Stiri Online, Enciclopedie, Revista presei

Domnia lui Marcus Aurelius

in Istorie

Antoninus_Pius_Glyptothek_Munich_337

În decursul a patru secole, între domnia lui Marcus Aurelius (161–180) şi cea a lui Justinian (527–565) lumea romană traversează o serie de mutaţii economice, sociale, politice şi religioase care afectează, deopotrivă, instituţiile, sensibilităţile, moravurile şi stilul de viaţă1.

În timpul Imperiului Târziu armonioasa unitate a culturii elenistico-romane (hellenistisch – römische Kultur) din primele două secole ale Principatului s-a frânt; după ce această comunitate culturală cu dualitate de facies (Orientul grec şi Occidentul latin) se destramă, cele două jumătăţi ale Imperiului evoluează separat2. Atare evoluţie s-a precipitat în timpul crizei din secolul al III-lea. Totuşi, la finele acestui steril şi misterios secol, Imperiul roman constituia încă un gigantic organism politic şi o imensă unitate economică.

Societatea urbană clasică este adânc zdruncinată de marea criză din secolul al III-lea3. Odată cu noul Imperiu al lui Diocleţian şi Constantin, intervenţia nemijlocită în treburile urbane (adică restrângerea drastică a autonomiei municipale) devine o normă pentru administraţia imperială4. În ceea ce priveşte instituţiile municipale şi mecanismul administraţiei locale este evidentă tranziţia de la un regim de obligaţii liber asumate la un sistem coercitiv, cu demnităţi şi constrângeri devenite obligatorii. Elitele îşi modifică structurile. De acum înainte cei ce vor să stăpânească societatea lor adaugă un rol nou situaţiei lor anterioare de notabili locali – cel de servitor al împăratului; ei sunt potentes (honorati, potentiores), oamenii la putere care controlează comunităţile locale în numele împăratului.

În secolul al V-lea, Imperiul roman îşi pierde provinciile occidentale în care barbarii îşi întemeiază regate5; cu alte cuvinte, în Occident are loc acum un proces de devoluţie a puterii romane – transferul puterii de la centru către periferie. Redus la jumătatea sa orientală, Imperiul roman dăinuie. Civilizaţia bizantină nu este decât continuarea civilizaţiei greco-romane clasice, pe care numai scurgerea timpului o transformă încetul cu încetul.

Cea mai de seamă transformare din epoca imperială târzie este lenta evoluţie de la o formă de comunitate publică la alta, de la cetatea antică/Imperiu la Biserica creştină6. Turnura realizată în evoluţia societăţii romane începând de la Constantin a făcut ca mediul creştin să devină practic „coextensiv” cu Imperiul7.

*

Multă vreme dominant în istoriografie a fost punctul de vedere –tributar viziunii tradiţionale– potrivit căruia epoca imperială târzie ar fi fost în primul rând o epocă a decadenţei totale în care asistăm doar la agonia lentă, la dezagregarea civilizaţiei antice clasice.

Pe urmele lui Edward Gibbon – a cărui faimoasă operă The History of the Decline and Fall of the Roman Empire (London, 1776 –1788)8 a marcat esenţial viziunea noastră asupra Imperiului Târziu9 – istoriografia tradiţională a văzut în ultimele trei secole ale Imperiului o perioadă de degringoladă continuă aflată mereu sub spectrul „marii decadenţe” şi al catastrofei.

În ultimele decenii însă, în evaluarea acestei perioade istorice s-a produs o semnificativă deplasare de accent. După apariţia monumentalei opere a lui A.H.M. Jones10 şi a fascinantei sinteze a lui Peter Brown11 s-a înregistrat o sensibilă creştere a interesului istoriografiei pentru epoca imperială târzie. Subliniind specificitatea Antichităţii Târzii12 – din perspectiva continuităţii istoriei europene– istorici remarcabili precum Santo Mazzarino13, Arnaldo Momigliano14, Henri–Irénée Marrou15, Lellia Cracco – Ruggini16 şi Peter Brown17 au exorcizat spectrul „marii decadenţe” şi al catastrofei oferindu-ne o altă imagine, cea a unei epoci istorice agitate şi plină de vitalitate. Fără îndoială, progresul realizat de aceste din urmă contribuţii este decisiv. El marchează o etapă categoric nouă în studierea societăţii romane din epoca imperială târzie.

Această reevaluare a condus o nouă proiecţie istoriografică manifestată printr-o viziune organică asupra evoluţiei societăţii romane, în care aparentele rupturi şi distorsiuni se integrează firesc unei evoluţii explicabile – iar relaţia corectă între continuitate şi schimbare apare în lumină.

Secolele al IV-lea şi al V-lea ne apar astfel ca o epocă înfloritoare din punct de vedere cultural, bine documentată deopotrivă la păgâni şi la creştini. Acesta e momentul cel mai favorabil pentru înţelegerea procesului evolutiv ce avea să ducă la geneza unei culturi creştine de tip medieval18.

Civilizaţia medievală nu este autonomă; ea nu face –în bună măsură– decât să preia, modificând-o, fireşte, moştenirea Antichităţii greco-romane. Însă, atunci când urmărim originea diverselor aspecte ale civilizaţiei medievale, constatăm că acestea nu se găsesc –cel mai adesea– în Antichitatea clasică, ci în Antichitatea Târzie (Spätantike). Astfel, civilizaţia epocii imperiale târzii ni se înfăţişează sub aspectul legăturii cu o nouă înflorire a vieţii. După cum remarca, pe bună dreptate, H.-I. Marrou „decadenţa nu este numai scleroză şi îmbătrânire, ci totodată condiţia unei metamorfoze”19.

Din această perspectivă, pentru istorici Antichitatea Târzie continuă să rămână o provocare: cum se explică vitalitatea acestei ultime faze a evoluţiei lumii antice şi cum se reflectă ea în memoria culturală a posterităţii ?20

Perioada de timp tratată de această lucrare este cea cuprinsă între criza organismului imperial din secolul al III-lea şi domnia ultimului dintre împăraţii neo –flavieni, Iulianus Augustus (361-363).

Perioadei cuprinse între domnia ultimului împărat păgân al Romei şi momentul final al disoluţiei puterii imperiale în Occident –marcat convenţional în istoriografie de aşa-zisa cădere a Imperiului Roman de Apus odată cu detronarea lui Romulus Augustulus (476 p. Chr.)– urmeză să-i consacrăm cel de-al treilea volum al seriei intitulată Gesta deorum per Romanos care şi-a propus să trateze istoria Romei de la instaurarea Principatului augustan până la emergenţa regatelor romano –barbare din Occident.

Astăzi pare destul de limpede că aşa-zisa prăbuşire a Imperiului roman de Apus –marcată de dezagregarea puterii imperiale în Occident– a însemnat, în realitate, un proces de devoluţie: transferul puterii de la centru spre periferie, de la Roma către noile state barbare, romano–germanice. Prin urmare, lucrarea de faţă nu este una dedicată Antichităţii Târzii în general, perioadă care poate fi încadrată între secolele IV –VII21 şi care se încheie odată cu debutul invaziilor arabe22.

În monumentala sa operă consacrată Istoriei declinului şi prăbuşirii Imperiului Roman, Ed. Gibbon prelungeşte fascinanta naraţiune până la cucerirea Constantinopolului de către otomani în 1453. Astăzi puţini mai sunt de acord cu Gibbon, însă nu există nici acum un consens între istorici cu privire la momentul evicţiunii Imperiului Roman şi al genezei noului Imperiu Bizantin23.

Istoricii care au abordat epoca Imperiului Târziu au încercat să desluşească o serie de aspecte esenţiale: regimul Imperiului Târziu/modelul autoritar de control social (aşa-numitul spätrömischen „Zwangsstaat”) a fost unul regresiv, născut exclusiv pentru a pune capăt haosului generat de criza secolului al III-lea ? Se pot întrevedea încă de pe acum simptomele declinului care vor duce la disoluţia puterii imperiale în Occident în secolul al V-lea ? A favorizat convertirea lui Constantin la creştinism atare declin prin abandonarea definitivă a valorilor romane tradiţionale – aşa cum credea Ed. Gibbon ? Atare dezbatere istoriografică a fost influenţată, fără îndoială, de percepţia încă puternic exagerată asupra „declinului moral” care ar fi însoţit prăbuşirea economică din secolul III p. Chr.

Datorită sfidării valorilor tradiţionale de către societatea contemporană, încă suntem tentaţi să vedem în Principat „modelul clasic” al Imperiului Roman şi, în consecinţă, să percepem orice îndepărtare de la această paradigmă ca o formă de declin24.

Astăzi este evident că un elaborat istoriografic nu poate evita judecăţile de valoare, însă acestea nu ajută nici istoricul, nici cititorul.

DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play

Nu sunt un artist, nu sunt un talentat scriitor, sunt om ca si tine. Doar ca diferentele dintre mine si tine o fac obiceiurile noastre si viata pe care o traim. Nu ne invartim in aceleasi anturaje, nu avem acelasi limbaj, la dracu nici macar nu ne cunoastem, dar sigur avem de impartit idei sau am avut aceleasi idei o data, desi repet nu ne cunoastem. Nu te stiu, nu te cunosc, nu te vad, nu te ating, nu te caracterizez, nu te critic, nu te injur, nu te admir, nu te laud, dar tu poti sa ma critici, aplauzi, caracterizezi, poate chiar si sa ma apreciezi. E dreptul tau, e timpul tau.

Latest from Istorie

LIKE-ul tau CONTEAZA!Ti-a placut articolul si ai dat LIKE? Inchide aici
Mergi la Sus

Copyright © 2016 by CYD.RO. Toate drepturile sunt rezervate
Designed by Dianys Media Solutions - realizare site web - creare site web