Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Dezvoltarea umana

in Pedagogie/Psihologie

pliant

Dezvoltarea umană are loc pe mai multe nivele: fizic – se vizează creşterea în lungime şi greutate, dezvoltarea organelor interne; cognitiv – percepţie, învăţare, memorie, raţionament, limbaj; psihosocial – personalitate, emoţii, relaţii cu alţii. Conceptul de dezvoltare se referă la anumite modificări ce apar în organismul uman începând de la momentul concepţiei şi până la moarte. Modificările înregistrate în tot acest parcurs sunt determinate de două categorii de procese: procese programate biologic şi procese datorate interacţiunii cu mediul.

Dezvoltarea fizică, am menţionat anterior, se referă la modificările în lungime, greutate, modificări în structura şi funcţiile creierului, inimii, organelor interne, modificări ale scheletului. Toate modificările au influenţe asupra personalităţii şi intelectului, de exemplu, un handicap auditiv, vizual are consecinţe în achiziţionarea şi dezvoltarea limbajului.

Dezvoltarea cognitivă se referă la modificările de la nivelul percepţiei, învăţării, memoriei, imaginaţiei, limbajului, dar dezvoltarea intelectuală este strâns legată de dezvoltarea emoţională şi motorie.

Dezvoltarea psihosocială se referă la modificările apărute în personalitate, emoţii şi relaţionările individului. Conceptualizarea şi evaluarea propriei persoane are consecinţe atât în evoluţia şi manifestarea performanţelor cognitive, cât şi în funcţionarea biologică a organismului.

Creşterea trimite la modificările în mărime, apărute ca o consecinţă a creşterii numărului de celule, a dezvoltării ţesuturilor, datorate proceselor metabolice.

Maturarea trimite la dezvoltarea potenţialităţilor biologice (înscrise genetic), după o secvenţă ireversibilă. Datorită maturării, organele interne, membrele, creierul devin funcţionale, manifestându-se în pattern -uri de comportament fixe, fără a fi influenţate de mediu. Ca manifestări ale maturării se menţionează reflexele noului născut, achiziţia deprinderilor motrice (mersul, poziţia şezut) etc.

Învăţarea se referă la modificarea comportamentului prin experienţă, depinzând de creştere şi maturare, deoarece acestea permit organismului să fie pregătit pentru anumite tipuri de activitate. Învăţarea permite adaptarea organismului la mediu.

Dezvoltarea umană prin problematica pe care o studiază renunţă la poziţia sa de „accesoriu” al celorlalte ramuri ale psihologiei, sau a altor ştiinţe cognitive, devenind astfel o disciplină fundamentală în contextul psihologiei. Această afirmaţie poate fi susţinută de cercetările referitoare la comportamentul uman, de studiile neuroştiinţelor cognitive, de robotica epigenetică (Benga O., 2004): Dezvoltarea umană cuprinde un numai psihologia dezvoltării dar şi sociologia dezvoltării. Considerăm utilă delimitarea dezvoltării umane de alte discipline: sociologia vârstelor, psihologia copilului, psihologia generală.

Încercăm să aducem unele precizări:

Sociologia vârstelor este un domeniu mai puţin conturat şi are drept obiect de studiu “evidenţierea diferenţelor sociale şi culturale existente între variatele categorii de grupuri şi etape de vârstă şi identificarea problemelor distincte cu care se confruntă acestea în societate” (Sorin Rădulescu, 1994). Pentru sociologia vârstelor, psihologia vârstelor atrage atenţia asupra proceselor psihice, caracteristicilor psihocomportamentale tipice la diferite vârste. Cele două discipline relaţionează şi se completează reciproc.

Psihologia copilului se limitează la studiul conduitelor de creştere, pe când psihologia vârstelor cuprinde toate vârstele umane, departajează stadii şi substadii.

Psihologia generală realizează o abordare generală a activităţii psihice, cu insistenţă pe esenţa de fundamentare a personalităţii, iar psihologia vârstelor relevă specificul pentru fiecare stadiu de vârstă inclusiv caracteristicile de regresie în evoluţia psihică.

  1. Controverse identificate în dezvoltarea umană

Controversele identificate în dezvoltarea umană de-a lungul timpului au reflectat dorinţa cercetătorilor de a găsi un pattern universal de dezvoltare. În sinteză, ne vom referi la: relaţia ereditate – mediu; continuitate versus discontinuitate în dezvoltare; deficit versus diferenţă şi complexitate versus procesualitate.

  1. Relaţia ereditate – mediu

Mecanismele dezvoltării umane au încercat să fie explicate, fie prin accentuarea importanţei mediului – noi suntem cea ce face mediul din noi – fie prin accentuarea predispoziţiilor genetice pentru anumite comportamente , ce sunt activate de stimuli specifici (teoriile etologice aduc în discuţie pattern – urile fixe de comportament, perioadele critice de dezvoltare). Mai există şi un al treilea grup de teorii care accentuează interacţiunea dintre organism (zestrea genetică) şi mediu. Acest punct de vedere este ilustrat de teoria piagetiană.

  1. Continuitate versus discontinuitate

Adepţii continuităţii văd dezvoltarea ca o rezultantă a unor schimbări lente graduale, neîntrerupte, asemenea creşterii unei frunze. Punctul de vedere menţionat este susţinut de behaviorism. Adepţii discontinuităţii delimitează stadii distincte ce implică modificări nu doar calitative dar şi cantitative de la o vârstă la alta, asemenea metamorfozei insectelor (omida se transformă în pupă şi ulterior în fluture).

  1. Deficit versus diferenţă

Cercetătorii au dorit să stabilească prin ce se caracterizează dezvoltarea normală a copiilor, motiv pentru care au stabilit „bareme” de dezvoltare pentru fiecare vârstă, calculând medii pentru fiecare variabilă aleasă în descrierea comportamentului. Scalele de dezvoltare au la bază utilizarea unor asemenea „norme” stabilite prin statistică.

  1. Complexitate versus procesualitate

Această controversă exprimă punctul de vedere procesual – organic. Ontologia procesual – organică delimitează între bioprocesori şi interpretori. Prin bioprocesori organismul aparţine megaprocesualităţii biotice, iar prin interpretori omul aparţine procesualităţii sociale. Bioprocesorii nu sunt reprogramabili, motiv pentru care menţin organismul asemenea unei complexităţi, pe când interpretorii sunt reprogramabili şi fac ca omul să fie considerat ca o procesualitate în stări departe de echilibru. Vom introduce referirile necesare procesual – organice ori de câte ori considerăm a fi utile în tratarea dezvoltării umane.

  1. Etape de dezvoltare

Dezvoltarea psihică se realizează în etape, stadii, perioade care caracterizează traseul vieţii umane.

Pentru unii autori mai sugestiv li se pare termenul de “Ciclu” al vieţii. Astfel, ciclurile vieţii omului sunt pline de cerinţe şi aşteptări cu privire la statutul de vârstă. Emil Verza consideră că termenul de “perioadă” este sinonim cu cel de “stadiu”. Atât perioadei cât şi stadiului le sunt caracteristice dinamismul, forţa, expresia, stilul.

Literatura de specialitate a fost orientată preponderent spre vârstele de creştere şi dezvoltare, o explicaţie fiind aceea că tinerii sunt speranţa unei societăţi, dar şi generatori de probleme sociale. Cele trei cicluri sau perioade mari ale vieţii: copilăria, ciclul adult şi bătrâneţea, din punct de vedere al psihologiei vârstelor rămân insuficient cunoscute. De aceea, este necesar să se cunoască o serie de probleme privind embriologia umană. Ciclurile vieţii se pot exprima printr-o curbă ascendentă şi una descendentă, cu specificarea că la cele două extreme viteza de schimbare este foarte mare. Se mai pot menţiona pusee de dezvoltare şi de involuţie care dezafectează temporal întregul sistem – crizele de dezvoltare şi crizele de involuţie. Spre exemplu, subsistemele psihice umane cunosc tipuri de dezvoltare şi de regresie, astfel:

  • dezvoltarea subsistemelor psihice, difuză în primul an, se diferenţiază şi devine inegală în anii copilăriei, se maturizează treptat în adolescenţă, tinereţe, viaţa adultă ca apoi să regreseze;

  • unele etape de dezvoltare ale subsistemelor psihice influenţează dezvoltarea celorlalte (dezvoltarea inteligenţei influenţează dezvoltarea personalităţii în copilărie, pe când în tinereţe situaţia este inversă);

  • modificările de statut pot determina vulnerabilitatea structurii psihice (pensionarea dar şi decesul, divorţul, pot avea aceleaşi efecte);

  • când criza produsă în subsistemele psihice este intensă, bruscă, efectele se amplifică foarte mult.

Dicţionarul de psihologie precizează că stadiul este un decupaj din evoluţia genetică presupunând următoarele condiţii (Neveanu, P.P., 1978) :

  1. ordinea achiziţiilor este neschimbată ;

  2. orice stadiu are o structură clară ;

  3. structurile caracteristice unei vârste se include în structurile vârstei următoare;

  4. fiecare stadiu are un moment de pregătire şi un moment de încheiere ;

  5. formele de echilibru sunt întotdeauna relative.

Anumite regularităţi care există în succesiunea dezvoltării fiinţei umane permit delimitarea unor etape distincte de vârstă. Traseul se compune din (Benga, O., 2004) :

  1. Perioada prenatală (de la momentul concepţiei până la naştere) când se formează organele, ritmul de creştere este cel mai accelerat şi vulnerabilitatea la mediu este foarte mare ;

  2. Perioada de nou – născut şi sugar (0 – 1 an), perioadă caracterizată prin : creşterea rapidă ; dezvoltare accelerată a abilităţilor motorii ; capacitate de învăţare şi de memorare funcţională din primele săptămâni. Ataşamentul faţă de părinţi şi alte persoane semnificative din viaţa copilului se formează încă de la sfârşitul primului an de viaţă ;

  3. Copilăria timpurie (1 – 3 ani). La doi ani începe să se formeze conştinţa propriei persoane, iar limbajul comprehensiv şi limbajul expresiv se dezvoltă în ritm alert. Creşte interesul faţă de ceilalţi copii.

  4. Vârsta preşcolară (3 – 6 ani). Atât familia cât şi prietenii de joacă devin importanţi, se îmbunătăţesc abilităţile motrice şi cresc independenţa şi autocontrolul. Jocul, creativitatea şi imaginaţia devin tot mai elaborate. Comportamentul este preponderent egocentric.

  5. Vârsta şcolară mică (6/ 7 – 10/ 11 ani). Copii încep să gândească logic, chiar dacă în mare măsură gândirea e concretă. Se perfecţionează abilităţile lingvistice şi cele de metamemorie.

  6. Preadolescenţa – pubertatea (10/ 11 – 14/ 15 ani). Au loc modificări de ordin fizic, organismul atinge maturitatea reproductivă cu consecinţe asupra vieţii psihice.

  7. Adolescenţa (14/ 15 – 20 ani). Preocupările sunt centrate pe căutarea propriei identităţi. Se dezvoltă capacitatea de a gândi abstract şi de a utiliza raţionamente ştiinţifice. Dezvoltarea conceptului de sine se realizează cu ajutorul grupului de prieteni.

  8. Vârsta adultă tânără (20 – 40 ani). Se iau decizii în legătură cu viaţa intimă, se realizează căsătoria, apar copii. Se iau decizii în legătură cu viaţa profesională şi se dezvoltă conştinţe propriei identităţi.

  9. Vârsta ’’de mijloc’’ ( 40 – 65 ani). Sensul vieţii cu explicarea sa devine esenţial. Se deteriorează sănătatea fizică. La nivel optim sunt abilităţi de rezolvare a problemelor. Pentru unii se produce apogeul în carieră, iar pentru alţii se epuizează resursele. Unele persoane trec printr-o perioadă de criză a vârstei de mijloc.

  10. Vârsta adultă târzie – bătrâneţea (de la 65 ani). Cei mai mulţi sunt activi din punct de vedere intelectual. Chiar dacă memoria se deteriorează se dezvoltă şi strategii compensatorii. Pot apare pierderi ale persoanelor dragi (deces). Se produce pensionarea. Încearcă să se facă faţă aproprierea morţii.

  1. Dezvoltarea umană – o nouă paradigmă. Abordări tradiţionale. Abordări procesual – organice

Modelele tradiţionale ale dezvoltării se rezumă la momentele de început ale fiinţei umane şi se opreau la sfârşitul adolescenţei, ignorând orice schimbare ce ar fi posibilă după adolescenţă. În acest sens menţionăm atât studiile psihanalitice, fie studiile lui J. Piaget. De aceea, considerăm util punctul de vedere procesul – organic, care nu ignoră evoluţiile ce se pot produce în dezvoltarea umană pe tot parcursul vieţii, ţinând seama de evoluţia procesorilor de informaţii, dar şi de evoluţia procesualităţii sociale. Deci, în modelele tradiţionale viaţa individului este decisă de primele perioade de viaţă, astfel a apărut diferenţierea între psihologia dezvoltării şi psihologia vârstelor. Psihologia vârstelor a fost considerată o analiză profundă a schmbărilor pe care la presupune existenţa umană de la naştere până la moarte.

Din anul 1960 a apărut tendinţa de a impune o psihologie a ’’ cursului vieţii’’(Elder) sau a ’’dezvoltării de-a lungul întregii vieţi’’ (Apud, O. Benga, 2004).

La conturarea unei noi paradigme au contribuit mai multe categorii de studii :

a. Studiile longitudinale ale cercetărilor de la univesităţile americane, studii care au relevat insuficienta valoare explicat a vechilor paradigme. Astfel, modelele bazate pe copilărie şi adolescenţă sunt incapabile să explice dezvoltarea adultă şi procesele legate de îmbătrânire. De asemenea, s-a constatat că cercetările anterioare nu luau în considerare semnificaţia socială a fiecărei vârste. S-au propus concepte ca :

roluri pe care omul le joacă în interiorul evenimentelor din ’’cursul vieţii’’ ;

– cursul vieţii este consecinţa actorului uman ce planifică şi face alegeri între alternative care îi modelează traectoria ;

– traiectoria umană întâmpină şi discontinuităţi sau puncte de turnură ce pot modifica tot traseul. Turnurile pot să nu fie reale, adică pot fi subiective, mai bine zis, consecinţa unor evaluări subiective ale experienţei de viaţă prin care se modifică situaţia şi semnificaţia acordată comportamentului.

b. Maturizarea ştiinţelor cognitive. A permis înţelegerea multor ambiguităţi legate de dezvoltarea adultă, de exemplu, reprezentarea cunoştinţelor în sistemul cognitiv adult ’’a primit un input serios din studiile legate de achiziţia de cunoştinţe şi categorizarea la copii’’ ( Benga, O., 2004, p. 8).

c. Studiile procesual – organice. Punctul de vedere procesual – organic se înscrie pe linia constructivismului, fiind o continuare a studiilor piagetiene. Astfel, se propune antropalogia procesual – organică ce permite analiza corelaţiilor dintre filogeneza şi antogeneza oamenilor. Studiile ontogenetice procesual – organice se centrază pe trei aspecte : maturizarea organismelor, procesele formative prin care capacitatea informaţional – acţională a omului se reconstruieşte şi posibilitatea proceselor de tip învăţare.

DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem. Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Pedagogie

LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web