Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Cultura si limbile Europei

in Limba romana

carti

În accepţiunea obişnuită, comunicarea este modul fundamental de interacţiune psiho-socială a indivizilor umani prin care se realizează transmiterea de informaţii şi se obţin modificări de comportament individual. Dacă această interacţiune antrenează indivizii unui grup întreg (care reprezintă o comunitate umană) sau o parte impor-tantă dintre aceştia, atunci modificările de comportament devin fenomene sociale şi produc transformări ce vizează întreaga comunitate. Concepută astfel, comunicarea, ca fenomen social, ar reprezinta o sumă de acte prin care indivizii sau grupurile de oameni se interacţionează reci-proc, stabilindu-se, în final, un oarecare echilibru între informaţiile transmise şi informaţiile primite de fiecare. Acest echilibru nu însemnă însă, ca în lumea fizică, o nivelare, fiindcă, de obicei, în actele de interacţiune, pe de o parte, partenerii nu acţionează în mod similar, unul fiind preponderent emanator, iar celălalt preponderent receptor şi, pe de altă parte, fiecare dintre ei are particu-larităţi proprii netransmisibile, încît nu se poate realiza o aducere la acelaşi nivel a celor doi parteneri, între ei rămînînd atît elemente specifice fiecăruia, cît şi diferenţe în posedarea aceluiaşi tip de cunoştinţe. Ca atare, în lu-mea culturii, specifică omului, oricît de intens ar fi trans-ferul prin comunicare, fiecare are şi rămîne cu ceva în plus, atît cel influenţat, cît şi influenţatorul, căci acesta nu poate oferi tot, iar celălalt nu receptează tot şi, în plus, ceea ce preia adaptează la propria sa fire, la specificul său. De aceea, comunicarea ca fenomen social este mai degrabă actul sau suma actelor prin care cineva (persoană sau grup) transmite, iar altcineva primeşte informaţiile sau, într-o formulare generală, cineva acţionează pentru ca altcineva să suporte modificări ale propriei existenţe, fără ca aceste modificări să reprezinte, de obicei, o pier-dere de identitate1.

Privită astfel, comunicarea se instituie într-un mij-loc de influenţare a indivizilor umani sau a grupurilor de indivizi de către alţi indivizi sau grupuri, iar, prin această influenţare, cel influenţat este adus la un nivel apropiat de nivelul factorului influenţator, niciodată însă la acelaşi nivel. Comunicarea se bazează deci pe cooperare, în sensul că atît agentul influenţator, cît şi agentul influenţat trebuie să se afle în relaţie directă şi să acţioneze, primul prin a oferi (sau a impune), iar celălalt prin a primi. Dacă se întrerupe cooperarea, se întrerupe şi procesul de comu-nicare, încît cei doi agenţi nu mai cunosc transferul de la unul la altul.

Influenţa este acţiunea pe care o exercită cineva sau ceva asupra cuiva sau a ceva, modificîndu-i componenţa, structura, manifestările etc. Desigur, la nivelul grupurilor etnice, influenţa se poate produce în diferite domenii şi poate îmbrăca mai multe aspecte, dar forma cea mai elocventă se realizează în sectorul culturii şi al limbii. Ceea ce trebuie observat în acest caz este că influenţa la nivelul grupurilor etnice nu presupune comunicarea prin aceeaşi limbă, ca în cazul influenţei interindividuale, ci are loc în condiţiile unor limbi diferite, situaţie explica-bilă, de altfel, prin faptul că grupurile etnice se delimitea-ză între ele tocmai fiindcă folosesc limbi diferite. Pe de altă parte, ca să se poată exercita influenţa culturii şi limbii unui grup etnic asupra altuia, grupul respectiv trebuie să se afle într-o situaţie favorizată în raport cu cel influenţat, iar o asemenea situaţie poate fi generată fie de un nivel de civilizaţie superior, fie de o poziţie politică superioară (de obicei, de ocupant).

În principiu, influenţarea se realizează oricînd, dacă sînt întrunite condiţiile de contact cultural şi lingvistic, îndeosebi atunci cînd acest contact mijloceşte o relaţie în care unul dintre parteneri are un statut de superioritate. Cu toate acestea, se poate observa că influenţarea este favorizată dacă se adaugă şi alte condiţii, dintre care cele mai importante sînt afinităţile culturale şi lingvistice dintre influenţat şi influenţator. De aceea, se vor recepta cu mai mare uşurinţă elementele care sînt similare sau care completează pe cele deja existente şi, în consecinţă, înrudirea dintre cele mai multe ramuri ale popoarelor europene, prin originea lor indo-europeană comună a favorizat şi favorizează comunicarea într-un raport direct proporţional cu apropierea lor în cadrul acestor înrudiri.

Grupurile etnice, care în epoca actuală se constituie, de obicei, în naţiuni2, sînt determinate şi delimitate în mod deosebit prin limbi distincte, dar deseori şi prin alte trăsături de ordin cultural şi spiritual care au reflexe lin-gvistice. Cultura reprezintă, pe de o parte, formaţia socia-lă şi intelectuală a unui individ sau a unui grup de indi-vizi şi, pe de altă parte, suma realizărilor unui grup uman în activitatea de asumare şi de transformare conştientă a mediului natural şi social3. În gîndirea modernă, concep-tul de “cultură” se referă deseori la educaţie, la formaţia spirituală şi la dezvoltarea facultăţilor spirituale şi, astfel, acest concept se defineşte prin opoziţie cu noţiunea de “natură”. În asemenea condiţii, în măsura în care se pro-duce o integrare a elementelor naturale (a căror existenţă şi evoluţie nu ţin în mod obişnuit de aportul conştient al omului) în zona de acţiune şi de influenţare a omului, se realizează o trecere din natură în cultură. Cînd se are în vedere un grup etnic, cultura înseamnă modul lui de viaţă, care include atitudinile, valorile, credinţele, artele, cunoaşterile (ştiinţele), maniera de a percepe şi de a interpreta realitatea, obişnuinţele de gîndire şi de acţiune etc. De aceea, trăsăturile culturale sînt forme de viaţă pe care individul uman le învaţă în ambianţa socială şi care îl marchează în mod definitoriu (şi definitiv), integrîndu-l într-o comunitate, pe care o percepe ca fiindu-i proprie, şi îndepărtîndu-l de alte comunităţi, pe care le apreciază ca fiind străine.

Conceptul de “cultură” este corelativ aceluia de “ci-vilizaţie”, între ele existînd o afinitate de esenţă, care pro-duce dificultăţi în delimitarea lor cu precizie. Prin “civili-zaţie” se înţelege, în sens restrîns, ansamblul caracteris-ticilor proprii unei societăţi cu un anumit nivel de evolu-ţie, de obicei, a unei societăţi cu un nivel înalt. În epoca actuală, noţiunea evocă o anumită stare a tehnicii (civili-zaţia epocii de piatră, civilizaţia aburului, civilizaţia atomului etc.) sau o anumită formă de cultură (civilizaţia greacă, civilizaţia arabă, civilizaţia creştină etc.). Acest conţinut actual al noţiunii a fost stabilit în secolul al XVIII-lea de către raţionaliştii francezi, care au numit civilizaţie starea epocii moderne, în contrast cu starea din epocile anterioare, în special cu întunericul epocii feuda-le. Pornind de aici, treptat, acest conţinut a evoluat la accepţiunea de nivel înalt de dezvoltare a culturii mate-riale şi spirituale a societăţii, încît civilizaţie se opune lui înapoiere, rămînere în urmă din punctul de vedere al unor criterii de evaluare.

Se poate afirma, de aceea, că –atît la nivel indivi-dual, cît şi la nivelul comunităţilor istoriceşte constituite– comunicarea, adică schimbul de informaţii, realizează schimburi de elemente de civilizaţie, în primul rînd de valori culturale, ce reprezintă latura spirituală a civiliza-ţiei. În acest proces, este antrenată desigur şi “civilizaţia materială”, realizările practice ale oamenilor, dar aceasta nu presupune întotdeauna o modificare propriu-zisă a partenerului primitor, fiindcă aceste realizări sînt perisa-bile, iar urma lor se şterge o dată cu consumarea lor, dacă acest partener nu a ajuns în situaţia de a le întreţine sau de a le multiplica. Altceva se întîmplă însă dacă în comunicare este antrenată cultura spirituală sau cultura propriu-zisă, întrucît aceasta produce mutaţii în felul de a fi al partenerului primitor, ceea ce îl face să acceadă el însuşi la alt nivel de existenţă, la altă treaptă de civiliza-ţie.

Prin urmare, în spaţiul european (şi în oricare alt spaţiu geografic), în relaţiile dintre indivizi şi dintre gru-puri, ponderea o deţine comunicarea culturală, la nivel spiritual, iar, întrucît această comunicare se concretizează printr-o acţiune de influenţare a altora de către cel care deţine la un moment dat supremaţia (prin nivel de civilizaţie), trebuie avute în vedere focarele de influenţare care au dus la configuraţia culturală şi lingvistică din Europa actuală, precum şi elementele care se disting acum prin faptul că întreţin o astfel de comunicare.

Din altă perspectivă, comunicarea spirituală se dis-tinge prin mijlocul cu care se realizează, prin limba care este antrenată în acest scop şi care reprezintă mani-festarea individuală şi socială a facultăţii general umane a limbajului. Limba face ca această manifestare să fie parti-cularizată în funcţie de grupurile etnice, încît comuni-carea, atunci cînd are loc între grupuri etnice diferite, devine o comunicare între limbi, o comunicare interlin-gvistică. Dar, dacă este adevărat că statutul funcţional al limbilor este centrat pe funcţia de comunicare, aceasta priveşte fenomenul în interiorul aceleiaşi limbi, în inte-riorul grupului care vorbeşte o anumită limbă, încît comunicarea între comunităţi cu limbi diferite este altce-va decît actualizarea funcţiei respective care îmbracă formă intralingvistică.

Cu toate acestea, chiar şi în asemenea condiţii, în comunicarea culturală este atrasă în mod deosebit limba, fiindcă ea îşi poate exercita funcţia respectivă şi dincolo de graniţele grupului pentru care este limbă maternă. Aceasta se întîmplă deoarece unele limbi ajung să înde-plinească funcţia de comunicare şi pentru alţi indivizi decît cei care şi-au asumat-o în grupul uman căruia îi aparţin prin naştere. Fenomenul este posibil deoarece limba însuşită în mediul comunitar în care se dezvoltă individul în primii ani ai vieţii nu epuizează posibilităţile de manifestare a facultăţii limbajului, încît individul îşi poate însuşi şi alte limbi şi devenind bilingv (sau poli-lingv), el poate mijloci transferul interlingvistic şi inter-comunitar de valori culturale. În acest mod, mijloacele lingvistice înseşi devin elemente ale transferului cultural (îndeosebi sub forma cuvintelor, dar şi sub cea a unor afixe, o grupurilor fixe de cuvinte, a semnificaţiilor, a manierelor de structurare frazală etc.), fenomen care se produce însă şi în condiţiile formei intralingvistice, deoa-rece comunicarea între indivizii vorbitori ai aceleiaşi limbi presupune şi transmiterea de la unul la altul a ceea ce are fiecare şi lipseşte partenerului de comunicare, în măsura în care acesta este interesat de a prelua fapte de limbă noi ce i se par utile pentru a-şi perfecţiona propria exprimare şi a-şi îmbogăţi cunoştinţele. Prin urmare, chiar vorbitorii aceleiaşi limbi au diferenţe în cunoaşte-rea şi în folosirea limbii şi, de aceea, îşi transmit reciproc mijloace lingvistice, şi atunci existenţa impactului cauzat de limbi diferite nu poate reprezenta o barieră psiholo-gică de netrecut care să blocheze comunicarea culturală între grupuri umane deosebite prin limbile lor native.

În consecinţă, se poate constata că, în vreme ce comunicarea este un act al relaţiei interumane (actul fun-damental al acestei relaţii), cultura este mobilul acestui act şi conţinutul pentru mijlocul cu care se realizează, adică pentru limbă, iar limba însăşi este un bun cultural ce se comunică pe sine în cadrul acestei relaţii. De aceea, calitatea actului comunicării ţine de nivelul culturii antre-nate şi de gradul de perfecţionare al mijlocului prin care se realizează. Fiind o transmitere de informaţii de la cine-va către altcineva şi o formă de influenţare, comunicarea realizată între grupurile etnice presupune un transfer de valori culturale propriu-zise (de idei, în primul rînd), dar şi de mijloace lingvistice (care sînt şi ele valori culturale) de la un popor la altul. Acest transfer nu conduce însă niciodată la o nivelare culturală şi lingvistică, atîta timp cît grupurile îşi păstrează identitatea şi distinctivitatea.

Rezumat: Existenţa umană este indisolubil legată de comu-nicare, principalul mijloc prin care se realizează această comunicare este limba (particularizarea într-un grup etnic a manifestării facultăţii general umane a limbajului). Conţinutul comunicării prin limbă este cultura, adică valorile create de activitatea oamenilor de cunoaştere şi de interpretare a realităţii, încît, fiind purtătoarea culturii, limba este ea însăşi un element al culturii. Ca să poată comunica ceva cuiva, să poată, prin urmare, transmite de la sine către altul informa-ţii, individul uman sau grupul uman trebuie să aibă un ascendent de superioritate în raport cu cel căruia i se adresează, căci aceasta se transformă, primind cunoştinţe, învăţînd să acţioneze într-un anumit fel, să se comporte altfel etc. Asemenea elemente care trec de la unul la altul în procesul comunicării produc unificări parţiale în cunoaş-terea şi în existenţa indivizilor şi a grupurilor de indivizi. Ca atare, încercarea de a afla cauzele care contribuie la o relativă unitate a lumii europene trebuie să aibă în vedere sursele („focarele”) elemen-telor comune constatabile la grupurile etnice care compun această lume.

Lumea europeană

ca unitate în diversitate

Fiind populat de mai multe etnii, deşi cele mai mul-te dintre ele cu origine îndepărtată comună, continentul european se distinge nu numai printr-o accentuată fărîmi-ţare culturală şi lingvistică, ci şi printr-o remarcabilă preocupare de a menţine această fărîmiţare şi de a conser-va specificul fiecărui grup etnic. Ca atare, există o mar-cată deosebire intelectuală între popoarele europene, ca o consecinţă a perpetuării tradiţiilor locale şi a dezvoltării inegale ori pe baze diferite din punctul de vedere al culturii şi al civilizaţiei, dar, cu toate acestea, se poate constata că Europa reprezintă totuşi, din punct de vedere spiritual, o evidentă unitate şi că, din acest motiv, există un tip uman european, distinct, pe de o parte, prin con-ştiinţa lui de cetăţean al continentului şi, pe de altă parte, prin statutul atribuit de locuitorii altor continente, care sînt deseori atraşi de perspectiva de a deveni europeni.

În principiu, latura diversificatoare a etniilor euro-pene este fundamentată şi susţinută de ceea ce vine din viaţa lor istorică, reprezentată la nivelul culturii şi al limbii de aspectul popular al acestora, în vreme ce latura unificatoare se întemeiază îndeosebi din elementele care au putut circula pe spaţii extinse, fiind asimilate prin contactul dintre populaţii, dar, în epoca modernă, mai ales la nivel erudit. De obicei, realitatea nu prezintă însă aceste aspecte în mod distinct, deoarece baza populară a putut deveni în unele cazuri punctul de pornire pentru cea erudită, iar alteori forma erudită s-a infiltrat în manifes-tările celei populare.

Desigur, elementele care unifică lumea europeană pornesc de la ocuparea unui spaţiu comun, care a creat posibilitatea unei istorii comune, explicabile prin vecină-tate şi prin schimburi reciproce de valori şi, mai ales, prin deplasări de populaţie, atît în epoca veche, cît şi în epoca modernă. Totuşi, de aproape o jumătate de mileniu, con-tinentul european nu a cunoscut mişcări de populaţie semnificative, în afara zonelor estice aflate sub ocupaţie rusească, şi nici imigrări ale neamurilor din alte conti-nente, care să producă modificări de orientare în structura culturală şi lingvistică4. Pe de altă parte, cea mai mare parte a europenilor au o origine comună, care a determi-nat o relativă unitate antropologică şi unele elemente comune ale mentalităţilor, ceea ce a asigurat extinse afinităţi de comunicare înterculturală şi interlingvistică în care au fost antrenate şi puţinele etnii de origine pre- sau neindo-europeană.

Dincolo de oportunităţile de spaţiu şi de cele con-juncturale însă, lumea europeană se remarcă printr-o latură psihologică definitorie, determinată de conştiinţa apartenenţei la o spiritualitate comună, cu aceleaşi coor-donate culturale de bază. Se poate afirma, de aceea, că ceea ce uneşte în primul rînd etniile europene sînt com-ponenţii acestei laturi psihologice, manifestate atît la nivelul comunităţilor, cît şi la cel al indivizilor.

Această latură psihologică, care reprezintă un as-pect al culturii europene, este alcătuită din cîteva ele-mente distincte, între care se remarcă principiul superio-rităţii, instituit încă de vechii greci, care, luînd act de culturile orientale, le-a preluat elementele valoroase, pre-lucrîndu-le din perspectiva geniului propriu şi instituind o anumită aroganţă în raport cu celelalte neamuri ale anti-chităţii. Fenomenul a fost continuat de romani, convinşi de strălucirea inegalabilă a Romei şi a imperiului pe care îl controla, dar s-a regăsit şi în încercările unor regi de mai tîrziu, precum Carol cel Mare, de a reface modelul roman şi a fost întărit prin Marile descoperiri geografice, europenii fiind singurii care s-au avîntat în „descoperi-rea” lumii din alte continente şi în modificarea ei după propriile pricipii şi credinţe. Psihologia europeană se remarcă apoi prin principiul autohtonităţii, deoarece europenii consideră că au o cultură proprie cu tradiţie foarte veche, care nu este datoare în ceea ce are important culturii altor continente. În realitate, anatolienii, sumeri-enii, babilonienii şi egiptenii au avut un rol destul de important în realizarea culturii greceşti şi romane, încît forţele civilizatoare s-au coagulat în centre care au urmat traseul de la est la vest în spaţiul mediteranian5. Ca atare, în mod indirect, există şi participarea culturilor din alte continente la crearea celei europene, deşi aceasta are un pronunţat caracter de specificitate.

Corelat cu principiul autohtonităţii este principiul continuităţii, deoarece cultura europeană, deşi are mai multe etape distiuncte, acestea se succed prin valorifica-rea realizărilor anterioare, încît istoria culturală nu este o reluare de la capăt în fiecare dintre aceste etape. În ce constă esenţa acestei continuităţi opiniile exegeţilor sînt însă împărţite. Pentru cei mai mulţi, evoluţia culturii europene reprezintă drumul spre afirmarea spiritului de libertate, încît semnul distinctiv şi grija supremă a acestei culturi a fost dezrobirea şi triumful personalităţii umane. Ca atare, desăvîrşind tradiţia greco-latină, care a pus pen-tru prima dată problema individualităţii, cultura europea-nă a creat conceptul şi realitatea conştiinţei şi, prin aceas-ta, a realizat concepţia despre personalitatea umană, care stă la baza vieţii juridice, politice, morale şi artistice a Europei în ultimul mileniu6. În corelaţie cu individualis-mul este raţionalismul, care instituie un rol privilegiat raţiunii şi, prin aceasta, conştiinţei, eului, operînd distinc-ţii şi clasificări, reducînd mereu zona confuziilor şi a lipsei de contur.

Psihologia europeanului presupune şi principiul multilateralităţii, în sensul că în structura culturii se admit manifestări numeroase şi diversificate (filozofie, ştiinţă, artă, religie), ce atestă cvasitotalitatea posibilită-ţilor de manifestare pe terenul culturii. Legat de aceasta este principiul distinctibilităţii, care presupune că fiecare dintre aceste manifestări ale culturii are o istorie ce tinde spre o relativă independenţă în raport cu istoria celorlalte, printr-o evoluţie care depăşeşte situaţiile de sincretism. În sfîrşit, principiul diversităţii presupune că, deşi unitară în linii generale, cultura europenilor are totuşi elemente diversificatoare de la o comunitate la alta, fiind în mod necesar purtătoare de specific local (naţional). De aici decurge principiul coexistenţei, bazat pe prezenţa simul-tană a elementelor unificatoare şi a elementelor diversifi-catoare la fiecare comunitate etnică sub aspect cultural şi lingvistic. În acelaşi timp, fiecare comunitate prezuntă un raport specific între cele două tipuri de elemente şi o arminzare proprie a lor.

Viaţa într-o comunitate este, în principiu, viaţa într-o tradiţie şi de trăsăturile acestei tradiţii depinde în mare măsură modul de existenţă şi de manifestare a indivizilor sociali, căci ea este în primul rînd un formant psihic care statorniceşte anumite orientări şi predispoziţii cu rol de argument logic pentru indivizi, ce se propune spiritului ca atare, îngrădindu-l într-o închisoare a datoriei şi a obiş-nuinţei, dar cu stimulente volitive pentru a acţiona într-un anumit mod. Formantul psihic al tradiţiei este reprezentat la primul nivel de cunoştinţele pe care le posedă comu-nitatea la un moment dat şi de organizarea lor sub forma semnificaţiilor cuvintelor şi el devine modelator al conştiinţei celui care îşi însuşeşte limba în primii ani ai vieţii. Dacă împrejurările istorice determină părăsirea treptată a limbii proprii şi adoptarea altei limbi (aşa cum s-a întîmplat în cazul romanizării provinciilor Imperiului sau al germanizării Britaniei), atunci acest formant se manifestă ca bază psihologică, producînd modificări ale limbii însuşite în sensul celei părăsite sub aspectul înţele-sului cuvintelor.

La nivelul culturii şi al limbii populare, fiecare comunitate europeană are trăsături specifice, dar şi trăsă-turi generale, comune, ambele tipuri cu posibilitatea de a fi conştientizate, fenomen care se manifestă în măsură mai mare la nivelul limbii şi culturii majore, unde, de obicei, trăsăturile comune sînt nu numai numeroase, dar au şi o extensiune mai mare, iar, pentru unele domenii (precum cunoaşterea ştiinţifică), sînt determinante. Pe de altă parte, în epoca modernă, toate etniile continentului au conştiinţa de european şi dorinţa de a fi considerat european (dovadă este şi numărul mare al derivatelor cu euro- în toate limbile), deşi fiecare are o identitate bine conturată. Ca atare, spre deosebire de lumea antică, cînd grecii şi romanii nutreau numai mîndria de grec sau de roman, lumea modernă a Europei are această trăsătură a unirii identităţii comunitare cu una supracomunitară, continentală. Unitatea supracomunitară nu este însă una nivelatoare, ca în cazul imperiilor sau al societăţilor nomade, ci una de psihologie şi de civilizaţie.

Considerînd lumea europeană ca fiind caracterizată, în ciuda diversităţii culturale şi lingvistice a comunităţilor care o compun, prin anumite trăsături care îi conferă o anumită unitate şi distinctibilitate, există totuşi nuanţe în a le concepe. S-a constatat astfel că există, pe de o parte, Europa-propriu-zisă, în care se cuprinde zona vestică şi o mare parte din zona centrală a continentului, şi Cealaltă-Europă, reprezentată, potrivit lui Fernand Braudel7, de „Moscovia, Rusia, U.R.S.S.” De aici rezultă că Moscovia (= Rusia Moscovită, după numele purtat de acest stat între secolele al XV-lea şi al XVII-lea) a creat în nord-estul Europei un model social, cultural şi de civilizaţie diferit de cel din restul Europei, model care a fost extins pe măsură ce această formaţie statală a ocupat alte teritorii europene (între altele, în secolul al XVII-lea, şi Rusia Kieveană, care cunoscuse anterior alte ocupaţii şi un alt tip de dezvoltare).

În aceste condiţii, participarea la comunicarea cul-turală şi lingvistică europeană şi asumarea vieţii de tip european de către Cealaltă-Europă este trececerea ei, printr-o depăşire de sine, în Europa propriu-zisă, princi-palul mijloc al acestei treceri fiind civilizarea prin urbanizare şi prin industrializare. Interesant este faptul că efortul urbanizării şi al industrializării s-a remarcat în Cealată-Europă în special în perioada de competiţie cu Occidentul, în acest timp producîndu-se o masivă dislo-care a populaţiei rurale la oraş, fără a se realiza însă şi o emancipare culturală curespunzătoare, încît urbanizarea şi industrializarea nu au însemnat şi un salt semnificativ sub aspectul civilizaţiei.

Faptul că urbanitatea reprezintă un criteriu de eva-luare a nivelului de civilizaţie este atestat nu numai de modul de existenţă şi de organizare a vieţii sociale, ci şi de aspecte de conştiinţă, între care şi aprecierea în cazul ocupării unor teritorii străine. Fără îndoială, orice expan-siune imperială produce suferinţă pentru populaţia ocupa-tă, dar romanii sînt consideraţi benefici datorită vieţii de tip urban aduse în provincii8. Tot astfel, comunităţile de germani stabilite în zona Europei centrale şi de est au fost admirate pentru organizarea de tip urban din zonele ocupate, iar imperiile realizate de unele state europene occidentale sînt apreciate şi ca factori de civilizare, prin viaţa de tip urban introdusă în colonii. Într-un mod deosebit s-au manifestat ocupaţiile de tip asiatic (precum cea turcească) sau de tip moscovit, care au redus viaţa din teritoriile stăpînite la necesităţile minime de supravie-ţuire, producînd de multe ori stoparea sau retrogradarea evoluţiei în sens urban.

Totuşi, în spaţiul european, chiar în condiţiile exis-tenţei Celeilalte-Europe s-a statornicit aceeaşi perspec-tivă a civilizaţiei şi o tendinţă spre acelaşi tip de civili-zaţie, deşi în Cealaltă-Europă tipul specific european este în mare parte unul de împrumut. Este explicabil astfel de ce, deşi foarte diversificate, iar uneori pe trepte de dez-voltare pronunţat diferenţiate, comunităţile europenilor prezintă o pronunţată unitate spirituală prin năzuinţa către aceleaşi valori culturale şi materiale.

Rezumat: Existenţa mai multor etnii, cu culturi şi cu limbi proprii, pe continentul european presupune o diversitate, dar prezenţa unor elemente importante de unificare determină în acelaşi timp şi o unitate evidentă. Aceste aspecte contradictorii, diversitatea şi unita-tea, se manifestă ca fenomene de conştiinţă şi ca formanţi psihici, identificabili într-o suită de principii definitorii: principiul superiori-tăţii, principiul autohtonităţii, principiul continuităţii, principiul mul-tilateralităţii, principiul distinctibilităţii, principiul diversităţii şi prin-cipiul coexistenţei. Dincolo de acestea, există însă şi o distincţie a modului de existenţă şi de manifestare în spaţiul european, care atestă pe de o parte Europa propriu-zisă şi, pe de altă parte, Cealaltă Europă.

Focarele culturale şi lingvistice din spaţiul european

Antichitatea

Lumea greacă

Istoria culturală a Europei, precum şi starea ei cul-turală în diferite momente reprezintă chestiuni foarte complexe dacă se are în vedere mulţimea şi diversitatea factorilor care au acţionat succesiv iar uneori simultan şi care au condus la existenţa mai multor focare culturale cu trăsături diferenţiate şi cu intensităţi de iradiere varia-bile. Ceea ce se poate face în aceste condiţii este înregis-trarea dominantelor culturale, în măsura în care acestea sînt bine individualizate şi pot fi cunoscute, dominante care au avut importanţă deosebită în anumite momente şi care au contribuit la constituirea profilului general euro-pean în interiorul căruia se disting astăzi tipurile culturale şi lingvistice etnice şi naţionale.

Orice cultură fiind un act de construcţie spirituală se constituie, evoluează şi influenţează pe alţii, îndeosebi, prin mijloacele lingvistice şi, din acest motiv, prezenţa, nivelul şi extensiunea unei culturi se determină în modul cel mai concludent prin prezenţa, nivelul şi extensiunea limbii în care se creează cultura respectivă, căci o comu-nitate, cînd se impune cultural, îşi impune şi limba. Atît din punct de vedere cronologic, cît şi din punctul de vedere al însemnătăţii pentru conformaţia culturală din spaţiul european, se remarcă, mai întîi, vechea cultură grecească, prin care se înţelege implicit şi limba veche greacă, ce a reprezentat mijlocul ei de constituire şi de difuzare. Această cultură s-a dezvoltat într-o zonă care a ajuns să cuprindă Grecia peninsulară, cu extensiuni în-semnate pe litoralul sudic şi vestic al Mării Negre, insu-lele din Marea Egee, regiunea de coastă a Asiei Mici, zona estică din Nordul Africii şi sudul Italiei cu insula Sicilia. Populată în mileniul al II-lea î. Hr. de triburile indo-europene ale aheilor, dorienilor şi ionienilor, în Grecia Antică au luat naştere numeroase oraşe state scla-vagiste (polisuri), între ele remarcîndu-se, în mod deo-sebit, Sparta şi Atena, dar şi unele oraşe din Asia Mică, din nordul Africii şi din sudul Italiei, care au devenit concomitent sau succesiv centre de mare cultură. Tenta-tiva imperiului persan de a-şi extinde stăpînirea asupra Greciei a dus la formarea unor uniuni ale polisurilor şi la respingerea agresiunii, iar Alexandru cel Mare (secolul al IV-lea î. Hr.) a reuşit chiar să cucerească întregul Imperiu persan. În acest mod, s-au pus bazele elenismului, adică ale simbiozei culturale şi de civilizaţie între Orient şi Grecia. Statele care au luat naştere după moartea lui Ale-xandru (regatele elenistice) s-au angrenat într-o istovi-toare luptă pentru hegemonie, care le-a făcut vulnerabile şi le-a adus în situaţia de a fi cucerite de romani în secolele II-I î. Hr.

Cultura Grecii Antice s-a remarcat în toate dome-niile: ştiinţă, artă, filozofie, tehnică, mitologie, politică etc. Legată de vechea cugetare şi de vechile îndeletniciri autohtone, precum şi de organizările raţionale ale unora dintre mituri, ea a fost receptivă faţă de influenţele orien-tale, între care se remarcă influenţa culturii egiptene, care avea deja o tradiţie milenară. Cultura greacă s-a constituit însă ca un fenomen profund original în secolele al VII-lea şi al VI-lea î. Hr. şi a fost stimulată de sporirea cunoştin-ţelor prin lărgirea orizontului geografic şi prin eferves-cenţa spirituală determinată de succesele democraţiei în cetăţile greceşti ale Asiei Mici. La început, s-a realizat o cultură în care cunoştinţele filozofice, primele cunoştinţe ştiinţifice şi ideile mitologice se prezentau ca un tot nedi-ferenţiat, dar treptat au avut loc, nu numai specializări în domenii precum matematica, muzica, genurile literare etc., ci şi o confruntare de curente şi de doctrine care îşi găseau reflexul în strălucite şcoli filozofice cu orientări foarte variate. În aceste condiţii, au existat numeroase dispute pe teme filozofice, artistice şi ştiinţifice, încît latura conceptuală a culturii, cunoaşterea îndeosebi, a fost supusă unui amplu exerciţiu al detalierilor, nuanţărilor şi clasificărilor. Creaţia artistică, îndeosebi cea literară, precum şi extinderea cunoştinţelor din aria matematicii, ştiinţelor naturale, fizicii şi medicinii au augmentat fon-dul noţional cu numeroase achiziţii, realizate atît pe cale inductivă, cît şi pe cale deductivă, şi au multiplicat meto-dele de creaţie şi de cercetare.

Privită în general, cultura şi civilizaţia greacă repre-zintă o sumă de creaţii ale geniului grec şi de asimilări din culturile şi din civilizaţiile altor popoare. De altfel, şi acest al doilea aspect, asimilarea a ceea ce au realizat alţii, ţine tot de geniu, căci presupune putere de înţele-gere, spirit critic, selecţie şi capacitate receptivă, astfel încît valorile create de alţii să se poată converti în valori proprii. De la popoarele din Orientul Apropiat, vechii greci au deprins organizarea vieţii urbane, structura ad-ministrativă, comerţul şi meseriile. Cetăţile grecşti din nordul Africii au oferit prilejul unor însemnate receptări din cultura milenară a egiptenilor, ajunsă la un nivel foarte înalt. La Alexandria, cea mai importantă cetate de aici, grecii au tezaurizat, de altfel, întreaga ştiinţă şi cul-tură a antichităţii în renumita Bibliotecă, ce a fost distru-să mai tîrziu de năvălitorii romani. Prin cuceririle lui Alexandru Macedon, extinse pînă în Persia şi în nordul Indiei, s-a produs, pe de o parte, răspîndirea culturii gre-ceşti şi s-a stabilit superioritatea europeană în raport cu mai vechile continente ale civilizaţiei (Extremul Orient şi nord-estul Africii), iar, pe de altă parte, asimilarea de elemente culturale de la orientali.

Creaţia geniului grec a mers însă dincolo de aceste asimilări, instituind teoria speculativă, spiritul cercetării obiective şi al observaţiei metodice, precum şi libertatea discuţiei, adică prima expresie de independenţă a geniu-lui european. S-a realizat astfel o cultură strălucitoare şi o moştenire intelectuală a libertăţii, toleranţei şi exactităţii, în cadrul căreia gîndirea politică combina solidaritatea civică cu inteligenţa critică. În această moştenire lăsată de spiritul grec, Platon şi Aristotel concurează în a stabili că educaţia adecvată este fundamentul sănătăţii sociale, ideal însuşit şi devenit caracteristic mai tîrziu pentru Europa vestică. De altfel, sinteza dintre tradiţia grecească şi creştinism a însemnat marea realizare a Europei civili-zate, caracterizată pînă astăzi prin luciditate şi responsa-bilitate, apropiere lipsită de prejudecăţi de realitatea con-cretă şi forţă constructivă a gîndirii9.

Aceste fenomene care s-au petrecut pe terenul ve-chii culturi greceşti au avut reflexe şi pe terenul limbii, mai întîi, printr-o înmulţire rapidă a mijloacelor de expre-sie şi, apoi, printr-o creştere a calităţii acestor mijloace, în sensul proprietăţii, adecvării, corelării şi normării lor. În aceste condiţii, vechea limbă greacă şi-a creat un as-pect literar comun, aşa numita koiné, favorizată de faptul că societatea sclavagistă, neproferînd o cultură închisă, ca cea feudală de mai tîrziu, a permis o relativă unitate a limbii literare. Această limbă greacă comună, remarca-bilă mai ales în epoca elenistică, avea la bază dialectul atic, dar admitea variaţia stilistică prin folosirea în litera-tură şi a altor dialecte, precum cel homeric, cel ionic, cel eolic şi cel doric10.

1 Sînt interesante în acest sens sugestiile care vin din analiza evoluţiei lat. comunicatio, -onis la rom. cuminecăciune, sau seman-tismul derivatului comunicant în sintagma vase comunicante.

2 Prin latinescul natio, -onis se denumea un grup uman, ca prin cuvîntul grecesc ethnós “popor”.

3 Termenul cultură provine din lat. cultura, cu semnificaţia iniţială (conservată şi în limbile moderne) de “cultivare a pămîntului”.

4 Doar în Peninsula Balcanică, pătrunderea turcilor a produs astfel de schimbări, îndeosebi prin apariţia grupurilor de credincioşi musul-mani.

5 Vezi John Bowle, The Unity of European History. A political and cultural Survey, Oxford University Press, London, Oxford, New Zork, 1970, p. 10.

6 Vezi Mihai Ralea, Scrieri din trecut. III. În literatură şi filozofie, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1958, eseul Dualismul culturii europene şi concepţia omului total, p. 7-25.

7 Ferdinand Braudel, Gramatica civilizaţiilor, Editura Meridiane, Bucureşti, 1994, vol. II, p. 227-277.

8 Lucian Blaga arăta că şi evoluţia înţelesurilor cuvintelor moşteni-te din latină de limba română relevă trecerea de la civilizaţia domi-nată de urbanism, specifică romanilor, la cea dominată de ruralitate, care caracterizează pe români.

9 Vezi, John Bowle, op. cit., p. 33-35.

10 Aşadar, o situaţie asemănătoare aceleia care se regăseşte în cazul unor mari limbi de cultură europene moderne, precum italiana şi spa-niola, care şi-au format aspectul literar pe baza unui dialect, dar în limba literaturii receptează elemente (de obicei lexicale) şi din cele-lalte dialecte.

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem. Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Limba romana

Scrisul de mana

Au existat cândva tocul, stiloul, pixul, creionul. Și foile dictando sau de
LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web