Drumul albinelor

in Agronomie

Drumul albinelor era o expresie perifastică germanică pentru văzduhul înţesat de sufletele morţilor. În spaţiul Mării Mediterane dominau adesea idei ciudate cu privire la viaţa albinelor; ele erau considerate asexuate şi se spunea că ar fi apărut din trupurile descompuse ale animalelor, că nu ar avea nici un pic de sânge şi că nu ar respira.

În comparaţiile antropomorfizate, albinele erau amintite ca fiind curajoase, caste, harnice, curate, trăind în armonie în colonii şi înzestrate cu simţ artistic (păsările muzelor).

Preoţii şi preotesele din Eleusis, purtau numele de albine. Întrucât hibernarea albinelor este asociată cu moartea, ele erau considerate, de asemenea, simbolul Învierii.

Simbolistica creştină nu se putea lipsi de aceste similitudini. Sârguinţa neobosită a albinelor în munca lor pentru comunitate era coniderată exemplară. Sf. Ambrozie compară biserica cu un stup, iar pe enoriaşii evlavioşi, cu albinele, care din toate florile culegeau numai ce e bun şi se temeau de fumurile vanităţii. Ideea că albinele trăiesc doar cu parfumul florilor a făcut din ele simbolul purităţii şi al castităţii, iar pentru Bernard de Clairvaux simbolul Sf. Duh. În spaţiul profan, albina este considerată un simbol regal, întrucât regina albinelor (matca) a fost percepută timp îndelungat ca fiind un rege.

 

Încă din cele mai vechi timpuri ale omenirii, mierea albinelor sălbatice era adunată. Posibilitatea creşterii albinelor a fost descoperită de timpuriu şi astfel s-a realizat un mare progres în asigurarea existenţei: mierea simbolul îndrăgit pentru dulceaţă în orice accepţiune a cuvântului şi nu numai în asociere cu albina. Aceastaera folosită nu numai pentru îndulcire sau fermentare, ci şi pentru producerea leacurilor; ceara servea la fabricarea lumânărilor, iar, mai târziu şi la turnarea metalelor în formă pierdută, iar în Egipt chiar şi la mumificare. Aici apicultura era încă de pe la 2600 î.Hr. o ocupaţie, iar albina era simbolul hieroglific al regalităţii Egiptului de Jos.

În India, unde colectarea mierii albinelor sălbatice este rodnică, apicultura nu făcea nici un progres; însă în China, această îndeletnicire dateaza de mai mult timp, este foarte veche. Întrucât denumirea pentru albină la ei (feng) este consonată cu cea pentru demnitate nobiliară, este evidentă legătura ideatică cu conducătorul de carieră, tot aici mierea era asociată cu centrul Universului şi era folosită pentru îndulcirea mâncărurilor împăratului (termenul de miere – mi – însemnând dulce); de altfel albina era mai puţin simbolul hărniciei atunci când îi reprezenta pe tinerii îndrăgostiţi, lacomi de florile-fecioare.

 

Mierea albinelor sălbatice era colectată în Spania lexantină încă din epoca postglaciară cum ne demonstrează picturile rupestre, precum şi de către strămoşii boşimanilor din sudul Africii.

Grecii consumatori de miere au atribuit un caracter sacru albinei, atât pentru mierea ei cât şi pentru binefacerile mierii, folosindu-i numele ca epitet divin, acordat unor semizei şi chiar zei, pentru că din ea făceau o băutură, miedul, echivalentă ambroziei, pe care o consumau marii pontifi, semizeii, zeii şi eroii. În mitologia Indiană, gemenii Acvin, ca mesageri divini, îi oferă cerului de Răsărit miere, iar evlavioşii se desfată într-un izvor de miere ca mijloc de îmbălsămare a regilor. În cultul lui Mithras era folosită ca sacrament pentru purificare de păcate întrucât ea era produsă de o fiinţă fără păcate, prin simpla atingere a florilor. Vechile tăbliţe cretane cu scriere liniară vorbesc, de asemenea, de ofrandele de miere pentru zeiţe.

În Biblie, Ţara Făgăduinţei, Canaanul, era promisă lui Moise, ca ţară bună şi întinsă unde curge lapte şi miere (a doua carte a lui Moise 3:8), iar sulurile înghiţite de prooroc sunt de asemenea dulci ca mierea.

Este ciudată şi povestea biblică despre eroul Samson, care, în trupul neînsufleţit al leului uncis de el cu mâinile goale, găseşte un roi de albine şi miere, ceea ce l-a determinat să rostească ghicitoarea: Din cel ce mănâncă ai ieşit ce se mănâncă şi din cel tare ai ieşit dulceaţă (Judecători, 14:14), din nou un simbol al apariţiei din moarte al unei noi vieţi.

Pentru Părinţii Bisericii, logosul divin al revelaţiei, izvorât din gura lui Dumnezeu, este considerat râul de miere al noului paradis, iar trupul lui Hristos stânca dătătoare de miere.

 

În multe culturi, mierea este ofrandă pentru cei morţi, hrană a fiinţelor supranaturale, mijloc de apărare împotriva demonilor şi este comparată cu roua divină. Multe divinităţi ale naturii erau legate de protejarea albinelor producătoare de miere, de pildă Noh-Yumcab (Zeul albinelor) în civilizaţia maya din America Centrală. Aici, din apă, mierea albinelor fără ac şi coaja copacului Balche, era preparată o băutură ceremonială nealcoolizată care este folosită şi azi de lacdoni.

Terapeutica medievală considera mierea ca un produs obţinut din roua închegată pe care albinele o culeg şi care nu este numai dulce pentru cerul gurii, ci este şi tămăduitoare pentru răni.

 

În BASME, albina apare printre animalele recunoscătoare, de exemplu, când Harap-Alb dă de un roi pe care îl prinsese ploaia pe o crenguţă, îl cuprinde mila: O săracele, bietele goange, cum stau ele ciumelite-aicea! – zice – Unde să le găsesc eu loc să le-adăpostesc eu p-astea ca să trăiască şi ele? Şi le face loc într-o “butoacă”  pe care o pune mai departe în pădure: No şedeţi voi aicea. Dar o albină se ia după el şi-i oferă o aripă: Când îi avea nevoie de noi, sa prinzi aripa asta, că noi venim şiţi ajutăm. Albina îl va ajuta să distingă pe fata de împărat de servitoarea îmbrăcată în aceeaşi fel.

Tot o albină, din Stupii Vântului Mare, îl călăuzeşte pe un alt erou dintr-un basm, la curţile Linei Rujulina. În chip incidental, protagonistul ia forma albinei pentru a iscodi ce se petrece în casa zmeoaicei. Ţugulea priponii caii apoi dânduse de 3 ori peste cap, se făcu o albină şi plecă înspre miazănoapte, încotro şedea Zmeoaica pământului. După ce ajunse acolo, zbîrn! în sus zbîrn! în jos, intră în casa zmeoaicei şi ascultă ce vorbea cu zmeii, ginerii săi şi cu zmeoaicele, fetele sale.

Într-un basm transilvănean, albina e unul din animalele în care se află puterea zmeului. În ostrovul mării, trăieşte un porc năzdrăvan, în capul lui e un bongar, iar în capul bongarului e o albină şi tot aşa 7 vietăţi şi pînă în capul celei dea 7a unde  e o fluieriţă; în fluieriţa aceea e puterea mea şi cine o va sorbi, e a lui.

 

 

Albina se întâlneşte ca protagonist şi în basmelor cu minciuni. Variantele româneşti relatează cum un prisăcar îşi cunoaşte toate albinele, fiecare având nume. Întro seară, observă că una Bîrnuşca, Nastasia etc. nu venise. Pleacă în căutarea ei şi o găseşte înhămată la jug, trăgând la plug. O aduce acasă şi îi pune miez de nucă pe rana de pe grumaz. Creşte un nuc mare pe ceafa albinei şi vin nenumărate ciori să fure nuci. Stăpânul albinei le alungă cu bulgări de pământ care se prind deasupra nucului, alcătuind o ţarină pe care el o ară şi o seamănă cu grâu. Când se duce la secerat azvârle secera după un iepure, i se înfige în coadă şi iepurele, fugind, taie toată holda. Apoi se duce cu grâul la moara celui care măcina numai dacă i se spunea o poveste mincinoasă.

loading...
DESCARCA APLICATIA CYD PE MOBIL
Aplicatie CYD Google Play