Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Credinţele religioase şi viaţa religioasă în Grecia antică

in Arta/Istorie/Justitie/Religie

Credinţele religioase şi viaţa religioasă în Grecia antică

Către sfârşitul epocii arhaice, panteonul grecesc îşi definitivase configuraţia, pe baza tradiţiilor cretano-miceniene şi prin asimilarea unor zeităţi din Orientul cu care grecii aveau numeroase legături iar, mai târziu, datorită cuceririlor din această zonă a lumii.
Există două direcţii de gândire religioasă în Grecia arhaică şi clasică: religia oficială a polisurilor şi cea „populară”, iniţial destul de diferite, apoi întrepătrunzându-se.
Religia oficială, respectiv mitologia îi prezenta pe zeii Olimpului după modelul individului şi al societăţii greceşti. Aşa cum se cunoaşte, din legendele şi miturile Antichităţii greceşti, principalii zei erau în număr de 12, organizaţi după modelul unei familii, fiecare zeitate cu anumite atribute, care variau uneori în funcţie de fuzionările cu alte divinităţi, de zona geografică în care erau veneraţi. Zeus, fiul titanului Cronos, era la origine zeul cerului, mai târziu a devenit căpetenia zeilor care prezida ordinea morală, protector al familiei, al străinilor şi al justiţiei; Hera, soţia lui (după poetul Hesiod era totodată sora acestuia), era o divinitate locală din Argos, care a preluat atributele zeiţei cretane a vegetaţiei şi vieţuitoarelor, pentru greci era protectoarea căsătoriei şi a fidelităţii conjugale;

Poseidon, frate al lui Zeus, de asemenea de origine cretană, era protectorul navigaţiei, zeul mării şi al apelor curgătoare, având ca semne distinctive tridentul şi calul, animal despre care legendele spun că îl adusese în Grecia; Hestia, sora lui Zeus, era o divinitate abstractă (nu apare reprezentată în universul figurativ grecesc) era zeiţa focului vetrei şi al focului în general, venerată în toate casele; cealaltă soră a lui Zeus, Demeter este o zeitate de origine mai veche, era zeiţa fecundităţii şi a agriculturii ;fiicele şi fiii lui Zeus : Apollo, zeu originar din Asia Mică, avea multe atribute, după locurile unde era venerat, ca zeu al înţelepciunii, al agriculturii, al tinereţii şi frumuseţii masculine; Hermes, mesagerul zeilor, protectorul drumurilor şi călătorilor, al comerţului şi negustorilor; Ares, zeul războiului, al distrugerilor, din care cauză nu a avut locuri de cult şi foarte puţine reprezentări în plastică; Hefaistos, făurarul zeilor, zeu al focului şi tuturor meşteşugarilor; Atena, zeiţa-fecioară, proectoare a celei mai importante cetăţi greceşti ce-i purta numele, zeiţă a inteligenţei, înţelepciunii, a strategiei militare, protectoare a livezilor de măslini, a ştiinţelor şi meşteşugurilor casnice; Artemis, zeiţa Lunii, a vânătorii şi sălbăticunilor, a magiei şi a castităţii; Afrodita, de origine orientală, despre care legenda spune că se născuse în Cipru din spuma mării, la început era protectoarea fertilităţii, apoi a frumuseţii şi dragostei..

De obicei, un polis venera în mod special una dintre zeităţi, cultul acesteia fiind obligatoriu pentru toţi cetăţenii respectivului oraş. În cinstea lor se făceau sacrificii, se organizau procesiuni, care cu timpul devin adevărate serbări fastuoase, ocazii de afirmare a prosperităţii şi bogăţiei polisului respectiv şi a mândriei de a aprţine unei anumite comuniăţi sociale.

Principalele forme de cult erau rugăciunea, imnurile recitate şi cântate în grup, ofrandele, sacrificiile de animale, diferite de la un zeu la altul. Religia greacă nu avea un corpus de dogme şi texte sacre iar slujiorii ei nu necesitau o anumită iniţiere sau pregătire în acest domeniu. Orice cetăţean putea deveni preot, prin alegere sau tragere la sorţi, pentru un an sau mai mulţi ori pe viaţă. Capul familiei era cel care oficia actele şi riualurile domestice, cu ocazia naşterii copiilor, spre exemplu.

Caracteristic credinţelor religioase ale grecilor este conceptul de pângărire (miasma) , care se referea la faptul că naşterea şi moartea erau momente impure, care pângăreau şi cei aflaţi în legătură cu acestea trebuiau purificaţi. De semenea, în cazul crimelor, contactul direct sau indirect cu cel care comisese o crimă era contagios, aducând cu sine un rău celorlalţi, care trebuiau să se purifice. Purificare consta în general în ritualuri precum stropirea cu lichide considerate sacre, stropirea cu sângele unor animale sacrificate în cazul crimelor, libaţii ş.a.

Religia populară , datorată unor credinţe foarte vechi, adeseori cu un caracter mistic, cu influenţa orientale, a cunoscut diferite forme de organizare, cu ceremonii şi ritualuri secrete, destinate de regulă unor iniţiaţi. Aceste culte sunt misteriile , la ele nu puteau participa decât cei care vorbeau limba greacă, îndeplineau anumite condiţii pentru a se iniţia. Aceste culte nu erau interzise de religia oficială, ci recunoscute. Cele mai importante misterii au fost cele dedicate zeiţei Demeter, numite şi misteriile eleusine, deoarece actele de cult aveau loc la Eleusis, în apropierea Atenei. Ceremoniile aveau loc la o dată fixă, constau într-o evocare alegorică a morţii şi a reînvierii naturii, era însoţită de lamentaţii, care aminteau de faptul că fiica zeiţei, Persefona, fusese răpită de Hades, zeul Infernului. Ceremoniile erau prezidate de un hierofant ( etimologc, însemnand cel care arată lucrurile sacre),se încheiau cu o procesiune impresionantă, în care adepţii purtau torţe şi ramuri de măslin. La miezul nopţii, procesiunea ajungea la templul zeiţei din Eleusis, unde ceremonia continua cu cântece şi dansuri rituale.

Misteriile dionisiace, erau legate de zeul de origine tracă Dionisos, adorat ca o încarnare a naturii şi a bucuriei de a trăi, zeu al vegetaţiei , al viţei de vie şi al vinului. Ritualurile dionisiace se celebrau noaptea, pe culmi de munţi, adepţii erau încununaţi cu coroane de iederă sau coarne de ţap, excutau dansuri sălbatice, ajungeau la stări de delir, cu ajutorul cantităţilor mari de vin consumate..Misteriile orfice , erau închinate zeului Orfeu, tot de origine tracică, conform tradiţiei cântăreţ din liră care a îmblânzit fiarele. Cultul orfic era o mişcare religioasă mai complexă, ce cuprindea o teogonie, o cosmogonie, o antropogeneză, precum şi o doctrină a salvării: potrivit acesteia, omul poartă încă de la naştere păcatul strămoşesc pe care trebuie să-l ispăşească prin suferinţe. Pentru eliberarea sufletului, întemniţat în trup, iniţitul trebuia să ducă o viaţă morală, de renunţări, abstinenţă de la consumul de carne, să îndeplinească anumite ritualuri.
Dreptul şi justiţia

În epoca prearhaică, legile se transmiteau pe cale orală în marile familii, ai căror capi împărţeau dreptatea în mod arbitrar. Una dintre revendicările cetăţenilor nemulţumiţi privea publicarea legilor valabile pentru toţi, fără deosebire. O serie de polisuri şi-au desemnat pentru aceasta legislatori, care să redacteze legile. Aceştia erau aleşi cu asentimentul diferitelor clase sociale, uneori pe viaţă, alteori pe o perioadă limitată de timp.

Primii legislatori au apărut în oraşele coloniale din Occident. Nu a existat o legislatură unitară pentru toată lumea greacă, astfel încât au apărut o serie de particularităţi, în funcţie de gradul de dezvoltare socială, economică, tradiţiile fiecărui polis. Dincolo de această diversitate, există unele trăsături comune generale : accentul în elaborarea legilor s-a pus pe administrarea justiţiei, dreptatea fiind împărţită în acord cu legile scrise, din momentul în care au existat, legislaţia cu privire la crime a ocupat un loc important în preocupările diferiţilor legislatori. Pedepsele pentru crime vor fi aplicate de către stat, în locul răzbunării arbitrare a familiilor.

Printre cei mai importanţi legislatori , la Atena, au fost: Zeleucos, care a instituit „legea talionului”, de origine semitică („ochi pentru ochi, dinte pentru dinte…”), Harondas, care a instituit pedepse aspre pentru cei care comiteau violenţe. Dracon a răma celebru pentru asprimea legilor sale şi cel mai bine se cunoaşte legislaţia sa referitoare la ucideri. Cazul se judeca în faţa Areopagului , organul suprem de judecată sau în cadrul unui proces prezidat de rege ori în faţa Tribunalului efeţilor. Un alt legislator al Atenei, Solon a dat legi pentru reducerea datoriilor cetăţenilor săraci, suprimând arestarea pentru datorii iar unii sclavi puteau fi eliberaţi. Solon a creat un tribunal cu adevărat popular, numit Heliaia , din care făceau parte reprezentanţi ai celor patru clase, constituite în funcţie de veniturile realizate din exploatarea pământului. Heliaia era o instanţă supremă, formată din 6000 de heliaşti (juraţi), traşi la sorţi din listele propuse de cele 10 triburi. Erau distribuiţi în diferite tribunale, fiecare având o competenţă specifică, cu excepţia Areopagului şi a Adunării poporului, care judeca crimele contra siguranţei statului.

In lumea greacă nu a existat un corp juridic specializat, nu exista profesia de juecător sau avocat, nici de acuzator public. Unul dintre heliaşti îndeplinea formal funcţia de preşedinte al instanţei de judecată Procesul era pornit din iniţiativa unui cetăţean, fie pentru că socotea că fusese lezat, fie că socotea că într-o anumită chestiune fusese lezat statul de către un alt cetăţean. Încă din epoca anterioară existau aşa-numiţii sicofanţi, delatori de profesie, care primeau consistente recompense în bani pentru a nu reclama infracţiuni , reale sau imaginare, astfel încât exista mult loc pentru arbitrariu.

Cetăţenii implicaţi într-un proces, fie ca reclamanţi, fie ca pârâţi, îşi expuneau singuri cauza, verbal sau comandau textul expunerii unui logoped , trebuind să înveţe textul pe de rost. Minorii, femeile şi sclavii erau reprezentaţi în proces de părinţii, soţii, tutorii sau stăpânii lor. Heliaştii doar ascultau expunerea, fără să ia cuvântul, nu deliberau, ci dădeau sentinţa prin vot secret. Dacă acuzatul era dovedit nevinovat, acuzatorul primea o amendă consistentă sau îşi pierdeau drepturile civile, măsură care urmărea să limiteze acţiunile abuzive ale sicofanţilor. Mărturia sclavilor nu era valabilă decât dacă era obţinută prin tortură iar oamenii liberi, neputând să fie torturaţi, îşi puneau sclavii să fie torturaţi în locul lor. Sentinţele date nu aveau drept de apel.

La sfârşitul secolului V au apărut arbitrii publici, aleşi dintre cetăţenii care împliniseră vârsta de 60 de ani. Aceştia interveneau în chestiuni de ordin privat, pentru a încerca să-i împace pe împricinaţi. Sentinţa dată de ei rămânea valabilă numai dacă părţile erau de acord cu ea, în caz contrar se judeca cauza la tribunal.
Natura pedepselor varia în funcţie de condiţia socială a celor vinovaţi. Pedepsele obişnuite erau: amendă, confiscarea parţială sau totală a averii, exilul temporar sau definitiv, pierdera drepturilor civile, închisoarea, supliciile aplicate numai sclavilor (jugul, însemnarea cu fierul roşu, tragerea pe roată). Trădătorii şi profanatorii locurilor sfinte erau condamnaţi la moarte, ucişi cu pietre sau aruncaţi într-o prăpastie.
Deşi imperfectă, justiţia din epoca clasică a înregistrat unele progrese, prin suprimarea legii talionului, a pedepselor colective, punând accentul pe responsabilitatea personală.

Educaţia şi învăţământul

Deşi au existat diferenţe de la un polis la altul sau de la o regiune la alta din cele locuite de vechii greci, unele aspecte generale , în această privinţă , au fost comune. În societatea greacă, eminamente patriarhală, statutul bărbatului şi al femeii era diferit, începând cu momentul naşterii. Până în epoca elenistică, femeile nu aveau dreptul la educaţie.

Informaţiile existente despre sistemele de educaţie se referă doar la Sparta şi Atena, oraşe foarte diferite în privinţa tipului de democraţie practicat, obiceiurilor , mentalităţilor ş.a. În Sparta, copilul aparţinea familiei numai până la vârsta de 7 ani, după care era la dispoziţia statului, până la vârsta de 60 de ani, trebuind să servească mai ales ca militar. Educaţia spartană consta în exerciţii fizice dure şi antrenament militar, care urmăreau să-i formeze copilului spiritul unei discipline extrem de rigide, de supunere necondiţionată, capacitatea de a suporta cele mai aspre privaţiuni. Goi, cu capul ras, primind o hrană insificientă, dormind pe o saltea de trestie, biciuţi adeseori, copiii spartani primeau mai ales o educaţie fizică, cea intelectuală fiind minimă, constând în câteva noţiuni de scris şi citit, aritmetică, muzică militară. Aici şi fetele primeau o educaţie premilitară, constând din alergări, marşuri, luptă, aruncarea discului şi a suliţei.

Complet diferită era educaţia copiilor atenieni, probabil şi a acelor din alte oraşe greceşti. Tatăl dispunea de educaţia copiilor până la 18 ani. De la 7 ani, băieţii mergeau la şcoală, statul atenian avea obligaţia să suporte cheltuielile pentru educaţia primară şi pe cea a băieţilor orfani de război. De regulă, copiii erau trimişi să înveţe în şcoi particulare, părinţii suportând cheltuielile. Şcoala era casa învăţătorului sau se desfăşura în aer liber, constând din noţiuni de scris şi citit, aritmetică , literatură şi muzică, timp de 5-7 ani. După 14 ani, educaţia era exclusiv fizică, cea a băieţilor şi efebilor (tinerii peste 18 ani) se făcea în palestre şi gimnazii, sun conducerea unui instructor. Palestrele erau terenuri de sport, publice sau particulare, dotate cu vestiare, săli de odihnă, băi.Gimnaziile erau complexe sportive de mari dimensiuni, cu multe edificii, anexe, bazine de înot, portice, fântâni, statui. Situate de obicei în afara oraşului, în grădini publice , erau şi locuri de plimbare pentru cetăţeni . Tot în gimnazii aveau loc unele prelegeri de filosofie, care completau educaţia intelectuală a tinerilor provenind din familiile bogate. La Atena au existat trei gimnazii: Academia , unde Platon şi-a întemeiat şcoala de filosofie, Lyceum, unde Aristotel ţinea prelegei de ştiinţă şi filosofie şi Cinosarges , probabil un gimnaziu al metecilor şi locul de întâlnire şi discuţii al filosofilor cunoscuţi sub numele de „cinici”. Fiecare polis avea cel puţin un gimnaziu.

În epoca elenistică, educaţia devine în întregime o obligaţie a statului. Baza studiilor de literatură continuă să fie poemele homerice, muzicii şi retoricii li se acordau mai puţină imortanţă, în favoarea filosofiei sau a studiului medicinii. Atunci au apărut bibliotecile publice, cum au fost cele vestite din Alexandria, Pergam, Rodos, Efes, Siracuza ş.a. De asemenea, epocii elenistice i se datorează apariţia unor instituţii precum muzeul (de la museion-templul muzelor), colecţiile şi colecţionarii de artă, precum şi mecenatul (oameni bogaţi care subvenţionau pe artişti , poeţi şi alţi creatori). Monarhii elenistici subvenţionau cercetarea ştiinţitică şi pe oamenii de ştiinţă. Numai la Alexandria au existat peste 100 de învăţaţi care erau întreţinuţi de stat pentru cercetările lor. În acelaşi oraş existau o grădină zoologică, una botanică, săli de disecţie pentru medici, observatoare astronomice iar muzeul din Alexandria, unde învăţaţii ţineau şi cursuri, devenise de fapt o adevărată universitate vestită în întreaga lume antică.

Gândirea ştiinţifică şi filosofică

Până la Socrate, filosofia clasică s-a menţinut pe linia trasată de gândirea arhaică, fiind un domeniu care cuprinde şi gândirea ştiinţifică. Filosofia era, în concepţia anticilor, „ştiinţa ştiinţelor”, care le înglobează pe toate celelelte. În epoca clasică, îndeosebi în regiunea Ionia, gândirea filosofică a rămas fidelă unui pozitivism abstract, care respinge construcţiile mitice, este mai preocupată de cosmologie decât de destinul uman şi, ca urmare, este rezervată unei elite restrânse.

Heraclit, căuta principiul prim şi îl identifică în foc Pentru el universul se află într-o veşnică devenire şi maximele în care a expus această constatare sunt faimoase: „Totul curge”, „Nu te poţi scălda de două ori în acelaşi râu, căci peste tine curg întotdeauna alte ape”.În această mobilitate, singurul lucru imuabil este logos-ul, legea devenirii, simbolizată prin foc. Cel care animă universul este conflictul (polemos), din acesta ia naştere armonia supremă.

Pentru Anaxagoras lumea este alcătuită din combinarea unor calităţi care nu se pot descompune, fiecare lucru conţine,amestecate, elementele tuturor lucrurilor. O mişcare continuă vizează disocierea acestora, astfel încât încetul cu încetul s-au izolat diferite părţi ale lumii, în interiorul infinitului. Toate mişcările care însoţesc materia sunt posibile pentru că în afara ei există o esenţă care gândeşte, nous sau inteligenţa, principiul organizator al cosmosului.

Democrit a acceptat viziunea cosmogonică dar şi-a extins cercetările asupra unor discipline dintre cele mai diverse, având un spirit enciclopedic.El a susţinut că materia este compusă din particule indivizibile, impenetrabile, pline şi infinite, care se diferenţiază în funcţie de mărime, configuraţie şi poziţie. Şi sufletul este alcătuit din atomi uşori şi sferici. Caracterul extrem de modern al acestei doctrine o face să fie considerată precursoarea atomisticii moderne.

În aceeaşi perioadă clasică, coexistând cu pozitivismul ionian, se afirmă un curent raţionalist, care este mai înclinat spre matematică decât spre fizică şi se exprimă sub o formă mitică, fiind preocupat mai ales de problema destinului. Pitagora şi pitagorismul se răspândeşte în lume greacă. „Matematicienii” urmăresc progresul ştiinţelor, mai ales al matematicii, geometriei şi astronomiei, pentru a descoperi armonia numerică a universului.

Empedocle afirmă că există 4 elemente ale tuturor lucrurilor: focul, apa, aerul şi pământul iar două forţe motrice animă universul: vrajba şi prietenia, care înving rând pe rând. Noţiunea aceasta de ciclu se aplică şi sufletelor omeneşti, sufletele vinovate trebuie să rătăcească de trei ori câte 10.000 de ani pentru a se regenera prin suferinţă. Empedocle a fost totodată inginer, fizician, astronom, biolog.
De la Parmenide au rămas câteva fragmente celebre, precum introducerea la poemul în care se înfăţişează dus în carul fiicelor soarelui către Dreptate, care îi dezvăluie Adevărul suprem. Acest adevăr relevat afirmă că fiinţa există şi non-fiinţa nu există. Fiinţa e identificată cu o sferă perfectă, indestructibilă , imobilă şi finită.

Discipolul său, Zenon din Eleea, reia această teză a fiinţei unice şi imobile, demonstrând în faimoasele lui aporii – Ahile şi broasca ţestoasă, Săgeata imobilă în zbor ş.a. absurditatea unei teze contrare ( aporia-dificultate, metodă de a descoperi contradicţiile şi dificultăţile teoretice pentru a ajunge la descoperirea adevărului sau pentru a fundamenta o îndoială radicală în ce priveşte posibilitatea cunoaşterii). A fost întemeietorul dialecticii, metodă de investigaţie prin discuţie, care se va impune generaţiei următoare de filosofi.

Sofiştii , „adepţii înţelepciunii”,au adus un nou gen de educaţie, care le poartă numele, sofistica. Ei mergeau din oraş în oraş, ţinând conferinţe publice, întreţinându-se cu tinerii, în schimbul unor considerabile retribuţii, astfel discipolii lor erau tinerii din clasele avute, adesea aristocratice. Ei foloseau metoda dialectică, bazată pe discuţia directă cu interlocutorul, care era pus în situaţia de a recunoaşte că postulatele sale sunt false. Datorită cunoştinţelor variate şi profunde, culese din toate discipinele umane, sofiştii au fost redutabili în argumentare. Elevii lor erau seduşi de aspectele practice ale învăţăturilor lor, căci învăţau să vorbească bine, să gândească, să discute, ceea ce era esenţial pentru cei care se pregăteau pentru viaţa politică şi cea publică, în general. Printre cei mai cunoscuţi sofişti au fost Protagoras, Gorgias, Prodicos ş.a.
Socrate nu a avut propriu-zis o şcoală, pentru că nu pretindea nici un fel de retribuţie dar era înconjurat de un grup de tineri fervenţi, printre care şi cel mai faimos discipol al său, Platon,de la care s-au păstrat informaţii cu privire la viaţa şi concepţia filosofică a maestrului său. „Nu a lăsat opere scrise, obişnuia să vorbească cu oamenii din popor, pe stradă sau unde se nimerea, sau dialoga cu discipolii săi. El făcea uz de ironie, în sensul grecesc al termenului, adică de interogaţie, naivă în aparenţă, care îl făcea pe preopinent să-şi dezvăluie slăbiciunile raţionamentelor sale sau inconsecvenţele acţiunilor sale. El însuşi spunea că meseria sa este maieutica , amintind că aşa precum mama sa, care era moaşă, moşea trupurile, el moşea spiritele, adică le dezvăluia adevărurile ascunse pe care acestea le poartă în ele însele, fără ştirea lor.” (P.Leveque)
A fost acuzat că a corupt tineretul, nemaicrezând în zei, pentru aceasta a fost dus în faţa tribunalului. În procesul care i s-a intentat s-a apărat cu nobleţe dar, găsit vinovat, a fost condamnat la moarte. A refuzat să scape, căci discipolii săi îi cumpăraseră pe gardieni, pentru că voia să dea ascultare legilor, deşi nedrepte. A murit bând cupa de cucută, precum o descrie Platon.

Doctrina lui Socrate a proclamat prioritatea omului, susţinând că „filosofia a coborât din cer pe pământ”. Îşi însuşise maxima gravată pe intrarea în templul lui Apolo din Delfi, „Cunoşte-te pe tine însuţi”, pe care o înţelegea ca necesitate a acţiunii bazată pe reflecţie şi introspecţie. Platon i-a atribuit teoria ideilor (cu sensul de formă), care explica realul concret, teorie pa care Platon a aplicat-o unor domenii ale ştiinţei.
Platon a aparţinut unei ilustre familii din Atena şi din grupul acelor tineri pentru care învăţătura lui Socrate a însemnat revelarea propriei lor personalităţi. După o lungă călătorie în care a vizitat Egiptul şi teritoriile occidentale ale Europei, după ce a cunoscut ideile pitagoriciene, şi-a deschis propria şcoală la Atena, Academia. De atunci înainte şi-a petrecut viaţa în meditaţie, consacrându-se formării tinerei generaţii şi alcătuirii Dialogurilor sale.

Piesa de bază a doctrinei sale este teoria ideilor (a formelor). Ideile sunt modelul, structura lumii sensibile. Numai ele reprezintă realitatea adevărată, absolută şi eternă, obiectele vizibile nefiind decât reflexele acesteia. Sufletul este o substanţă independentă, neavând nici o legătură organică cu corpul, sufletul poate reflecta şi concepe idei. Pentru suflet, corpul este un obstacol permanent. Întreaga viaţă morală constă în a te feri să vii în contact cu ceea ce este perisabil şi corporal, ca şi cum ar fi vorba de un lucru impur şi degradant.

În dialogul Fedru, în care relatează moartea lui Socrate, şi-a expus părerea în privinţa supravieţuirii sufletului. In Republica a imaginat o cetate ideală, în care preocuparea de căpetenie e constituirea unui personal de „paznici” ai statului. Femeile şi copiii trăiesc în comun. Un sistem riguros de educaţie oferă celor mai dotaţi posibilitatea de a studia gimnastica (între 17-20 ani), teoria numerelor (între 20-30 ani) şi teoria ideilor (între 35-50 de ani). Individul astfel format, va putea ocupa orice funcţie activă între 35-50 de ani, pentru a se întoarce apoi la studiile sale, care durează până la moarte. Opera Legile completează această viziune asupra cetăţii ideale.

„Platon a folosit forma vie a dialogului pentru a-şi scrie operele, fiind de fapt inventatorul dialogului filosofic, un dialog cu personaje adevărate, precum Socrate, Gorgias şi alţii….Dialogul este folosit în sensul socratic. Prin complexitatea şi diversitatea problemelor abordate, opera sa filosofică a inspirat doctrinele cele mai diferite, timp de secole întregi…Evul mediu, fie el arab, evreu sau creştin se hrăneşte tot din Platon şi tot sub semnul lui se plasează eliberarea spiritului în Renaştere”.(P.Leveque).

Aristotel, cel mai ilustru discipol al lui Platon, a fost fiul unui medic şi s-a arătat interesat mai mult de observaţia concretă, domeniul lui de predilecţie fiind cel al ştiinţelor vieţii. A urmat 20 de ani lecţiile de la Academia lui Platon, apoi s-a îngrijit de educaţia lui Alexandru cel Mare şi, revenind la Atena, a întemeiat Lyceum-ul. Ţinea prelegeri de dimineaţa până seara, şi-a asociat elevii în cercetările sale. A lăsat o operă considerabilă, cunoscută însă numai prin lucrările destinate elevilor săi. O mare parte a operei e consacrată ştiinţei raţionamentului, pe care o dezvoltă într-un sistem coerent. Tipul său de raţionament este silogismul. Bazat pe o doctrină solidă a raţionamentului şi crezând în posibilitatea de a descoperi adevărul, Aristotel s-a străduit să alcătuiască o enciclopedie a tuturor ştiinţelor, cu excepţia matematicii, care nu l-a interesat. A alcătuit, pe baza unor anchete realizate împreună cu elevii săi, primele lucrări ştiinţifice de zoologie. A consacrat moralei tratate speciale, o doctrină care se bazează pe căutarea echilibrului şi a liniei de mijloc. Fericirea, identificată cu raţiunea, este binele suprem dar ea nu constă în plăcere, bogăţie, consideraţie, ci într-o activitate conformă fiinţei umane.Pentru filosof, aceasta îşi va găsi împlinirea în viaţa contemplativă, pentru toţi ceilalţi în practicarea virtuţii, care constă în stăpânirea pasiunilor.

Omul nu poate, după părerea sa, să atingă forma superioară a virtuţii decât în cadrul societăţii, fiind prin definiţie o fiinţă socială (zoon politikon, în sensul iniţial pe care i l-a conferit filosoful era cetăţeanul polisului, fiinţă trăind în societate, în sens mai larg). Aristotel a fost şi precursorul sociologiei, ca ştiinţă modernă, precum şi a ştiinţelor politice. Ca şi teoretician politic, în opera intitulată Politica , se îndepărtează din nou de Platon, nefiind aras de utopia cetăţilor ideale. A studiat constituţiile existente, împreună cu discipolii săi, în 158 de tratate despre cetăţile greceşti, din care nu s-a păstrat decât parţial constituţia Atenei. Recunoaşte că nu există constituţie bună în sine ci că totul depinde de climat, de condiţiile geografice, de precedentele istorice. Lasă să se înţeleagă că cea mai bună formă de guvernământ este democraţia moderată , în care guvernarea propriu-zică e rezervată celor mai instruiţi cetăţeni şi care respectă egalitatea politică.

A fost de asemenea preocupat de poetică, retorică. Din opera Poetica s-a păstrat doar prima carte, referitoare la teatru, în care se opune concepţiilor lui Platon, care exclusese artele vizuale şi pe artişti din cetate, considerând că acestea nu au valoare, fiind copii ale lumii materiale, la rândul ei o copie a lumii ideilor. Aristotel susţine că arta este o imitaţie (mimesis), prin care artistul transfigurează realitatea, având scop şi efect moralizator. Prin aceasta, arta şi mai ales tragedia realizează Katharsis-ul, adică purificarea de patimi.

„Aristotel a fost un spirit enciclopedic cum puţine au existat în Antichitate. A ridicat la rangul de sistem logica şi etica şi a alcătuit un tablou precis al lumii vii, peferând în acţiunea lui de cunoaştere să rămână mai aproape de concret şi real decât oricare dintre filosofii Antichităţii”. (P.Leveque).

Artele plastice

În epoca arhaică începe să se afirme marea artă greacă, favorizată de lunga perioadă de pace, prosperitatea economică a polisurilor şi sub influenţa legăturilor cu Orientul Aropiat. În Grecia, artele plastice nu erau considerate la fel de importante ca cele lirice , poezia, muzica sau filosofia iar artiştii erau consideraţi nişte meşteşugari, care tindeau către perfecţiunea realizării operelor lor. Noţiunea de artă era confundată cu cea de meşteşug, existând o singură denumire pentru cele două –techne, din care derivă în majoritatea limbilor europene cuvântul tehnică. Cu toate acestea, realizările artistice ale Antichităţii au fost de o excepţională valoare estetică.
Arhitectura , în mod special templele, nu era rezultatul muncii unui singur artist, ci a celei de echipă, artiştii înşişi fiind specializaţi în mai multe domenii şi tehnici.
Tipul de monument religios caracteristic este templul , care apare către sfârşitul secolului VIII î.Chr. La început era din lemn, apoi din piatră şi a preluat tipul comun în lumea egeeană. Consta dintr-o încăpere rectangulară, cu o singură uşă pe laura mică, flancată de pilaştri (coloane) care susţineau acoperişul. În faţa uşii se găsea un portic cu 2 stâlpi sau coloane, de asemenea 4 coloane erau amplasate în partea din spate a templului. Când templul era înconjurat de coloane pe toate cele petru laturi ale sale se numea peripter. Amplasarea templelor era gândită în armonie cu mediul înconjurător, pentru a sublinia efectul de măreţie. Încă din perioada clasică apare un element tipic al templului grecesc, coloana. Aceasta era realizată din cilindri de piatră suprapuşi, prinşi unul de altul iar trunchiul coloanelor avea şanţuri săpate de-a lungul lor, numite caneluri . Spaţiul interior cuprindea o încăpere centrală, numită cella sau naos , care adăpostea statuia zeităţii cărei îi era închinat templul. La templele mai mari exista şi o încăpere în faţa celei, numită pronaos şi o alta în spate, numită opistodom , în care erau adăpostite obiectele preţioase aduse ca daruri zeului. Dimensiunile obişnuite ale unui templu arhaic sau clasic erau de circa 30 x 60 m sau mai mari. Deşi planul general se păstra în toată lumea greacă, nu există două temple identice din nici o perioadă.

În perioada arhaică se conturează două stiluri diferite, prin anumite elemente arhitectonice, cum ar fi coloana sau partea din faţă sus a intrării în templu, numită antablament, stiluri ce vor continua în epoca clasică. Acestea au fost stilul sau ordinul doric şi ionic, la care se adaugă în perioada elenistică cel corintic. Ordinul doric era mai sever şi mai greoi, coloana dorică este masivă, cu trunchiul uşor tronconic, cu capitelul (partea de deasupra coloanei, care susţine antablamentul) format din 2 elemente, echina şi abaca. Ordinul ionic are coloana mai zveltă, mai uşoară şi mai subţire, dând impresia de mai multă graţie şi armonie. Capitelul are formă de coarne de berbec sau de melc. Ordinul corintic,de mai târziu, are coloana cu un capitel ornat cu frunze de acant, este în general mai bogat decorat.
Din epocile arhaică şi clasică se păstrează până stăzi temple precum cel al lui Zeus din Olimpia, templele Herei şi al lui Poseidon din Paestum, templul Olimpeion din Agrigento, al Atenei din Siracuza, Olimpeionul din Selinunte ş.a.

Etalonul pentru geniul crator grec în arhitectură rămâne însă ansamblul arhitectonic de pe Acropola Atenei, refăcut în timpul lui Pericle. Este constituit din patru edificii, fiecare cu trăsături particulare şi alcătuind un ansamblu unitar. Propileele erau o intrare monumetală, realizată din marmură, flancată de două corpuri de cădiri cu coloane dorice. Prin porticul central se deschideau 5 porţi ce duceau spre incinta sacră. Templul zeiţei Atena Nike (Atena victorioasă) este un templu de stil ionic, de mai mici dimensiuni, ridicat pe locul unui vechi altar închinat zeiţei, împodobot cu basorelifuri reprezentând figuri de zei şi scene din bătăliile împotriva perşilor. Parthenonul , templul Atenei fecioare era de fapt „marele templu” de expresie clasică, cu coloane dorice în exterior şi coloane ionice în interior. In naos fusese amplasată statuia înaltă de 15 m a Atenei, realizată de sculptorul Fidias, într-o tehnică specială care îmbina lemnul cu aurul şi fildeşul. Statuia originală nu s-a păstrat, doar copii romane mai târzii, de mai mici dimensiuni şi realizate în piatră. Partea superioară a templului (frizele şi frontonul) erau bogat decorate cu basoreliefuri. Pe toate cele patru laturi, erau scene reprezentând lupta zeilor cu giganţii, a atenienilor contra amazoanelor, a lapiţilor contra centaurilor precum şi cucerirea Troiei. Cele mai importante basoreliefuri au fost realizate de Fidias şi elevii săi, astăzi ele se găsesc la British Musem din Londra. Erechteionul este un templu de dimensiuni medii, care adăpostea 9 sanctuare. Cuprinde 3 corpuri de clădiri, fiecare având un portic cu coloane ionice. Unul dintre porticuri are trunchiurile celor 6 coloane în forma trupului unor femei, numite cariatide.
În epoca elenistică, statutul artistului e diferit, el nu mai e considerat un simplu meşteşugar, ci o persoană cu un important statut social şi o bună situaţie materială, datorită numeroaselor comenzi pe care le primeşte. Caracteristic acestei perioade în arhitectură este gustul pentru colosal, pentru supradimensionarea monumentelor. Opere din această perioadă sunt templul lui Apollo din Milet, templul zeiţei Artemis din Efes, Altarul din Pergam, mausoleul din Halicarnas şi multe altele. Decoraţia acestor monumente e mult mai bogată decât în epoca clasică, predomină stilul corintic.
Sculptura în epoca arhaică este mai convenţională în ce priveşte reprezentarea figurilor masculine şi feminine, numite Kouros şi respectiv Kore . Acestea erau sculptate într-un bloc masiv de piatră, figurile erau reprezentate în aceeaşi poziţie frontală, cu piciorul stâng adus înainte, părul bogat, buzele pline, ochii migdalaţi şi un surâs întipărit pe chip, aşa-numitul „surâs arhaic”. Bărbaţii sunt reprezentaţi nud iar femeile într-o îmbrăcăminte drapată bogat, ţinând în mână o pasăre, o floare sau un obiect. O particularitate a sculpturii şi a arhitecturii greceşti este policromia, pictarea suprafeţelor de piatră ale monumentelor şi statuilor în culori vii, cu intenţia de a crea o impresie de realism.

Din epoca clasică sunt cunoscute unele centre de sculptură, dintre care cel mai important la Atena. Au existat diferite stiluri, de la cel sever, caracterizat prin simplitate şi austeritate, la cel clasic. Reprezentanţii stilului clasic sunt Policlet, care a realizat mai ales statui în bronz, reprezentând de preferinţă atleţi, precum Doriforul, Discoforul sau Efebul, Amazoana rănită. El a creat un canon al sculpturii clasice, în care proporţiile corpului omenesc sunt exprimate în raporturi matematice: faţă de înălţimea corpului, cea a capului este 1/8, a palmei de 1/10, a labei picorului de 1/6. Myron a adus în sculptura greacă clasică reprezentarea mişcării, prin statui precum Discobolul, grupul Atena şi Marsias ş.a. Fidias, cel mai ilustru dintre sculptorii greeci, totodată arhitect,pictor şi giuvaergiu, a fost celebru mai ales pentru cele 2 statui monumentale ale Atenei şi a lui Zeus. În copii romane s-au păstrat alte opere ale sale: Amazoana, Kora, Athena Lemnine. Praxitele a introdus în sculptura greacă nudul feminin în reprezentările zeiţelor: Afrodita, Artemis dar a înfăţişat şi zei: Hermes, Apollo, Eros. Sculptura lui Scopas este plină de dramatism, atenţia se concentrează asupra mişcării iar Lysip a fost sculptorul cel mai apreciat de Alexandru Macedon, căruia i-a făcut, se spune, peste 500 de portrete şi statui.

În epoca elenistică, sculptura greacă insistă asupra reprezentării diferitelor emoţii, printr-un patetism exagerat dar şi prin graţie şi senzualitate. Din această perioadă datează opere precum Venus din Milo, Apollo din Belvedere, Victoria din Samotrace, Grupul Laocoon, Colosul din Rodos etc.
Marea majoritate a operelor de sculptură greceşti nu s-au păstrat ca originale, ci doar în copii romane, adeseori de mai mici dimensiuni şi realizate în alte materiale, spre exemplu în marmură în loc de piatră sau metal.

Pictura şi ceramica

Grecii preţuiau mult pictura, deşi nu o considerau o artă independentă, ci un auxiliar al sculpturii şi arhitecturii. Printre primii pictori cunoscuţi a fost Polignot , care în compoziţiile sale a insistat asupra expresiei personajelor, de asemenea Micon, Zeuxis şi Parasios , care au pictat şi peisaje. Secolul IV este cel al marii picturi greceşti, cu Apelles , preferatul lui Alexandru Macedon şi care, conform mărturiilor scrise a fost un desenator excepţional, excelând în nuduri şi portrete. Nici una dinte picturile greceşti originale nu s-au păstrat, există doar unele mărturii scrise despre ele. Din perioada elenistico-romană s-au păstrat în unele case de locuit picturi în frescă sau în alte tehnici, îndeosebi la Pompei şi Herculanum, lângă Neapole, oraşe înghiţite de lava vulcanului Etna care a erupt şi a îngropat localităţile în întregime. În timpurile moderne, arheologii au scos la iveală mare parte din aceste oraşe şi e de presupus că pictura acelei perioade, ca şi arhitectura locuinţelor a urmat în mare parte tradiţiile greceşti.

Datorită faptului că ceramica grecească era pictată cu scene care adeseori reproduceau cele din pictura propriu-zisă, pot fi cunoscute motivele şi stilul pictural. Pe lângă valoarea ei estetică, ceamica grecească are astfel şi o valoare documentară. În epocile mai îndepărtate, decorul vaselor era exclusiv geometric, apoi apar motivele animaliere , avimorfe (păsări) şi antropomorfe (oameni). Decorurile cele mai frecvente din epoca clasică şi elenistică reproduc scene din legendele mitologice greceşti, din războaiele grecilor cu barbarii, din tragediile greceşti, scene din viaţa cotidiană, ritualuri şi ceremonii religioase. Pictura ceramicii a cunoscut diferite stiluri, în funcţie de epocă şi şcoala artistică. Au existat, spre exemplu, stilul figurilor roşii pe fond negru sau alb, cel al figurilor negre pe fond alb şi altele. Formele şi dimensiunile vaselor, unele utilitare ( pentru păstrarea cerealelor, uleiului de măsline, vinului etc.), altele decorative ori de lux, pentru parfumuri şi farduri sau cu rol în ceremonii religioase, sunt extrem de variate.Vasele propriu-zise erau realizate de meşteri olari iar decorul era executat de pictori cum a fost Euphronios, care îşi semna uneori vasele.

Alte domenii ale artelor plastice au fost cele decorative , care au produs o mulţime de vase din metal (bronz, argint), decorate cu scene şi figuri în relief, obiecte extrem de variate, păstrate în număr relativ mare, din diferite epoci, precum cele din sticlă, fildeş, bijuterii din metale şi pietre preţioase, figurine din lut (statuetele de Tanagra).

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA

Dumitriu, Anton, Philosophia mirabilis, Bucureşti, Editura Enciclopedică Romană, 1974
Drimba, Ovidiu, Istoria 989 culturii şi civilizaţiei, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, vol. I-II, 1985-1
Faure, Elie, Istoria artei, Bucureşti, Editura Meridiane, 5. vol., 1970
Leveque, Pierre, Aventura greacă, Bucureşti, Editura Meridiane,2 vol., 1987
Platon, Nicolas, Civilizaţia egeeană, Bucureşti, Editura Meridiane, 4 vol., 1988

DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem. Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Arta

LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web