau mozaicuri parietale sau pavimentare. Mobilierul principal consta din paturi, mese şi scaune de o mare varietate , lucrate din esenţe de lemn preţioase, cu încrustaţii din bronz . Pentru iluminat se foloseau lumânări de ceară şi opaiţe din lut sau bronz în care ardea uleiul. Foarte bogată şi variată ca forme era vesela – farfurii, platoruri, cupe ş.a.- din ceramică , sticlă, argint sau bronz. Marii proprietari de pământuri deţineau pe lângă locuinţa din oraş (villa urbana), care avea şi parcuri, piscine, terenuri de sport şi una la ţară (villa rustica), în jurul căreia se aflau depozite, grajduri, locuinţele sclavilor.

Spre deosebire de greci, care iubeau sporturile, romanii practicau mai ales înotul şi diferite jocuri cu mingea şi îşi petreeau timpul liber cu jocuri de noroc, precum cel cu zaruri. Cele mai frecvente ocazii de divertisment erau spectacolele şi jocurile publice. Spectacolele de teatru aveau iniţial un caracter religios, care a dispărut cu timpul. Primul teatru roman permanent a fost construit de Pompeius în secolul I î. Chr. şi avea o capacitate de 40.000 de locuri iar teatrul lui Marcellus se păstrează şi astăzi la Roma. Spre deosebire de cel grec, care folosea pantele naturale pentru a plasa locurile spectatorilor în amfiteatru, teatrul roman era în întregime construit, cu un spaţiu liber de formă semicirculară în faţa scenei şi un perete în fundal, care constituia un decor permanent. Spectacolele teatrale, acompaniate de muzică la flaut, erau organizate de un magistrat iar trupele erau compuse de obicei din actori de origine etruscă, care purtau măşti şi peruci diferit colorate ce semnificau anumite roluri. La un moment dat şi femeile sunt acceptate în trupe dar interpretau doar roluri de mimi, în scene comice. Prima piesă a unui autor latin este atribuită lui Livius Andronicus în secolul III î. Chr. iar dintre autorii de comedii cei mai cunoscuţi au fost Plaut şi Terenţiu.
Circul era o distracţie care se bucura de mare popularitate la romani. Construcţia, cum a fost Circus Maximus, presupus a fi avut 400.000 de locuri, era asemănătoare unui stadion, de forma unui patrulater, cu un zid în mijloc şi altul de-a lungul lui. În acestea aveau loc cursele de care, care trebuiau să înconjoare de 7 ori zidul. În amfiteatrele, de formă elipsoidală, cu o capacitate de câteva zeci de mii de locuri, spectatorii asistau la lupte cu animale sălbatice, luptele de gladiatori. Erau construcţii de dimensiuni impresionante, precum Colosseumul din Roma, amfiteatrele din Nimes (Franţa), Verona, Capua (Italia).

ARTA ROMANĂ

Arta romană se referă nu numai la creaţiile de pe pământul italic, ci şi la cele realizate în timpul dominaţiei romane în toate provinciile Imperiului, pe trei continente – Europa, Asia, Africa. Deoarece diversele populaţii aflate sub stăpânire romană şi-au păstrat propia zestre culturală, credinţele, obiceiurile, pe fondul cărora au asimilat elemente ale culturii şi artei romane, nu se poate vorbi despre o artă romană unitară, ci doar despre un ansamblu foarte divers, din care fac parte deopotrivă arta de pe teritoriul Italiei de astăzi şi arta romană aşa-zis provincială.

Cele mai vechi manfestări ale artei romane reprezintă o sinteză a caracteristicilor diferitelor populaţii italice cu care romanii au venit în contact, în primul rând etruscii. Aportul acestora a fost cel mai semnificativ în privinţa arhitecturii şi scupturii în bronz, genuri în care etruscii au excelat. De asemenea, romanii au asimilat mult din arta greacă elenistică. O serie din aceste opere au fost transportate la Roma, mulţi artişti şi meşteşugari etrusci şi greci au fost aduşi la Roma, pentru a lucra în folosul cuceritorilor. În epoca elenistică, atelierele de sculptură greceşti primeau comenzi pentru clientela romană, căreia îi furnizau copii după sculpturi, piese de ceramică, obiecte de podoabă greceşti. Între secolele VI-II î. Chr., arta romană a evoluat în paralele cu cea etruscă, pentru ca din secolul II î. Chr. să se poată vorbi despre o artă romană cu caracteristici proprii.

Realismul, gustul pentru narativ au fost unele dintre tendinţele fundamentale ale artei romane. Faţă de cea greacă, este lipsită de fantezie şi inspiraţie creatoare, în schimb a perpetuat cultul pentru perfecţiunea realizării tehnice, preluat de la greci. Eclectismul este o altă caracteristică a artei romane, care se datorează, pe de o parte, numeroaselor influenţe si asimilări din artele altor popoare iar pe de altă parte, gustului de acest fel al celor care comandau piese de artă.

Arhitectura este domeniul cel mai reprezentativ, ca urmare a preluării tradiţiilor constructive etrusce şi greceşti. Romanii au perfecţionat unele dintre aceste procedee, spre exemplu prin inventarea unui fel de ciment compus din amestecul de pietriş, nisip şi materii vulcanice peste care se turna în cofraje mortar. Peretele realizat din acest material era apoi acoperit cu cărămizi arse sau blocuri mici de piatră tăiate în formă de romb. Tehnica cărămizilor arse a dus la realizarea unor elemente arhitecturale detinate acoperirii edificiilor, cu scop constructiv dar şi decorativ, cum sunt bolta şi cupola, necunoscute arhitecţilor greci. Noile sisteme constructive au permis în acelaşi timp realizarea unor edifiii de mari dimensiuni, cu diferite destinaţii.

Dintre tipurile de monumente caracteristice, bazilica era o clădire publică de mari proporţii, cu intrare pe una din laturile mari sau mici, compusă dintr-o vastă sală dreptunghiulară, împărţită în mai multe spaţii interioare prin şiruri de coloane. Situate în apropierea Forului, bazilicele erau locurile unde se ţineau şedinţele tribunalelor, loc de întâlnire al comercianţilor şi în general al oamenilor de afaceri. Din arhitectura bazilicilor derivă cea a palatelor şi primelor bazilici creştine din Imperiul bizantin. Apeductele erau destinate aprovizionării cu apă a oraşelor romane, prin tuburi şi canale subterane, susţinute la suprafaţă prin arcuri. Primul apeduct, cu o lungime de 16,6 km, datează din secolul IV î. Chr. Mai târziu a fost construit pentru Roma un apeduct lung de 91 km, altele în unele provincii, ca Franţa sau Spania (la Segovia).
Templul reprezintă o sinteză a tradiţiilor greceşti şi etrusce. Aşezat pe un podium de piatră înalt, avea uneori o formă dreptunghiulară, cu intrarea flancată de un rând de coloane şi încăperea centrală (cella) înconjurată de coloane adosate (parţial îngropate în zid), precum templul Fortunei Virile din Roma. Alte temple aveau o formă circulară (templul Vestei din Roma ) sau pătrată, ca cele păstrate pe teritoriul Franţei. Coloanele erau ionice sau corintice, preluate din arhitectura greacă sau, ceea ce era tipic pentru decoraţia şi a altor edificii romane, erau suprapuse cele trei ordine arhitecturale greceşti – doric, ionic şi corintic – fecare pe câte un rând. Una dintre capodoperele arhitecturii religoase este Panteonul din Roma, „templul tuturor zeilor”. Construit iniţial în secolul I î. Chr., a fost refăcut succesiv de mai mulţi împăraţi. Are formă circulară, e precedat de un vestibul susţinut de 16 coloane aşezate pe două rânduri. Înălţimea, de peste 40 m, este egală cu diametrul, este acoperit de o imensă cupolă, decorată în interior cu cinci rânduri concentrice de casetoane. Deschiderea rotundă, cu diametrul de 9 m, din mijlocul cupolei era unica sursă de lumină.

Arcul de triumf , realizat pentru prima dată în secolul I î. Chr., are forma unei porţi boltite, cu 1-3 deschideri frontale, uneori şi laterale, ornamentată cu coloane, basoreliefuri şi statui. Deasupra se plasa un grup statuar sau trofee care aminteau victoriile din războaiele de cucerire purtate de împăraţi , despre virtuţile cărora erau inscripţionate texte pe fronton (partea centrală superioară a arcului). Cele mai impunătoare arcuri de triumf existente la Roma sunt ale împăraţilor Titus, Constantin, Septimius Severus. La Beneventum (Italia) se află cel închinat împăratului Traian, altele în zone ale Italiei şi Franţei, dedicate lui Octavianus Augustus. Porţile de intrare în oraşe erau de asemenea monumentale dar s-au păstrat doar parţial, ca cel din oraşul german Trier. Erau flancate de turnuri şi aveau atât rol de apărare cât şi decorativ.
La fel ca arhitectura, la începuturile ei sculptura romană se confundă cu cea etruscă, abia din secolul al II-lea î. Chr. şi-a dobândit caracteristici proprii, rămânând însă sub influenţa principiilor statuarei greceşti. Sculptorii romani imitau sau copiau statuile elenistice, accentuând viziunea realistă în redarea figurilor şi a veşmintelor. Cele mai frecvente reprezentări sunt cele ale unor personaje contemporane, împăraţi, senatori. Fiecare împărat a fost imortalizat în numeroase statui şi busturi, la diferite vârste şi în diferite variante artistice. Spre exemplu, lui Octavianus Augustus i s-au dedicat 140 de statui şi busturi. Uneori, împăraţii erau reprezentaţi călare, în statui ecvestre, precum cea a lui Marcus Aurelius, un tip de reprezentare ce apare pentru prima oară în sculptura europeană. De asemenea, portretul a fost unul dintre genurile scupturale intens cultivate, care în ciuda unor elemente standardizate, precum aerul solemn al personajului, detaliile foarte amănunţite ale fizionomiei şi pieptănăturii, marchează şi caracteristici individuale ale modelului. Sunt destul de numeroase şi portretele feminine, care prezintă o mai mare varietate fizionomică, detalii de coafură, îmbrăcăminte, podoabe etc., faţă de cele masculine. Era mult utilizată aşa-zisa „tehnică a burghiului”, unealtă de sculptură cu care se realizau prin găurire în piatră sau marmură toate aceste detalii.

O altă tehnică sculpturală, basorelieful a avut ca principal scop consemnarea, prin intermediul scenelor narative, a a evenimentelor importante ale istoriei romane, îndeosebi luptele, victoriile, faptele de vitejie ale unor împăraţi şi conducători de armate. Basoreliefurile se întâlnesc pe arcuri de triumf, altare, temple, sanctuare, sarcofage. Unul dintre cele mai celebre basorelifuri decorează Altarul Păcii din Roma (Ara Pacis Augustae) , care este înconjurat de o incintă rectangulară din marmură, decorată cu două benzi suprapuse de basoreliefuri. Registrul inferior are ca motive decorative frunze şi muguri de acant, ciorchini de struguri, păsări iar cel superior înfăţişează o procesine solemnă a lui Octavianus Augustus, a familiei sale, a unor apropiaţi ai săi, precum şi personaje mitologice şi alegorice. Astăzi, fragmente din aceste basoreliefuri se află în muzee diferite, Luvru, Vatican, Uffizzi din Florenţa, Muzeul Naţional din Roma.

Columna lui Traian, de la începutul secolului II d. Chr., aflată la Roma în Forum, glorifică victoria împăratului în cele două războaie dacice, într-o compoziţie dinamică, cu o multitudine de figuri şi scene în ordine cronologică, desfăşurată pe trunchiul coloanei. Cu acelaşi model compoziţional, Columna lui Marcus Aurelius de la Roma este mai convenţională şi lipsită de expresivitate.
De la mijlocul secolului II î. Chr. datează primele exemple de pictură romană cunoscute, găsite pe pereţii unor case, precum „Vila misterelor”,”Casa nunţii de argint” din Pompei şi Herculanum, lîngă Neapole, păstrate datorită faptului că au fost îngropate în lava vulcanică după erupţia Vezuviului. Au fost executate de pictori greci, pe panouri de stuc care imită prin culoare marmura şi reprezintă scene de interior, peisaje, naturi statice, subiecte mitologice şi motive geometrice, florale sau amoraşi. Unele compoziţii picturale, realizate în tempera, frescă, encaustică (care foloseşte ceara topită) au un accentuat caracter narativ, în scenele de gen sau de viaţă cotidiană, naturi statice, peisaje, unele reprezentând şi imagini ale unor edificii.

Mozaicul a fost o tehnică preluată de romani de la grecii elenişti , pe care au practicat-o cu rezultate artistice remarcabile. La început erau în alb-negru, mai târziu policrome, parietale sau pavimentare, realizate din pietricele, bucăţi de sticlă sau ceramică colorată. Un exemplu celebru este mozaicul de la Pompei, din secolul II d.Chr., ce reprezintă una dintre bătăliile lui Alexandu Macedon. Dintre artele „minore” s-a remarcat cea a prelucrării sticlei, a metalelor preţioase, ceramica de lux, sculptura miniaturală în pietre semipreţioase, în care s-au executat piesele decorative numite came.

DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem. Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Istorie

LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web