Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Complexele de zi cu zi

in Curiozitati

Ileana COSTACHE
psiholog

În mod obişnuit, înţelegem prin complex un sentiment de vinovăţie sau un sentiment de inferioritate. Uneori el ne apare ca un „corp străin”, un virus care nu permite să ne bucurăm şi să reuşim. Alteori, foarte vechi, complexul este greu de identificat, purtându-l oriunde, mascat şi totuşi puternic.

Un complex se manifestă, „trăieşte”, sub forma unor comportamente, imagini, emoţii, care împiedică adaptarea la situaţii şi probleme mereu noi. Metaforic vorbind, complexul ne „încarcerează”, ne limitează libertatea de alegere, ne face să ne simţim purtătorii a „ceva” asupra căruia nu avem deplină cunoaştere sau putere.

În fiecare dintre noi, într-un mod mai mult sau mai puţin grav, s-au format de-a lungul vieţii, în trecut, reacţii, moduri de a fi, care ne împiedică, paralizându-ne resursele şi şansele de reuşită. Există astfel provocări ale prezentului care „trezesc” aceste complexe şi, conştienţi sau nu, jucăm şi rejucăm fără încetare aceleaşi scenarii, trăim aceleaşi sentimente năvalnice, ne conducem după aceleaşi reguli de conduită care ne-au generat probleme în trecut. Existenţa noastră este atacată la provocările prezentului de complexele noastre.

Când cineva devine conştient de faptul că poartă un complex sau mai multe, încearcă o stare de jenă, tinde să se retragă în anumite situaţii sau în general. Ceea ce trăim, sunt sentimentele şi reacţiile fizice: ruşine, dezgust, indispoziţie, dorinţa de a fugi, imposibilitatea de a vorbi etc. Uneori, acestea sunt trăite confuz, fără a avea legătură aparentă cu situaţia în care ne găsim. Nu avem cunoştinţă de un complex ca atare, ci doar de efectele lui. De aceea, este posibil ca, prin atenţie, să descoperim tipul de situaţii care provoacă sentimentele respective. De exemplu, Alfred Adler consemna: „dacă cineva îmi povesteşte tot felul de lucruri despre curajul său, dar observ că în acelaşi timp se agaţă de braţele fotoliului, închid urechile pentru a deschide ochii”. Asta înseamnă că secretele inconştiente „au vorbit”.

Când se manifestă un complex, apărem în ochii celorlalţi ca nişte persoane stereotipe, repetitive, excesive şi inadaptate. O puternică indispoziţie se citeşte zi de zi. Atunci fiecare persoană complexată atribuie aceste comportamente „firii sale” sau principiilor personale, oferind foarte multe explicaţii. Justificările sunt inutile.
Complexul de abandon (complexul de părăsire)

Sentimentele exprimate direct de acest complex sunt: certitudinea de a fi respins, înlăturat, nesimpatizat, antipatic.

Dacă acest complex există, atunci orice excludere, respingere ori distanţare este trăită ca şi o catastrofă. Avem sentimentul că persoana noastră nu interesează pe nimeni, că suntem marginalizaţi, că şansa de a fi mângâiat, iubit, apreciat, recunoscut, este extrem de redusă, ba chiar absentă. Atunci ne îndreptăm către starea de gol sufletesc, pierderea gustului, plăcerii de a trăi, fiind cel mai puternic semn al depresiei.

Uneori, acest complex se manifestă sub forma suspiciunii îndreptate asupra sincerităţii prietenilor. Este pusă la îndoială calitatea afecţiunii primite şi a semnelor de iubire prin care se oferă aceasta. Şi atunci ceilalţi sunt puşi adesea la încercare.

Cea mai simplă formă a acestui complex se manifestă prin cererea neîntreruptă de dragoste. Persoana întreabă continuu despre sentimentele celuilalt, pentru a se asigura de afecţiunea dăruită. Acest tip de persoană îi bănuieşte pe ceilalţi de infidelitate sau nesinceritate, iar cel mai mic semn de enervare din partea celui care a fost întrebat este o dovadă a trădării.

O formă ceva mai complicată a complexului de abandon, este etapa în care persoana neagă dragostea, afecţiunea, prietenia, tandreţea. Este momentul în care de jur împrejur îşi clădeşte un zid care îl pune la distanţă de iubire. Atunci persoana se comportă doar ca un observator insensibil care consideră ridicolă orice expresie afectivă, fie că aceasta are loc în viaţa de zi cu zi, fie că este vizionată la TV, cinema, citită într-o carte sau într-o revistă, ori intuită într-o situaţie oarecare.

O altă formă a acestui complex se identifică atunci când omul se simte aruncat în lume, abandonat, pradă însingurării. Este construită atunci o concepţie filozofică despre condiţia omului în lume, concepţie însoţită fie de frică, angoasă, în faţa singurătăţii şi dispariţiei, fie de agresivitate împotriva lui Dumnezeu sau împotriva umanităţii şi a „destinului”.

Ultima formă a complexului de abandon, se exprimă printr-un „negativ” la starea iniţială, persoana comportându-se practic ca şi o „mamă ideală”, aşa cum ar fi dorit să se poarte ceilalţi cu ea.

Individul se dăruieşte, se sacrifică pentru ceilalţi, în speranţa că va obţine în schimb dragostea acestora. Se implică şi iniţiază activităţi exaltate care să provoace dragostea şi devine astfel acaparator pentru orice fiinţă cu care se află în relaţie.
Complexul de rivalitate fraternă

Este cunoscut şi sub numele „complexul lui Cain”, după celebra întâmplare biblică dintre Cain şi Abel. Aceasta se referă la „pătrunderea nedreaptă” a celuilalt în lumea noastră şi la sentimentele asociate: gelozie, furie, violenţă.

La copil, acest complex se manifestă în raport cu fratele, iar la adult se manifestă în raport cu orice persoană susceptibilă de a intra în competiţie pentru a obţine o laudă, o promovare la serviciu, o ascensiune socială, un beneficiu sentimental. Acest complex se asociază cu agresivitate, ostilitate, ironie faţă de rivalul social sau revendicare faţă de persoana de la care se aşteaptă să se obţină preferinţa, găsind-o pe aceasta vinovată pentru protecţia rivalului.

Ultimatumul dat prin acest complex este „el sau eu” şi este spus cu impulsivitate şi exagerare.

O primă formă a acestui complex se exprimă prin înţelegerea situaţiilor de cuplu, familiale, sociale, ca şi rivalitate, dezvoltându-se astfel un puternic spirit de competiţie, fără să fie însă distrusă corectitudinea sau spiritul de echipă. O astfel de persoană preferă să muncească singură şi nu în grup, vrea să se afle în fruntea celorlalţi, să câştige confruntările.

În formă mai puternică, acest complex se exprimă prin protecţia rivalului sau a persoanei ce poate deveni rival, prin sacrificiu de sine şi generozitate pentru binele celuilalt.
Complexul de nesiguranţă

Acest complex se manifestă prin impresia de pericol ce nu poate fi evitat sau depăşit şi prin lipsa de încredere în sine şi în ceilalţi, ceea ce perturbă relaţiile cu semenii. Însă, poate cel mai puternic aspect al prezenţei lui, este emotivitatea anxioasă (frica generală, fără un obiect anume). Prezenţa sentimentului de insecuritate la baza nevrozelor a determinat-o pe K. Horney să-l considere „complexul complexelor”. Deci, cu cât suntem mai securizaţi, cu cât labilitatea emoţională este mai diminuată, cu atât şansa către performanţă în dezvoltarea normală este mai mare.

Există mai multe trepte ale acestui complex. Cea mai simplă şi cea mai des întâlnită este starea de teamă pe fondul căreia izbucnesc periodic dramatizări de situaţii, stări de anxietate mai mult sau mai puţin durabile. Persoana aspiră permanent la o stare de siguranţă absolută, un univers magic în care totul este posibil în acelaşi timp, fără momente de probabilitate. Destrămată, această aspiraţie renaşte continuu.

La un nivel superior, complexul se manifestă prin acumularea fricii şi combinarea ei cu situaţii neliniştitoare, dramatic trăite. Rezultă astfel fobiile (fricile) de obiecte, situaţii, evenimente (frica de boli, frica de întuneric, frica de locuri deschise sau închise) etc. Acum pot să apară şi dureri, probleme fizice (spasme, senzaţii neobişnuite) care nu sunt generate de corp, de organism.

Când insecuritatea avansează, generează efecte la nivelul valorilor personale. Frica de a nu avea, de a lipsi ceva, îl determină pe individ să fie zgârcit, să acumuleze resurse (bani, hrană, bunuri, asigurări etc.) cu mult peste nevoile sale. De data aceasta, insecuritatea pare a fi multiplă şi sarcina celui care o resimte aşa este de a se pune la adăpost de orice lucru. Securitatea este acum valoarea supremă pentru individ.

La cel mai înalt nivel de evoluţie, acest complex se manifestă prin raportarea vieţii la moarte. Insecuritatea se transformă în sfidarea permanentă a morţii (comportament de „cascador” în orice situaţie). Persoana face astfel permanent dovada că nu-i este teamă, că frica nu există şi este ridicolă chiar în raport cu moartea.
Complexul de vinovăţie

Sunt autori care-l numesc şi complex al eşecului, fiind legat de „autopedepsire”, de „nevoia de pedepsire”.

Expresiile acestui complex ţin de interpretarea pe care persoana o oferă vieţii. Orice prezenţă socială, orice privire, este simţită ca la un tribunal. „Judecătorii” de pretutindeni „ştiu” sau „ghicesc” gândurile, vorbele negândite chiar. Frica de responsabilitate în faţa a ceea ce s-ar întâmpla în urma unui act spontan antrenează o inhibiţie continuă, o teamă puternică. Ca atare, destinderea şi repausul sunt rar cunoscute. Interdicţiile sunt puternice şi împiedică fericirea personală, în timp ce greşelile sunt trăite cu înverşunare, generând autopedepsire şi autocondamnare. Indiferent de nivelul de inteligenţă, valoarea personală este ceva neclar, mascat, neexprimat.

Prima formă a acestui complex se exprimă printr-un difuz sentiment de a nu fi ceva în ordine în ciuda eforturilor de a face lucrurile bine, fără greşeli. Apare tendinţa de a justifica ceea ce faci, de a cere acordul celorlalţi. Persoana caută cu tot dinadinsul să fie apreciată, aprobată. Orice plăcere personală este negată, refuzată.

La nivelul superior, apare sentimentul lipsei de demnitate. Persoana se teme de orice responsabilitate, starea de laşitate care derivă de aici otrăvind toate proiectele personale. Apare ruşinea de sine şi individul se condamnă pentru eşec. Se conturează astfel complexul de eşec, este dramatizat eşecul personal, situaţiile sunt abordate cu o stare de angoasă, acuzare de sine, autopersecuţii.

Idealizat, acest complex se leagă de puritatea morală, de umilinţă, de concepţia că prin comportamentul personal, prin altruism, păcatul, poate fi răscumpărat.

Ultimul stadiu al complexului este marcat de autosuficienţă. Persoana nici nu bănuieşte existenţa complexului, este mulţumită de sine, pedepseşte viciul şi eroarea celorlalţi. Individul este mândru de el şi nu mai încearcă nici un sentiment de vinovăţie.
Complexul de inferioritate

Se manifestă printr-o timiditate excesivă, însoţită de teama de a fi ridicol. De aici apare dificultatea de a te exprima, frica de public, de grup, „jena socială”. Este vorba de o sensibilitate extremă, de slăbiciune, de incapacitate, de teama că eşecul personal va fi luat în râs de către ceilalţi. Persoana este, deci, inhibată, rigidă, cu trac, cu dorinţă de a fugi, de a evita încercările, provocările.

Acest tip de complex se manifestă în special în plan social. Inferioritatea socială presupune compararea permanentă cu alţii: intelectual, estetic, economic, moral. De fapt, „inferiorizatul” suferă de o tulburare de autoevaluare: se îndoieşte de el însuşi, este lipsit de încrederea în sine, aşteaptă să fie luat în considerare de către alţii.

În forma sa banală, complexul se manifestă prin certitudinea că eşti luat în râs, că nu vei avea şansa vreodată să placi, să reuşeşti, să te aprecieze ceilalţi.

Ceva mai gravă este situaţia în care inferioritatea (fizică, economică, intelectuală, profesională etc.) invadează întreg psihicul, devenind obsesie şi blochează resursele. Apare atunci asocierea cu sentimente de vinovăţie (te simţi vinovat pentru că provoci dezgust prin ceea ce ai inferior).

Formele avansate ale acestui complex conduc la o valorizare personală pe un alt teren, ales în funcţie de înclinaţii, de aptitudini, pentru a fi evitat astfel, eşecul total. Persoana se apără astfel prin satisfacţiile personale dobândite pe altă cale, într-un domeniu paralel. Astfel, este dobândită admiraţia (cel cu un defect fizic va deveni performant într-un domeniu intelectual, complexatul intelectual va căuta să aibă forţă sau frumuseţe fizică etc.).

În forma sa cea mai înaltă, complexul de inferioritate este „şters”, „anulat” aparent. Persoana pare să aibă încredere nelimitată în sine, afişează succesul, este agresivă şi ironică faţă de rivali. Apare uneori chiar un aspect spectacular, teatral, individul simte nevoia de a fi văzut, privit, admirat. Cel ajuns aici poate arăta dorinţa de a se arăta în ipostaze care să şocheze şi are plăcerea de a se autoadmira.
Complexul afirmării de sine în plan sexual

Se manifestă prin stingerea spontaneităţii şi iniţiativei personale. Cel care suferă de acest complex este supus şi total dependent. Persoana nu se poate afirma pe sine, nu poate fi autonomă. Acest complex este urmare a unei atitudini rigide în educaţia copilului, părintele refuzându-i copilului dreptul de a se bucura de viaţă într-un ritm personal.

În forma cea mai simplă, acest complex se manifestă prin dificultăţi ale afirmării de sine în viaţa sentimentală, în relaţie cu prietenii, în profesie. Apare timiditatea, teama de a nu fi plăcut celorlalţi sau autorităţilor. De aceea, sunt căutaţi protectori, persoane care să poată oferi siguranţă. Până la capăt, voinţa personală este complet anihilată.

În formele puternice este căutată realizarea valorilor sociale legate de putere, de conducere. Apar acum persoane foarte autoritare, rigide, care din cauza slăbiciunii emoţionale caută un statut care să întărească voinţa personală.

În forma cea mai avansată, agresivitatea provoacă suferinţe celorlalţi, dorinţa de afirmare nu are oprelişti, răsturnând orice autoritate. Ceea ce se încearcă este realizarea dorinţelor egoiste.

Toate aceste complexe rămân parţial necunoscute. Împăcarea sau lupta cu ele rămâne o încercare de zi cu zi a fiecăruia dintre noi. Cu şi fără ele, rămânem, însă, o „varietate” incitantă pentru noi înşine şi pentru toţi ceilalţi.

Filozofia lui Nietzsche

Conceptul de „vointa de putere” joaca un rol central in gandirea lui Nietzsche, in masura in care este pentru el – in sens metafizic – un instrument pentru intelegerea lumii: „esenta cea mai intima a existentei este vointa de putere”. In proiectul lui, vointa de putere este analizata ca relatie interna a unui conflict, ca structura intima a devenirii, ca pathos fundamental, si nu numai ca dezvoltare a unei forte. Aceasta conceptie permite depasirea omului, nu eliminarea lui, ci abandonarea vechilor idoli si mentalitatilor lor prafuite si a sperantei intr-o lume de dincolo, acceptarea vietii in ceea ce comporta ea ca aspiratie spre putere. Astfel, contrar falselor interpretari ale filozofiei sale, supraomul nietzschenian nu este un om atotputernic fizic si intelectual, ci reprezinta o tendinta in evolutie, asteptata si dorita de om. Omul reprezinta un lucru ce trebuie depasit, este o punte si nu scop (parabola acrobatului din Zarathustra).

Pornind de la ipoteza vointei de putere, Nietzsche dezvolta o psihologie abisala, care pune pe prim plan lupta sau asocierea instinctelor, a impulsurilor si afectelor, in obtinerea certitudinii si afirmarii de sine. Reevaluarea periodica subconstienta si managementul inconstient al castig-pierderilor, reprezinta momente esentiale in devenirea Supraomului si in obtinerea „puterii”, fie pe plan fizic, fie psihic.

Este interesant de studiat mecanismul compensarii beneficiilor obtinute pe planul psihic prin cel fizic. Persoanele ce resimt limitarea in obtinerea puterii, esential aici nu este lipsa de putere – orice persoana apta mental dispune de elemente care o fac puternica in cel putin un aspect – ci taierea elanului de a obtine mai mult, eliminarea din competitie sau pierderea subita a interesului, fenomene asociate cu o depresie virtuala a celui ce le resimte. Intreg amalgamul de trairi decupate din mentalul constient dar netrecute prin filtrul ratiunii se asociaza precum angoasa flotanta descrisa de marele psihanalist Freud, si sfarsesc prin a se descarca in momentul in care se face apel la procesul digestiv. Ruminatiile ideatice parasesc terenul in detrimentul celor fiziologice, iar principiul satietatii nu isi mai gaseste locul de ancorare in oceanul de false si iluzorii senzatii de satisfactie. Pe masura ce stomacul, care intre timp a capatat conotatii cerebrale datorita prioritatii de utilizare, isi asigura functionalitatea prin prezenta perpetua a „elementelor hranitoare”, batalia de obtinere a puterii nu mai este resimtita ata de frustrant, o oarecare putere a fost dealtfel obtinuta prin kilogramele in plus care continua sa se adauge cifrelor de pe cantar, tinzand sa depaseasca spatiul alocat de 2 cifre.

Sentimentul de inferioritate – sursa perpetua de insecuritate psihica

Mediul profesional, mai mult ca oricare altul este puternic individualizat in societate, prezentand o serie de elemente de specificitate care il diferentiaza de toate celelalte subsegmente ale socialului. Fiecare element de specificitate poate genera disfunctionalitati in plan individual, constituindu-se ca potentiala sursa de insecuritate psihica.

Securitatea psihica, inteleasa ca acea traire pozitiva de confort, echilibru, relaxare, libertate, reprezinta o cerinta fundamentala a dezvoltarii optime a personalitatii umane si a valorificarii eficiente a capacitatilor ei in cadrul activitatii. Desi aceasta cerinta trebuie satisfacuta de-a lungul intregii existente a individului, cea mai mare insemnatate o are realizarea sentimentului de securitate psihica in cadrul grupului, colectivului, in care persoana isi petrece cea mai mare parte a timpului.

Daca Adler considera aspiratia spre putere drept „factor motivational universal”, psihanalistii vorbesc despre universalitatea „complexului de inferioritate” ceea ce permite afirmatia ca oamenii aspira la putere, dar in acelasi timp se tem de ea. Acest complex de inferioritate reprezinta sursa permanenta de alimentare a frustrarii virtuale de putere, prin faptul ca persoana nu reuseste sa resimta multumire de sine si satisfactie in urma terminarii oricarei activitati. Nemultumirea generalizata si exagerata de multe ori, se reflecta in oglinda realitatii, care prezinta persoanei nu doar o imagine distorsionata despre sine si capacitatile sale, dar le redimensioneaza, accenuand exact acele elemente care intretin sentimentul de inferioritate. Zambetul de mult nu mai face parte din suita de afecte sincer exprimate, a devenit pur social, de complezenta, in locul acestuia si-au facut loc tensiunea musculara ce prefigureaza nelinistea permanenta, senzatia ca ceva nu este in regula si resimtirea acuta a lipsei sigurantei, ceritudinii, a unui punct de reper. Cam acesta ar fi portretul unei persoane, ale carei ganduri bantuie fara tinta prin labirintul complexului de inferioritate, complex care potenteaza exponential dorinta de putere, mascata sau nu.

Conceptul de „sentiment de inferioritate” il gasim explicat in majoritatea dictionarelor de specialitate mai ales in forma sa de maxima intensitate, complexul de inferioritate. Pentru Adler, reprezinta sentimentul bazat pe o inferioritate organica, morfologica sau functionala, persoana incercand sa-si compenseze mai mult sau mai putin fericit deficienta. Adler acorda unui asemenea mecanism o semnificatie etiologica general valabila pentru ansamblul afectiunilor, descriind efectele de supracompensare.

Dupa Freud, sentimentul de inferioritate nu este neaparat legat de o inferioritate organica, el nu este un factor etiologic ultim, ci trebuie inteles si interpretat ca un simptom. Denumit si Golden complex, poate declansa forte compensatorii foarte mari, transformandu-se intr-un aparent complex de superioritate. Uneori se cristalizeaza in jurul unei infirmitati reale, adesea insa poate impulsiona si conduite brutale, despotism, acaparare etc.

Freud considera ca este vorba mai curand de un simptom care trebuie sa fie analizat in raport cu doua pierderi, reale sau fantasmatice, pe care copilul le-a suportat sau s-a temut de ele: castrarea sau pierderea dragostei. Oricare-ar fi valoarea sa descriptiva si relevanta naturala, aceasta notiune s-a dovedit a fi adesea, de ordin rational, corespunzand unor sentimente de culpabilitate sau de depresie. Evaluarea negativa de sine este facuta in raport cu idealul Eului. Inferioritatea se leaga de un ideal grandios, de o dimensiune narcisista a relatiilor subiectului cu el insusi, in masura in care ea implica identificarea in raport cu un altul superior, care are importanta in structurarea sentimentului propriei valori si a increderii in Sine .

Astfel, indiferent de autor, definitorii pentru conceptul de sentiment (complex) de inferioritate sunt urmatoarele caracteristici:

sentiment bazat pe o inferioritate organica efectiva pe care individul incearca sa o compenseze;

inferioritatea se leaga de un ideal grandios, evaluarea negativa de sine este facandu-se in raport cu idealul Eului. Este vorba de o dimensiune narcisista a relatiilor subiectului cu el insusi, in masura in care ea implica identificarea cu altul superior, deci in ultima analiza, relatia cu parintii in copilarie.

provine din cele doua pierderi, reale sau fantasmatice, pe care copilul le poate suferi: pierderea iubirii si castrarea. Structural se traduce in tensiunea dintre Eul si Supraeul pe care il condamna.

efect, consecinta, manifestare permanenta a carentelor sentimentului de comuniune sociala.

Astfel, Adler vede sentimentul de inferioritate insusi „motorul” civilizatiei umane („A fi om inseamna a te simti inferior.”), acest „sentiment de insuficienta” fiind o suferinta pozitiva , „fiinta umana fiind mai degraba orientata spre dominarea lumii exterioare, decat spre echilibru”, avand ca fundament teza: „Corpul uman este construit in mod vadit pe principiul securitatii.”(Adler, 1995, p. 97 )

Totodata Adler afirma: „sentimentul de inferioritate domina viata psihica si se lasa clar sesizat in sentimentul de imperfectiune, de neimplinire si-n permanentele nazuinte ale oamenilor si umanitii”; apoi acesta insista asupra importantei sentimentului de comuniune sociala, spunand, si pe buna dreptate, ca sentimentul de inferioritate este rezultat al „marilor carente ale sentimentului de comuniune sociala”. (Adler, 1995, p. 97 )

De asemeni el revine si asupra complexului de superioritate, vazut ca supracompensarea sentimentului de inferioritate pe plan fantasmatic, ideal. Aspiratia catre putere il face pe individ sa se retraga din fata pericolului de indata ce pare amenintat de o infringere sau din cauza deficitului de comuniune sociala, ceea ce se manifesta prin lipsa de curaj. Consecintele acestei supracompensari sunt lipsa sentimentului de comniune sociala, o imagine deformata asupra propriilor capacitati pe linia supraevaluarii acestora. In final Adler nota: „insecuritatea vietii nu a gasit pana acum – in general o solutie mai buna decat aspiratia la putere”.

In ceea ce priveste originea complexului (sentimentului) de inferioritate, Freud a facut cateva precizari fara a trata insa problema in mod sistematic: sentimentul de inferioritate provine din cele doua pierderi, reale sau fantasmatice, pe care copilul le poate suferi: pierderea iubirii si castrarea.

Structural sentimentul de inferioritate traduce tensiunea dintre Eu si Supraeul care-l condamna. O asemenea explicatie subliniaza inrudirea sentimentului de inferioritate cu sentimentul de vinovatie, dar in acelasi timp face dificila delimitarea lor. Mai multi autori au incercat dupa Freud sa faca aceasta delimitare. Dupa D. Lagache, sentimentul de vinovatie depinde de „sistemul Supraeu-ideal al Eului”, iar sentimentul de inferioritate de Eul ideal. (Laplanche, J., Pontalis, J. B., 1994, p. 391)

Intorcandu-ne acum la conceptul de certitudine, cand un anumit lucru devine previzibil, atunci el va deveni un factor de siguranta. Daca pentru bulimie, frigiderul reprezinta un element securizant, pentru bulimicul informational, acest element devine televiziunea, presa, Internet-ul sau discutiile interminabile la telefon, concomitent sau intr-o permanenta schimbare a pozitiei pe scara ierarhica a accesibilitatii.

Cand bulimia excede fizicul si patrunde pe plan psihic – foamea informationala

Timpul nu mai reprezinta a patra dimensiune, el s-a inradacinat puternic in real, caracterizand prin lipsa lui, orice aspect peren, in aceasta categorie intrand si omul cu panoplia de complexe pe care o poarta in spate, precum un melc.

Pentru majoritatea dintre noi, timpul nu ne mai permite nici macar o pauza binemeritata in care sa dispunem de o alimentatie corespunzatoare, ca sa nu mai vorbim de supraalimentare (cum este cazul bulimiei). Satisfacand foamea fizica printr-o masa usoara, lejera, sanatoara si corecta, vom iesi de sub auspiciile lipsei permanente sau a incapacitatii de a constientiza senzatia de satietate.

Cu toate acestea, pe undeva prin inconstient, exista inca o alerta, ceva indescifrabil, ceva care ne impinge sa actionam pentru a detine controlul asupra propriei fiinte si asupra mediului proxemic, tendinta asemanatoare impulsului de a consuma. Aici intervine informatia, singura in masura sa potoleasca aceasta stare de insatietate, alimentand perpetuu psihicul cu imagini, idei, cuvinte, sentimente, cognitii. Am denumit aceasta foame permanenta de a fi informat si instinctul de a ne plasa inconstient in nodurile informationale din alcatuirea retelei sociale din care facem parte, bulimie informationala.

Exista o asemanare perfecta intre bulimia fizica, sau dependenta de hrana si bulimia informationala, sau goana permanenta dupa informatie.

Cele doua notiuni opuse si totusi fortele vectoriale definitorii ale bulimiei informationale nu sunt altceva, decat manifestari concomitente ale:

Complexului de inferioritate, deformarea exacerbata a propriei persoane, aparuta din cauza unor frustrari si a unei afectivitati oscilante,

Complexului de superioritate, grandomania sau arogarea unor merite necorespunzatoare propriului Eu.

Pentru Adler, psihismul inconstient este determinat de vointa de putere si de sentimentul de inferioritate, acestea fiind mecanismele compensatoare fie ale unor deficiente fizice, fie ale inferioritatii reale sau presupuse ale Eului.

Omul dispune de o tendinta importanta de superioritate, asa incat dezvoltarea lui psihica se datoreaza luptei ce are loc la nivel inconstient intre o tendinta negativa (sentimentul de inferioritate) si o tendinta pozitiva (sentimentul de superioritate), aceasta din urma fiind orientata spre compensare.

In conceptia lui Adler, compensarea (sentimentul de superioritate) joaca acelasi rol pe care il avea refularea (sentimentul de inferioritate) la Freud, absolutizand acest mecanism. In realitate, ambele mecanisme sunt la fel de utile pentru viata psihica a individului.

Figura nr.1 prezinta cele doua mecanisme de formare prin compensare si refulare si respectiv de „deformare”, prin decompensare si defulare, a impulsului de acaparare, fie alimentar, fie informational.

Figura nr.1 – Mecanismul impulsului de acaparare

Psiho-alternative terapeutice

Daca psihanaliza freudiana e preocupata de „vointa de placere“, iar psihologia individuala a lui Adler de „vointa de putere“ (vezi si Nietzche), orientarea lui Frankl urmareste „vointa de sens“ – ca motivatie specific umana – primele doua nefiind in fapt decat expresia „nevrotica“ a acesteia din urma (Frankl, 1996).

Asistam la o dezvoltare si nuantare a cadrului teoretic stabilit de Frankl, atat cu privire la problematica sensului, cat si a teoriei motivationale elaborata de acesta. Analiza existentiala actuala distinge patru motivatii existentiale fundamentale (Längle, 1997), care trebuiesc implinite, ca o scara a devenirii, pentru ca persoana sa poata ajunge la o existenta autentica si ferm intemeiata:

-increderea fundamentala,

-valoarea fundamentala,

-valoarea proprie,

-sensul vietii.

Conform analizei existentiale se descriu patru premise pentru existenta (Längle,1997):

-capacitatea de a accepta conditiile vietii (raportarea la realitate si capacitatea de a avea incredere);

-de a trai cu propria simtire (relatii si valori);

-valorizarea a ceea ce este individual si unic (respect fata de felul, libertatea si demnitatea persoanei, chiar si a celei proprii);

-a actiona si a se angaja pentru ceea ce da sens.

Astfel, etapele presupuse de procesul terapeutic din analiza existentiala:

-prelucrarea emotiei si cognitiei din impresie si traire;

-prelucrarea integrativ-biografica a atitudinilor personale;

-descoperirea formelor de expresie autentice si corespunzatoare situatiei;

-exersarea si realizarea unui comportament incarcat de sens.

In esenta, scopul analizei existentiale este de a descoperi acel „DA“ pentru viata manifestat prin a trai decis si cu acord interior, existenta fiind implinita in acord cu lumea, in vreme ce scopul logoterapiei este de a descoperi sensul (existential).

Principalele afirmatii ale analizei existentiale sunt:

-ceea ce este cel mai profund in om – persoana – nu se poate imbolnavi, este libera si intangibila,

-cu toate acestea, omul poate ajunge la deznadejde daca nu-si descopera sensul sau daca „nu poate fi“,

-omul este responsabil pentru libertatea sa,

-nu este necesar ca omul sa afle placere in tot ceea ce intalneste, nici macar in tot ceea ce afla despre sine insusi (capacitatea de auto-distantare),

-omul nu este intregit doar din si prin el insusi – el are nevoie de o „completare“, implinire, prin intermediul celorlalti (auto-transcendere),

-fiecare om are un loc si o misiune in lume – ceea ce i se cere este doar sa le descopere.

In completare, principala afirmatie a logoterapiei remarca putinta omului de a descoperi un sens in oricare situatie de viata, iar aceasta nu prin elaborare sau impunere ci prin aplecare si cautare, astfel ca pana si situatiile cele mai dificile si lipsite in aparenta de orice speranta sa poata deveni accesibile prin:

-trairea a ceea ce este valoros (de ex. natura, arta, relatia etc);

-crearea de valori (materiale, artistice, spirituale etc);

-suportarea a ceea ce este de neinlaturat si de neschimbat (boala, pierderea unor oameni dragi), in atitudinea de auto-resemnare. (Furnica, 2002)

In cazul foamei excesive de informatii, aplicabilitatea analizei existentiale se constituie o alternativa de succes, constientizand peroana asupra faptului ca informatia reprezinta o cale si nu un scop in sine.

Combinand aceasta strategie cu tehnica de stabilire a scopului din programarea neuro-lingvistica, confuzia se destrama, iar persoana reuseste sa atinga acel nivel de constientizare a finalitatii imediate a propriilor acte. Constient de efectele actiunilor sale, va face fata mult mai bine impulsurilor de cautare obsesiva si de insatisfactie permanenta.

Unii oameni vorbesc greu in public, sunt timizi, altii se vad prea grasi, prea slabi fata de ceilalti sau prea scunzi. Pe unii ii deranjeaza ca au ochii prea apropiati sau nasul putin incovoiat si nu isi mai desprind privirea din oglinda de la detaliul fizic deranjant… Spunem ca au complexe. Acestea ii impiedica sa se adapteze la probleme, situatii noi, limitandu-le, mai mult sau mai putin constient, posibilitatea de alegere.

Este posibil ca in jurul tau sa fie persoane foarte timide, care se exprima greu in grup, temandu-se sa nu fie evaluate, criticate. De vina este complexul de inferioritate . Persoana cu un astfel de complex are tendinta de a se compara mereu cu cei din anturaj din punct de vedere social, estetic, moral, nu se poate aprecia pe sine la justa sa valoare, fiind lipsita de incredere in propria persoana. Traieste cu teama ca este luata in ras si se afla mereu in goana dupa aprecierea celorlalti. De unde si inhibarea, rigiditatea, tracul. Cauzele trairilor pot fi legate de aspecte fizice, inadaptare sociala, impotenta sexuala etc.

Cum poate fi perceputa o persoana complexata de cei din jur? Ca fiind inadaptata, repetitiva, stereotipa. Cum isi explica ea aceste comportamente? De exemplu, crede ca acestea sunt determinate de principiile sale de viata, de felul sau de a fi: „mai bine tac si ascult; este mai intelept”. De fapt, acestea sunt doar justificari care nu o ajuta sa-si gaseasca drumul catre sine , sa inteleaga ce se intampla, de fapt, cu ea.
Alfred Adler este unul dintre psihologii care au explicat in teoriile sale complexul de inferioritate, pe care l-a numit „complexul complexelor”. Specific teoriei lui este ca acest complex poate fi depasit prin mecanismul compensarii, pe care il pune la baza dezvoltarii umane. El vedea compensarea ca o reactie a individului la o lipsa a sa. Prin urmare, perceptia oricarei imperfectiuni a propriei persoane mobilizeaza resurse psihologice ascunse, latente, pentru depasirea sa: „…marile realizari provin de obicei din depasirea cu curaj a dificultatilor si nu sunt o consecinta a vreunei aptitudini originare, cu atat mai putin a absentei acestei aptitudini” (Alfred Adler, „Einfuuhrung in die neuere Psychologie”).

Onassis este un bun exemplu: la 17 ani, singura avere era un dolar si o scrisoare de recomandare a unor prieteni pentru niste oameni de afaceri, iar la 25 de ani ajunsese consulul general al Greciei in Argentina si milionar in dolari.

Dupa Adler, exista si o modalitate de compensare cu valente negative: compensarea prin superioritate si dominatie. Se poate ajunge la comportamente foarte agresive, individul traind iluzia ca este superior celorlalti. Situatia extrema este cea cand se ajunge la atitudini megalomanice. Un bun exemplu in acest sens este Hitler, care s-a transformat dintr-un vorbitor timid, aproape balbait, intr-un orator desavarsit. Complexul de inferioritate l-a impins, in final, spre cucerirea lumii si a cauzat macelul a milioane de oameni pe care-i considera, deja, inferiori.
Poate toti am trait la un moment dat sentimente de insuficienta, de inferioritate fata de altii, ne-am subevaluat si ne-am lasat coplesiti de defecte. Este bine sa intelegi ca este firesc sa ai defecte, dar este necesar sa nu pierzi din vedere ca ai, cu siguranta, si calitati, puncte forte pe care trebuie sa le pui in valoare – fiecare este unic si valoros prin unicitatea sa. Iar pentru a nu te lasa prada sentimentelor de inferioritate este nevoie sa te accepti asa cum esti.

De ce ai nevoie pentru a depasi sentimentul de inferioritate si a trai frumos? Ai nevoie de capacitatea de a accepta conditiile vietii – prin raportarea obiectiva la realitate; de a trai autentic cu propria simtire si nu influentata de ceilalti; de a valoriza ceea ce este individual si unic, acordandu-le celorlalti, dar si propriei persoane, respect; de a actiona cu sens in orice situatie. O existenta implinita inseamna sa fii in acord cu lumea si cu tine insati si, mai ales, sa-ti descoperi menirea.

De exemplu, un barbat care lucreaza in resurse umane a afirmat ca menirea sa este „sa descopere maretia din oameni”. Fiecare are o menire. Este nevoie doar sa o descoperim si sa o ducem la indeplinire.

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem. Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web