Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Codul bunelor maniere

in Psihologie

40-de-reguli-de-baza-din-codul-bunelor-maniere-cele-mai-importante-bune-maniere-786

Dacă nu putem fi buni, să încercăm să fim măcar politicoşi. „N.Steinhardt „Jurnalul fericirii”. Ideea scrierii acestei cărţi ne-a fost sugerată, ca pe vremuri lui Lewis Caroll, celebrul autor al cărţii „Alice în ţara minunilor”, de către o foarte tânără domnişoară care ne-a rugat să-i împrumutăm sau să-i spunem de unde poate cumpăra un „Cod al manierelor elegante” deoarece urma să „iasă în lume” şi avea o sumedenie de nedumeriri. Pentru că exemplarul din „Usage du monde” al Baroanei de Staff din 1899 se pierduse din bibliotecă, am început să căutăm o carte mai recentă, publicată la noi pe această temă. După această trudă am descoperit nişte modeste şi timide broşurele apărute în ultimele decenii. Asta era tot. Nu ne-am putut împiedica să medităm asupra cauzei inexistenţei în cultura noastră, timp de 45 de ani, a unei cărţi de referinţă în acest domeniu. În Germania, de exemplu, apar şi se vând anual cu mare succes cam două titluri noi de astfel de cărţi, şi asta de foarte mulţi ani. Broşurile de care aminteam erau scrise cu bun simţ, însă rămâneau extrem de incomplete. Am înţeles că se ocoliseră cu multă grijă subiecte „tabu”, ca de exemplu botezul, nunta, ceremonialul de înmormântare etc. De ce erau aceste subiecte interzise este uşor de presupus. Am recitit în schimb “Codul eticii şi echităţii socialiste” şi jurământul de pe coperta carnetului de U.T.C. Era vorba acolo despre obligaţia de a-ţi da viaţa şi sângele pentru cauza Partidului. În grădiniţe, şcoli generale şi licee, copiii erau învăţaţi să recite chiar de la vârsta de 3 ani Ode dedicate Partidului şi conducătorilor iubiţi; iar la orele de dirigenţie profesorul era constrâns să comenteze cuvântările Secretarului General sau să facă învăţământ politic.

Să nu ne facem iluzii, nici o ţară din lume nu seamănă cu un pension de domnişoare. Nu toţi oamenii de pe glob sunt bine crescuţi, idiferent de regimul politic existent într-o ţară. Stând de vorbă cu o prietenă din Germania care a vizitat de mai multe ori România şi mărturisindu-i dorinţa noastră de a scrie o astfel de carte ne-a spus că după părerea ei n-ar fi nevoie, căci nicăieri în altă parte n-a întâlnit oameni atât de blânzi, de ospitalieri şi bine crescuţi ca la noi.

Să fie bunele maniere o problemă de bun simţ? Sau numai de cultură şi instruire? Sau numai de mediu? Se poate deduce din experienţa fiecăruia dintre noi că o comportare civilizată depinde de toate elementele enumerate mai sus. Secretul unui comportament agreabil şi civilizat în societate se poate obţine din decantarea bunelor obiceiuri filtrate şi adaptate de la o generaţie la alta. Bunicii, părinţii, şcoala şi nu în ultimul rând Biserica sunt de neânlocuit într-o existenţă normală a oamenilor în societate. Un adevăr cunoscut, dar neasimilat suficient spune că drumul libertăţii trece prin cultură. Există o cultură de tip rural – obiceiuri, datini, ritualuri ce conduc la un comportament civilizat şi o cultură livrescă,din care omul şcolit poate învăţa multe, dar nu în mod obligatoriu şi bunele maniere.

Problemele de educaţie şi comportare civilizată există în întreaga lume şi nu vor fi niciodată rezolvate pe deplin. Situaţia de la noi, după 45 de ani de imixţiune brutală, în existenţa socială şi chiar familială, a unei forţe oarbe, nemiloase, care, în numele fericirii umane a căutat să ne ucidă fericirea, a încercat să creeze „oameni noi”, asemenea unor marionete stângace şi supuse, este totuşi deosebită de cea din alte părţi.

Cum să surâzi când ţi-e frică? Cum să te bucuri la căsătoria copiilor când te temi că vei fi văzut la biserică? Cum să-i spui cu drag unei doamne ” Doamnă”, când există un decret care te obligă sub semnul unei ameninţări continue să spui „Tovarăşa”…?

În multe ţări, situaţia economică permite mamei să nu lucreze, dacă doreşte, ca să se ocupe personal de educaţia copiilor. Trebuie să recunoaştem că la noi această posibilitate a fost ferm înlăturată deoarece nu se putea trăi dintr-un salariu. Au apărut generaţiile pe care le-am numit „copii crescuţi cu cheia de gât”. Nu prea aveau ce să înveţe şi nici de la cine. Cum răul, din nefericire, contaminează cu uşurinţă, puteau cel mult învăţa de la cei mai mari şi în nici un caz lucruri bune. Timpul a trecut şi acum fetiţele şi băieţeii cu „cheia de gât” au ajuns părinţi şi cresc, educă alte generaţii de copii cu cheia. Să nu fim însă pesimişti, rămânând la o viziune catastrofică asupra viitorului societăţii româneşti. Atunci, cartea aceasta nici nu ar mai avea sens.

Nici o constrângere şi nici o libertate a fiecăruia dintre noi nu poate înlocui sfatul unui om înţelept, cumpătat şi liniştit. În viaţa fiecărui om există nevoia de modele, iar în societatea românească de după al doilea război mondial evenimentul cel mai dramatic l-a constituit tocmai distrugerea acestor categorii ce ar fi trebuit să devină modele morale. Intelectualii, oamenii de cultură au umplut temniţele comuniste, tocmai ca pentru un cod al onoarei nu le permitea să treacă, în chip cameleonic, de la o doctrină politică la alta; harnicii şi înţelepţii satului au nimerit cam tot acolo şi tot din aceleaşi motive. Şi ne-a mai rămas modelul activistului de partid. A fost într-adevăr un „model” şi trebuie să recunoaştem că făceam eforturi să-l imităm, iar rezultatul s-a văzut şi urmările se resimt. S-a deteriorate orice normă morală şi aproape toate noţiunile normale au fost golite de sens.

În Piaţa Română din Bucureşti se află şi acum inscripţia „Vom muri şi vom fi liberi!”. De nenumarate ori în aceşti ani am încercat să descifrez sensul mai profund al acestui credo tragic. Să se fi referit numai la dictator? Să fi fost incluse toate frustrările şi iluziile copiilor fără coplilarie, a copiilor crescuţi cu „cheia de gât”? Să fi fost doar strigătul ultimei generaţii de copii – cum spunea altădată un adolescent – care a mai văzut o ciocolată? Să nu ne fi gândit nici unul dintre noi că cea mai dificilă libertate este cea cu care nu ştii ce să faci? Despre democreaţie nici nu mai îndrăznesc să amintesc. Termenul e folosit cu atâta inconştienţă încât există pericolul să se încetăţeanească la noi în accepţia contrară; teroarea arbitrarului şi a lipsei de bună cuviinţă. Fac ce vreau pentru că e democraţie, rosteşte şi potentantul şi omul de rând – şi desigur greşesc – nu asta e democraţia!

Această carte ar vrea să ne împace pe noi cu noi şi pe noi între noi. Cum nimic nu se poate impune prin forţă, ea nu constituie decit un punct de plecare pentru meditaţie şi dialog. Eventualele reproşuri, îndoieli sau nedumeriri pot fi formulate în scris pe adresa Editurii şi promitem că la următoarea ediţie vom ţine seama de ele, încercând să venim în întâmpinarea dorinţelor dumneavoastră cu gândul bun de a ne face viaţa mai frumoasă decât am avut-o. O merităm din plin!

1. ARGUMENT

Ne aflăm la finele secolului XX şi ni se pare că se apropie sfârşitul lumii. Trăim într-o lume nebună, având senzaţia că înebunim şi noi pe zi ce trece. Asistăm îngroziţi la imaginile cumplite din aşa numitele zone conflictuale, zone ce se ivesc în cele mai neaşteptate locuri de pe glob şi se înmulţesc îngrijorător. În discoteci tinerii dansează pe mese! Alţii care se autointitulează „Hell’s Angels”, pornesc noaptea pe motociclete având la bord casetofoane cu muzică Heavy Metal, raşi în cap sau cu plete, îmbrăcaţi în bluzoane de piele cu ţinte, pe care sunt prinse ecusoane cu capete de mort, în jeanşi şi cizme, oferindu-ne pentru o clipă o imagine de apocalipsă.

Desigur, e vorba de o imagine trunchiată şi catastrofică a societăţii în care trăim, dar nu putem să nu ţinem seama şi de ea. În astfel de condiţii, mai merită să ne preocupăm de bunele maniere? N-ar fi mai bine să ne întrebăm dacă ele nu au devenit cumva inutile? Răspunsul e unul singur: buna creştere nu este şi nu va deveni niciodată inutilă, pentru că îl va face pe om să se respecte în primul rând pe sine. Am încetat oare să avem idealuri, să gândim, să ne cultivăm, să ne temem, să ne rugăm? Avem oare dreptul să considerăm tradiţiile perimate sau depăşite? Fără îndoială că nu. Căci nimic nou nu e sub soare . Iată un vechi adevăr ce nu poate fi negat.

În toate timpurile a existat tendinţa oamenilor de a se opune legilor impuse de politeţe, deoarece la prima vedere par restrictive şi inutile. Ele sunt parcă inventate să îngrădească libertatea individului. Dar după o scurtă experienţă de viaţa fiecare om este nevoit să accepte că bunele maniere nu sunt deloc inutile ci ele contribuie la formarea noastră ca „oameni”, la bucuria de a trăi printre semeni civilzaţi. Bunele maniere n-au fost adăugate în mod arbitrar unor structuri sociale. Ele au rădăcini într-un sentiment profund, în acea armonie dintre comportare şi etică, dintre frumuseţea caracterului uman şi moralitatea sa. Confucius, faimosul înţelept chinez (551-479 a.Chr), spunea că virtutea nu reprezintă nimic dacă nu se naşte din curtoazie, adică din inimă. Omul va avea un comportament natural şi agreabil, adică o purtare civilizată numai respectând nişte reguli care s-au impus şi s-au codificat de-a lungul timpului.

Pornind de la principiul 3 că fiecare dintre noi este unic şi de neânlocuit, putem afirma că orice om are dreptul de a fi respectat. Dar de acelaşi respect trebuie să se bucure şi cei din jur. N-am înşirat vorbe goale ci am încercat să formulăm însuşi principiul de bază pe care se bazează această carte.

Codul manierelor elegante este alcătuit dintr-o mulţime de legi, de fapt de convenţii, având, toate, un numitor comun: a nu-l deranja şi a nu-l inoportuna pe semenul tău, ci, dimpotrivă, a-l face să se simtă bine în preajma ta. Tot asta urmăreşte şi statul când emite legi şi decrete prin care se sancţionează diferite delicte civile. Oricine a greşit este pasibil de o pedeapsă mai mult sau mai puţin severă, în funcţie de gravitatea greşelii. Fie că a furat, fie că a călcat pe iarbă, fie că a traversat strada în locuri nepermise, orice om normal trăieşte cu frică de poliţistul ce poate răsări lângă el în orice clipă. Lucrurile stau întrutotul la fel cu legile şi regulile din cadrul codul manierelor elegante dar abaterea de la aceste norme nu este sancţionată de către autorităţi. Şi totuşi codul acesta este adesea respectat cu mai multă stricteţe decât legile statului. Explicaţia e foarte simplă. Dacă pentru delictele legiferate există un singur poliţist la 10 000 de oameni, să zicem, pentru abaterile de la o comportare civilizată „poliţistul” se află în fiecare om înzestrat cu o minimă doză de bun simţ. Nu există legi care să te pedepsească pentru că râzi cu zgomot, pentru că vorbeşti continuu şi foarte tare, pentru că îţi strigi copilul din stradă de la etajul 10 sau pentru că îţi arunci cu dezinvoltură biletul de autobuz pe jos. Vine totuşi un moment în care te întrebi de ce nu mai eşti invitat în casa familiei X, unde te-ai simţit atât de bine. Vine o zi în care observi că vecinii te salută cu răceală evitând să-ţi vorbească, şi chiar proprii tăi copii par jenaţi de modul cum te îmbraci sau mănânci şi în special de faptul că vorbeşti tot timpul. Niciodată nu e prea târziu să înveţi ceva bun de la alţii, însă cu cât vom învăţa mai devreme ce se cuvine şi ce nu ce se cade şi ce nu, ce se face şi ce nu, cu atât viaţa noastră va fi mai ferită de surprize dezagreabile. Trăim înr-o epocă în care noncomformismul este la modă, dar să nu depăşim o etapă obligatorie – accea a conformismului. Picasso nu ar fi ajuns să picteze celebrul tablou „Guernica” dacă n-ar fi ştiut mai întii să picteze în stil clasic.

Buna creştere se dobândeşte în mai multe feluri. Educaţia ocupă de departe cel mai important loc. Vom vorbi despre rolul şi necesitatea educaţiei în familie într-un capitol separat. Dar buna creştere se dobândeşte şi din mass-media, şi prin aversiunea noastră faţă de oamenii cu o comportare dezagreabilă. Învăţăm, cum s-ar zice, din „exemple negative”. Când auzim pe cineva spunând bazaconii şi-l vedem cum se face de râs, rosim de multe ori în locul lui. Iată-ne iar în faţă cu noţiunea atât de complicată de libertate. Fac ce vreau la mine acasă, sunt un om liber. Acest tânăr este într-adevăr un om liber – prost crescut. Dar nici cei care la cel mai mic zgomot în apartamentul vecin bat în ţevi sau în pereţi nu sunt nişte oameni bine crescuţi – intervin alte noţiuni ce caracterizează o fiinţă civilizată – simţul măsurii, toleranţa, îngăduinţa. Toate acestea se învaţă cu răbdare. Ajungem să înţelegem că o taină a vieţii – mult râvnită chiar de Goethe – este echilibrul pe care ni-l dorim cu toţii şi-l avem atât de puţini. Ca să fie totul foarte clar – un om cu bun simţ va învăţa bunele maniere cu multă conştiinciozitate – ca pe o limbă străină, fără să se jeneze că nu a ştiut până în acel moment o regulă de comportament. Ca de exemplu: a-ţi încrucişa tacâmurile în farfurie înseamnă că mai doreşti din felul respectiv! Cel mai INEFICIENT mod de a educa pe cineva este să-i ţii discursuri moralizatoare, interminabile şi plicticoase. Fiecare om trebuie să treacă singur prin experienţe-limită. Cât de educativ ar fi, de pildă, dacă tânărului care ascultă muzică Rapp pusă la maximum, fără să-i pese de vecini, i s-ar pune să asculte fără comentarii, la fel de tare, la aceleaşi ore, fără încetare un concert de Bruckner, sau ceva asemănător! Şi ne putem gândi că şi noi ne-am aventurat uneori într-un domeniu necunoscut fără să ne dăm seama că ne facem de râs. Când asistăm la un spectacol dezagreabil oferit de un cumpărător nemulţumit ajuns la capătul nervilor şi ţipând la vânzătoare, ne putem gândi că şi noi am fost într-o astfel de situaţie, la fel de penibilă. Încă din şcoală se remarcă glumeţii, indivizii cu tupeu, şmecherii, obraznicii. Este adevărat că pentru scurtă vreme devin „eroi”, modele uşor de imitat. Dar un tânăr cu bun simţ va înţelege repede că acest mod de comportament nu este ideal pentru a-ţi atrage respectul celor din jur. „Ca să fii om întreg, atâtea sunt necesare” – spune Geo Bogza într-o carte chiar cu acest titlu – iar una dintre condiţii este buna creştere.

Bunele maniere mai înseamnă să rezişti unei tentaţii care te poate transforma din om cinstit într-un pungaş. Puţini ştiu că a găsi un portofel pe stradă şi a nu-l preda la Poliţie, se cheamă furt. Cei mai mulţi îl consideră noroc… Hazardul nu trebuie să favorizeze infracţiunea şi abaterea de la regulile de bună comportare. Dacă eşti cu adevărat convins că trebuie să fii politicos oricând şi în orice ocazie, înţelegi adevărul fundamental cuprins în celebra inscripţie gravată pe faţada clădirii de la New College, din Oxford: „Manners make man” – comportamentul îl face pe om. Bunele maniere sunt apanajul omului care îşi cunoaşte exact locul în lumea în care trăieşte.

2. SCURT ISTORIC AL BUNELOR MANIERE

Odată cu începutul existenţei sale sociale, umanitatea a impus norme de comportament în toate domeniile esenţiale ale vieţii: hrana şi îmbrăcămintea, relaţiile dintre sexe, relaţiile dintre inferiori şi superiori, corespondenţa, primirea oaspeţilor etc. Comportamentul prescris în aceste ocazii a fost codificat în reguli precise; iar a nu le respecta însemnă a te exclude din categoria ta socială. În toate timpurile, în toate tipurile de grupuri umane, politeţea a fost indispensabilă traiului în comun, chiar dacă obiceiurile difereau de la o ţară la alta. De exemplu, în Germania nu se mai săruta mâna femeilor, dar s-a extins deprinderea de a fi punctual devenită aproape obsesie. Acest mic „amănunt” comentat de un sociolog ar explica, poate, uimitoarea prosperitate a Germaniei din ultimele decenii… Tot aici, cu excepţia meselor oficiale şi a cazului când exista personal de serviciu, invitaţii contribuie spontan la strângerea mesei, la spălarea vaselor – cu simplitate şi eficienţă, fără ca gazda să se simtă jignită.

În Cehoslovacia, unde curăţenia din apartamente este impresionantă, gazda are pregatită pentru musafiri o adevărată colecţie de papuci noi şi comozi şi nimeni nu se simte şocat.

În Canada, ca şi în alte părţi, există obiceiul de a oferi flori în număr par. La noi, un buchet trebuie să aibă un număr de flori fără soţ şi acest obicei autohton poate duce uneori la situaţii comice. Astfel gazda, uşor jenată, îi atrage atenţia musafirului venit din România care i-a oferit 5 garoafe că a pierdut, probabil, o floare pe drum …

În Elveţia, seara, pe malul unui râu, într-un loc pustiu, o fetiţă era neliniştită de faptul că nu găseşte o cutie de gunoi în care să arunce ambalajul de la ciocolată – pentru că nu avea OBICEIUL să arunce ceva pe jos.

Oamenii au obiceiuri bune şi rele. Cum obişnuinţa este a doua noastră natură, obiceiurile sunt foarte importante, atât pentru noi cât şi pentru cei din jur. Dar…bunele obiceiuri respectate cu stricteţe ar face dintr-un om un sfânt şi dintr-o societate reală o lume utopică. Imaginaţi-vă o fiinţă umană care n-ar greşi niciodată cu nimic. După părerea mea ar fi un monstru, un robot. Ideal ar fi ca un om să ştie să-şi păstreze cât mai multe obiceiuri bune şi să le corecteze pe cât posibil pe cele proaste. Dacă avem o viaţă normală, dar totuşi avem prostul obicei de a bea 10 cafele pe zi şi de a fuma 5 ţigări dimineaţa pe stomacul gol, asta ne priveşte personal. Vom vorbi în acest context doar de obiceiurile proaste care îi deranjează pe cei din jur. Nu trebuie să afli dintr-o carte că nu este politicos să faci vizite neanunţate, e de ajuns să te gândeşti că nici ţie nu ţi-ar face plăcere, într-un moment când ai foarte multe treburi, să fii surprins de musafiri, oricât de dragi ţi-ar fi în alte împrejurări. Şi totuşi, există acest obice prost de-a intra la cineva cunoscut doar pentru că trec prin faţa casei. Pe timpuri, a face cuiva o vizită neanunţată nu era deloc un gest nepoliticos, ci dimportivă…dar în alte vremuri oamenii aveau foarte mult timp liber, pe care astăzi nu-l mai au…din păcate.

Se ştie, de altfel, că pentru a intra în codul bunelor maniere un obicei trebuie să fie supus mai întii probei timpului. Până şi etimologia cuvântului ETICHETĂ, în sensul cunoscut de toată lumea, este semnificativă din acest punct de vedere. Oricât de surprinzător ar părea, „eticheta” (ceea ce se cuvine) are la origine o interdicţie. În noul parc de la Versailles, grădinarul-şef al lui Ludovic al-XIV-lea a aşezat inscripţii prin care cerea să nu-i fie călcate în picioare peluzele însămânţate de curând. Cum aceste inscripţii erau adesea ignorate de nobilimea neatentă şi aflate, în paranteză fie spus, în conflict cu regele, bietul om a obţinut din partea Majestăţii Sale un decret care prevedea respectarea „etichetelor”. Astfel, cuvântul a intrat în limbajul curent pentru a desemna o comportare conformă unor norme. Multe obiceiuri nu mai au de mult nici o legătură cu faptele care le-au generat.Cine se mai gândeşte astăzi, scoţându-şi pălăria, că reinterează gestul de ridicare a coifului prin care cavalerii, la sfârşitul unui turnir, îşi descopereau chipul spre a fi recunoscuţi de public?

3. CE SE ÎNŢELEGE PRIN BUNE MANIERE

Formele de manifestare ale politeţii pot să difere de la o ţară la alta, dar şi de la o epocă la alta, în funcţie de mediul social şi de împrejurări. Esenţial este însă CODUL ONOAREI care a făcut, la origine, din vânătorul erei paleolitice un om de societate, care din femeia lui, acoperită cu păr, ceea ce se cheamă o doamnă. Omul de onoare îşi respectă cu sfinţenie cuvântul dat, are principii ferme, nobleţe sufletească, respect faţă de sine şi faţă de ceilalţi, este blând şi răbdător. Un astfel de om, în sensul deplin al cuvântului este agreat de toată lumea. Nu întâmplător un om manierat era acela pe care francezii îl numeau „l’honnete homme”, cinstit. În zilele noastre, îl denumim în mod curent „un gentleman” sau, pur şi simplu, „un domn”. Ce este un gentleman? Există mai multe accepţii ale cuvântului, dar toate uşor ironice, un gentleman fiind acel domn care apucă zahărul cu cleştilorul, chiar dacă este singur la masă, cel care, întind într-o baie unde se află o femeie goală, se retrage spunând: Pardon domnule!…Un gentleman mai este, în fine, acel domn care se bărbiereşte şi se îmbracă special pentru cină, chiar dacă trăieşte singur în junglă. Desigur, toate aceste definiţii atrag respectul, dar toate te fac totodată să surâzi. Şi de aici până la a-l considera pe gentleman-ul nostru ridicol nu este decât un pas. Să nu ne grăbim totuşi s-o facem. Un om care se respectă şi îi respectă pe alţii nu poate fi ridicol. Adevăratul gentleman are câteva tabu-uri pe care nu le încalcă niciodată. El nu vorbeşte despre bani în societate şi mai ales nu se laudă că are bani cu nemiluita, dar nici nu se plânge că-i lipsesc. Nu se împrumută decât în cazuri extreme şi niciodată de la o femeie. Nu comentează în faţa unor terţe persoane gesturile şi vorbele soţiei sau ale copiilor săi şi nici nu-i ceartă în faţa străinilor. Nu dezvăluie nici secretele, nici dificultăţile lui familiale. Îşi stăpâneşte pasiunile, emoţiile, sentimentele, pentru că rămâne stăpân pe el însuşi, oricare ar fi împrejurările, chiar şi atunci când este într-o situaţie disperată. Se străduieşte să aplice înţeleptul şi banalul obicei englezesc după care nu se acordă nici unui lucru mai multă importanţă decât are. În realitate, faţă de toată lumea, superiori sau inferiori în ierarhia profesională sau socială, dovedeşte aceeaşi politeţe, cu alte cuvinte, se străduieşte să nu supere pe nimeni şi să-i facă pe cei din jur să se simtă bine.

Oricine ştie că un om de societate agreabil este întâmpinat de cei din jur cu mai multă bucurie decât un necioplit; că o persoană zâmbitoare este acceptată mai uşor în societate decât un om posomorât; că un personaj îngrijit inspiră mai multă

încredere decât un boem. Printre noii îmbogăţiţi este foarte răspândită părerea că bunurile lor înlocuiesc politeţea şi cultura, că poţi foarte bine să trăieşti şi fără ele. Dar cât de crudă e trezirea la realitate în momentul când averea sau rangurile dispar şi nimic nu le mai umple viaţa. E în avantajul oricui să dea crezare unui vechi aforism: un om bine crescut rămâne un om bine crescut, fie că situaţia sa materială este înfloritoare sau catastrofală şi oricare ar fi mediul în care este silit să trăiască. Indulgenţă faţă de micile slăbiciuni omeneşti, la care este expus oricine, respectul pentru modul de viaţă al fiecăruia, convingerea că totul este relativ sunt adevăruri valabile peste tot, atât printre milionari, cât şi în rândul oamenilor obişnuiţi. Vom descoperi astfel peste tot, indiferent de mediul social, oameni plini de bun simţ şi de tact şi ne vom da repede seama că averea şi rangul social n-au prea mare importanţă când e vorba de o comportare civilizată.

4. CUM ARATĂ ŞI CUM SE POARTĂ UN OM MANIERAT

SĂ FIM EXIGENŢI CU NOI ÎNŞINE

Poţi să placi persoanelor pe care le întâlneşti, să ai succes după succes, să uluieşti lumea cu inteligenţa ta, dar toate aceste calităţi „sociale” nu-ţi permit totuşi să fii îngăduitor cu propriile tale defecte. Căci acel „cunoaşte-te pe tine însuţi”, celebrul epigraf gravat pe templul lui Apollo din Delphi, este un sfat demn de urmat cu toate că e un examen, dintre cele mai severe, la care trebuie să te supui permanent. Multe conflicte ar putea fi evitate, dacă în momentul declanşării lor ne-am întreba pe noi înşine nu cumva greşim? Să recunoaştem că suntem mult mai indulgenţi faţă de noi decât faţă de alţii. Este, desigur, o înclinaţie natural-umană, dar asta înseamnă oare că trebuie să ne supunem, acestei slăbiciuni, fără să încercăm să luptăm împotriva ei? Vedem aproape întotdeauna paiul din ochiul altuia în locul bârnei din ochiul nostru. Dacă am fi lucizi, dacă ne-am analiza cu obiectivitate, viaţa ar fi mai uşoară pentru toţi.

În orice caz, nu există două feluri de bune maniere: unele aplicabile în societate şi altele acasă. Este suficient să ne impunem să fim politicoşi faţă de familie la fel cum suntem faţă de străini. Numai astfel vom fi respectaţi şi viaţa în intimitate va deveni agreabilă. Ceea ce nu înseamnă că trebuie să trăim rigid ca nişte manechine înţepenite, ci natural, firesc, calm şi liniştit. E deajuns să nu confundăm relaxarea cu dezordinea şi singurătatea cu un mod de viaţă descătuşat de orice reguli de bună cuviinţă. Dar cine nu-i cunoaste pe acei „stăpâni atotputernici” cu cămaşa descheiată, cu bretelele atârnând, cu părul vâlvoi, care pretind soţiei să le aducă imediat papucii, ei tolănindu-se pe o canapea, cu ziarul în mână, pentru a se delecta cu ştirile sportive?

Poate surveni „o catastrofă culinară”, poate să sune telefonul, poate să latre câinele… „sunt stăpân la mine acasă şi la urma, urmei toată lumea trăieşte aici din banii mei!” Sau mai rău,” eu sunt stăpânul casei! Şi toţi membrii familiei trebuie să-mi facă mie viaţa plăcută!” Nu va fi vorba, în mod sigur, de o familie fericită. Dacă-i acorzi familiei tale soiul acesta de stimă, chiar dacă pretinzi că eşti manierat, înseamnă că stima ce ţi-o porţi ţie însuşi e vorbă goală, căci nu laşi politeţea la uşă o dată intrat în casă.

Scopul oricărui om este, s-ar putea spune, să aibă o viaţă frumoasă. Cel mai nonconformist dintre noi va ajunge până la urmă la această concluzie. Sigur că lucrul acesta nu depinde numai de el, dar depinde, în primul rând, de el. E suficient să-ţi imaginezi, atunci când eşti singur şi crezi că poţi să-ţi permiţi orice, că te afli, de fapt, în prezenţa unei fiinţe pe care o stimezi şi faţă de care nu ţi-ai putea îngădui nici o grosolănie. De ce nu ai fi chiar tu acea persoană? Să zicem că ai rămas întâmplător singur pentru câteva zile în casă. Familia ţi-a plecat în concediu. Eşti tentat să laşi paturile în dezordine, dulapurile deschise şi să mănânci direct din cratiţă. E suficient să te gândeşti că în acea clipă îţi intră în casă nişte prieteni care au o părere foarte bună despre tine. Vor fi sigur dezamagiţi de ceea ce văd, iar scuzele vor fi, din păcate, inutile.

MAI MULT SĂPUN, MAI PUŢIN PARFUM

Obiceiurile noastre pot să se schimbe, manierele noastre pot deveni mai rafinate, personalitatea noastră poate să se dezvolte, dar corpul nostru e un „personaj” care ne însoţeşte mereu. El e o componentă constantă a fiinţei umane, căreia trebuie să-i dăm toată atenţia punând în valoare ceea ce ne-a dăruit natura. Nimic nu este mai plăcut decât sentimentul că aspectul nostru atrage şi reţine privirea celorlalţi. Întrebată care este secretul frumuseţii ei, o mare actriţă a răspuns scurt: „multă apă, mult săpun şi nimic altceva”. Cremele, loţiunile, sprayurile, deodorante, coloniile au devenit indispensabile toaletei zilnice, dar ele nu pot înlocui, în nici un caz, baia şi duşul. Lipsa de timp nu este o scuză pentru dinţii cariaţi, pentru mâinile şi picioarele neângrijite sau pentru un păr lăsat în dezordine. Toate aceasta nu sunt legate de o situaţie financiară privilegiată şi oricine invocă acest lucru este foarte probabil de rea credinţă. Cel care crede că omul trebuie să fie „natural” şi că aspectul exterior nu contează, dovedeşte cel mult că bunul simţ îi este la fel de străin ca periile de păr de dinţi şi de unghii. Pentru fiecare dintre noi, a călători în tramvai lângă o persoană rău mirositoare, lângă un beţiv sau lângă un fumător învederat poate deveni o experienţă insuportabilă. Lipsa de respect faţă de ceilalţi atinge însă apogeul atunci când neglijenţa vestimentară şi murdăria se ascund sub parfumuri tari. Apa de toaletă nu le este permisă decât acelora care mai întâi s-au spălat cu grijă.

DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem. Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Psihologie

LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web